Universitatea Montemorelos

Facultatea de Educație

CERCETAREA CALITATIVĂ ISTORIA VIEȚII

Doctorat în educație

Dragostin (Bratu) Anca-Mariana

Decembrie 2020
 Introducere

Narațiunile, povestirile sau istoriile de viață fac parte din cultura omenirii încă din cele

mai vechi timpuri. La început, acestea s-au transmis pe cale orală, apoi au început să fie

consemnate în scris. Mai întâi descoperirea tiparului, apoi dezvoltarea tehnologiei, a internetului,

a rețelelor de socializare au contribuit la răspândirea și împărtășirea acestor povești de viață

dincolo de granițele culturale sau religioase. Narațiunile sunt modul în care înțelegem viața

zilnică și modul în care îi înțelegem mai bine pe alții.

Istoria de viață face parte din metoda biografică a cercetării calitative. Aceasta are două

abordări: de biografie socială, adică de descriere a biografiilor individuale sau de grup pentru a

înțelege mai bine anumite contexte culturale, sociale și istorice. A doua abordare este de

activități și procedee prin care se construiesc biografiile unor oameni obișnuiți sau a unor oameni

celebri. (Iluț, 2004) Prin urmare, biografia socială nu mai este doar o sursă de informare, ci o

alternativă metodologică. (Chelcea, 2001)

În mod similar, de-a lungul istoriei apar narațiuni autobiografice ale personajelor

importante, care permit cunoașterea vieții sociale a unui anumit moment istoric. Există două

tipuri de autobiografii: cele pe care le povestesc subiecții și cercetătorul le consemnează și cele

în care însuși cercetătorul își povestește viața. (Iluț, 1997)

Chelcea (2001) vorbește despre biografiile provocate (prin metoda concursului) ca o

soluție pentru a aduna suficiente autobiografii necesare pentru o biografie socială, un studiu

sociologic, dezavantajul fiind însă pierderea caracterului spontan.

 Se menţionează totuşi faptul că autobiografiile publicate au în realitate totdeauna nu un

singur autor, ci doi: naratorul şi cercetătorul (Maurice Catani, 1975). Observaţia are, fără

îndoială, relevanţă metodologică, subliniind rolul investigatorului, care dintr-o evocare de „scene

de viaţă“ face o „autobiografie“. (Chelcea, 2001)

De la începutul anilor 1990, poveștile au devenit o sursă importantă de înțelegere a

sensului experienței umane. S-au scris mai multe texte despre cercetarea narativă, aceasta

devenind un tip de cercetare științifică de sine stătătoare. Există mai multe studii, cum ar fi

Sensul altora: Studii narative despre relații (Josselson, Lieblich și McAdams, 2007), un manual

privind analiza narativă (Clandinin, 2007) și reviste Narrative Inquiry și Journal of Narrative

and Life History – care au contribuit la creșterea popularității acestui tip de cercetare calitativă. 

Relatarea experiențelor la persoana întâi, constituie baza textelor acestei abordări de

cercetare. Dacă povestea este scrisă sub formă de autobiografie, istoria vieții, interviu, jurnal,

scrisori sau alte materiale colectate, textul este analizat din perspectiva semnificației pe care o

are pentru autorul său. (Merriam, 2016)

„O poveste a vietii este o relatare pe care o persoană decide să o facă despre viata pe care

a trăit-o, narată cât mai complet şi mai sincer posibil, atât cât îşi aminteşte şi în funcție de ceea ce

vrea ca altii să afle - de regulă, ca rezultat al unui interviu dirijat de altcineva.” (Atkinson, 2006)

Originea metodei

Iluț (1997) face o trecere în revistă a istoriei metodelor biografice. Se pare că originea

metodei biografice o putem găsi în opera lui Thomas și Znaniecki (1972), Țăranul polonez în

Europa și America, publicată în 4 volume, între anii 1918 și 1920 și din care autorii extrag

scrisori, documente și apoi le interpretează socio-cultural. Totuși, o contribuție remarcabilă în

dezvoltarea ștințifică a acestei metode a avut-o Școala de la Chicago, prin reprezentanții săi

străluciți: C. Shaw (1930) și H. Becker (1961). Avem și un studiu biografic extins, desfășurat în

România de către T. Herseni (1967), pe 550 de lucrători industriali.

Mai aproape de actualitate, menționăm autori ca N. Denzin (1989), care încearcă să

introducă conceptul de „biografie interpretativă”. L. Smith (1994) care militează pentru ideea că

elaborarea biografiilor reprezintă un act artistic.

