PĂRINŢI ŞI SCRIITORI BISERICEŞTI

APOLOGEŢI
DE
LIMBĂ GREACĂ

CARTE TIPĂRITĂ CU BINECUVINTAREA

PREA FERICITULUI PĂRINTE

IUSTIN
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMANE

TRADUCERE, NOTE ŞI INDICI DE

Pr. Prof. T. BODOGAE
Pr. Prof. OLIMP CĂCIULĂ
Pr. Prof. D. FECIORU

EDITURA INSTITUTULUI BIBLIC ŞI DE MISIUNE

AL BISERICII ORTODOXE ROMANE

BUCUREŞTI - 1980
 SFÂNTUL IUSTIN
MARTIRUL ŞI FILOZOFUL

DIALOGUL CU IUDEUL TRYFON

TRADUCERE ŞI NOTE DE
Pr. Prof. OLIMP N. CĂCIULĂ
 DIALOGUL CU IUDEUL TRYFON191

(PARTEA ÎNTÂI)

I.
Pentru ce Iustin s-a făcut creştin. Pe când mă plimbam într-o zi, dis-de-
dimineaţă, pe cărările Xistului192, întâlnindu-mă cu cineva, care era însoţit de
mai mulţi alţi tovarăşi; acesta îmi zise:
— Bucură-te, filozofule!
Şi, zicând acestea, întorcându-se din cale, s-a alăturat mie şi odată cu el
s-au întors din cale şi s-au alăturat mie şi ceilalţi tovarăşi ai lui. La rândul
meu, adresându-mă lui, i-am zis:
— Ei, ce este?
— Am învăţat la Argos, de la Corint Socraticul, că nu trebuie să
dispreţuim şi nici să trecem cu vederea pe cei ce poartă o astfel de haină, ci,
dimpotrivă, să ne dăm toată osteneala să stăm de vorbă cu ei, doar-doar, din
această convorbire ar putea rezulta vreun folos, fie pentru unul, fie pentru
altul. Căci este un lucru deopotrivă de bun, chiar dacă numai unul din
amândoi ar putea dobândi vreun folos. De aceea, când văd pe cineva purtând
o astfel de haină, mă apropii de el cu multă plăcere. Şi tot de aceea te-am
întâmpinat şi pe tine, acum, cu aceeaşi plăcere. Cât priveşte pe tovarăşii mei,
aceştia mă urmează, aşteptând să audă şi ei, de la tine, ceva bun şi folositor.
— Dar cine eşti tu, oare, prea puternice printre muritori?193, i-am zis eu
atunci, glumind în felul acesta cu el.
Şi el mi-a spus, cât se poate de simplu şi numele şi neamul lui:
— Mă numesc Tryfon şi sunt evreu din circumcizie. Am fugit de

