care a trait marele alexandrin cât și pentru evolutia ulterioara a acestei teme teologice

majore. Pentru argumentarea tezelor pe care le voi enunta voi folosi în mare parte dialogul pe
care l-am tradus, al Sfantului Chiril, Despre Intruparea Unuia-Născut.
1. Logosul – Cuvântul lui Dumnezeu
Cel ce s-a intrupat este Logosul, Cuvântul lui Dumnezeu. El este totodata Fiul lui
Dumnezeu, <<născut din Dumnezeu după natură>> (688 c) – deci consubstanțial cu Tatăl -,
<<cel împreună-veșnic cu Dumnezeu Tatăl>> (685 a), <<chipul și întipărirea celul care l-a
zămislit>>.
Așadar, Logosul este Dumnezeu. În această calitate îi revin toate atributele inerente
divinitații.
Sfântul Chiril accentuează foarte mult neschimbabilitatea Cuvântului, El fiind <<cel
ce nu cunoaște schimbare…, ,,Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este,
pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare”(Iacov
1, 17), deoarece natura lui Dumnezeu este fixată în bunurile sale proprii, și statornicia ei în
cele ce sunt e neclintită>>. Totdată, natura lui Dumnezeu este transcendentă și ea rămâne așa
și în unirea cu natura umană. Aceasta este o dovada împotrivă celor care îl acuzau pe Sfântul
Chiril de teopashism – adică de faptul că în unirea săvârșită în Hristos, el ar atribui
dumnezeirii pătimirea. Or, el susține cu claritate neschimbabilitatea și transcendența ei; prin
urmare, natura divină nu ar putea deveni pătimitoare, aceasta însemnând o schimbare.

2. Întruparea

În deplin acord cu Scriptură, Sfântul Chiril numește Întruparea <> Şi cu adevărat,

mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost
văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă.(cf.
1 Tim. 3, 16):. Pentru a înțelege mai bine întruparea așa cum o gândește Chiril nu putem face
abstracție de aspectul ei soteriologic asupra căruia el insista atât de mult.

a. Scopul Întrupării este, așadar, mântuirea neamului omenesc căzut în urma păcatului
lui Adam:

Pentru antiohieni natura omeneasca a lui Iisus Hristos era autonomă, ea urmandu-și
până la un punct voință ei libera; puterea morții și păcatul ar fi fost, în acest caz învinse de
meritele omului Iisus în colaborare cu Cuvântul lui Dumnezeu (după Teodor de Mopsuestia)
29. Sfântul Chiril accentuează, în opoziție cu antiohienii, faptul că Logosul și-a asumat natura
umană și a făcut-o cu adevărat a să proprie, a apropriat-o. Prin aceasta El, i-a adus ridicarea
din stricăciune și moarte, a îndumnezeit-o.. Înfrângând stricăciunea naturii omenești în sine
mai întăi, Hristos pentru că și noi să devenim îndumnezeiți. Se exprima aici foarte clar faptul
că nu se produce o transformare a naturii umane în cea divină.

b. Chenoză. În acord cu Sfântul Pavel – care în Filipeni 2, 6-8 spune despre Iisus
Hristos: <> - și cu alti Sfinti Părinți, Sfântul Chiril concepe Întruparea că pe o chenoză
(kenosis = golire, deșertare) a celui care este Dumnezeu și a binevoit să se facă asemenea
noua (682 e), acceptând limitele proprii naturii.

Chenoză a fost necesara deoarece <> (692 c). Aceste argumente sunt și în favoarea
deplinătății naturii umane în Iisus Hristos. Totuși, golirea, chenoză, nu prejudiciază
prerogativele dumnezeirii sale: <> (695 c). În alta parte spune: <> (702 e; în acest sens cf. și
703 c).

Desigur, Sfântul Chiril descrie manifestările Cuvântului în starea de chenoză în care se

afla prin Întrupare. Dar cum s-a petrecut aceasta golire el nu încearcă să spună, deoarece
modul golirii rămâne o taina dumnezeiasca. <> 31.

c. Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu. În nenumărate locuri Hristos este numit <> sau
<>, care s-a întrupat. Se spune că <>(685 c). Sfântul Chiril mai afirma (desi forma de
exprimare în locul respectiv este negativa, că parte a raționamentului de <> pentru combaterea
unor erori) că: <> 686 e).

Tot El, Fiul, s-a născut din Fecioara: <> (699 e). Deci, Chiril vorbește clar de doua
nașteri ale Fiului: una dinainte de veci din Tatăl, iar alta la <>, când s-a născut trupește din
Sfânta Fecioara. Îl numește <>, adică singurul născut din ființă Tatălui, dar totodată și <> (în
acord cu Rom. 8, 29), deoarece El a fost întâiul care a biruit moartea, trecând de la moarte la
viață, dandu-ne și noua