Vreme de 4 ani, Paisie și Visarion, au fost rugați de mai mulți monahi să li se alăture, dintre

care erau Partenie și Chesarie. Astfel în Muntele Sfânt a început lucrarea și învățătura
paisiană, pentru mântuirea cât mai multor suflete și ajutorarea necazurilor. Paisie se bucura
din tot sufletul pentru ucenicii săi, care iubeau cuvintele Scripturii, cultivau dragostea pentru
Dumnezeu și pacea dintre ei.

Paisie împreună cu toți monahii au fost nevoiți să se mute în chilia cu hramul

Sfântul Constantin, care aparținea mănăstirii Pantocrator, unde traiul de zi cu zi era unul
greu ,,nu aveau nici încălțăminte, nici cămăși”.1 Mutarea în această chilie i-a adus la început
supărări lui Paisie, deaorece frații lui de convițuire îl rugau cu lacrimi și-i cădeau la picioare
lui implorându-l să primească taina preoției, dar el nu era de accord, spunând ca de aceasta a
plecat din Țările Române. După mai multe rugăminți și fiind strâmtorat din toate părțile a
spus cu lacrimi ,, Fie voia lui Dumnezeu!” și a primit această taină, a preoției, la vârsta de 36
de ani, de la Preasfințitul Ierarh Grigore Râșca.2

Din cauza numărului însemnat de călugări Paisie s-a mutat la un schit mai mare, care
făcea parte tot de mănăstirea Pantocrator, având hramul Sfântului Prooroc Ilie, unde împreună
frații săi, au construit mai multe chilii în jurul bisericii, pentru așezâmintele lor. 3 Mulți frați
din partea Rusiei și a Țării Românești au venit să viețuiască în Sfântul Munte, pentru a sluji
alături de Paisie, unde numărul viețuitorilor ajunsese la 84. Paisie se întărea duhovnicește prin
ochii celorlalți călugări, deoarece erau trup și suflet pentru Dumnezeu.4

Sfântul Ioan Scărarul îndemna pe cei care voiau să intre în monahism să nu se abată
de la calea cea dreaptă. Viețuirea singuratică în pustie era cea mai presus, deoarece patiminele
cele mai grele, mânia, mândria și îngânfarea nu puteau să cadă pe suflet. Nu era de accord cu
viețuirea în obște, deoarece nu îi era folositoare viitorului monah, care avea nevoie de mai
multă răbdare, pentru a nu se mânia pe unul din frații săi. În obște nu trebuia să facă ascultare
doar de stareț, ci întregii comunități, pentru a nu fi ispitit și nici să primească reproșuri din
partea lor.

Tot Sfântul Ioan Scărarul spune că un călugăr este ca o lumină fără de sfârșit în ochiul
inimii, este un adânc fără fund al smereniei, în care se afundă și șe înneacă întreg duhul său.5

1
Ciprian Voicilă, Sfântul Paisie..., pp. 74-75
2
Paisie de la Neamț, Autobigrafia..., pp. 234-236
3
Pr. Ion Vicovan, Istoria Bisericii..., p. 109
4
Paisie de la Neamț, Autobiografia..., pp. 237-239
5
Protosinghel Theodosie Paraschiv, Maxime și cugetări filocalice, Ed. Fotini, Galați, 2011, p.303
 Cuviosul Paisie spune că ,, În temelia acestei rânduieli ( a vieții monahale) se afla
adevăratul pom al vieții, cel de Dumnezeu sădit, sfânta ascultare.[…]Viața de obște și sfânta
ascultare într-însa, care este rădăcina adevăratei vieți călugărești, le-a așezat pe pământ pentru
oameni însuși Hristos Mântuitorul, dându-le și pildă vie a unei astfel de vieți obștești în
persoana sa și a celor doisprezece apostoli, care s-au supus în totul dumnezeieștilor lui
porunci. Dumnezeiasca ascultare este virtutea de căpetenie a puterilor cerești ale îngerilor.”

,,În comunitatea noastră, nimenea nu are nimic al său propriu, așa încât nimănui dintre
frați nici prin minte nu-i trece să însușească ceva ca al său propriu, căci ei sunt încredințați că
acesta-i calea lui Iuda vânzătorul.[...] A doua condiție pentru primirea în comunitate o
constituie tăierea propriei voințe și a propriului gând și păzirea în totul a ascultării.’’6

În obștea Cuviosului Paisie niciun frate nu deținea vreun lucru personal, deoarece totul
era la comun pentru toți. Se respecta cu multă strictețe votul sărăciei, așa cum îl respecta și
Cuviosil Antonie Cel Mare, în pustia Egiptului, în secolul al IV-lea.

Înainte de a pleca din Sfântul Munte dragostea Cuviosului a fost aceea de a căută cât
mai multe manuscrise pentru a îndrepta cuvintele din elină, în limba slavonă. A început să
copieze mai multe traduceri ale sfinților, din care amintim pe: Isihie, Patriarhul Ierusalimului,
Filotei Sinaitul și Teodor al Edesei, dar acest efort a fost unul fără folos. Dumnezeu l-a
îndreptat pe Cuvios la Schitul Sfântului Vasile cel Mare, unde a întâlnit călugări binevoitori,
care i-au arătat mai multe scrieri a Sfinților Petru Damaschinul, Grigorie Sinaitul, Filotei,
Isihie, Diadoh, Talasie, Simeon Noul Teolog și Nichifor Monahul. Toate cărțile erau traduse
în elină, iar Paisie și-a dorit cu o râvnă mare să aibe acele cătți. 7

Ctitoria paisiană de la Dragomirna:

6
Ciprian Voicilă, Sfântul Paisie..., pp. 81-85
7
Ciprian Vociliă, Sfântul Paisie, pp. 89-90