Majoritatea specialiștilor în istoria vieții au ajuns la consensul că al IX-lea Congres

Mondial de Sociologie, desfășurat la Uppsala în 1978, a marcat punctul de plecare al extinderii

rapide actuale a utilizării poveștilor de viață ca instrument de reflecție teoretică și practică

metodologică (Sarabia, în Martin-Garcia, 1995).

Dar metoda biografică este un termen umbrelă sub care se ascund o mare varietate de

forme de expresie ale cunoașterii retrospective: relatări scrise sau orale, istorii personale,

autobiografii, metode interpretative, memorii etc. (Esin și Weiland, în Popa 2018).

De multe ori, termenul Life History sau istoria vieții, cu natura sa multidimensională a

metodei biografice și multitudinea de abordări pe care le poate avea (Rodríguez, Gil y García, în

Fernandez 2012), ne conduce la confuzie între conceptele Story of Life și Life Story, primul

referindu-se la povestea unei persoane spuse de ea însăși și al doilea, la povestea unei persoane

spuse de ea însăși și cu alte tipuri de informatori și / sau documentație (Pujadas, în Fernandez

2012).

Martin-Garcia (1995) găsește în literatură că în poveștile de viață se disting trei aspecte

diferite ale vieții:

 Povestea vieții totale (adică este analizată viața subiectului pe deplin)

  Aspectul tematic (cercetătorul urmărește o anumită temă în viața subiectului, ceea

ce va permite compararea mai multor povești de viață )

 Biografia pregătită de cercetător (acesta aranjează materialul pentru publicare,

taie, selecționează)

Definiții

1. „O poveste a vieţii poate lua o formă concretă, metaforică, poetică sau orice altă formă

creativă de expresie. Important este ca povestea să fie spusă într-o manieră, o formă şi un

stil care să fie cele mai comode pentru narator. Indiferent de forma pe care o ia, o astfel

de naraţiune aduce întotdeauna ordine şi semnificaţie în viaţa povestită, atât pentru

narator, cât şi pentru ascultător. Este o modalitate de a înţelege mai bine trecutul şi

prezentul şi de a lăsa o moştenire personală pentru viitor. Povestea vietii este nararea cât

mai completă a întregii experiente de viată a unei persoane, cu sublinierea celor mai

importante aspecte.” (Atkinson, 2006)

2. Ruiz Olabuénaga și Ispizua (în Fernandez 2012) definesc poveștile de viață ca narațiuni

despre modul în care se derulează viața unei persoane, care poate avea loc într-o perioadă

concretă și într-un context specific, care este povestită din punct de vedere subiectiv și

conform codului său lingvistic.

3. Istoria vieții este o tehnică de cercetare calitativă care constă practic în analiza și

transcrierea efectuată de un cercetător al poveștii pe care o persoană îl face despre cele

mai remarcabile evenimente și experiențe din viața lui. Analiza implică un întreg proces

de anchetă, printr-un metodologie bazată pe interviuri și discuții între cercetător și

 participant, despre sentimente, despre cum să înțelegi, să experimentezi (Martin-Garcia,

1995)

Caracteristicile metodei

Evenimentele relatate au o semnificație bine definită pentru narator, și se pot desfășura în

planuri variate, de la cel personal până la planul literar artistic, publicistic sau științific. Privită

din punctul de vedere al cercetării calitative, metoda biografică are următoarele caracteristici

fundamentale (Bornat, 2008; Iluț, 1997):

 Are o amprentă personală și individuală. Datele sunt colectate în diverse moduri, de la

interviuri și jurnale personale, până la analiza înregistrărilor audio/video sau, mai nou, a

weblog-urilor.

 Pune în evidență cum se împletește viața personală cu micromediul social și cu

dimensiunile macromediului social (instituții, sistem politic).

 Evidențiază impactul activității personale asupra mediului interpersonal sau social.

 Se bazează pe analiza vieții individului longitudinal, de obicei chiar câteva decenii.

 În cazul în care sunt luate în calcul aspecte sociale și istorice, cu date statistice, servește

la identificarea cazurilor sau caracteristicilor tipice, la descrieri și concluzii cu caracter de

generalitate pentru o anumită epocă istorică.

 Din punct de vedere psihologic, biografiile individuale, transformate în studii de caz, pot

fi utilizate pentru evidențierea particularităților procesului de dezvoltare psihică în

general.