191 Titlul dat de manuscrisul nr. 450 din Biblioteca Naţională de la Paris, de al cărui cuprins ţinem seama
aici, este „Dialogul cu iudeul Tryphon al Sfântului Iustin Martirul şi Filozoful”. El însă nu aparţine Sfântului
Iustin. Probabil că titlul iniţial şi original, care nu s-a păstrat, va fi avut şi o dedicaţie făcută lui Marcus
Pompeius, pe care îl găsim amintit în cap. VIII, 3 şi cap. CXLI, 5.
192 După indicaţiile lui Eusebiu (Hist. Eccl. IV, XVIII, 6), aici ar fi vorba despre „Xistul” (stadionul) de la
Efes. A se vedea şi Dialog. IX, 3.
193 ,,Τίς 6e oveoτί”, expresie luată de la Homer, Iliada, VI, 123 şi XV, 247.
războiul care are loc acum în Palestina194 şi am petrecut multă vreme în
Grecia şi, mai ales, la Corint.
— Dar ce-ai putea folosi tu, oare, mai mult, de pe urma filozofiei, decât
de pe urma legiuitorului tău şi a profeţilor? i-am zis eu, atunci.
— Cum? zise la rândul lui acela, filozofii nu vorbesc, oare, tot timpul
despre Dumnezeu şi discuţiile lor nu se învârtesc întotdeauna în jurul
monarhiei şi al proniei? Oare sarcina filozofiei nu este tocmai aceea de a
cerceta cele cu privire la Dumnezeu?
— Da, i-am zis eu; şi noi credem la fel. Dar cei mai mulţi nici măcar nu
s-au gândit dacă este numai un singur Dumnezeu, sau dacă sunt mai mulţi şi
dacă Dumnezeu poartă de grijă fiecăruia dintre noi, în parte, sau nu, ca şi cum
cunoştinţa aceasta nu ar contribui cu nimic la fericire. Dimpotrivă, ei se
încearcă să ne convingă că Dumnezeu poartă de grijă numai de univers, de
genuri şi de specii, dar că de mine şi de tine şi de fiecare în parte nu poartă
grijă, fiindcă dacă ar purta, atunci noi nu am mai fi siliţi să ne rugăm Lui toată
ziua şi toată noaptea. Unde-i poate duce pe unii ca aceştia o astfel de părere,
nu este greu de înţeles. Într-adevăr, cei care învaţă asemenea lucruri îşi iau
îngăduinţa şi libertatea de a vorbi, de a urma şi de a face orice voiesc, fiindcă
ei nu se tem nici de pedeapsă şi nici nu nădăjduiesc vreun bine de la
Dumnezeu. Căci cum ar putea face altfel195, ei, care zic că lucrurile sunt
aceleaşi întotdeauna şi că, iarăşi, eu şi tu trăim la fel, ca unii care nu putem
deveni nici mai buni, nici mai răi? Alţii, învăţând că sufletul omenesc este
nemuritor şi netrupesc, socotesc că atunci când fac vreun rău nu vor avea nici
o pedeapsă (căci ceea ce este netrupesc nu poate pătimi) şi că n-au nevoie de
nimic de la Dumnezeu, întrucât sufletul este nemuritor.
Atunci Tryfon, zâmbind cu înţeles, a zis:
— Dar tu ce crezi despre toate acestea? Spune-ne ce părere ai tu despre
Dumnezeu şi care este filozofia ta?

II.
Iţi voi spune, i-am zis eu, care este părerea mea. într-adevăr filozofia
este lucrul cel mai mare şi mai vrednic de Dumnezeu. Ea singură poate să ne
înalţe până la Dumnezeu şi să ne apropie de El, iar sfinţi, cu adevărat, sunt
numai aceia care-şi deprind mintea cu filozofia. Ce este, însă, filozofia şi
pentru care motiv a fost ea trimisă oamenilor, este un lucru necunoscut de
mulţi. Dealtminteri, pe bună dreptate, fiindcă ştiinţa aceasta fiind una

