Turcia – UE

Turcia a aplicat pentru aderarea la UE cu mult timp în urmă, dar relaţiile ţării cu UE au devenit în timp extrem de complicate,
ajungând acum într-un punct critic în care problema aderării sale la UE nu mai poate fi luată concret în considerare de Uniune.
Relaţiile bilaterale cu state precum Germania, Olanda sau Franţa au fost serios avariate de conduita Ankarei, motiv pentru care acestea
au criticat periodic cursul politic impus de preşedintele turc Erdogan, sau chiar au blocat negocierile de aderare în mai multe rânduri.
Parlamentul European (PE) a recomandat la rândul său suspendarea negocierilor, pe fondul devierii regimului politic autoritar al
preşedintelui turc de la standardele democratice europene şi ale statului de drept. PE a sperat că această poziţionare politică fermă va
semnaliza Turciei faptul că politicile pe care le promovează forţează limite extreme, dincolo de care aceste politici nu mai pot fi
înţelese şi, în consecinţă, acceptate de UE. Astfel, pas cu pas, evoluţiile politice interne generate cu precădere de măsurile represive şi
autoritare din ultimii ani (1) ale preşedintelui turc au compromis noua relaţionare pe axa Bruxelles-Ankara.
Perspective istorice şi geostrategice ale candidaturii Turciei la UE
Procesul de negocieri UE – Turcia a depăşit deja 20 de ani de dezbateri oficiale  irelevante. Turcia a solicitat formal aderarea la UE în
anul 1987, dar evoluţiile turbulente ale relaţiilor cu Bruxelles au produs amânarea recunoaşterii oficiale de către UE a statutului de ţară
candidată până în anul 1999, moment în care au şi fost declanşate interminabilele negocieri. Aşa cum s-a menţionat, Parlamentul
European a votat în luna martie recomandarea suspendării negocierilor şi, pe cale de consecinţă, a suspendării ofertei de aderare la UE
pentru Turcia. S-a ajuns astfel la situaţia în care liderii europeni occidentali se exprimă în mod destul de categoric împotriva aderării
Turciei la UE. PE a concluzionat pragmatic şi implicit că procesul de aderare este eşuat, negocierile fiind o pierdere de timp în aceste
circumstanţe.
Semnificaţia istorică şi geostrategică a Turciei a primit formal, pentru prima dată, o dimensiune economică pe relaţia sa cu Europa
odată cu încheierea Acordului de la Ankara din 1963, moment istoric din care Turcia a început adaptarea la economia de piaţă
occidentală. Uniunea vamală cu UE din 1995 a adus un format foarte avantajos de cooperare economică, dar care, din nefericire, pe
fondul dinamicii politicilor turce şi poziţionării reactive a factorilor externi care coordonau procesul de aderare a Turciei la UE, nu a
fost fructificat pentru consacrarea unei relaţii solide şi permanente cu UE.
Gestionarea migraţiei ilegale a impus o altă dimensiune a relaţiilor UE-Turcia. Criza migraţiei fără precedent din Mediterana a forţat
UE să semneze un acord extrem de controversat cu Ankara la începutul anului 2016, ca şi soluţie provizorie pentru a stopa migraţia
(2). Simultan, UE a trebuit să redeschidă capitolul de negocieri privind finanţele, respectiv să demareze procesului de liberalizare a
vizelor pentru cetăţenii turci.
Turcia este un stat mulsulman mare, iar statutul de membru cu drepturi depline i-ar conferi în cadrul Uniunii o putere apropiată de cea
a marilor puteri occidentale, precum Franţa, Germania sau Italia. S-ar deschide o problemă extrem de complexă pentru occidentali,
care ar trebui să accepte a transfera Turciei drepturi de vot privind decizii strategice cu privire la prezentul şi viitorul UE, în pofida
diferenţelor fundamentale de religie sau de ideologii naţionale de stat. Este un detaliu important care se adaugă multor altora, toate la
un loc producând reacţii serioase de respingere a candidaturii Turciei în rândul mai multor state membre.