Conform lui Coninck și Godard (în Lulle, Vargas și Zamudio, 2008) există trei modele de

studii biografice:
  modelul arheologic – se investighează un eveniment pertinent, din care se află alte

evenimente. Trebuie identificat punctul de plecare, din care se desprinde esențialul.

 modelul centrat pe traiectorie sau proces - se studiază procesul în sine și elementele

cauzale implicate

 modelul structural - studiază aspectele temporale din biografie și relația dintre acestea

Obiectivele cercetării istoria vieții:

Conform cercetătorilor Ruiz Olabuénaga și Ispizua (în Fernandez 2012), cercetarea calitativă

istoria vieții are următoarele obiective:

 Capturează întregul, adică colectează toată experiența biografică a subiectului din

copilărie până în prezent sau momentul specific pe care cercetarea dorește să-l

studieze.

 Pentru a înțelege ambiguitatea și schimbarea, caută să colectezi toate îndoielile,

schimbarea opiniilor, ambiguitățile pe care subiectul le poate avea.

 Captează viziunea subiectivă. În acest scop, își propune să reflecte conceptul de

sine pe care subiectul îl are despre el și despre alții, deoarece își atribuie succesele

și eșecurile.

 Găsește cheile interpretării, adică explică istoria subiecților pe care au povestit-o

ei înșiși, evitând orice fel de subiectivitate.

Aflat în fața unei narațiuni de tip biografic, cercetătorul își propune construirea unui model

explicativ al persoanei analizate, din punct de vedere psihologic și comportamental. În acest

scop, trebuie să fie capabil să distingă aspectele esențiale, relevante, de cele ocazionale,

conjuncturale, nerelevante. Schultz (în Popa 2018) oferă un ghid orientativ pentru atingerea
acestor obiective, care cuprinde șase elemente care trebuie urmărite în procesul de analiză a

narațiunii biografice:

 primaritatea (evenimentele și experiențele personale care sunt relatate primele sunt

cele mai importante);

 unicitatea (experiențele cele mai semnificative sunt adesea ”unice”, fiind descrise ca

atare de participanți);

 frecvența (revenirea repetată la o anumită situație de viață semnalează un eveniment

semnificativ);

 negația (refuzul explicit, eventual repetat, al acceptării unor aspecte negative legate

de un anumit eveniment poate fi în sine semnificativ din punct de vedere psihologic);

 accentuarea (aspectele subliniate în mod special de narator sunt semnificative și

trebuie analizate cu atenție – indiferent dacă sublinierea se manifestă prin exces, prin

deficit sau prin negare);

 erori, incompletitudini, izolare (orice tip de distorsiune care apare în narațiune poate

fi relevantă pentru procesul explicativ).

Atkinson (1998) precizează că cercetătorul nu are niciodată controlul deplin și real al poveștii.

Uneori povestirea e spusă cu foarte multe detalii, cu multe emoții, alteori participanții inventează

poveștile, dar s-ar putea ca și aceste lucruri să servească cercetării calitative.

Aspecte metodologice

Martin-Garcia (1995) descrie pe baza literaturii 5 faze ale cercetării istoria de viață, unele

comune și altor tipuri de cercetare calitativă :

 I. Proiectarea lucrărilor de cercetare: fundamentarea teoretică anterioară, formularea

obiectivelor de lucru, definirea problemei, analiza strategiilor metodologice pentru

atingerea obiectivelor propuse, selectarea eșantionului informatorului, definirea foarte

specifică a criteriilor de selecție.

II. Colectarea datelor: contactarea unor buni informatori, însușirea tehnicii de realizare

a interviului și înregistrare a datelor, pentru a avea colectat un material de calitate.

Martinez (în Martin-Garcia, 1995) descrie câteva tactici ce pot fi folosite de

cercetător în colectarea datelor: tactica tăcerii, tactici de animație și elaborare, tactica

reafirmării și repetării, tactica de recapitulare, tactica schimbării subiectului.

III. Stocarea datelor. Cu toate că prezintă anumite dezavantaje, astăzi majoritatea

cercetătorilor folosesc înregistrarea interviurilor (mai ales audio), ceea ce le permite

reaudierea experiențelor de viață.

IV. Analiza datelor: implică procesele de transfer, criptare, codificare și arhivare a

poveștilor. Trebuie luate în calcul aici anumite distorsiuni care pot să apară atât de la

subiect (minciuni, justificări, acuzații etc), cât și de la cercetător (prejudecăți) sau care

țin de cadru (prea formal, comunicare proastă).

