ARGUMENT

,,Frumuseţea limbii nu poate fi apărată şi nu poate fi sporită fără muncă supravegheată

şi aplicarea permanent a gustului estetic. A crea din cuvinte o lume de idei şi de simţiri noi
echivalează cu a înălţa şi înnobila limba.” (Tudor Arghezi)

Prezenta lucrare își propune, în cadrul generic de evidenţiere a importanţei însuşirii

limbii şi literaturii române, să descrie structura morfosintactică prin care se realizează poziţia
subiectului, una dintre cele mai importante din configuraţia enunţului.
Cele trei capitole ale lucrării vizează relația de interdependență cu problemele de acord
gramatical sau prin înţeles, poziția subiectului la nivel propozițional, rolul comunicativ-
pragmatic al acestuia, precum și aspecte care aparțin de propoziția subordonată subiectivă
(definirea propoziţiei subordonate subiective, elementele regente ale subiectivei, clasificarea
subiectivelor în funcţie de elementele de relaţie, dar și topica şi punctuaţia propoziţiei
subordonate subiective).
Lucrarea debutează cu ilustrarea unor noțiuni generice referitoare la subiect, tocmai
pentru a putea identifica ulterior locul pe care îl ocupă această poziţie sintactică atât la nivel
propoziţional, cât şi la nivel frastic, acordând totodată o atenție sporită, în cadrul analizei,
relaţiei de interdependenţă a subiectului cu predicatul, o problemă ,,sensibilă” care creează
adesea și ea confuzii sau controverse.
Bazându-ne pe lucrările teoretice utilizate ca suport bibliografic, am ilustrat anumite
situaţii problematice referitoare la poziția subiectului în limba română contemporană, care iscă
de multe ori controverse, în scopul nuanțării și ulterior al clarificării acestora.
În cadrul lucrării în speță, am acordat o atenție deosebită poziţiei subiectului atât la
nivel propoziţional, cât şi la nivel de frază, segmentul teoretic tratat fiind susţinut de multiple
exemple menite să edifice noţiunile abordate. De asemenea, am evidenţiat clasa de substituţie
a subiectului printr-o serie de exemple care să susţină analiza teoretică. În privinţa
subordonatei subiective, am ilustrat elementele regente, precum şi pe cele de relaţie,
5
focusându-ne și asupra topicii, punctuaţiei subiectului și subiectivei, prin prezentarea câtorva
situaţii atipice sau controversate.
Așadar, lucrarea în speță reprezintă rezultatul unui efort de selectare, prelucrare și
sintetizare a informațiilor referitoare la Poziția subiectului în limba română contemporană,
amplitudinea și diversitatea exemplificărilor reflectând suportul aplicativ al analizei teoretice,
ambele tributare funcționalității limbii la nivel discursiv.

I. RELAŢIA DE INTERDEPENDENŢĂ

6
 I.1. Definirea relaţiei de interdependenţă

Relaţia de interdependenţă este cea care ,,se stabileşte între subiect şi predicat, prin
prezenţa simultană şi obligatorie a celor doi constituenţi în acelaşi text. Predicatul este cel care
impune părţii de vorbire prin care se exprimă subiectul cazul nominativ, iar subiectul impune
verbului prin care se exprimă predicatul acordul”1.
Flexiunea apare în propoziţie şi se referă la forma pe care o ia cuvântul în vorbire
pentru a exprima o anumită poziţie sintactică. Ea marchează raportul dintre subiect şi predicat,
dar şi raportul dintre o parte secundară de propoziţie şi regentul acesteia.
De exemplu, se dă propoziţia: Avionul zboară.
Dumitru Irimia evidenţiază o condiţie sine qua non pentru îndeplinirea funcţiei de
subiect pentru un nume: ,,el devine subiect, în oganizarea unui enunţ sintactic, numai din
momentul în care un verb şi-a asumat predicaţia, cel puţin prin componenta ei semantic-
gramaticală”2.
În ceea ce priveşte relaţia de interdependenţă, autorul menţionat anterior aduce o
clarificare, introducând o sintagmă-cheie: ,,Consecinţă a desfăşurării predicaţiei, predicatul şi
subiectul se constituie, prin relaţia de interdependenţă, în nucleu predicaţional, condiţie
fundamentală şi marcă distinctivă a organizării propoziţionale a unui enunţ lingvistic” 3.
Nucleul predicaţional cu structură primară realizează cele două funcţii sintactice prin termeni
infrapropoziţionali, un exemplu în acest sens fiind citatul lui Blaga: ,,Cineva a înveninat
fântânile omului”4.
Nucleul predicaţional cu structură complexă care cuprinde mai multe nuclee
predicaţionale derivate secunde, precum:
- realizarea propoziţională a numelui predicativ, adică subordonata predicativă;
1
Alexandru Crişan, Sofia Dobra, Florentina Sâmihăian, Limba română. Manual pentru clasa a VIII-a,
București, Editura Humanitas Educațional, 2002, p.72.
2
Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 1997, p. 385.
3
Ibidem, p. 390.
4
Dumitru Irimia, op. cit., p. 393.
7
 - realizarea propoziţională a subiectului, adică subordonata subiectivă;
- realizarea propoziţională atât a subiectului, cât şi a numelui predicativ.
În planul expresiei, relaţia de interdependenţă este „implicită în planul semantic al
verbelor sau expresiilor impersonale, fiind marcată prin flexiune” 5, la nivelul categoriilor de
timp, număr şi persoană. Deoarece este o legătură de dependenţă bilaterală, în relaţia de
interdependenţă, ,,flexiunea se subordonează concomitent acţiunii ambelor principii de
organizare a planului expresiei, în corespondenţă cu planul semantic: recţiunea şi acordul.” 6

I.2. Definirea acordului

Există două tipuri de acord: acordul în subordonare şi acordul în interdependenţă

(subordonare bilaterală).
Conform DSL, acordul reprezintă ,,o manifestare formală a relaţiilor sintactice de
dependenţă, constând în impunerea de către termenul regent subordonatului său a obligaţiei de
a repeta, integral sau parţial, informaţia gramaticală a regentului”7. În limba română,
substantivul impune adjectivului şi articolului genul, numărul şi cazul (Preţul rochiei mele
celei noi), iar subiectul impune predicatului persoana şi numărul (Ea învaţă). Astfel, în limba
română, există două tipuri de acord: al adjectivului şi al articolului cu regentul substantival şi
cel al predicatului cu subiectul.
Conform GALR, relaţia verb – subiect presupune ,,restricţii bilaterale” 8, în sensul că
verbul impune subiectului cazul nominativ, iar subiectul impune predicatului acordul în
persoană şi număr. Există totuşi nişte situaţii atipice care nu prevăd o interdependenţă între
predicat şi subiect. Este cazul verbelor intranzitive impersonale care nu acceptă prezenţa unui
nominal-subiect. Sugestive în acest sens sunt exemplele următoare:
5
Ibidem, p. 395.
6
Ibidem.
7
Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Nemira, 2001, p.16.
8
Gabriela Pană Dindelegan, subcap. Aspecte definitorii, cap. Subiectul şi relaţia cu predicatul, în GALR, vol. II
(coord. Valeria Guțu Romalo), București, Editura Acadeniei Române, 2005, p. 313.
8
 Îmi pasă de viitor.
Îi arde de glume.
Se doarme mult.
Mi s-a urât de invidie.
Fulgeră.
Ninge.9
O altă situaţie atipică o reprezintă verbele la moduri nepersonale: infinitiv, gerunziu,
participiu sau supin, care nu pot impune acordul, întrucât nu au cui să-l impună, dar se află în
relaţie cu un nominal - subiect în nominativ.
Elocvente în acest sens sunt exemplele:
Înainte de a vorbi mama, toţi erau neliniştiţi.
Sosind profesorul, elevii au amuţit.
Odată înşelat omul, nu mai poate avea încredere.
E greu de înţeles modul cum se hrănesc unii cu răul altora.