Susţinătorii politici ai Turciei din UE argumentează că acest stat deţine o poziţie geostrategică care o recomandă ca un potenţial stat
aliat tampon al europenilor în raport cu lumea islamică, iar oficiile Turciei de a intermedia dialogul cu vecinătatea musulmană
instabilă şi plină de turbulenţe de la periferia Uniunii nu ar trebui ignorate. Ceea ce ar reduce şi costurile pe care UE ar trebui să le
suporte pentru asigurarea stabilităţii şi reducerea vulnerabilităţilor de securitate pe această direcţie strategică. În definitiv, Ankara
deţine cea de a doua armată ca putere în NATO după SUA, are instituţii de apărare şi securitate bine consolidate şi ar putea ridica o
barieră fermă în faţa oricărei agresiuni şi oricărui val migraţionist.
În contrast, aripa politică europeană conservatoare şi prudentă avertizează că simultan cu primirea Turciei, UE va ”cumpăra” un set de
grave probleme politice şi de securitate ale acestei ţări. Şi aceasta deoarece UE ar trebui să se implice de partea Ankarei în conflictele
regionale angajate de Turcia, în capacitatea de stat membru. Ca atare, Uniunea şi-ar pierde grade de libertate valoroase, inclusiv
puterea de management al crizelor şi de implementare a păcii. Iar astfel de conflicte nu sunt deloc imprevizibile (ca de exemplu,
potenţiale surse de conflict sunt problema kurdă, reconcilierea cu Armenia pe dosarul genocidului nerecunoscut de Ankara, politicile
obstrucţioniste pe dosarul Cipru etc.). De altfel, Turcia a avut în ultimii ani alte priorităţi de politică externă decât relaţionarea cu UE,
ceea ce a şi redus considerabil şi opţiunile Uniunii pe acest dosar.
Amplificarea mişcărilor populiste în spaţiul politic european şi ostilitatea crescândă faţă de lumea islamică pe fondul problemelor
aduse de valul masiv de migraţie au constituit evoluţii suprapuse în mod nefericit cu deraierea de pe calea europeană a Turciei, ceea ce
a concurat practic la compromiterea procesului de aderare a Turciei la UE.
Suspendarea negocierilor evită o fractură definitivă a relaţiilor
În cei 20 de ani de când Consiliul European (CE) a acordat Turciei statutul de stat candidat, UE a putut deschide numai 16 din cele 33
de capitole de negocieri (3). Unica ”performanţă” constă în închiderea provizorie a unui sigur capitol, cel despre ştiinţă şi cercetare.
UE constată actualmente numai eşecuri în ultimii trei ani, exprimate cu ”blândeţe diplomatică” sub formula că ”negocierile au
stagnat”. Trebuie notat că UE ajustase semnificativ acum doi ani finanţarea procesului de aderare printr-o măsură de redirecţionare a
fondurilor de pre-aderare (”cut and reorient accession funds”). A fost un pas în logica politică de îngheţare a deschiderii de noi
capitole de negocieri, dar nu o măsura echivalentă cu închidere a procesului de aderare, ceea ce nu putea ofensa Ankara sau produce o
fractură definitivă a relaţiilor cu Turcia.
Comisia Europeană a elaborat totuşi în această vară (4) Raportul asupra stadiului negocierilor de aderare a Turciei, care consemnează -
dacă mai era cazul, că ”...negocierile de aderare a Turciei au ajuns în mod efectiv la blocaj, nu pot fi luate în considerare alte capitole
pentru deschidere sau închidere şi nu pot fi prevăzute în prezent lucrări suplimentare pentru modernizarea formatului Uniunii Vamale
cu Turcia”. Instituţiile UE subliniază că angajamentele repetate ale Guvernului turc nu au fost însoţite de măsurile şi reformele
solicitate de Uniune.