V. Prezentarea și publicarea studiului. În această privință nu există un acord unanim,

modul de scriere depinde foarte mult de stilul autorului cercetător.

Subiecții investigați în mod tradițional în poveștile de viață, atât în Europa, cât și în SUA au

fost, de obicei, un fel de paria a societății: criminali, emigranți, dependenți de droguri, țărani

analfabeți sau cu venituri mici, muncitori, șomeri, oameni care făceau parte din grupuri

defavorizate, fapt ce a ajutat opinia publică la o cunoaștere mai bună a lumii lor. (Martin-Garcia,

1995)
 Cercetătorul istoriei de viață trebuie să țină cont de câteva aspecte, în relația cu subiectul

cercetării (Taylor și Bodgan (1984), Viruet (1997) și Atkinson (1998) în prezentarea lui

Espinoza):

 Stabilirea unei întâlniri individuale cu participantul, pentru a i se explica scopul studiului

și sfera studiului

 Garantarea anonimatului participantului

 Se stabilește programului sesiunilor în favoarea confortului participantului, pentru a i se

acorda timp suficient colectării datelor și stabilirea aproximativă a duratei sesiunilor

 Se explică participantului că notele vor fi luate în timpul desfășurării sesiunilor; aceste

note vor fi discutate cu participantul la sfârșitul fiecărei sesiuni. Istoria vieții va fi

înregistrată numai cu acordul subiectului

 Participantul are permisiunea să se retragă din cercetare în orice moment și asigurați-vă

că acest lucru este realizat. În acest caz, informațiile furnizate nu vor fi utilizate în niciun

scop.

 Crearea unei atmosfere sigure și de încredere pentru a îndeplini scopul studiului și pentru

a evita întreruperea participantului inutil.

 Transcrie textual fiecare poveste de viață.

 Se distribuie participantului fiecare interviu înregistrat și transcris pentru a confirma că

toate informațiile obținut sunt fidele și exacte.

 Pentru a respecta cerințele etice, participantul trebuie să semneze un formular de

consimțământ informat pentru participarea, înregistrarea, transcrierea și publicarea

poveștii de viață.
 Potrivit lui Perelló (2009), "cercetătorul este doar inductorul narațiunii, transcriber-ul său și,

de asemenea, cel responsabil de "retușarea" textului pentru a sorta informațiile despre povestea

obținută în diferitele sesiuni de interviu" .

În cercetarea istoria vieții este foarte important profilul cercetătorului, din perspectiva

abilităților pe care trebuie să le dezvolte cercetătorul calitativ, care trebuie să colecteze corect

datele de care depinde reușita studiului său: flexibilitate de gândire, compasiune, să fie demn de

încredere, atent la detalii, integritate morală și un foarte mare autocontrol!

Colectarea datelor

În poveștile de viață, tehnica principală de colectare a datelelor este interviul, deoarece

marea majoritate a informațiilor și cunoştinţelor se adună din mărturii orale, narațiuni

autobiografice. Prin urmare, dialogul este conferit ca principal mod care trebuie folosit în

poveștile de viață (De Garay și López, în Fernandez 2012). „Fiecare interviu trebuie să aibă o

structură”(Ocaña, 2011), un scenariu de urmat, nu trebuie formulat cu întrebări închise, ci cu

întrebări deschise care lasă loc pentru un dialog deschis și flexibil. (Fernandez, 2012)

De asemenea, interviurile trebuie scrise astfel încât să fie un discurs unic și continuu, fără

variații sau lacune sau tăceri. Informațiile obținute trebuie contextualizate uneori cu ajutorul unor

actori, dar numele real al acestor actori nu trebuie niciodată dezvăluit. Dacă nu se specifică altfel,

trebuie folosite pseudonime pentru oameni, instituții, locuri etc. (De La Rosa, în Fernandez

2012).

Există două faze majore după terminarea intervievării: transcrierea şi interpretarea interviului

înregistrat în conformitate cu obiectivele predefinite. (Atkinson, 2006)

 Pentru a se asigura că se respectă principiile eticii, cercetătorul trebuie să aibă

consimțământul informat al participanților la cercetarea sa. De asemenea, pentru a se asigura

validitatea și fiabilitatea cercetării, cercetătorului calitativ i se recomandă să dea participanților la

studiu istoria de viață să citească raportul său final, concluziile transcrise în urma interviului sau

a observației. Astfel, se va putea verifica dacă a transcris ceea ce participanții au vrut să

transmită. (Merriam, 2016)