I.3. Tipurile de acord

Între subiect şi predicat pot exista trei tipuri de acord: Acordul strict gramatical sau
formal, acordul după înţeles, semantic sau logic, atunci când se observă o contradicţie între
forma şi înţelesul determinantului şi acordul prin atracţie cu lexemul cel mai apropiat.
,,Acordul după înţeles şi cel prin atracţie sunt tratate, de obicei, în cadrul abaterilor de la
regulile acordului”10.

9
Raluca Brăescu, subcap. Abateri de la regula acordului, cap. Acordul dintre subiect şi predicat, în GALR, vol. II
(coord. Valeria Guțu Romalo), București, Editura Academiei Române, 2005, p. 353.
10
Mioara Avram, Probleme ale exprimării corecte, București, Editura Academiei Române, 1987, p. 155.
9
 Verbul cu funcţia de predicat se acordă în persoană şi număr cu subiectul, căruia îi
impune cazul nominativ, evidenţiindu-se astfel ,,dependenţa” subiectului faţă de verb.

1.3.1.Regulile esenţiale ale acordului

Acordul predicatului cu subiectul presupune trei reguli esenţiale.

- Prima se referă la faptul că predicatul se acordă cu subiectul, nu cu altă parte de
propoziţie. Iată câteva exemple în care acordul este realizat incorect:
*Agitaţia elevilor m-au obosit. (corect ar fi: Agitaţia copiilor m-a obosit, deoarece
acordul predicatului se face cu subiectul agitaţia, nu cu atributul substantival genitival
elevilor).
*Un transport de arme au sosit. (corect ar fi fost: Un transport de arme a sosit,
deoarece acordul predicatului se face cu subiectul transport, nu cu atributul substantival
prepoziţional de arme).
*Ce-s cu vorbele acestea? (corect ar fi fost: Ce-i cu vorbele acestea?, deoarece acordul
predicatului se realizează cu subiectul ce, nu cu un complement indirect).
*În ce privesc observaţiile… (corect ar fi fost: În ce priveşte observaţiile…, deoarece
acordul nu se realizează cu un complement direct).
*Nu se văd ce obstacole ar apărea. (corect ar fi fost: Nu se vede ce obstacole ar
apărea, deoarece nu se realizează acordul predicatului nu se vede cu un alt cuvânt din
propoziţia subiectivă, respectiv obstacole ).
- A doua regulă presupune acordul predicatului cu subiectul în număr, persoană, gen şi
caz, în funcţie de categoriile gramaticale ale părţii acordate. ,,Astfel, predicatul verbal
exprimat printr-un verb la diateza activă şi la cea pasivă de tip reflexiv, precum şi auxiliarul
din predicatul verbal exprimat printr-un verb la diateza pasivă de tip analitic şi verbul
copulativ din predicatul nominal se acordă cu subiectul în persoană şi număr, pe când
paticipiul din structura diatezei pasive de tip analitic şi numele predicativ exprimat printr-un
adjectiv (sau orice altă parte de vorbire cu valoare adjectival) se acordă cu subiectul în gen,
număr şi caz”11. Astfel, verbele predicative, auxiliare sau copulative la moduri personale se

11
Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, București, Editura Humanitas Educațional, 2001, pp .335-336.
10
acordă în persoană şi număr, iar părţile nominale, inclusiv participiul, se acordă în gen, număr
şi caz.
- A treia regulă vizează acordul predicatului în funcţie de forma subiectului.

1.3.2. Dificultăţi ale acordului în gen şi număr

Mioara Avram semnalează câteva dificultăţi de acord în gen la determinantele

numeralului. Este cazul articolului demonstrativ de plural cei, cele şi al adjectivelor
pronominale (demonstrative, nehotărâte), care însoţesc numeralele mai mari de doi. Când
numeralele sunt mai mici decât două sute, acordul în gen se realizează cu substantivul însoţit:
cele (acele, alte) paisprezece nopţi, cei (acei, alţi) 173 de lei. Se respectă acelaşi fel de acord
şi în cazul numeralelor mai mari, cu excepţia celor care exprimă cifre rotunde, începând cu
două sute; acordul se realizează fie cu substantivul, fie cu numeralul, în funcţie de intenţia
locutorului.
Aşadar, acordul se va realiza astfel în situaţiile următoare: numai cei (acei, alţi,
primii) două sute trei lei, dar atât cei (acei, alţi, primii) două sute (sau mii, milioane) de lei,
cât şi cele (acele, alte, primele) două sute (mii, milioane) de lei. Indiferent de varianta aleasă,
acordul trebuie să se menţină în tot enunţul: se spune corect fie cei trei sute de lei au fost
cheltuiţi, fie cele trei sute de lei au fost cheltuite. Varianta ‫٭‬cele două sute de lei au fost
cheltuiţi este incorectă. În sintagma: articol demonstrativ sau/ şi adjectiv pronominal +
pluralele zeci, sute, mii, milioane, în care sutele, miile nu sunt „numărate” e corectă doar
forma de feminin, indiferent de genul substantivului următor: cele (acele, alte) câteva sute de
metri, nu cei (acei, alţi) câţiva sute de metri12.
Unele controverse de acord în număr există şi la structurile (cu numerale cardinale)
specifice celor patru operaţii aritmetice, atunci când acestea au funcţie de subiect. Dacă apare
ca predicat verbul a face, acesta va apărea mereu la plural: doi plus doi (sau doi şi cu doi) fac
patru/ doi minus doi (sau doi fără doi) fac zero/ unu ori unu/ unu înmulţit cu unu) fac unu şi
unu împărţit la unu fac unu; dacă predicatul este nominal (a fi) egal, acordul se va face la
singular: unu plus unu (este) egal (cu) doi/ doi ori doi egal patru.

12
Mioara Avram, op. cit., pp. 133-134.
11
 Mioara Avramevidenţiază şi situaţia numeralelor fracţionare care creează probleme de
acord în număr când au funcţia de subiect în enunţ, şi chiar în gen sau în persoană al
predicatului. Cele mai multe numerale fracţionare cu funcţie de subiect admit acordul formal –
strict gramatical – făcut direct cu ele, dar şi acordul după înţeles (sau/ şi prin atracţie) cu
atributul lor, exprimat sau subînţeles, preferându-se acest acord: O pătrime (din voturi) a fost
validată/ au fost validate; Două cincimi (sau patruzeci de procente) din sumă au fost
recuperate/ a fost recuperată: Trei sferturi (dintre noi) sunt/ suntem de acord. Când valoarea
numeralului este substantivală, se recomandă acordul gramatical: Două treimi dintre probleme
au fost rezolvate, cealaltă treime este – nu sunt – în studiu).
Subiectul jumătate cu un atribut la plural – exprimat sau subînţeles – se comportă
diferit după cum este însoţit sau nu de numeralul cardinal propriu-zis o: jumătate singur
impune acordul după înţeles la plural: Jumătate (dintre elevi) au lipsit, dar O jumătate admite
ambele feluri de acord: O jumătate (dintre ei) a/ au lipsit. iar când se subliniază valoarea
substantivală a lui jumătate, acordul corect este cel gramatical: (O jumătate dintre ei a/ au
votat contra, cealaltă jumătate s-a abţinut13.
De regulă, acordul predicatului se realizează în funcţie de forma subiectului. Acordul
după înţeles este ,,tolerat în limba literară” în exemple de tipul: Au plecat o parte, Majoritatea
vor veni), iar ,,în altele reprezintă chiar norma” 14: Dumneavoastră sunteţi drăguţ/ drăguţă.
Asta-i urât din partea ta”.
Dacă subiectul este exprimat printr-un substantiv cu sens colectiv de tipul echipaj,
familie, grup la numărul singular, acordul corect este cel gramatical, la singular: Echipajul s-a
opus. Familia se va reuni.
Mioara Avram aminteşte situaţia în care subiectul este exprimat printr-un substantiv la
singular care exprimă o cantitate (mulţime, majoritate, parte, jumătate), cu sau fără un atribut
la plural. Astfel, se preferă Majoritatea a plecat, dar se admite şi Majoritatea au plecat. Dacă
apare şi un atribut, acordul se realizează în felul următor: O mulţime de fete a/ au participat,
Majoritatea fetelor va/ vor participa. Există dificultăţi de acord în persoană şi în construcţiile