Bruxelles priveşte pe mai departe cu îngrijorare justificată evoluţiile negative continue din Turcia privind statul de drept, respectarea
drepturilor fundamentale şi funcţionarea sistemului judiciar. O strategie de reformă a justiţiei pentru 2019-2023 a fost anunţată, dar
încă nu a fost adoptată. Turcia se află numai într-o fază de iniţiere a luptei împotriva corupţiei, din lipsa voinţei politice. Deţine un
anumit nivel de pregătire în lupta împotriva criminalităţii organizate, dar şi aici au apărut limitări. Statul turc nu a reuşit să îşi
îmbunătăţească legislaţia cu privire la infracţiuni informatice şi protecţia martorilor. Legislaţia privind achiziţiile publice, inclusiv cele
speciale, a rămas incompatibilă cu acquis-ul UE în materie.
În plan economic s-a constatat o deteriorare a performanţelor şi parametrilor macro-economici. Nu există o abordare sistematică a
reformelor. Declinul democratic al Turciei şi degradarea imaginii acestui stat în UE au afectat mediul de afaceri şi îndepărtează
investiţiile europene directe. Dincolo de cooperarea economico-comercială (peste jumătate din volumul exporturilor turceşti se
realizează cu Uniunea), Bruxelles are şi obiectivul menţinerii în vigoare a Acordului din 2016 privind refugiaţii, act prin care Turcia s-
a angajat să stopeze fluxul migranţilor ilegali către Europa, în schimbul asigurărilor europene de asistenţă financiară şi a altor
promisiuni cum ar fi liberalizarea regimului vizelor. Şi aici au apărut chestiuni delicate, Ankara susţinând că UE nu şi-a îndeplinit
decât programul de asistenţă financiară, ameninţând periodic cu suspendarea acordului.
Referitor la procesele electorale, UE a exprimat o îngrijorare serioasă cu privire la respectarea legalităţii şi integrităţii acestora, precum
şi faţă de independenţa reală a instituţiilor implicate, de altfel supuse presiunilor politice ale puterii. Polarizarea politică la alegerile
locale (a fost punctat în special cazul Istanbul din martie 2019) continuă să împiedice un dialog parlamentar constructiv.
Marginalizarea opoziţiei, în special a Partidului Democrat Popular (HDP), se realizează inclusiv prin forţă, mulţi membri parlamentari
HDP fiind deja în detenţie. Prerogativele executive şi legislative ale preşedintelui au crescut substanţial în arhitectura constituţională a
noului sistem prezidenţial, acesta remodelând executivul şi administraţia de stat prin decrete prezidenţiale. Turcia nu a luat în
considerare recomandările europene anterioare privind reforma administraţiei publice.
Ironia ”de situaţie” face că peste o treime din suma de 4,45 mlrd.Euro planificată de Bruxelles în exerciţiul 2014-2020 pentru Turcia
era destinată domeniilor ”democraţie şi guvernanţă”, ”fortificarea societăţii civile” şi ”statul de drept şi drepturile fundamentale”,
adică exact acele domenii care acum baricadează negocierile de aderare.
În lipsa oricărui progres – situaţie datorată Ankarei, UE se consideră absolut îndreptăţită să ia la modul cel mai serios în considerare
faptul că realitatea politică internă arată că Turcia nu mai are nicio intenţie sau determinare de a adera la UE. Cancelarul german
Angela Merkel a declarat deja tranşant că ”Turcia nu ar trebui să devină membru al UE”, ca ulterior preşedintele francez Emmanuel
Macron să ajungă la aceeaşi concluzie, declarând, ce-i drept, că ar fi preferabil un parteneriat special decât statutul de membru.
Capitolul apărare şi securitate
La capitolul apărare şi securitate, Turcia rămâne declarativ şi în linii generale un partener al UE, acceptând oficial în cadrul NATO
complementaritatea cooperării NATO cu UE în materie. Ca o particularitate, raportarea Ankarei la pilonul de securitate şi apărare
european se face cu precădere în termeni de stat membru NATO, calitatea de aliat prevalând angajării în afacerile apărării şi securităţii
europene. Afaceri pe care statul turc le tratează de altfel cu o superficialitate aproape ostentativă.