194 Este vorba de războiul declanşat de Bar-Kochebas, în timpul împăratului Hadrian (132—135). Potrivit
acestei informaţii, Dialogul (nu alcătuirea lui în scris), se pare că a avut loc între anii 132—135.
195 Aici Sfântul Iustin se referă la unii dintre stoicieni. Cf. Apolog. I, XIX, 5 şi XX, 1-2.
singură, dacă toţi ar cunoaşte rostul ei, atunci nu ar mai fi unii platonicieni,
alţii stoici, alţii peripateticieni, alţii teoreticieni şi alţii pitagorei. Cum s-a
făcut că filozofia a devenit o fiinţă cu mai multe capete, vă voi spune îndată.
S-a întâmplat că, după cei dintâi care au venit în contact cu filozofia,
cei care le-au urmat n-au mai cercetat nimic cu privire la adevăr, ci, fiind
cuprinşi de admiraţie faţă de resemnarea, de înfrânarea şi de cuvintele
încurcate ale acestora, au socotit adevăruri numai lucrurile acelea, pe care
fiecare le-a învăţat de la dascălul lui şi, la rândul lor, au transmis mai departe,
celor de după ei, aceste învăţături, aşa cum le-au primit şi altele proprii
asemănătoare cu cele dintâi, numindu-le pe toate, la un loc, cu numele
părintelui de la început al lor. De aceea şi eu, dorind, la început, să mă alătur
unuia dintre aceştia, m-am încredinţat unui stoic196. Şi, stând destulă vreme la
el, dacă am văzut că nu mi se mai spunea nimic despre Dumnezeu (căci nici
el, de altfel, nu ştia prea multe lucruri, zicând că o asemenea învăţătură nici
nu este necesară), l-am schimbat pe acesta şi am venit la un altul, care se
numea peripatetician şi care, după câte se credea, era un bărbat grozav de
luminat. Acesta, îngăduindu-mă pe lângă el câteva zile, mi-a pretins apoi să-i
fixez onorariul, pentru ca venirea noastră în contact să nu rămână fără de
folos. Din cauza aceasta, socotind că un asemenea om nu poate fi nicidecum
un filozof, l-am părăsit.
Dar, fiindcă sufletul meu nu-mi dădea pace, dorind să asculte continuu
despre ceea ce formează în chip propriu şi deosebit obiectul filozofiei, am
venit la un pitagoreu, care era pe atunci în mare vază, ocupându-se mult de tot
cu filozofia. Apoi, vorbind cu el şi arătându-i că vreau să devin auditorul şi
discipolul lui, mi-a zis: „I-a spune-mi: ai urmat cursurile de muzică, de
astronomie şi de geometrie? Crezi că poţi contempla ceva din cele ce
alcătuiesc fericirea, dacă n-ai învăţat, mai întâi, lucrurile acestea, care smulg
sufletul din limitele sensibilului şi-l fac folositor lucrurilor intelectuale, pentru
ca să poţi vedea, în felul acesta, ce este în sine frumosul şi ce este binele?”
Lăudându-mi, cât se poate de mult aceste materii de învăţământ şi spunându-
mi că ele sunt cu cât se poate de necesare, m-a respins, în cele din urmă, când
a auzit că nu am cunoştinţă de ele. Am fost nemulţumit, după cum era şi
natural, văzându-mi nădejdea spulberată şi aceasta cu atât mai mult, cu cât
îmi închipuiam că acesta era un om cu adevărat cunoscător. Pe de altă parte,
gândindu-mă, iarăşi, la timpul pe care aveam să-1 întrebuinţez pentru
însuşirea materiilor acelora de învăţământ, nu mă puteam hotărî să fiu atât de
mult amânat. Găsindu-mă, astfel, într-un asemenea impas, am

196 Potrivit cu „Acta mart. Just. et soc.”, Sfântul Iustin Martirul vorbeşte şi prefectului Rusticus despre
această odisee filozofică a sa.
socotit cu cale să mă duc şi la platonicieni, căci şi aceştia aveau un frumos
renume. Şi cum nu de multă vreme venise în oraşul nostru197 un bărbat
înţelept şi foarte distins printre platonicieni, am petrecut laolaltă cu el de
foarte multe ori şi am progresat astfel, pe calea aceasta, apropiindu-mă din ce
în ce mai mult de el. Înţelegerea lucrurilor netrupeşti mă încânta foarte mult,
iar teoria ideilor dădea aripi judecăţii mele. De aceea, socoteam că nu avea să
treacă prea multă vreme, până să devin înţelept şi, în neghiobia mea,
nădăjduiam să văd pe Dumnezeu faţă către faţă: căci acesta este scopul
filozofiei lui Platon.