13
Ibidem, p.138.
14
Mioara Avram, op. cit., p. 336.
12
în care atributul exprimat sau subînţeles este un pronume de pers. 1 sau 2 pl.: Majoritatea
(dintre noi) va/ vom veni15.
De asemenea, aceeaşi autoare16 evidenţiază şi situaţia mai complicată a acordului în
persoană şi în număr cu un subiect inclus sau cu un determinant al lui sau al predicatului care
este confundat cu subiectul: Toţi/ toată omenirea/ toţi martorii/ cu toţii am participat. Toţi/
toată omenirea/ toţi martorii/ cu toţii.
+ participaţi. Acordul este formal cu subiectul inclus noi/ voi.
În capitolul Acordul dintre subiect şi predicat, subcapitolul Abateri de la regula
acordului din GALR II, acordul după înţeles este explicat ca ,,un acord care se orientează
după sensul nominalului subiect”17. Acordul se realizează la singular dacă subiectul are formă
de singular, dar înţeles de plural, mai ales în cazul substantivelor colective: Majoritatea a
votat pentru. Acordul la plural este admis de normele limbii literare, dacă vorbitorul are în
vedere componentele ansamblului: Majoritatea au fost trimişi acasă. În continuare se oferă
detalii referitoare la acordul impus de realizările particulare ale subiectului, dintre care cele
referitoare la substantivul colectiv, substantivele de tipul fel, tip, soi, specie, rasă, construcţiile
partitive şi construcţiile restrictive sunt strâns legate de tema tratată. În funcţie de tipul de
substantive colective şi de poziţia pe care o ocupă acestea în grupul nominal, acordul
gramatical este frecvent concurat de acordul după înţeles sau de cel prin atracţie. Dacă
subiectul este exprimat printr-un substantiv colectiv la singular, atunci acordul va fi
gramatical, la singular: Un grup a sosit la aeroport. Un stol de gânduri aspre trecu peste-a
lui frunte. (M. Eminescu, Strigoii).
În anumite situaţii se optează pentru acordul la plural, ţinându-se seama de semantică:
,,Forma de plural, corespunzătoare acordului după înţeles se datorează semnului [+
Pluralitate], trăsătură inerentă, necontextuală”18: Au plecat o grămadă. Dacă apare un atribut
substantival care explică sensul termenului colectiv, atunci acordul va fi prin atracţie: Un stol
de corbi dau târcoale, anunţând parcă un pericol iminent..

15
Ibidem, p. 338.
16
Ibidem, p. 239.
17
Raluca Brăescu, op. cit., p. 353.
18
Raluca Brăescu, subcap. Aspecte ale acordului impus de realizările particulare ale subiectului, cap. Acordul
dintre subiect şi predicat, în op. cit., p. 354.
13
 Acordul se realizează diferit chiar în cadrul clasei substantivelor colective: cele care îşi
specifică direct elementele componente (oaste, popor, tineret) şi cele care au nevoie de un
determinant (un morman de cărţi, o mulţime de idei, un grup de elevi ….).
Substantivele colective care precizează direct elementele componente impun
predicatului un acord gramatical: Oastea se pregătea pentru un posibil./ Ţărănimea a fost
elogiată./ Frunzişul parcă prinsese aripi.
Substantivele colective care nu îşi specifică direct membrii admit atât acordul
gramatical, cât şi cel după înţeles şi prin atracţie: Un grup de turişti vizitează Ardealul. Un
grup de studenţi au protestat.
Acordul numelui predicativ sau al participiului pasiv se poate realiza diferit: Va fi
dezbătută o gamă variată de solicitări. Un grup de oameni au fost aduşi la Bucureşti. O
grămadă de hârtii erau aşezate pe masă.
,,Ştergerea adjunctului nu influenţează variaţia de acord” 19: Copiii şi-au făcut
bagajele. Un grup a/ au plecat ieri. Avea foarte multe amintiri. O grămadă s-a/ s-au pierdut
în noianul timpului. O mulţime este aplaudată./ O mulţime sunt aplaudaţi.
În cazul acordului gramatical: O mulţime de persoane a fost filmată. ,,accentul cade pe
substantivul colectiv înţeles ca o entitate unitară, şi nu pe ideea de număr, pe valoarea de
cuantificare (un grup). Prezenţa articolului hotărât sau a unui adjunct adjectival întăreşte
statutul centrului”20: Mulţimea a ajuns la capătul puterilor. O serie de cuvinte a ieşit din uzul
limbii; Mulţimea fierbe de disperare.
În situaţia acordului după înţeles şi prin atracţie: O mulţime de copii au plecat în
excursie acesta se face cu substantivul copii, interpretat drept centru de grup, iar colectivul
anterior este doar cuantificator: (Dintre copii) o mulţime mi-au adresat întrebări. O mulţime
(de copii) mi-au adresat întrebări. ,,Echivalentul semantic al acestui tip de substantive
colective este cuvântul mulţi (multe), cu valoare pronominală” 21: O serie de dezbateri au
captat atenţia publicului.