Ankara este extrem de sensibilă la problematica cooperării UE-NATO care excede prevederilor ”Berlin plus” şi care implică toate
statele membre UE. Această problemă nu poate fi rezolvată, deoarece poziţionarea sa a devenit inflexibilă în contextul obturării
perspectivei unei aderări necondiţionate. Ca atare, Ankara preferă statutul de actor internaţional al NATO în materie de securitate
europeană. În ultima perioadă blochează chiar cooperări militare punctuale cu unele state UE nealiate cu care intră în conflict de
interese de politică externă, cum ar fi Austria sau Cipru. Excepţie face cooperarea cu UE în domeniul anti-terorism, Ankara
împărtăşind aceleaşi interese în faţa  gravităţii ameninţărilor provocate de extremismul violent, de terorismul internaţional. De aceea,
partea turcă a accesat cadrul cooperativ consolidat oferit de agenţiile guvernamentale de securitate şi informaţii europene.
Pe acest fond, Turcia agreează numai parţial şi selectiv elemente din cadrul instituţional care permite angrenarea sa la Politica Externă
şi de Securitate Comună (PESC) şi la Politica de Securitate şi Apărare (PSDC). A promis sprijin pentru obiectivele generale din
Strategia Globală a UE, dar în ultimul an deţine o rată de aliniere de circa 18% la declaraţiile şi deciziile relevante ale CE la care a fost
invitată. Turcia a continuat să participe activ la operaţiile militare de gestionare a crizelor în cadrul PSDC, în special la EUFOR
ALTHEA în Bosnia şi Herţegovina, unde are interese politice particulare. A depus cereri pentru reluarea participării la misiunile UE
din Ucraina şi Kosovo, suspendată după tentativa de lovitură de stat din 2016.
Ce dezvoltări ar putea urma ?
Cercuri politice şi analitice occidentale consideră că prin desconsiderarea imperativelor democratice şi liberale europene, conducerea
de la Ankara nu numai că ignoră opţiunile sale politice europene proclamate în anii 2000-2005, ”ani de aur” ai dezvoltării dialogului
UE-Turcia, dar a glisat pe o orbită politică şi identitară diametral opusă. Aceasta în condiţiile în care devine din ce în ce mai clar că
economia turcă nu se va putea relansa fără investiţii şi tehnologie occidentală şi fără participarea generoasei pieţe UE.
Involuţiile turceşti se precipită, lăsând să se vadă o bipolaritate strategică din ce în ce mai dezechilibrată de Ankara în favoarea unei
alinieri cu Rusia şi în detrimentul evident  al relaţiilor cu UE. Ca să nu mai vorbim de degradarea relaţiilor cu SUA. În condiţiile în
care influenţa instituţiilor militare asupra cursului politic ales de Turcia lui Erdogan a fost anihilată brutal, mai rămâne de văzut doar
opţiunea şi reacţia finală a cetăţenilor turci la îndepărtarea de Occident în general, de UE şi SUA în particular.
Oricum, UE a semnalizat politic în mod constant că doreşte să menţină relaţia cu Turcia în zona dialogului şi că nu va decupla Turcia
de spaţiul occidental european. CE a semnalizat că ”Vrem să păstrăm uşa deschisă pentru Ankara, dar realitatea actuală din Turcia
face acest lucru dificil", ceea ce se poate interpreta prin aceea că ”mingea” se află pe terenul deciziilor politice de la Ankara. În fond,
nu ar fi raţional ca cele două părţi să-şi permită degradarea relaţiilor dincolo de o anumită limită precaută.
Deteriorarea arhitecturii statului de drept a Turciei a devenit atât de gravă, încât a creat  o problemă insurmontabilă pentru UE şi
pentru politica sa de extindere şi de vecinătate. În aceste condiţii, Turcia, ca de altfel oricare altă ţară ajunsă într-o postură similară, nu
se poate califica pentru aderarea la UE. Acum se nasc întrebări care frământă cercurile politice europene occidentale, cele mai
importante fiind despre cum ar putea fi restartate negocierile de aderare la UE. Iar răspunsurile urmează a fi găsite chiar în abordările
pe care puterile occidentale le vor avea pe viitor faţă de politicile preşedintelui Erdogan. Aşadar, ar fi benefic ca, periodic, reuniunile
liderilor din UE să aibă pe agendă dezbaterea opţiunilor politice pe care UE le poate accesa în raport cu Turcia şi transmiterea unor
mesaje ferme către Ankara.