Modalități de analiză a datelor

(clasificarea lui Szczepanski, în Martin-Garcia, 1995)

 analiza tipologică: clasificarea materialului colectat în așa fel încât realitatea poate fi

redusă la o serie de tipuri

 analiza conținutului: „identificarea sistematică și obiectivă a caracteristicilor specifice în

cadrul unui text "(Stone, 1966)

 metoda exemplificării: se folosesc exemple selectate din mai multe povești, pentru a

ilustra și a susține tezele teoretice sau rezultatele cercetării

 metoda constructivă.  Pujadas (1992): „această metodă, spre deosebire de cea anterioară,

stabilește o relație dialectică între postulatele teoretice anterioare revizuirii materialului

empiric și a faptelor prezentate de acesta”.

 metoda statistică. În cazul în care este un număr mai mare de rapoarte, poate fi supus

unei analize cantitative, selectând aspecte specifice ale acestora, categorii.

Indiferent de metoda de analiză, această etapă nu este ușoară pentru cercetătorul unei istorii de

viață. Pe tot parcursul studiului investigatorul trebuie să dea dovadă de integritate și de

respectarea principiilor etice.

 Avantaje și dezavantaje ale metodei

Ca în cazul oricărui tip de cercetare calitativă, literatura de specialitate prezintă o serie de

avantaje, dar și o mulțime de dezavantaje ale utilizării acestei metode, istoria vieții.

Consemnarea unei istorii de viață îl ajută atât pe cel investigat să se cunoască și să se

înțeleagă mai bine, cât și pe cercetător să înțeleagă lumea și realitățile de lângă el. Conform lui

Atkinson (2006), povestea vieții are mai multe utilizări în cercetare:

 Povestea vieţii poate fi cel mai eficient mijloc de a înţelege modul în care

evoluează sinele de-a lungul timpului

 Pentru unii oameni, a-şi spune povestea poate echivala cu o autodemascare. Poate

fi un mod de a-şi asuma toate valorile şi atitudinile pe care le-a acumulat în viață.

Poate fi răspunsul la întrebarea "Cine sunt eu?"

 Psihoterapia este "vindecarea prin discuţii". Chiar procesul de relatare a poveştii

în mod clar, direct şi sincer poate fi asemenea unei terapii.

 Poveştile vieţii îl pot ajuta pe cercetător să devină mai conştient de diversitatea

rolurilor care există în cadrul comunităţilor umane. Ele pot să explice ori să

confirme o experienţă prin contextul moral, etic sau social al unei situaţii date.

 Poveştile vieţii pot fi, de asemenea, utilizate pentru a explica şi a defini relaţiile şi

apartenenţa la un grup.

 Utilizarea de către profesori a poveştilor vieţii ar putea fi modele pentru

practicienii şi cercetătorii din alte discipline sau profesii

 Poveştile vieţii sunt importante în dezvoltarea umană, în interacţiunea generaţiilor

şi în analiza vieții persoanelor spre sfârşitul vieţii. Adevărata funcţie a

 retrospectivei este să le permită bătrânilor să precizeze lucrul cu cea mai mare

semnificaţie în viaţa lor.

Iluț (1997) remarcă și unele dificultăți și dezavantaje ale metodei istoria de viață:

 Rapoartele finale ale biografiilor sunt afectate de intervenția autorilor lor, atât la nivelul

colectării datelor, cât și la nivelul interpretării lor.

 Ceea ce surprinde cercetătorul din povestirile scrise sau orale ale subiecților, nu e

realitatea, ci reprezentări ale acesteia, care pot fi corecte sau nu.

 Unele trăiri și percepții, subiectul le va prezenta distorsionat (mai ales că știe că vor

deveni publice)

 Uneori accesul la documente personale e dificil (cu cât sunt mai intime, cu atât se obțin

mai greu)

 Nerăbdarea cercetătorului poate pune presiune pe subiect și va afecta povestea (Jose,

Pujadas)

Exemple de cercetări calitative istoria vieții

Un exemplu de cercetare calitativă bazată pe metoda biografică, pe o temă specifică de

psihologie ocupațională, este studiul lui Felio (2016) cu privire la relația dintre sănătatea muncii

și utilizarea tehnologiei informatice de comunicare (TIC). Autoarea a utilizat un eșantion de 62

de subiecți angajați în diferite organizații. Acestora li s-a cerut să relateze amănunțit o zi tipică

din viața lor, de dimineață până seara, centrându-se pe utilizarea tehnologiei informatice de

comunicare. Informațiile au fost suplimentate prin două interviuri, efectuate la interval de un an.

