Cel mai simplu e să analizezi această corespondență ca având loc între

doi tineri îndrăgostiți oarecare, căci doar așa ai putea veni cu câteva
observații obiective realiste. Dacă ar fi să urmez acest șir logic, să-mi fac
puțin curaj și să iau de asemenea în calcul faptul că există un număr mult
mai mare de scrisori din partea lui Eminescu către Veronica Micle decât
invers (eu necitindu-le pe cele publicate înainte, din partea ei), a ș putea
într-o oarecare măsură să le dau dreptate criticilor în ceea ce o prive ște
pe Veronica. Trebuie spus că acest schimb de scrisori începe imediat
după moartea soțului Veronicăi, ce rămâne singură cu cele două fiice ale
ei la Iași. Mihai se mută în scurt timp la București și continuă să scrie
pentru „Timpul”, între ei având loc o relație la distanță ce creează frustrări
și reproșuri stârnite din gelozie și de-o parte și de alta. Fiecare dintre ei se
simte afectat de faptul că oamenii îi vorbesc pe la spate, însă, Mihai
preferă să aibă o atitudine indiferentă față de aceasta, pe când Veronica îl
blamează pentru faptul că și-a căpătat mulți dușmani din cauza relației lor
ce nu ajunge să se concretizeze cu adevărat. Conflictul principal dintre
acești iubiți, dacă ar fi doi parteneri oarecare, anacronici chiar, e faptul că
își doresc același lucru – să se căsătorească și să locuiască împreună –
însă fiecare dintre ei așteaptă acest pas de la celălalt, într-o anumită
măsură. Niciunul nu o duce prea bine din punct de vedere financiar, însă
sunt înclinată să-i acord mai mult credit lui Mihai din acest punct de
vedere, căci îi trimite bani Veronicăi și o invită să se mute cu el la
București, însă pot presupune doar că acest lucru nu a fost dus la bun
sfârșit din cauza rupturii bruște dintre ei. Cel puțin, bazat pe aceste
scrisori, despărțirea pare a veni din neant; Veronica îl blamează constant
pe Eminescu că ar înșela-o, că el nu ar fi de fapt bolnav așa cum spune și
că ar petrece pe timpul nopții, pe când el e mai degrabă mâhnit din cauza
atitudinii sale și, deși mânat la rândul lui de anumite gelozii (cum ar fi cea
împotriva lui Caragiale), se poartă mult mai blând și răbdător cu aceasta.
Chiar și când Veronica îl amenință că va face publică una dintre scrisorile
sale în care acesta îi povestea niște informații ascunse cu privire la
spațiul (politic) în care activează el, tonul lui Eminescu este respectuos și
echilibrat. Veronica, însă, supărată pentru faptul că Eminescu îi promite
că va veni la Iași dar nu ajunge niciodată din cauza muncii sale obositoare
sau din lipsa banilor, sau pentru faptul că acesta nu îi scrie atât de des pe
cât și-ar dori ea, ajunge să-l numească mincinos și îl acuză de un fel de
complot împotriva ei, prin care încerca doar să-și bată joc și să o
defăimeze. Având în vedere contextul dat, nimic din scrisorile Veronicăi –
răspunsurile ei, reacțiile (pasiv) agresive, chiar și lipsa gratitudinii fa ță de
presupusul ei iubit, „nu miroase-a bine” pentru mine.
În timp ce scrisorile lui Eminescu sunt în mare parte lungi, pline de dor și
jind, de durere, de autoblamare, nenorocire dar și o dragoste profundă și
exprimată poetic față de Veronica, aceasta se rezumă la a-i povesti
câteva bârfe lipsite de sens și de a-l certa cu fiecare ocazie pentru că
atitudinea sa nu-i este pe plac; Veronica îl acuză chiar de faptul că el
singur a ales să trăiască în suferință iar din tonul ei mereu vesel și
„cochet” nu rezultă decât lipsa ei de empatie față de acesta. Deși s-a
presupus că iubirea dintre cei doi ar fi fost una unilaterală, eu tind să cred
că Veronica este cea care se face vinovată – dacă ar fi într-adevăr vorba
despre așa ceva – de eșecul relației lor amoroase. Cel mai probabil
judecata mea este extrem de pripită și nedreaptă, însă e cu adevărat
înduioșător să vezi geniul eminescian transcris în scrisori atât de umane,
în care acesta își recunoaște neputințele și se confesează iubitei sale,
asigurând-o că este singura pe care o va iubi vreodată însă, pe de altă
parte, este extrem de dezamăgitor să vezi că această iubită pe care el o
preaslăvește se întoarce la un moment dat împotriva lui, cu sau fără rost,
încercând să se răzbune pe cel care se presupunea că îl iubește cu
adevărat. Pe undeva, mă identific cu ambele aceste personaje, însă nu mi-
am putut înlătura afectul de iritare pe care l-am simțit citind scrisorile
Veronicăi.

Totuși, iubirea dintre Mihai Eminescu și Veronica Micle este în continuare

un simbol național al iubirii adevărate, al romantismului dus până la
extrem, al sufletelor pereche ce trăiesc împreună și după moarte. Cel
puțin în viziunea eminesciană, exact așa se petrec lucrurile. Nu sunt
sigură că Veronica împărtășea această viziune în măreția ei, căci poate
altfel ar fi decurs lucrurile între cei doi. Nu suntem în măsură să-i
judecăm, mai ales acum, când s-a scurs atâta timp după acele vremuri în
care ei trăiau, însă opinia mea exprimată mai sus este, după cum am
menționat, în vederea ipotezei în care cei doi ar fi fost doi tineri
îndrăgostiți: un artist extrem de talentat, după cum se observă în stilul de
scriere, și o femeie mai puțin afectată de acea grea singurătate și
amărăciune, care totuși ar vrea ceva dar nu e sigură de nimic, nu se oferă
în același fel cum o face iubitul său la rândul lui. În orice caz, această
carte merită categoric citită de absolut orice cititor român, indiferent cu
ce impresie va rămâne după lecturarea scrisorilor. Categoric a existat un
element mai mare decât Veronica și Mihai ca simpli oameni, care a făcut
posibilă păstrarea acestor scrisori cu atâta sfințenie în timp. Rămâne doar
să ne bucurăm de operele ce au rămas după moartea lor și să ne
imaginăm după cum ne e firea ce s-a petrecut între aceste două suflete.