Evaluările europene arată că Ankara acţionează pentru recalibrarea relaţiilor cu UE din perspectiva de a fi dezvoltată numai
cooperarea comercial-economică, fără a se insista pe procesul de aderare, sau pe ameliorarea  regimului de vize. Şi aceasta fără să dea
vreun semnal politic despre vreo intenţie de revenire la democraţia autentică, sau de (re)conciliere cu puterile occidentale. Cu alte
cuvinte, regimul Erdogan nu este dispus în prezent să dea curs condiţionalităţilor impuse de Bruxelles, condiţionalităţi pe care UE nu
este pregătită să le disocieze de reluarea cooperării multi-dimensionale. Prin urmare, este greu de imaginat un progres imediat şi de
substanţă în dialogul pentru normalizarea relaţiilor UE-Turcia. În consecinţă, cooperarea UE cu Turcia se va rezuma probabil la o
componentă comercială şi pe dosarele de securitate semnalate mai sus, fiind oricând posibile unele ajustări ale cadrului Uniunii
Vamale UE-Turcia şi a Acordului din 2016 privind refugiaţii. În plan politico-diplomatic, se va urmări cu certitudine menţinerea
deschisă a canalelor oficiale de comunicare şi a unor punţi care să fie practicabile oricând situaţia o va impune. În definitiv, evoluţii
severe ale istoriei contemporane au demonstrat deja importanţa strategică a relaţiilor UE-Turcia.
În 2018, Comisia Europeană nota faptul că, de la declararea stării de urgenţă în 2016 după lovitura de stat nereuşită, în Turcia au fost
arestate 78.000 de persoane şi 150.000 au fost reţinute. A fost introdusă cenzura presei şi afectată grav libertatea de acţiune şi de
exprimare a jurnaliştilor. După consolidarea puterilor prezidenţiale, a apărut chestiunea reintroducerii pedepsei cu moartea în Turcia,
deşi nu a intrat în vihoare încă. Aceste lucruri l-au determinat pe preşedintele de atunci al Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, să
declare că reintroducerea pedepsei capitale ar însemna sfârşitul negocierilor de aderare a Turciei la UE.
Turcia a depus eforturi deosebite pentru a găzdui cei peste 3,6 milioane de refugiaţi înregistraţi din Siria şi în jur de 370.000 de
refugiaţi din alte ţări - care este şi cea mai mare comunitate de refugiaţi din lume. Turcia şi UE au consolidat în continuare cooperarea
în cadrul Facilităţii pentru refugiaţi din Turcia. Până în mai 2019, din 6 miliarde Eoro mobilizate de UE, au fost lansate peste 80 de
proiecte şi au fost decontate cheltuieli  de peste 2,2 miliarde EUR.
Acquis-ul comunitar constituie în esenţă un pachet legislativ adoptat de toate ţările UE şi pe care noile ţări trebuie să le adopte pentru
a obţine calitatea de stat mebru UE. Negocierile se derulează pe 33 de capitole, reprezentând tot atâtea domenii ale legislaţiei. După
recunoaşterea statutului de candidat al unei ţări, Comisia Europeană recomandă deschiderea de capitole individuale. În final, atunci
când se înregistrează îndeplinirea angajamentelor dorite la un capitol, se decide închiderea provizorie a capitolului.
La 18 iunie 2019, Consiliul Afaceri Generale a adoptat un raport cu concluziile privind extinderea, stabilizarea şi procesul de asociere,
care a acoperit Turcia. La 20 iunie 2019, Consiliul European a aprobat concluziile respective, desigur similare în detalii cu Raportul
Comiesiei Europene din luna 29 mai 2019.