19
Ibidem, p. 355.
20
Raluca Brăescu, op.cit., p. 63.
21
Raluca Brăescu, subcap. Aspecte ale acordului impus de realizările particulare ale subiectului, cap. Acordul
dintre subiect şi predicat, în op. cit., p. 356.
14
 Substantivele comune concrete, percepute ca substantive cu valoare cantitativă pot
primi o accepţie colectivă: o căruţă de deştepţi, o găleată de galbeni, o avalanşă de idei, o
căciulă de bani, un cerc de suspecţi, iar acordul va fi după înţeles: O căciulă de galbeni i-au
schimbat destinul. O avalanşă de gânduri m-au copleşit. Un cerc de suspecţi au fost aduşi la
audieri.
În anumite construcţii cu adjective substantivizate, acordul poate fi atât gramatical, cât
şi după înţeles, deşi mai indicat ar fi cel semantic: Grosul cumpărăturilor a fost achitat/ au
fost achitate. A/ Au trecut atâta – atâtea amar de zile. În acest context, adjectivul
substantivizat amar arată doar o ,,evaluare cantitativă, informaţie proprie cuantificatorilor”22.
Dacă substantivele fel, tip, soi, specie, rasă sunt însoţite de un substantiv la plural,
acordul va fi unul după înţeles: S-au ivit un fel de pete roşii. O categorie de persoane au fost
discriminate. Valoarea lor în context este aproape una adjectivală. Acest aspect poate fi
observat mai clar în exemple în care lexemul ,,fel” aparţine locuţiunilor adjectivale astfel de,
fel de fel de: Astfel de persoane câştigă. Fel de fel de persoane au participat. În lipsa
determinantului, acordul va fi gramatical, la singular: Acest tip (de persoane) nu reuşeşte să se
afirme.
În cazul în care subiectul este inclus într-o expresie partitivă, realizată cu ajutorul
prepoziţiilor dintre, din şi de, acordul corect va fi cel gramatical: O parte dintre elevi a plecat
în excursie. Fiecare dintre noi a trecut prin clipe grele în viaţă. Mulţi dintre voi se vor
consacra. Totuşi, substantivul din determinant este deosebit de important din punct de vedere
semantic, favorizând acordul prin atracţie sau după înţeles: O parte din elevi nu au sosit la
timp. Fiecare dintre noi ducem dorul copilăriei. O parte dintre idei nu au fost puse în
practică. În poziţia subiectului inclus într-o expresie partitivă poate fi un substantiv (o
jumătate, un sfert, o parte, o pereche, o duzină, o multitudine, o cantitate) sau un cuantificator
nedefinit, negativ sau numeric (fiecare, vreunul, toţi, nimeni, niciunul, doi).
În construcţia: Un sfert din sală au plecat deja. acordul semantic se situează la limita
dintre corect şi incorect.
Numeralele impun şi ele un acord deosebit numelor predicative şi participiilor
pasive, ,,funcţionând ca nişte termeni intermediari între acestea şi substantivele pe care le

22
Ibidem, p. 65.
15
reprezintă”23: Două (dintre concurente) au fost eliminate, iar două au fost păstrate în
concurs. Am multe veşti: doar primele sunt bune.
Numeralele mai mari decât unu nu selectează predicatul la singular, ci se realizează
acordul cu adjunctul din grup. Aceste unităţi lexicale aparţin din punct de vedere semantic
cantitativelor numerice. Acest aspect se aplică tuturor numeralele compuse în care sunt incluse
numerale substantivale simple: Aproximativ 21 de milioane de viruşi au fost depistaţi în lume.
În cazul expresiilor partitive, însoţite de un adverb sau un adjectiv cu nuanţă
restrictivă, acordul va fi unul formal: Doar o treime dintre participanţi a fost premiată.
Numai o parte dintre copii a sosit la timp. Totuşi, ,,acordul după înţeles nu poate fi exclus”24:
Numai un sfert (dintre copii) au răspuns corect.
Această problemă a acordului subiectului cu predicatul a fost îndelung dezbătută de
lingviştii vremii: G. Gruiţă25, Graur26, D. D. Draşoveanu27, M. Avram28, Th. Hristea29, Valeria
Guţu Romalo30. În ciuda prodigioasei bibliografii referitoare la acord, există totuşi
controverse.
Dintre acestea, M. Avram aminteşte ,,un exemplu tipic constituit de norma
recomandată în diferite lucrări pentru acordul în număr al predicatului cu un subiect multiplu
ale cărui elemente, la singular, sunt legate (sau dezlegate) prin nici: faţă de lucrările actuale
care recomandă fie exclusiv singularul, fie exclusiv pluralul, se pare că poziţia cea mai justă o
are vechea gramatică a lui Eliade Rădulescu31, în care se spune că în această situaţie acordul se

23
Raluca Brăescu, op. cit, p. 357.
24
Ibidem, p. 358.
25
Vezi G. Gruiţă, Acordul în limba română, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981.
26
Al. Graur, Acordul predicatului cu două subiecte, în LL, XXV, 1970, pp. 91-95.
27
D.D.Draşoveanu, Un acord discutabil, în CL, XV, 1970, nr. 2, pp. 307-311.
28
M. Avram, Note asupra pronumelui ceea ce, în SCL, XXXI, 1980, nr.4, pp. 353-358
29
Th. Hristea, Pseudoadjectivarea adverbului în limba română contemporană, în LL, 1979, III, pp. 323-333,
precum şi în Sinteze de limba română, Bucureşti, Editura Albatros, 1981, pp. 226 - 235
30
Vezi Valeria Guţu Romalo, Corectitudine şi greşeală, București, Editura Științifică, 1972.
31
Ion Heliade Rădulescu, Gramatica românească, (ediţie de Valeria Guţu Romalo), București, Editura Eminescu,
1980, p. 241.
16
face după voie (exemplul autorului fiind: ,,nici aurul, nici argintul nu mă pot face fericit sau
nu mă poate face…)”32.
Acordul în număr cu un subiect exprimat printr-un nume propriu care are formă de
plural şi înţeles de singular se face ţinându-se seama de numărul indicat de articol:
Bucureştiul este capitala ţării.
Bucureştii sunt capitala ţării.
Oraşul Bucureşti este …(acord clar realizat cu subiectul simplu Oraşul).
La titlurile de lucrări sau la publicaţii, regula nu este atât de rigidă, permiţându-se atât
acordul formal, cât şi cel după înţeles.
Epigonii au apărut/ a apărut...
Poezia Epigonii a apărut…(acordul este clar, realizându-se cu subiectul simplu
poezia).
,,Convorbiri literare” au apărut/ a apărut…
,,Convorbirile literare” au apărut…(deoarece articolul impune acordul la plural).
Revista ,,Convorbiri literare” a apărut… ( acordul se realizează cu subiectul Revista).
Dacă subiectul este la alt număr sau persoană decât numele predicativ, verbul copulativ
se va acorda cu subiectul:
Ea este leit tu.
Şapte mii de lei sunt o mică avere.
Problema desinenţelor specifice adjectivelor de singular sau de plural este prezentată
in extenso şi de Corneliu Dimitriu.33
Acordul în persoană cu un subiect multiplu creează dificultăţi 34, atunci când sunt
persoane diferite. Regula este ca persoana a II-a să aibă întâietate în faţa persoanei a III-a, iar
persoana I se impune în faţa în faţa celorlalte persoane.
Tu şi ea formaţi o pereche minunată.
El şi cu mine plecăm.
Noi şi voi vom pleca la munte.

32
Mioara Avram, Probleme..., 1987, p. 157.
33
Corneliu Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române, II, Sintaxa, Iaşi, Institutul European, 1999, p.16.
34
Mioara Avram, Gramatica..., p. 344.
17
 Dacă predicatul verbal sau nominal este impersonal, iar subiectul este multiplu,
acordul se va realiza la singular:
E greu de citit şi de scris.
Există mai multe reguli legate de acordul subiectului multiplu cu numele predicativ.
Dacă termenii subiectului multiplu sunt doar nume de fiinţe (masculin, feminin şi
neutru), se va impune masculinul:
Tata şi mama sunt minunaţi.
Omul şi animalul erau obosiţi.
Dacă termenii subiectului multiplu sunt atât fiinţe, cât şi lucruri, acordul se va realiza
cu genul fiinţei:
Oamenii şi telefoanele erau numeroşi.
Dacă termenii subiectului multiplu sunt numai lucruri (neutru şi feminin), acordul se
va realiza la forma comună de plural (feminin-neutru):
Câmpia şi dealul sunt înverzite.
Dacă termenii subiectului multiplu sunt numai lucruri de masculin şi feminin, acordul
se va realiza în funcţie de numărul masculinului.
Dacă masculinul este la singular, acordul se va realiza la feminin.
Câmpia şi muntele sunt minunate.
Câmpiile şi muntele sunt minunate.
Dacă masculinul este la plural, acordul se va realiza cu substantivul cel mai
apropiat.
Câmpia şi munţii sunt minunaţi.
Munţii şi câmpia sunt minunate.
Dacă numele de lucruri sunt de masculin şi neutru, atunci acordul va urma regulile următoare:
Masc. sg +neutru →acord la neutru
Muntele şi dealul erau minunate.
Masc. pl. +neutru sg. →acord la masculin, indiferent de apropiere
Munţii şi dealul erau minunaţi.
Masc. pl. +neutru pl. →acord cu cel mai apropiat
Munţii şi dealurile erau minunate.
Dealurile şi munţii erau minunaţi.