Rezultatele au pus în evidență caracterul ambivalent al utilizării TIC, pe de o parte, sursă de

succes, satisfacție și plăcere, iar pe de altă parte, o sursă de solicitare, stres și constrângere.

(Popa, 2018)

Câteva exemple celebre din literatură ar fi: Jurnalul Annei Frank, Memoriile unei gheișe,

Copiii lui Sanchez.

Aguilar (2013) a scris despre domeniile în care poate fi aplicată cercetarea calitativă

biografică-narativă, istoria de viață, conform lui Bolivar și colab.(2001):

 Curriculumul : aplicarea în predare ca narațiune în acțiune, povești de experiență și

învățare, vocea elevilor și a comunității, istoria orală ca subiect curricular.

 Centre educaționale: aici abordarea este utilizată pentru înțelegerea culturală și

contextuală, memorie instituțională, identitate colectivă, cicluri de viață și procese ale

dezvoltarii, precum și pentru a construi și a împărtăși vise sau proiecte.

 Profesori: aplicarea în istoriile de viață și de formare, dezvoltarea profesională a

profesorilor, cicluri de viață, cunoștințe practice profesionale, socializare și învățarea

adulților.

 În educație: Se poate face o istorie de viață a unei școli, prin intermediul experiențelor

angajaților instituției. Se poate face și istoria educației prin autobiografii, pe baza

memoriilor, a mărturiilor, a amintirilor, autoportretelor, jurnalelor cadrelor didactice sau

ale elevilor
 În concluzie, scrierea unei cercetări calitative istoria vieții este o provocare, pentru că

depinde de mulți factori externi, care țin de participanții la studiu, de mediu, dar și de factori

interni, care țin de personalitatea, experiența și abilitățile cercetătorului.

Este o responsabilitate copleșitoare să asculți aspectele intime ale vieții unui om, pe care

alege voluntar să le împărtășească cu tine. Este vorba despre o relație care se construiește, este

vorba despre încredere, este vorba despre locuire (indwelling), adică trăirea în interior, încălțarea

cu pantofii altuia și cunoașterea obținută în acest mod (Maykut, 2005).

Este vorba despre ceea ce a făcut Isus când S-a întrupat și a venit să locuiască printre

noi, să ne asculte povestea vieții, să ne povestească povestea Lui și să ne salveze. Biblia este o

carte plină cu istorii de viață care schimbă și astăzi istoria vieților oamenilor.
 REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

Aguilar, D. H. & Chávez, R. R. (2013). La investigation biografico-narrativa, una alternativa

para el studio de los docentes. Revista Electrónica "Actualidades Investigativas en
Educación", 3 (13), 1-27.

Atkinson, R. (2006). Povestea vieții. Interviul. Iași: Polirom.

Bornat, J. (2008). Biographical Methods. In P. Alasuutari, L. Bickman, & J. Brannen (Eds.), The
SAGE Handbook of Social Research Methods (pp. 344-356): SAGE Publications.

Chelcea, S. (2001). Tehnici de cercetare sociologică, Note de curs, București

Fernandez, A. C. (2012). Investigation-participacion e historias de vida, un mismo camino.

https://www.researchgate.net/publication/312174423.

Iluț, P. (1997). Abordarea calitativă a socioumanului: concepte și metode. Iași: Polirom.

Jose, J. & Munoz, P. () El metodo biografico: El uso de las historias de vida en ciencias sociales.

Lulle, T.; Vargas, P. y Zamudio, L. (1998). Los usos de la historia de vida en las ciencias
sociales II. Barcelona: Anthropos.  DOI: 10.4000/books.ifea.3495

Maykut, P. & Morehouse, R. (2005). Beginning qualitative research. The Falmer Press,
Washington D.C.

Martín García, AV (1995). Fundamentacion teoretica y uso de las historias y relatos de vida

como tecnicas de investigation en pedagogia social, Ediciones Universidad de Salamanca, 7, 41-
60.

Merrriam, S.B., & Tisdell, E. J. (2016). Qualitative research. San Francisco, CA: Jossey-Bass

Popa, M. (2018) – APIO - Metodologia cercetării (note de curs): 11_Noțiuni de cercetare

calitativă

Rodríguez Gómez, G.; Gil Flores, J. y García Jiménez, e. (1996). Metodología de la

Investigación Cualitativa. Granada: Aljibe.

Taylor, SJ și Bogdan, R. (1984). Introduction to Qualitative research methods. New York: John

Wiley