III.
Pe când mă găseam astfel, părându-mi-se că port în mine o mare linişte
şi voind să fug şi mai mult de orice urmă omenească198, m-am dus într-un sat
nu departe de mare. În timp ce mă apropiam de locul acela, în care ajungând,
aveam să fiu numai eu cu mine însumi, un bătrân respectabil, cu înfăţişarea
destul de frumoasă, cu chip blând şi cuvios, venea pe urma mea, numai la
câţiva paşi depărtare. întorcându-mă spre el şi oprindu-mă din cale, l-am fixat
cu privirea straşnic. El mi-a zis:
— Mă cunoşti? I-am spus că nu.
— De ce, atunci, mi-a zis el, te uiţi aşa la mine?
— Mă mir, i-am răspuns eu, că te-ai întâmplat să fii în acelaşi loc cu
mine. Căci nu m-am aşteptat să văd pe nimeni aici.
— Eu caut nişte oameni de-ai mei, mi-a zis acela, care au plecat de la
mine, ca să se ducă într-altă parte. Am venit să văd, dacă nu cumva se vor
arăta pe undeva. Dar tu, mi-a zis el, ce cauţi pe aici?
— Simt o plăcere deosebită, i-am răspuns eu, să mă ocup cu astfel de
îndeletniciri. Căci aici pot să stau de vorbă cu mine însumi, nefiind alte
lucruri care să mă împiedice, aşa cum se întâmpla de obicei. Nişte astfel de
locuri sunt cât se poate de prielnice pentru meditaţie.
— Aşadar, tu eşti un om iubitor de meditaţie, mi-a zis el, şi nu eşti un
om iubitor de faptă şi de adevăr, după cum nu încerci să fii un om mai mult
practic decât un sofist?
— Dar, i-am răspuns eu, ce lucru poate fi mai de seamă, pe care l-ar
putea săvârşi cineva, decât să arate că raţiunea este mai presus de toate

197 Se pare că aici este vorba despre Naplusa, locul de origine al Sfântului Iustin. După alţii ar fi vorba tot
despre Efes. Unul din motivele de seamă care au îndemnat pe Sfântul Iustin să vină la credinţa creştină a fost
şi constanţa martirilor în credinţa lor (vezi Apolog. II, XII, 1). Despre această constanţă în credinţă, el
vorbeşte în mai multe rânduri. Astfel: Dialog. XXXIV, 8; XLVI, 7; XCVI, 2; CX, 4; CXII, 2; CXXXI, 2.
198 Comp. Homer, Iliada, VI, 202.
celelalte şi lăsându-se astfel stăpânit şi condus de raţiune, să poată vedea
rătăcirea altora şi îndeletnicirile lor, anume că ei nu săvârşesc nimic sănătos şi
plăcut lui Dumnezeu? Fără de filozofie şi fără de raţiunea cea dreaptă, nimeni
nu poate dobândi înţelepciunea. Pentru aceasta, tot omul trebuie să se
îndeletnicească cu filozofia şi să socoată lucrul acesta ca fiind cel mai de
seamă şi mai vrednic din toate, şi că celelalte nu sunt decât de o a doua şi a
treia mână, devenind lucruri moderate şi vrednice de acceptat numai în
legătură cu filozofia şi că fără de ea, sau fără ca filozofia să urmeze în chip
natural celor care se ocupă cu aceste lucruri, ele devin împovărătoare şi nişte
lucruri de rând.
— Aşadar, filozofia duce la fericire? a reluat acela.
— Da, am răspuns eu, ea şi numai ea singură.
— Dar ce este oare filozofia şi în ce constă fericirea la care duce ea?
Dacă nu te împiedică ceva să-mi răspunzi, răspunde-mi!
— Filozofia, am reluat eu, este ştiinţa fiinţei şi cunoaşterea adevărului,
iar încoronarea unei astfel de ştiinţe şi de înţelepciuni este fericirea.
— Dar ce numeşti tu Dumnezeu? mi-a zis el.
— Dumnezeu este aceea ce este întotdeauna acelaşi şi care este în
acelaşi fel; El este cauza fiinţei tuturor celorlalte.
În felul acesta i-am răspuns eu, iar el, auzind aceasta, m-a întrebat din
nou:
— Dar ştiinţa nu este, oare, un nume comun al mai multor lucruri
deosebite? Căci în toate meşteşugurile, cel care cunoaşte pe vreunul dintre
acestea se numeşte om de ştiinţă. Aşa se întâmpla când este vorba de
meşteşugul armelor, al conducerii şi tot aşa şi în arta medicinii. Cât priveşte,
însă, lucrurile dumnezeieşti şi cele omeneşti, nu se întâmpla la fel. Căci putem
spune, oare, că există o ştiinţă care să ne procure cunoştinţa lucrurilor
dumnezeieşti şi a celor omeneşti şi care să ne arate dumnezeirea şi dreptatea
pe care acestea o conţin în ele?
— Desigur, i-am răspuns eu.
— Dar ce? A cunoaşte pe om sau pe Dumnezeu este acelaşi lucru cu a
cunoaşte muzica, aritmetica, astronomia, sau altceva dintre acestea?
— Nicidecum!
— Prin urmare, mi-a zis acela, n-ai răspuns bine, fiindcă la cunoştinţa
acelora ajungem prin învăţătură, sau printr-o continuă îndeletnicire cu ele, pe
când la cunoştinţa celorlalte ajungem prin intuiţie. Dacă ţi-ar spune cineva că
un animal, care trăieşte în India, nu este asemănător cu nici unul din toate
celelalte, ci că este în cutare şi cutare fel, că este în multe chipuri şi culori,
dacă nu l-ai văzut sau nu-l vei vedea mai întâi, nu vei putea spune nimic
despre el, de nu vei fi auzit vorbind despre el pe cineva care l-a văzut.
 — Negreşit că nu, am zis eu.
— Atunci, cum ar putea vorbi, precum se cuvine, filozofii despre
Dumnezeu, sau cum vor putea ei spune ceva adevărat despre El, dacă nu
există o ştiinţă a Lui şi dacă nu L-au văzut şi nici nu L-au auzit vreodată?
— Dar, părinte, am reluat eu, ei nu văd pe Dumnezeu cu ochii, aşa cum
văd celelalte animale, ci Dumnezeu poate fi înţeles numai cu mintea, după
cum zice Platon199, iar eu sunt de aceeaşi părere cu el.