18
 Aceeaşi autoare35 menţionează că există în limba română şi false probleme ale
acordului, situaţii morfologice regionale sau învechite carec dau impresia unui acord greşit.
Se cuvine menţionat faptul că, în limbaj regional sau arhaic, există forme care pot
părea greşite din punct de vedere al acordului, dar, în realitate, ele exprimă doar specificul
zonei respective: identitatea formală între persoana a treia singular şi plural.
Ex.: ei zice - la un vorbitor muntean;
Ex.: ei s-o dus - la unul moldovean;
Ex.: ei mânca sau el s-au dus - în limbaj arhaic;
Ex.: ei văzuse - la mulţi vorbitori în etate
Acestea reprezintă greşeli de acord în număr numai dacă apar într-o exprimare literară.
În acest sens, Mioara Avram oferă o explicaţie:,,Toate aceste situaţii interesează totuşi discuţia
asupra acordului pentru că arată că în evoluţia ei şi în constituirea normelor ei actuale limba
română literară a mers în mod evident în direcţia selectării şi impunerii formelor diferenţiate,
manifestând deci un puternic sentiment al acordului în număr”36.

1.3.3. Anacolutul

O altă situaţie clară de acord greşit o reprezintă anacolutul. Acesta este ,,o construcţie
sintactică apărută prin întreruperea continuităţii unei unităţi sintactice, propoziţie sau frază, din
cauza schimbării tipului de construcţie începută”37. Este specific limbii vorbite, fiind
considerat o greşeală de exprimare.
O anumită situaţie de anacolut o constituie subiectul suspendat. Acesta se poate
realiza prin neconservarea cazului. De exemplu, în enunţul: Băiatul, când a primit vestea, i-a
apărut zâmbetul pe buze. Din cauza intercalării, subiectul băiatul, aşezat la începutul frazei,
este uitat. Corecte ar fi fost variantele: Băiatului,…, i-a apărut zâmbetul pe buze./ Băiatul ….
s-a bucurat/ s-a luminat la faţă.
35
Gramatica limbii române, vol. II (coord. Valeria Guțu Romalo), p. 113, apud Mioara Avram – Probleme..., p.
157.
36
Gramatica limbii române, vol. II (coord. Valeria Guțu Romalo), p. 113, apud Mioara Avram – Probleme..., p.
24.
37
Alexandru Crişan, Sofia Dobra, Florentina Sâmihăian, op. cit., p. 75.
19
 De asemenea, anacolutul realizat prin subiectul suspendat este cauzat şi de
neconservarea persoanei. Un exemplu în acest sens îl constituie enunţul: El, când a aflat
adevărul, a fost imposibil să se calmeze. De la persoana a treia se trece la o construcţie
impersonală. Corectă ar fi fost varianta: El … nu s-a calmat.
G. Gruiţă dedică în Moda lingvistică 2007, Norma, uzul şi abuzul un capitol întreg
acestei probleme spinoase a anacolutului. Autorul subintitulează capitolul Un anacolut
ruşinos. Îl defineşte în termeni destul de duri ca fiind ,,o eroare de exprimare care trădează, de
multe ori, pe lângă o precară educaţie lingvistică, un deficit de logică, o gândire superficială
sau, în cel mai fericit caz, un stil neglijent. Concret, el se manifestă ca o ruptură în linia
firească a enunţului, care începe după o anumită schemă logico-gramaticală, dar continuă după
un alt model.”38.
Un exemplu în acest sens este următorul: Eu, după ce i-am văzut temperamentul, nu
mi-a mai plăcut de el. Corectă ar fi fost varianta: Mie … nu mi-a mai plăcut de el.
Acelaşi autor evidenţiază şi situaţia anacolutului ruşinos, cel al relativului care.
Exemplul dat de Gruiţă39 este următorul: Bulgaria este una din ţările care a exportat
armament în Irak. Aparent, pare o construcţie corectă, numai că autorul explică
incorectitudinea enunţului considerat o combinaţie nefericită a două variante sinonime:
A. Una din ţările care au exportat armament în Irak este Bulgaria.
B. Bulgaria este o ţară care a exportat armament în Irak.
Gruiţă precizează că ideea exprimată în cele două aserţiuni este similară, evidenţiindu-
se faptul că Bulgaria a exportat armament în Irak. Totuşi, se menţionează că în primul enunţ
se include Bulgaria într-o multitudine de ţări care au procedat similar, în timp ce în al doilea
enunţ se precizează direct numele Bulgariei. Cele două formulări sunt corecte atât din punct de
vedere logic, cât şi gramatical, dacă sunt percepute separate. În acest context, Gruiţă apreciază
că ,,amestecarea lor a dat un hibrid inacceptabil: începe după modelul A (încadrare în
pluralitate) şi continuă după schema B (singularitate). Relativul care are un antecedent la
plural (ţările), dar predicatul lui este la singular (a exportat). Esenţa mecanismului este

38
G. Gruiţă, Moda lingvistică 2007. Norma, uzul şi abuzul, Pitești, Editura Paralela 45, 2006, p. 214.
39
G. Gruiță, op. cit., p. 215.
20
următoarea: unul/ una (dintre/ din) + PLURAL/ care + SINGULAR.” 40. Dezacordul din B ar
putea fi explicat prin folosirea subiectului şi a numelui predicativ la singular.
Oare de ce este necesar a dezbate acest aspect controversat al acordului? Răspunsul îl
regăsim chiar într-o observaţie a lui Eminescu referitoare la ,,greşelile gramaticale”: ,,Cele mai
însemnate ni se par greşelele de definiţie şi cele gramaticale: căci, dacă o cunoştinţă materială
falsă se poate rectifica prin experienţa proprie sau străină scrisă, nu e tot astfel cu cele de
limbă şi de logică, cari se contractează prin deprindere şi cu greu se pot dezvăţa.”41

II. POZIŢIA SUBIECTULUI LA NIVEL PROPOZIŢIONAL

II.1. Definirea subiectului de către GALR

Conform GALR, subiectul este definit într-o manieră surprinzătoare, considerându-se

a avea statut asemănător celorlalte complemente. Elocventă în acest sens este secvenţa
următoare: ,,subiectul este totuşi un complement special, un complement privilegiat al
verbului, fiind Instrumentul: singurul complement legat de verb prin restricţii bilaterale.” 42. De
asemenea, se specifică faptul că subiectul impune restricţii formal-sintactice verbului-predicat
şi restricţii sintactico-selecţionale impuse numelui predicativ.
Gh. Constantinescu-Dobridor43 realizează o descriere a subiectului, în funcţie de ceea
ce arată. Astfel, el prezintă subiectul ca fiind partea principală de propoziţie care arată:

40
Ibidem, p. 215.
41
Mioara Avram, op. cit., p. 161.
42
Gabriela Pană Dindelegan, op. cit., p. 316.
43
Gh. Constantinescu-Dobridor, Gramatica limbii române, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2000, p.
314.
21
 - cine face acţiunea exprimată de un verb la diateza activă şi reflexivă cu funcţie de
predicat verbal sau sugerată prin conţinutul lexical de o interjecţie predicativă cu funcţia de
predicat interjecţional:
Ex.: Omul se luptă cu problemele vieţii.
Ex.: Broasca ţuşti în apă.
- care suferă acţiunea exprimată de un verb la diateza pasivă cu funcţie de
predicat verbal:
Ex.: Oamenii sunt recompensaţi de Dumnezeu.
- cine are însuşirea sau caracteristica atribuită de numele predicativ din structura unui
predicat nominal:
Ex.: Valurile vieţii sunt învolburate.
- ce se află într-un anumit loc:
Ex.: În lume există duşmănie.

