Cel de-al doilea element al stimei de sine, acceptarea de 

sine, implică aprobarea

persoanei, fundamentată sau nu, a calităților și defectelor sale. Dincolo de
cunoașterea de sine, acceptarea de sine își are sorgintea în convingerea omului că
deține anumite calități și defecte, potențialități și limite, și, deopotrivă, în împăcarea
sa cu sine însuși.

Acceptarea de sine este o forță interioară, care permite bucuria în ciuda oricărei
adversități. Dimpotrivă, o acceptare de sine deficitară, timorată, conduce la
dificultăți în a găsi soluțiile potrivite în diferite situații de viață.

Ca și iubirea de sine, acceptarea de sine se clădește pe resursele primite în mediul

familial: încurajări pentru felul de a fi al copilului, pentru interesul manifestat față de
un domeniu sau față de un proiect anume, absența criticilor și a umilinței, acceptarea
eșecurilor ca pe lucruri firești, ce fac parte din viață, evitarea evidențierii
imperfecțiunilor și stabilirii unor standarde obligatorii de atins de către copil,