mândriei, cea care ne împiedică de la aflarea primei fericiri.

„Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul”

Înfăţişând fericirile ca pe o scară duhovnicească, sfântul Grigorie de Nyssa arată că după

dobândirea nădejdii cerurilor, Hristos ne călăuzeşte spre „pământul celor vii, în care nu a
intrat moartea” (p. 26), „cugetat mai presus de ceruri” (p. 27), în care intrăm prin „blândeţe”.
Ea opreşte rapida „alunecare spre păcat” şi „aplecare a firii spre rău” (p. 29), „liniştea în
acestea” fiind „mărturie a mişcării spre cele de sus” (p. 30).
Blândeţea înseamnă „a nu fi luat, ca un torent ce se rostogoleşte în vale, de pornirea patimii”,
ci de „a se împotrivi bărbăteşte acestei mişcări” şi a se strânge în sine prin raţiune, „reţinând
ca un frâu pornirile”, nelăsând „sufletul să fie dus în neorânduială” (p. 32). Părintele Stăniloae
explică faptul că „raţiunea adevărată a noastră ţine seama de raţiunea unitară a fiinţei noastre
şi nu lasă raţiunile parţiale să se destrame” (p. 32, n. 33). Cei blânzi vor moşteni „pământul
ceresc, în Hristos Iisus” (p. 34).

„Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”

Sunt două feluri de întristare, cea lumească, al cărei rod e moartea, şi cea după Dumnezeu,
„care lucrează celor întristaţi mântuire prin pocăinţă” (p. 36). La rândul său, plânsul este
îndoit: cel pentru păcat, care vine din pocăinţă şi cel care vine din dorul continuu după cele
dumnezeieşti, plânsul fiind o „simţire dureroasă” a sufletului „pricinuită de lipsa celor dorite”
(p. 38), a celor ce ne împlinesc. „În plâns”, arată părintele Stăniloae, „se manifestă setea
omului după împlinirea în infinitul personal, sau în Dumnezeu” (p. 39), dar este şi „un plâns
al întâlnirii cu cel iubit” (p. 39, n. 39). Plânsul fericit se naşte din cunoştinţa binelui, de care se
simte despărţit cel ce a reuşit să-l vadă cu adevărat şi a cunoscut sărăcia firii omeneşti (p. 41).
Spălând ochii sufletului, plânsul după Dumnezeu nu lasă să se scufunde mintea în amăgirile şi
bolile vieţii actuale, fiind numit fericit „pentru că este urmat de mângâiere” (p. 48), care „vine
din împărtăşirea de Mângâietorul” (p. 50). „Căci numai cel ce caută cu tărie pe Cel dorit, a
spus Sfântul Grigorie mai înainte, adică îl doreşte plângând pentru că nu-L are o dată ce a
căzut de la El, Îl va avea. Tocmai plânsul îl ajută, pentru că în el se descoperă un dor şi o
deschidere spre El”, arată părintele Stăniloae.
Nevoinţele duhovniceşti, întristarea după Dumnezeu, detaşarea de plăcerile lumii şi plânsul,
având ca scop intrarea în comuniune cu Dumnezeu, continuă el, sunt o „adevărată liturghie”
sau „jertfă vie” adusă lui Dumnezeu”, o „liturghie a crucii, după asemănarea celei a lui
Hristos şi din puterea ei” (p. 50, n. 57).

„Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetoşează de dreptate, că aceia se vor sătura”

Prin flămânzirea şi însetarea de dreptate se curăţeşte sufletul spre a câştiga „pofta fericită de o
altfel de mâncare şi o altfel de băutură” (p. 51). Este vorba despre „dreptatea de care se