II.1.1. Rolurile semantice ale subiectului

În poziţia subiectului pot apărea nominale cu variate roluri semantice44:

- Agentul: Elevul citeşte.
- Inima îl ajută să trăiască cu adevărat.
- Forţa, cauza sau stimulul: Indiferenţa l-a întristat.
- Pacientul: Profitul a dispărut.
Subiectele s-au schimbat.
Temperatura a scăzut.
- Tema: Mi-e somn.
Mi-e dor.
Mi-e frică.
- Ţinta: Actorii au primit aplauze pentru interpretare.
- Experimentatorul: Oamenii iubesc altruismul.
Fetiţa se sperie de teste la matematică.
- Beneficiarul: Pensionarii beneficiază de gratuitate pe mijoacele de transport.
44
Gh. Constantinescu-Dobridor, op. cit., p. 317.
22
 - Locativul: Mă doare capul.
Muntele oferă aer proaspăt.
- Posesorul: Părinţii mei au multe datorii.

II.2. Rolul comunicativ-pragmatic al subiectului

În ceea ce este palierul comunicativ-pragmatic, subiectul este perceput de GALR 45 ca

fiind ,,purtătorul informaţiei tematice, deci al părţii de informaţie cunoscute de locutori, avute
în comun de aceştia şi provenind fie din contextual situaţional sau lingvistic, fie din fondul
comun de cunoştinţe al comunităţii lingvistice”. Tocmai din acest punct de vedere, în poziţia
subiectului apar uneori ,,deictice pronominale a căror informaţie este recuperată situaţional”
sau ,,anafore pronominale sau anafora zero, a căror informaţie este recuperată lingvistic, sursa
referenţială fiind una anterioară”.
Astfel, GALR stabileşte că subiectul este o funcţie ,,în exclusivitate sintactică care
stabileşte relaţii preferenţiale cu un anumit rol tematic şi cu un anumit rol pragmatic”.46
Acelaşi studiu clarifică două noţiuni noi: cea de subiect anaforic şi cea de subiect
deictic. Conform GALR47, ,,subiectele deictice asigură ancorarea în situaţia de enunţare”,
iar ,,subiectele anaforice asigură transfrastic transferul de informaţie de la un enunţ la altul.”

II.2.1. Taxonomia subiectului

45
Gh. Constantinescu-Dobridor, op. cit., p. 318.
46
Ibidem.
47
Ibidem.
23
Subiectul gramatical poate fi:
a) Subiectul exprimat este cel care apare în enunţ. Acesta poate fi:
- simplu (dacă are un singur termen);
Ex.: Făţărnicia a invadat lumea.
- multiplu (dacă are doi sau mai mulţi temeni).
Ex.: Cinstea şi respectul sunt virtuţi pe cale de dispariţie.
b) Subiectul neexprimat este cel care nu apare într-un enunţ. El poate fi de mai multe feluri:
- inclus (dacă poate fi înlocuit cu un pronume de persoana I sau a II-a, singular sau plural)
Ex.: (Eu) Sufăr în viaţa aceasta.
Ex.: (Tu) Îţi doreşti linişte.
Ex.: (Noi) Ne gândim la odihnă.
Ex.: (Voi) Reuşiţi să răzbateţi printre valurile vieţii.
- subînţeles (dacă poate fi înlocuit cu un pronume de persoana a III-a, singular
sau plural)
Ex.: (El/ Ea/ Ei/ Ele) Se luptă cu valurile vieţii.
- nedeterminat (dacă nu poate fi identificat, în cazul verbelor unipersonale prin
formă şi impersonale prin conţinut)
Ex.: Plouă.
Ex.: Ninge.
Ex.: Tună.
Ex.: Fulgeră.
Mioara Avram48 consideră că verbele impersonale de tipul celor exemplificate mai sus
pot apărea însoţite de un subiect intern numai în contexte stilistic determinate:
Ex.: A plouat o ploaie de vară.
Ex: Norii plouau.
Verbele impersonale menţionate anterior ar putea avea totuşi subiect în cazul în care
sunt folosite cu sens figurat.
Ex.: El tuna şi fulgera la aflarea adevărului.

48
Mioara Avram, Gramatica..., p. 327
24
 În cazul verbelor reflexive impersonale se întunecă, se înnorează, se luminează, se
înserează, se înnoptează, nu există subiect.
Subiectul verbelor reflexive impersonale se zice, se spune, se vede, se cade etc. este
subiectiva care urmează, la fel ca în cazul expresiilor verbale impersonale: e bine, e rău, e
posibil, e imposibil etc.
Alte situaţii de subiect nedeterminat:
Ex.: Bate la uşă.
Ex.: Scrie în ziare.
Ex.: A spus la radio.
Ex.: Se mănâncă de trei ori pe zi.
Ex.: Nu ne putem lăuda cu rezultatele altora.
Şi în construcţia următoare: Cine întreabă nu greşeşte., subiectul cine este tot
nedeterminat, deoarece nu se indică persoana care săvârşeşte acţiunea; aceasta nu poate fi
raportată la o anumită persoană, ci poate fi atribuită unei colectivităţi.
Există şi subiecte nedeterminate exprimate, de tipul De ar şti omul ce-ar păţi...; Ce e
rău şi ce e bine tu te-ntreabă şi socoate, nesemnalate de Gramatica Academiei.
Într-o propoziţie pot exista şi ,,subiecte ale unor forme verbale nepredicative precum
cele de la infinitiv, gerunziu şi participiu. Aceste subiecte ale unor părţi secundare de
propoziţie pot coincide cu subiectul propoziţiei”49.
Ex.: Sosind acasă, copilul s-a apucat de teme.
Ex.: Sosind copilul acasă, s-a apucat de teme.
Ex.: Sosind acasă, (el) s-a apucat de teme.
Nu sunt subiecte substantivele din enunţurile următoare:
Ex.: Să nu uiţi, Darie! - subiectul este inclus (tu), iar Darie este substantiv propriu
simplu în vocativ, fără funcţie sintactică.
Ex.: ,,Cobori în jos, luceafăr bland!” - subiectul este tot inclus (tu), iar luceafăr este
substantiv comun simplu, în vocativ.