IV.
— Are, oare, mintea noastră, a zis el, o astfel de putere, ba încă o
putere atât de mare, sau nu percepe fiinţa decât prin simţuri? Sau, ca să
vorbim mai lămurit, va putea ea să vadă vreodată pe Dumnezeu, câtă vreme
nu este împodobită de Duhul Sfânt200?
— Platon zice, am reluat eu, că în felul acesta este puterea de a vedea a
minţii şi că ea ne-a fost dată pentru a putea privi, prin curăţia ei însăşi fiinţa
aceea, care este cauza tuturor celor intelectuale, care nu are culoare, nici
formă, nici mărime, nici altceva care se poate vedea cu ochiul, fiinţa aceea,
zice tot el, care este mai presus de orice fiinţă, care nu se poate spune, nici
povesti şi care este numai frumuseţe şi bunătate, găsindu-se deodată în
sufletele cele bune de la natură, printr-o înrudire oarecare şi prin iubirea lor de
a o vedea.
— Dar ce înrudire avem noi cu Dumnezeu? m-a întrebat el. Sau şi
sufletul este de natură dumnezeiască şi nemuritor şi deci, o parte din acel
spirit împărătesc? Şi, în felul în care vede acela pe Dumnezeu, ne este oare şi
nouă cu putinţă, să cuprindem cu mintea noastră pe Dumnezeu şi, de aici, să
fim fericiţi?
— Desigur, am răspuns eu.
— Dar, a întrebat el, toate sufletele care sunt în diferitele animale îl pot
cuprinde, sau altul este sufletul omului, altul acela al calului şi altul acela al
asinului?
— Nu, am răspuns eu; ci toate sunt aceleaşi în toate.
— Vor vedea, sau au văzut, oare, şi caii şi asinii pe Dumnezeu?
— Nu, am răspuns eu; cum de altfel nici cei mai mulţi dintre oameni, ci
numai aceia care trăiesc întru dreptate şi care sunt curăţiţi prin dreptate şi prin
toate celelalte virtuţi.
— Prin urmare, a zis el, cineva nu vede pe Dumnezeu din cauza
înrudirii şi nici pentru că este spirit, ci pentru că este virtuos şi drept.

199 Platon, Timeu, 77 Β (ed. Didot, II, p. 238).

200 Şi după Sfântul Irineu, Adv. Haeres. IV, XX, 6 şi 8 (P.G. VII, 1036-1038) condiţia de a vedea pe
Dumnezeu este aceea de a avea în sine pe Duhul Sfânt.