UNIVERSITATEA STEFAN CEL MARE

FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT

SPECIALIZAREA: ASISTENTI MEDICALI GENERALISTI

BIOFIZICA
Studiul vascozitatii solutiilor moleculare

STUDENTA: ANUL I
CHITU CRISTINA GRUPA: 1511F

SUCEAVA 2020
 Noţiuni teoretice
Viscozitatea este proprietatea unui fluid de a se opune mișcării relative a
particulelor constituente1. Viscozitatea este percepută ca o rezistență la curgere. În
acest sens, apa, cu viscozitate mică, este fluidă, în timp ce uleiul, cu viscozitate
mare, este vâscos. Toate fluidele reale sunt vâscoase, cu excepția celor superfluide.
Un fluid nevâscos este considerat fluid ideal.

Cuvântul viscozitate face parte din familia cuvântului vâscos și în limba

română este admisă și pronunția ca atare. Conform normelor ortografice actuale,
termenul ar trebui ortografiat vâscozitate. Această formă este în conflict cu
radicalul visc- din care derivă familia de cuvinte 2, și se abate de la termenul
internațional. Ca urmare, în textele scrise se recomandă folosirea formei viscozitate,
prezentă în toate dicționarele și în toate lucrările tehnice.

Viscozitatea dinamică variază de obicei puțin cu presiunea, dar destul de

mult cu temperatura. De aceea este necesară și menționarea temperaturii pentru
care este dată viscozitatea. În cazul în care densitatea fluidului depinde și ea de
presiune și temperatură, viscozitatea cinematică variază mult cu acești parametri,
care trebuie precizați. La suspensii viscozitatea variaza cu procentul volumic al
particulelor dispersate.

Fluidele pentru care ipoteza lui Newton este valabilă (de

exemplu apa, gazele) se numesc fluide newtoniene. Ipoteza simplă a lui Newton nu
este valabilă pentru toate fluidele. Fluidele pentru care ipoteza lui Newton nu este
valabilă se numesc fluide nenewtoniene. Cu studiul comportării fluidelor din punct de
vedere al viscozității se ocupă reologia.

Viscozitatea se poate măsura cu diferite tipuri de viscozimetre. Cum s-a

spus, controlul temperaturii în timpul măsurătorilor este esențial.

Tipuri de viscozimetre:

 Viscozimetre rotative. Acestea determină viscozitatea dinamică. Ele pot

determina viscozitatea unui fluid fără a avea nevoie de un fluid de comparație.
Sunt folosite ca etaloane.

1
Bazil Popa ș.a. Manualul inginerului termotehnician, vol I, Editura Tehnică, București, 1984
2
 Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” Dicționarul explicativ al limbii române (DEX), Editura Univers
Enciclopedic, 1998
 Viscozimetre cu element vibrator. Acestea determină tot viscozitatea
dinamică, dar au nevoie de o etalonare cu un fluid de comparație.
 Viscozimetre cu capilară. Acestea determină viscozitatea cinematică, prin
compararea cu un fluid etalon. Sunt foarte precise, se folosesc în laboratoare,
 Viscozimetru Engler. Acesta determină viscozitatea cinematică, prin
compararea cu un fluid etalon, la curgerea printr-un orificiu. Principiul este
asemănător viscozimetrelor cu capilară, iar valorile măsurate se exprimă
în grade Engler (ºE).
 Viscozimetre cu bilă. Acestea determină tot viscozitatea cinematică, însă
necesită etalonare. Se folosesc în tehnică.
Între moleculele corpurilor, în orice stare de agregare, acţionează forţele de
coeziune moleculară. Forţele de coeziune dintre moleculele fluidelor sunt relativ mici,
de aceea diferite straturi dintr-un fluid pot aluneca uşor unele pe altele. Un lichid
ideal ar fi acela care nu se comprimă şi în care deplasarea moleculelor are loc fără
frecare. În lichide şi gaze reale forţele de atracţie intermoleculare se opun deplasării
relative a moleculelor vecine, determinând apariţia unei frecări interne numită
vâscozitate – o proprietate caracteristică fluidelor în timpul curgerii.

Aplicaţiile vâscozimetriei în practica medicală

Cunoaşterea vâscozităţii soluţiilor coloidale este importantă în special în cazul
substanţelor macromoleculare, cum ar fi albuminele, proteinele etc., deoarece
permite uneori stabilirea naturii sistemului coloidal, respectiv al gradului de dispersie.
Determinarea valorilor coeficientului de vâscozitate este utilă pentru definirea
diagnosticului la diverse maladii, care afectează starea unor lichide biologice (sânge,
ser, suc gastric etc.).
Vâscozitatea sângelui depinde atât de vâscozitatea serului, cât şi de numărul
elementelor figurate în unitatea de volum, precum şi de volumul lor propriu.
Creşterea vâscozităţii sângelui total apare în: poliglobulii, leucemii,
insuficienţe cardiace în special drepte, hiperglicemii, hiperlipidemii etc.
Scăderea vâscozităţii sângelui total apare în: anemii, hipoproteinemii, după
transfuzii de ser fiziologic sau plasmă.
 Se descriu variaţii fiziologice ale vâscozităţii sângelui total: mai scăzută la
femeie decât la bărbat, la copil decât la adult, în sângele arterial decât în sângele
venos.
Vâscozitatea urinei normale este cu puţin mai mare decât vâscozitatea apei
distilate, însă prezenţa proteinelor duce la creşterea vâscozităţii.
Determinarea vâscozităţii lichidului pleural, alături de alte investigaţii, permite
aprecierea naturii lui. Valori normale în cP: – sânge total 3,5-5,4 – plasmă 1,9-2,3 –
ser 1,5-2,2 – lichid amniotic1,0.

Experiment demonstrativ.

Confirmarea legii lui Stokes.Examinând căderea concomitentă a două bile, cu

raze diferite (r1 şi r2), însă din acelaşi material şi în acelaşi mediu,
Propunem doua vase pentru experiment. Vasul 1 este umplut cu un lichid
vâscos (de exemplu glicerină).
Pentru efectuarea experienţei, bobina electromagnetului se alimentează de la
o sursă de curent continuu. Prin rotirea dispozitivului în jurul axei orizontale, bilele
(razele cărora se raportă ca ½) se aduc în poziţia iniţială.
La deconectarea curentului concomitent începe căderea ambelor bile. Întrucât
vitezele bilelor sunt relativ mici, se constată vizual că în momentul când bila mică
trece diviziunea 2 a scării, trasate pe peretele frontal al vasului, bila mare trece
diviziunea 8 (în continuare bila mică – diviziunea 3, cea mare  – diviziunea 12).
Distanţele parcurse de bile în orice intervale egale de timp se raportă ca ¼. Acest
rezultat, obţinut experimental, confirmă relaţia (2.14) şi indirect – legea lui Stokes.
Bibliografie

1. Bazil Popa ș.a. Manualul inginerului termotehnician, vol I, Editura Tehnică,

București, 1984
2.  Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan” Dicționarul
explicativ al limbii române (DEX), Editura Univers Enciclopedic, 1998