II.2.2. Topica şi punctuaţia subiectului

49
Mioara Avram, op. cit., p. 327.
25
 Topica subiectului

În general, locul subiectului în propoziţie este înaintea predicatului. Există şi situaţii în

care subiectul este poziţionat şi după predicat sau la scurtă distanţă după acesta.
Ex.: A sosit examenul.
Ex.: Examenul a sosit.
Topica depinde de ce anume trebuie evidenţiat în enunţul respectiv, postpunerea fiind
legată şi de caracterul afectiv al propoziţiei sau de lungimea ei. Scoaterea în evidenţă a unui
anumit element din comunicare se poate realiza prin mijloace sintactice, precum: topica,
repetiţia, elipsa sau fonetice: accentul logic sau sintactic, variaţia de tempo sau prin îmbinarea
celor două. Eminescu conferea un rol deosebit accentului logic sau sintactic pe care-l
numea ,,sufletul vorbirii”. Rolul său de evidenţiere reiese din opoziţiile pe care le implică. În
enunţuri precum: Aici stau vecinii. Astăzi începe şcoala, ,,accentul poate sta pe oricare dintre
cele trei părţi de propoziţie, dar cu deosebiri de înţeles”50. De exemplu, Aici stau vecinii. (nu
în altă parte); Aici stau vecinii. (nu circulă); Aici stau vecinii. (nu altcineva); Astăzi începe
şcoala. (nu în altă zi); Astăzi începe şcoala. (nu se termină); Astăzi începe şcoala. (nu
vacanţa).
Intonaţia este cea care ,,apare în propoziţie sau în frază şi se referă la variaţia de
înălţime a vocii, fiind un mijloc fonetic de realizare a relaţiilor sintactice; diferenţiază
subiectul de numele predicativ, chiar dacă acesta este antepus verbului copulativ”51: Popescu
este profesorul meu.
Sunt anumite contexte care impun o anumită poziţie a subiectului. Mioara Avram
constată că subiectul ,,exprimat prin pronume interogativ sau relativ stă numai înaintea
predicatului, iar subiectul unui verb de declaraţie în propoziţii incidente şi subiectul unei
interrogative directe parţiale care începe cu un pronume sau adverb interogativ cu orice funcţie
în afară de subiect stau numai după predicat”52.
Ex.: Cine a câştigat? - subiect exprimat prin pronume interogativ

50
Mioara Avram, op. cit., p. 302.
51
Alexandru Crişan, Sofia Dobra, Florentina Sâmihăian, op. cit., p.73.
52
Avram, Mioara, op. cit., p. 329.
26
 Ex.: În vacanţa care vine mă voi odihni. – subiect exprimat prin pronume relative în
subordonata atributivă
Ex.: A greşit, a zis ea. – subiectul unui verb de declaraţie
Ex.: A cui a fost ideea? – subiectul unei interogative directe parţiale care începe cu un
pronume interogativ
Ex.: Când vine vacanţa? – subiectul unei interogative directe parţiale care începe cu un
adverb interogativ
Funcţia sintactică a subiectului nu este determinată exclusiv de cine realizează acţiunea
sau despre cine se vorbeşte în propoziţie, ci numai ,,elemente de formă şi relaţie sintactică:
forma de nominativ pentru cuvintele care cunosc categoria cazului şi acordul din relaţia
subiect + verb-predicat, iar pentru cuvintele care nu cunosc variaţie de caz şi de număr,
posibilitatea substituţiei cu un nominal în nominativ acordat” 53. În enunţul Îmi place
spectacolul., cuvântul evidenţiat este postverbal, aşezat după verb, nu reprezintă agentul
acţiunii, dar îndeplineşte funcţia sintactică de subiect, aspect dovedit de acordul în număr. În
propoziţii cu verbe nepersonale la infinitiv sau supin, calitatea de subiect se datorează
posibilităţii de înlocuire cu un nominal în nominativ acordat cu verbul-predicat: E greu a
scrie./ de scris./ scrisul.

Punctuaţia subiectului

Între subiect şi predicat nu se pune, de obicei, virgulă.

Ex.: Apa trece. A venit curentul.
Este posibil să apară virgulă între subiect şi predicat, în cazul în care apar intercalate
între aceste părţi principale de propoziţie complemente circumstanţiale, atribute, vocative sau
construcţii incidente, dar numai atunci când subiectul se află înaintea predicatului.
În acest sens, Mioara Avram afirma că ,,nu este permisă despărţirea subiectului de
predicat printr-o singură virgulă, dar este permisă intervenţia a două sau mai multe virgule,
care închid întreele diverse intercalări.”54

53
Gabriela Pană Dindelegan, op. cit., p. 319.
54
Mioara Avram, op cit., p. 304.

27
 Ex.: Râul cel mare, în şes, curgea lin. - complement circumstanţial de loc, intercalat
între subiect şi predicat.
Ex.: Mama, obosită, a adormit. - atribut adjectival, intercalat între subiect şi predicat
Ex.: Ea, în mare grabă, a plecat. - complement izolat, intercalat între subiect şi
predicat
Ex.: El, frate, a plecat. - substantiv comun simplu în cazul vocativ, intercalat între
subiect şi predicat
Ex.: El, imaginează-ţi, a venit. - construcţie incidentă, intercalată între subiect şi
predicat

II.2.3. Clasa de substituţie a subiectului

În ceea ce priveşte realizările protoptipice ale subiectului, poziţia acestuia este ocupată
în general de substantive sau de deictice/ anaforice pronominale sau numerale în cazul
nominativ.
Ex.: Cartea este lumina umanităţii. – subiect simplu exprimat prin subst. com. simplu,
N.
Ex.: Untdelemnul s-a terminat. - subiect simplu - substantiv comun compus, N.
Ex.: Blaga a scris ,,Poemele luminii”. - subiect simplu – subst. propriu simplu, N.
Ex.: Cluj-Napoca este oraşul meu de suflet.- subiect simplu - subst. propriu compus,
N.
Ex.: Luna şi stelele luminează întunericul nopţii. – subiect multiplu - două subst.
comune, N.
Ex.: Eminescu şi Arghezi au contribuit la sporirea expresivităţii limbajului literar -
subiect multiplu - două subst. proprii simple, N.
Ex.: Aducerile-aminte m-au emoţionat. - subiect simplu - locuţiune substantivală
(=substantivul ,,amintirile”), N.
Ex.: Tu poţi schimba viitorul. - subiect simplu - pronume personal, N.
Ex.: Dumneavoastră sunteţi modelul meu. - subiect simplu - pronume personal de
politeţe, N.

28
 Ex. Sanctitatea Voastră ne-a onorat cu prezenţa. - subiect simplu - formulă de
reverenţă aparţinând pronumelui personal de politeţe în GA, iar în GALR - locuţiune
pronominală de politeţe, N.
Ex.: Dânsul nu s-a comportat respectuos. - subiect simplu - pronume personal de
politeţe, de persoana a III-a, masculin, singular, N.
Ex.: Ai noştri au înfruntat cu stoicism vitregiile istoriei. - subiect simplu - pronume
posesiv, N.
Ex.: Acesta mi-a dat o mână de ajutor. - subiect simplu - pronume demonstrativ de
apropiere, N.
Ex.: Acela mi-a înşelat încrederea. - subiect simplu - pronume demonstrativ de
depărtare, N.
Ex.: Acelaşi a câştigat şi acum. - subiect simplu - pronume demonstrativ de identitate,
N.
Ex.: Celălalt ar fi fost mai bun. - subiect simplu - pronume demonstrativ de
diferenţiere, N.
Ex.: Niciunul nu a lipsit. - subiect simplu - pronume negativ, N.
Ex.: Nimeni nu a observat vreo greşeală.- subiect simplu - pronume negativ, N.
Ex.: Fiecare are drumul său în viaţă. - subiect simplu - pronume nehotărât, N.
Merită menţionată clasificarea inedită a pronumelor nehotărâte, realizată de C.
Dimitriu. El include pronumele negativ, considerat de majoritatea gramaticilor o clasă diferită
de pronume, în cadrul pronumelui nehotărât. Astfel, pronumele nehotărât este clasificat în
funcţie de ,,existenţa sau inexistenţa diferenţierii, a negaţiei şi a cantităţii” 55 în pronume
nehotărâte propriu-zise, de diferenţiere, de negaţie şi de cantitate. De asemenea, pronumele
nehotărâte sunt clasificate şi în funcţie de formele flexionare în variabile sintetic: unul, altul,
vreunul, niciunul, câte unul, oricare, fiecare, cutare, nimeni, cineva, altcineva, oricine,
orişicine, nu ştiu cine, cine ştie cine şi invariabile sintetic: nimic, ceva, altceva, orice, orişice,
careva, nu ştiu ce, cine ştie ce.
Ex.: Oricare poate câştiga. - subiect simplu - pronume nehotărât compus, N.
Ex.: Alţii ar fi meritat premiul. - subiect simplu - pronume nehotărât simplu, N.

