Student: Irimia Codruța-Elena

Specializarea: Română-Engleză
Grupa: L112

SCENOGRAFIA GREACĂ:
Caracteristici specifice teatrului antic grecesc: În centrul orchestrei (o zonă
delimitată de primele rânduri și destinată în primul rând evoluțiilor corului) se află thymele,
altarul zeului, în jurul căruia se așeza Corul după ce intra pe scenă, conform unei tradiții
moștenite de la canoanele de reprezentare ale dramei arhaice. Sub orchestră, era un sistem de
galerii săpate în piatră care facilita deplasarea actorilor. Cu ajutorul unor dispozitive speciale
de lemn se putea ridica un fundal, mărindu-l sau micșorându-l, după voie. În Grecia nu exista
cortină. Schimbările de scenă și respectivele operații care se făceau în timpul pauzelor, aveau
loc în fața spectatorilor.

MĂȘTI ȘI COSTUME:
Esențială în spectacolul grec era folosirea măștii și a costumului. În timpuri foarte
vechi, unele personaje își acopereau chipurile cu drojdie de vin și frunze de viță, schimbându-
și înfățișarea. De la acest prim exemplu de transformare a fizionomiei s-a trecut la folosirea
de măști confecționate anume și care, departe de a imita trăsăturile umane, prezentau un
aspect care treceau de la înfricoșător la grotesc.
Tespis a fost cel care a adus masca la asemănare cu fizionomia umană, în timp ce
Choirilos și Phrynichos s-au preocupat de evoluarea ei, iar cel de-al doilea a introdus masca
feminină.
Până la Eschil masca era monotonă, fără expresie sau culoare, el fiind cel care
introduce policromia, făcând mai variat jocul contrastelor.
Alt element de un deosebit interes datorită caracteristicilor sale estetice și semnficației
vădit aluzive, este costumul. Impunătorul costum al teatrului grec era compus din două
elemente esențiale care contribuiau la aparența gigantică a actorilor: o tunică multicoloră
(poikilos) și o mantie (epiblema).
Pentru a evita disproporția pe care o putea provoca uriașa statură realizată cu ajutorul
perucii și al coturnilor, actorii foloseau sub costum tot felul de umpluturi ca să armonizeze în
ansamblu trăsăturile corpului. Tunica cobora până la călcâie și avea mâneci lungi, iar în
dreptul pieptului era prinsă cu o cingătoare. Tunica putea să aibă în țesătură variate culori și
desene. Mantia se găsea într-un număr mare de forme: unele erau largi, înfășurând tot corpul,
altele erau scurte și prinse de umeri, erau mantii care erau de culoarea verde și purpuriu, iar
altele care erau împodobite cu franjuri de aur.

1
Student: Irimia Codruța-Elena
Specializarea: Română-Engleză
Grupa: L112

COMEDIA:
Definiție: Comedia (fr. comédie; lat. comoedia; gr. Komoida, „cântec de sărbătoare”) este
o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri cu acțiune și deznodământ vesel și care
satirizează realități sociale, slăbiciuni general umane sau prezintă situații hazlii.
Trăsături specifice:
- personajele reprezintă categorii sociale diverse;
- subiectele sunt general umane, eroii întruchipând caractere;
- textul este structurat pe acte și scene;
- prezența indicațiilor scenice care prezintă: lista personajelor, actele și scenele,
indicații destinate actorilor pentru interpretarea rolului, indicații de decor pentru
punerea în scenă.
Tipuri de comic:
1. Comicul de situație care este generat de răsturnări de situație, confuzie, repetarea
succesivă a unei acțiuni și chiar de găsirea unor soluții surprinzătoare la conflictele
prezente în cadrul acțiunii.
2. Comicul de limbaj generat atât de ticurile verbal, cât și de pronunțarea greșită a unor
cuvinte sau expresii.
3. Comicul de nume generat de numele caudate ale unor personaje.
4. Comicul de moravuri
5. Comicul de caracter

COMEDIA ÎN GRECIA ANTICĂ:

Teatrul a fost creat de greci în secolul V î.Hr. S-a născut din serbările organizate în
cinstea zeului Dionysos, zeul viței-de-vie, al vinului și al veseliei. Un grup de bărbați îl
reprezentau pe zeu și pe însoțitorii săi, satirii, costumați cu blănuri și coarne de țap
(„tragos”), cântând și dansând în jurul unui altar. Au fost 3 perioade care au dus la evoluția
comediei. Prima perioadă este numită perioada comediei atice vechi. Trăsătura ei definitorie
este satira ad personam = prezentare a unor personaje cu trăsăturile caraghios deformate. Nu
există tipuri. Scriitorul râde de contemporanii celebri, critică obiceiurile timpului, face și
satiră politică, îndreptându-și săgețile asupra unei ținte. Corul are un rol bine determinat.
În cursul secolului al IV-lea î.e.n. au loc modificări în domeniul comediei. Satira își
pierde semnificația personală, probabil din cauza dispariției libertății politice din Atena, fapt
care împiedică reprezentarea pe scenă a personajelor vremii. Corul dispare, fie pentru că
parabaza în persoane concrete, fie pentru că existența lui reprezenta un adaos considerabil la
cheltuielile de realizare. Această perioadă e numită perioada comediei atice mijlocii.

2
Student: Irimia Codruța-Elena
Specializarea: Română-Engleză
Grupa: L112

Ultimul stadiu de evoluție al comediei grecești este cunoscut sub numele de comedia
atică nouă. ( sfârșitul sec. IV și începutul sec. III î.e.n.) Principalele caracteristici ale acestei
perioade sunt: reprezentarea comică a vieții și obiceiurilor cetățenilor particulari, cazurile
ridicole și paradoxale, slăbiciunile, viciile și mediocritățile umane. Scena este fixă și
reprezintă piața unui oraș grecesc cu două case față-n față. Modelul se va transmite aproape
neschimbat comediei latine și celei italiene din Renaștere. De asemenea, apare împărțirea în
cinci acte, prezența redusă a Corului, cu scurte intervenții într-un act, încălțăminte cu talpă
joasă, veșminte simbolice, măști ridicule, cu o tipizare pronunțată.
Pe măsură ce Atena își pierde poziția hegemonică și libertățile sale, spectacolul teatral
devine din expresia unei exigențe comunitare, un simplu divertisment. Se introduce plata la
intrare, se reduc cheltuielile, exigența intelectuală, estetică și satirică cedează locul unei
reprezentări umoristice a vieții de toate zilele, care să satisfacă publicul, alcătuit în mare parte
din oamenii din clasa mijlocie.

Principalul scriitor de comedii din Grecia antică a fost Aristofan. Locul și data exactă
a nașterii sale sunt necunoscute, dar se estimează că avea în jur de treizeci de ani în anii 420,
când opera sa Participanții la banchet a devenit un succes total în cadrul Teatrului lui
Dionysos. Este faimos pentru compunerea unor comedii precum „Păsările”, pentru cele două
festivale dramatice ateniene : Bacanalele Urbane și Lenea. A compus patruzeci de piese de
teatru, dintre care au supraviețuit unsprezece. Piesele sale sunt singurele exemple de
Comedie Veche Atică care a ajuns până la noi în stadiu complet, asta deși avem și fragmente
semnificative din operele unor contemporani de-ai lui Aristofan, Cratinos și Eupolis.
Majoritatea pieselor lui Aristofan aveau un caracter politic, satirizând de multe ori pe
cetățenii bine cunoscuți ai Atenei pentru comportamentul lor din timpul Războiului
Peloponeziac și de după. Aluzii din textele pieselor, întărite de erudiți antici, sugerează că
Aristofan a fost adus în fața tribunalului de mai multe ori de către Cleon, sub acuzația
de defăimare a Atenei în prezența străinilor. „Broaștele” a primit onoarea fără precedent de a
fi reprezentată a doua oară. Conform unui biograf care a trăit posterior evenimentelor,
Aristofan a primit de asemenea coroana civică pentru piesa sa.

Referințe bibliografice:
1. Vito Padolfi, Istoria teatrului Universal vol. 1, prefața de Ovidiu Drimba,
traducere din limba italiană și note de Lia Busuioceanu și Oana Busuioceanu,
Editura Meridiane, București, 1971.
3