Grigore Ureche

(1590-1647)

• Este unul dintre cei mai importanți cronicari moldoveni din perioada medievală, personalitate
istorică și politică, având o cultură vastă și un orizont cărturăresc rar întâlnit în vremea sa.

• A scris „Letopisețul Țărâi Moldovei, de când s-au descălicat țara și cursul anilor și de viiața
domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron Vodă”; originalul acestei lucrări nu s-a
păstrat, existând copii, care au fost refăcute și completate cu fragmente aparținând unor
copiști precum Simion Dascălul, Misail Căugărul, Axinte Uricarul

• În „Letopisețul Țării Moldovei”, cronicarul descrie evenimente istorice importante pe

parcursul a două secole, de la formarea Moldovei și până la a doua domnie a lui Aron Vodă

• Înzestrat fiind cu darul de povestitor, G. Ureche este întemeietorul portretisticii în literartura

romană veche. În virtutea talentului său, el selectează figurile domnitorilor sau boierilor, le
ierarhizează, le dă contur propriu, punând alături de trăsăturile fizice si anecdote -însusiri de
caracter definitorii.

• Galeria de imagini-portrete de domnitori din cronica lui dovedeste o varietate apreciabila,

concizie, preciziune de nuante, arta concentrata.
Efigia lui Stefan cel Mare, modelul clasic, este realizat din linii simple, dovedind o
incontestabilă artă de portretist.

• Glorificând eroul care a dat Moldovei stabilitate si independenta, Ureche concepe povestirea
din cateva momente: imprejurările morții domnitorului, portretul acestuia, sentimentele
poporului la moartea lui Ștefan, intrarea lui in legenda, aprecieri asupra vremii si o scurta
însemnare istoriografică.

Om de larga cultură la vremea lui, Ureche, pornind de la limba populara, inaugureaza in scrisul
sau limba creatiei literare, plina de naturalete si savoare. Cronicarul nu apeleaza la stilul
știintific, cum ar fi cerut materialul istoric tratat , ci la stilul literar, împăcând cerințele istorice
cu cele literare.

Miron Costin
(1633-1691)

• A trăit și a învatat până la 20 de ani în Polonia. Cunoaște antichitatea greco-latină, este unul din
primii reprezentanți ai umanismulu românesc, prin respectul față de om, dragostea de patrie și
de limba, interesul constant pentru originea poporului roman, încercarea de a crea opere
literare.

A inceput prin a scrie versuri, domeniu aproape inexistent la noi. Poemul filozofic „Viata lumii",
o meditatie asupra trecerii necontenite a timpului, îi demonstreaza vocatia de scriitor.

Miron Costin continua „Letopisetul Tarii Moldovei" lui Ureche, descriind istoria romanilor inter
1594-1661, si avand in efigie personalitatea lui Vasile Lupu.
 • Indignarea lui se indreapta impotriva unor copisti ai cronicii lui Ureche, mai ales impotriva lui
Simion Dascalu, "om de multa nestiinta si minte putina", care afirmase ca moldovenii ar
provenii, chipurile, din talharii de la Roma exilati pe teritoriul Daciei. Astfel, textul are un
caracter polemic capata pe alocuri accente pamfletare.

• Intentia cronicarului nefiind pe deplin satisfacută, el si-o realizeaza spre sfârsitul vieții, in „De
neamul moldovenilor, din ce tara au iesit stramosii lor"; lucrare, însa, neterminata.
Cronicarul a lasat un numar însemnat de lucrari istorice și poeme, în limba romana si polonă, dar
poate că nicaieri personalitatea lui Miron Costin nu iese in evidenta ca in „Predoslovia" la „De
neamul moldovenilor", mărturisire dramatica a unui carturar patriot, care nu a putut suporta
„ocarile" aduse acestui neam „de o seama de scriitori„

• Este considerat de unii critici primul nostrum memorialist, în opera sa remarcându-se un

caracter mai moder și mai complex al frazelor, prezența dialogului, aplecarea spre detaliul
istoric.

Ion Neculce
(1672-1745)

 Ion Neculce s-a nascut in 1672, intr-o familie de mari boieri înrudit prin căsătorie cu
familia Cantemireştiilor. Crescut în vremuri tulburi in Moldova (atacatã de turci) acesta
pleacã cu bunica sa din partea mamei în Ţara Româneascã între 1686-1690.Aici o
deosebitã influenţa beneficã asupra lui Neculce a avut-o educaţia umanistã a unchiului
sãu Constantin Cantacuzino.
 În 1693, graţie altui unchi, Iordache Cantacuzino, mare domnitor sub Constantin Ducã Vodã, I.
Neculce primeşte slujba de postelnicel sau postelnic(funcţia presupune îngrijirea domnitorului).

 Treptat devine un om politic important, fiind în permanenţa în rãndul dregãtorilor

moldoveni. A fost investit cu funcţii speciale şi I s-a acordat multã încredere, în special în
timpul domniei lui Dumitrie Cantemir(cu a cãrui sorã a fost cãsãtorit) a fost făcut mare
hatman de către Dimitrie Cantemir, la trecerea acestuia de partea lui Petru cel Mare şi a
luat parte la războiul ruşilor cu turcii în lupta de la Stãnileşti(1711). 
 Pierzând ruşii războiul, Neculce a trecut cu Cantemir în Rusia şi a stat acolo 2 ani, iar apoi în
Polonia unde a stat 7 ani. Revine in ţarã(cu firman de iertare de la Poartã) la moşia sa. Este repus
în drepturi,îşi recapãtã averea şi ocupã numai o dată, sub Constantin Mavrocordat, funcţiunea
de vornic.

 Graţie minţii agere, a sensibilitaţii sale şi de asemenea preocupãrilor sale politice, administrative
şi militare,dovedind o rarã complexitate psihologicã Şerban Cioculescu(caragialeolog, critic
literar şi istoric literar) afirmã cã I. Neculce are ,,pluralitãţi psihice”.

 Ajuns septuagenar, retras din treburile politice ale Moldovei, a simţit nevoia de a fixa în
scris,pentru posteritate, evenimentele din istoria Moldovei, dar şi faptele cotidiene de pe
parcursul a opt decenii, o bunã parte din acestea fiindu-i familiare cronicarului din însãşi viaţa lui
de zi cu zi. Neculce scrie deci un Letopiseţ(document care consemneazã faptele pe ani, provine
din limba slavã “leto”=ani şi “pisat”=a scrie), precedat de lucrãrile „O samã de cuvinte” si
„Predoslovie”.
 „O samã de cuvinte” este o culegere de legende culese din tradiţia oralã, fãrã atestare
documentarã. Este în realitate tot o cronicã, mult comprimatã, tranversând anii mai îndepãrtaţi
de vremea lui Neculce, fapt ce explicã aura de legendã a acestor evocãri.Intenţia ficţionalã
reiese din îindemnul adresat cititorilor:,,cine le va citi şi le va crede, bine va fi, iarã cine nu le va
crede, iarã va fi bine.”

 Legendele îl au ca personaj principal pe Ştefan cel Mare. ,,În proza lor puternicã şi dulce, simţim
sufletul trecutului mai bine decât oriunde şi mulţumitã acestui maiestru care este Neculce, o
poartã spre legendã se deschide în zidul sever al cronicii, o poartã prin care vedem perindandu-
se în lumina supranaturalului eroice chipuri de epopee”-Nicolae Iorga.