concretă a firii umane, e un centru unitar al tuturor actelor şi relaţiilor sale mereu noi

faţă de alte persoane umane, dar şi al relaţiei cu Dumnezeu cel personal.

Persoana e un „cine" unitar, care este şi se ştie subiectul unei firi sau al unui fond
complex de însuşiri din care poate scoate acte mereu noi şi în care suportă şi primeşte actele
altor factori personali şi impersonali. „Cine"-le unitar al persoanei se conciliază cu
complexitatea acestui fond de însuşiri pe care-1 manifestă în acte proprii şi în care primeşte
actele străine. Privită ca unitate, complexitatea e persoană; privită ca complexitate de însuşiri,
e natură. Dar această complexitate de însuşiri nu poate fi văzută stând de sine. Ea subzistă
într-un „cine" unitar, sau ca un „cine” unitar. Dacă firea nu poate exista real decât într-un sau
ca un „cineva", într-o sau ca o persoană, realitatea supremă trebuie să aibă şi ea caracter
personal. Numai în ea se contemplă firea. Realitatea este astfel ipostatică, personală, sau
subzistă în ea. Unitatea acestui „cine", simultană cu complexitatea lui, o redă, în privinţa lui
Hristos, Leonţiu de Bizanţ considerând pe de o parte ca ipostas al naturii umane pe acelaşi
Dumnezeu Cuvântul care e şi ipostasul etern al firii Sale dumnezeieşti, pe de alta, numindu-L
compus, ca unul ce întruneşte sau ipostaziază în sine cele două firi. E de menţionat că
ipostasul nu trebuie înţeles ca o bază deosebită de firi, ci ca un mod de existenţă concretă care,
unificându-le, le penetrează în toate ale lor prin caracterul ipostatic.
Nimic nu se opune însă, în principiu, ca un „cine" unitar suprem să cuprindă în sine o
complexitate şi mai mare, mai mare ca a subiectului uman. Nimic nu se opune ca să se
realizeze un cine care să cuprindă nu numai complexitatea de însuşiri a firii umane, în care se
cuprind personalizate toate elementele din cosmos, ci şi ale firii dumnezeieşti, sau viceversa.
Prin aceasta se realizează unitatea personală cea mai cuprinzătoare. Acesta este Iisus Hristos,
Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat.
Fiecare om e şi ipostas sau subiect, şi natură; e subiect, ca natură subzistentă, ca centru
subzistent al actelor şi reacţiilor sale, ca fond ce-şi actualizează potentele lui; şi e natură, ca
instrument sau fond pus în valoare de aspectul ei de subiect, sau de faptul că subzistă real ca
ipostas. In fiecare om există şi ipostasul şi natura, sau şi calitatea de subiect şi cea de fond şi
de instrument, fără ca ipostasul să fie un adaos din afară, ci forma necesară a naturii îndată ce
ea există în mod real. In propoziţiile „eu mă încălzesc", „eu cuget" exprim atât calitatea mea
de subiect care simte sau cugetă, cât şi calitatea mea de fond sau izvor de simţire sau cugetare.
Una fără alta nu se poate, odată ce exist. Natura umană nu poate exista concret niciodată
numai ca natură, ca fond, ca „obiect”, fără să aibă şi calitatea de subiect, şi nici subiectul, fără
natură.
c. Enipostazierea firii omeneşti în Ipostasul preexistent al Cuvântului. In Iisus Hristos însă,
natura umană a primit existenţa concretă nu ca un centru propriu, ci într-un centru preexistent,
în unitatea Ipostasului divin al Logosului. De o subzistenţă autonomă a naturii omeneşti în
cadrul unităţii superioare şi mai largi în care a luat existenţă, nu poate fi vorba. In acest caz s-
ar afirma ca un ipostas deosebit. De o ţinere a ei în stare de pur obiect iarăşi nu poate fi vorba,
căci natura umană nu poate exista real ca atare, adică nu există neipostaziată şi deci
nepersonalizată, sau nesubiectivată, lipsită de caracterul de subiect. Pe lângă aceea, Iisus
Hristos n-ar fi, în acest caz, şi „om deplin". Modalitatea de subiect, sau valenţa de subiect a
naturii umane, nu se mai realizează însă, în cazul lui Iisus Hristos, ca o modalitate de sine, ca
o subzistenţă autonomă, ci se împlineşte în întregul ipostatic divino-uman, din care face parte.
însuşirile de spontaneitate şi de înregistrare conştientă a actelor din afară, însuşiri ce se
cuprind virtual în natura umană, nu se mai activează de ea în izolare, ci se activează de
întregul divino-uman care o include şi pe ea. Subiectul dumnezeiesc devine şi subiect
omenesc.
Aceasta înseamnă nu numai că natura umană şi-a găsit în Dumnezeu Cuvântul
subzistenţa ca umanitate generală, ci şi că a primit în Cuvântul şi împreună cu El modalitatea
personală umană deosebită de alte persoane umane. Căci aşa cum Fiul lui Dumnezeu e o
persoană deosebită de celelalte persoane dumnezeieşti în dumnezeirea Sa, tot aşa imprimă şi
umanităţii asumate pe de o parte calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, pe de alta, calitatea de
ipostaziată sau personalizată deosebit de celelalte persoane umane. Numai aşa Fiul lui
Dumnezeu prin întrupare a valorificat nu numai omul în general, ci oamenii ca persoane
deosebite. Desigur natura umană fiind personalizată în Dumnezeu Cuvântul şi purtând în
cazul lui Hristos întipărirea Ipostasului sau Persoanei lui Dumnezeu Cuvântul, are o
deschidere, o comprehensibilitate, cum nu au ceilalţi oameni. Aşa cum firea dumnezeiască nu
poate exista în concret decât în persoane deosebite, aşa şi firea omenească asumată în
Ipostasul Cuvântului primeşte caracterele personale deosebite de ale celorlalte persoane
umane, formând în acelaşi timp o unică persoană cu Dumnezeu Cuvântul.
Prin faptul că aspectul de spontaneitate al firii omeneşti a lui Iisus Hristos se activează
prin aspectul ipostatic al Logosului, lui Iisus Hristos nu I-a lipsit nimic ca să fie şi om deplin.
Dar acest om deplin nu coincide cu calitatea Lui de Dumnezeu deplin. Natura omenească şi-a
avut în Hristos toată actualizarea ipostatică sau personală pe care o are când există real ca
subiect propriu în ceilalţi oameni, dar nu ca o actualizare autonomă, şi nici într-o confundare a
firii umane ipostaziate sau personalizate, cu firea dumnezeiască.
 Deosebirea lui Iisus ca om, de ceilalţi oameni, stă în faptul că El ca om este nu un
centru autonom de acte şi reacţii; ci centrul omenesc al acestora este în acelaşi timp şi centrul
dumnezeiesc al lor şi al actelor Sale dumnezeieşti. Toată natura omenească a Sa s-a centrat
prin aceasta nu în afară de Dumnezeu, ci în Dumnezeu-Cuvântul.
Intre oameni a păşit un om care nu mai e centrat în el însuşi, ci în D