55
Corneliu Dimitriu, op. cit, pp. 300-302.
29
 Ex.: Cine ştie cine a furat tortul. - subiect simplu - locuţiune pronominală nehotărâtă
(= pron. nehotărât cineva), N.
Ex.: Cine a venit ultimul? - subiect simplu - pronume interogativ, N.
Ex.: Ştiu cine a venit ultimul. - subiect simplu - pronume relativ, N.
Ex.: Însămi am luat această decizie. - subiect simplu - pronume de întărire, N.
Ex.: Doi au plecat. - subiect simplu - numeral cardinal simplu N.
Ex.: Primul a câştigat simpatia publicului. - subiect simplu - numeral ordinal, N.
Ex.: Amândoi aţi dat dovadă de solidaritate. - subiect simplu - numeral colectiv, N.
Ex.: Ambele au ajutat la nevoie. - subiect simplu - numeral colectiv, N.
Ex.: Tustrei au organizat spectacolul. - subiect simplu - numeral colectiv, N.
Subiectul poate fi exprimat şi prin verbe sau locuţiuni verbale la moduri nepersonale:
Ex.: A citi înseamnă a evada într-un turn de fildeş. - subiect simplu - verb la mod
nepersonal: infinitiv prezent
Ex.: A fi rezolvat la timp problema necesita efort înzecit. subiect simplu – verb la mod
nepersonal: infinitiv perfect
Ex.: Era greu a băga de seamă greşeala. - subiect simplu - locuţiune verbală la mod
nepersonal: infinitiv prezent
Ex.: Se aude tunând. - subiect simplu - verb la mod nepersonal la gerunziu
Ex.: Se cuvine realizat acest gest în vederea împăcării. - subiect simplu - verb la mod
nepersonal: participiu pasiv, apărut după verbul impersonal ,,se cuvine”
Ex.: De călătorit este uşor. - subiect simplu - verb la mod nepersonal: supin
Ex.: E dificil de băgat de seamă greşeala. - subiect simplu - locuţiune verbală la mod
nepersonal: supin
Există şi situaţii în care poziţia subiectului este ocupată de lexeme provenite prin
conversiune din alte părţi de vorbire (adjectiv propriu-zis, verb la participiu, pronume
personal/ reflexiv/ negativ, adverb, interjecţie), prin substantivizarea acestora.
Se va impune astfel atât aşezarea noului cuvânt obţinut la nivel sintactic pe poziţia -
subiect, iar la nivel morfologic, prin imprimarea unor mărci flexionare caracteristice
substantivului.

30
 Ex. : Frumosul este o categorie estetică. - subiect simplu - substantiv în N., obţinut
prin conversiune de la un adjectiv propriu-zis, prin articularea sa cu articolul hotărât enclitic
,,l”, (,,u” = vocală de legătură);
Ex.: Îndrăgostiţii se plimbau fericiţi pe aleile parcului. - subiect simplu - substantiv în
N., obţinut prin conversiune de la un verb la participiu, prin articularea sa cu articolul hotărât
enclitic ,,i”, (primul ,,i” este desinenţă de plural);
Ex.: Binele învinge răul mai mult în basme. - subiect simplu - substantiv în N., obţinut
prin conversiune de la un adverb de mod, prin articularea sa cu articolul hotărât enclitic ,,le”.
Există şi adverbe convertite în substantive de către poziţia sintactică: Nu era azi, nici,
mâine, nici ieri, nici totdeauna...
Ex.: Oful ei nu putea fi exprimat în cuvinte. - subiect simplu - substantiv în N., obţinut
prin conversiune de la o interjecţie, prin articularea sa cu articolul hotărât enclitic ,,l”, ( ,,u”
fiind vocală de legătură);
Ex.: Eul liric se află în ipostaza contemplatorului unui peisaj din natură care l-a
impresionat. - subiect simplu - substantiv în N., obţinut prin conversiune de la un pronume
personal, prin articularea sa cu articolul hotărât enclitic ,,l”;
Ex.: Sinele este important pentru fiecare persoană. - subiect simplu - substantiv în N.,
obţinut prin conversiune de la un pronume reflexiv, prin articularea sa cu articolul hotărât
enclitic ,,le”;
Ex.: Nimicul nu place nimănui. - subiect simplu - substantiv în N., obţinut prin
conversiune de la un pronume negativ, prin articularea sa cu articolul hotărât enclitic ,,l”;
Există şi cazuri în care substantivizarea se realizează prin intermediul metalimbajului:
Ex.: Lipseşte ,,a” din cuvânt. - valoare substantivală în metalimbaj, subiect, N.
Ex. ,,Din” este o prepoziţie compusă. - valoare substantivală în metalimbaj, subiect, N.
Se observă astfel că poziţia de subiect este incompatibilă cu calitatea de adjectiv, de
participiu, de adverb, de interjecţie.
De obicei, structurile în care funcţia sintactică de subiect se suprapune cu cea de Temă
impun articularea substantivului, pentru a evidenţia faptul că informaţia este una cunoscută şi,
implicit, individualizată.
Ex.: Romanul mi-a atins coarda sensibilă a sufletului. - subiect simplu - subst. comun
simplu, N., articulat cu articolul hotărât enclitic ,,l”, ( ,,u” este vocală de legătură);

31
 Ex.: Un copil este o oază de bucurie. - subiect simplu - subst. comun simplu, N.,
articulat cu articolul nehotărât proclitic ,,un”;
Ex.: Copilăria este vârsta de aur a vieţii. - subiect simplu - subst.comun simplu,
articulat cu articolul hotărât enclitic ,,a”;
Ex.: O viaţă fără iubire n-are culoare. - subiect simplu - subst.comun simplu, articulat
cu articolul nehotărât proclitic ,,o”.
Excepţie de la regula menţionată mai sus, referitoare la articularea obligatorie a
substantivului cu funcţie de subiect, o fac situaţiile în care acesta este însoţit de determinanţi.
Ex.: Minunata copilă i-a furat inima Luceafărului. - subiect simplu - substantiv comun
simplu, N., nearticulat, deoarece este însoţit de determinantul adjectival ,,minunata” cu funcţia
sintactică de atribut adjectival.
Ex.: Această poveste de dragoste a fost imposibilă. - subiect simplu - substantiv comun
simplu, N., nearticulat, deoarece este însoţit de determinantul ,,aceasta” - adjectiv pronominal
demonstrativ de apropiere, cu funcţia sintactică de atribut adjectival.
Pot fi înregistrate anumite cazuri de nearticulare a nominalului din poziţia de subiect 56 în
anumite situaţii:
- Nearticularea la plural, atât în clasa celor numărabile, cât şi a celor nenumărabile,
,,pluralia tantum”, atunci când se exprimă partitivul (nişte, câţiva...):
Ex.: Trec pe stradă bărbaţi şi femei.
Ex.: De pe stradă se aud voci cristaline de copii.
Ex.: S-au adus de curând blănuri alese.
- Nearticularea la singular apare în cazul:
- substantivelor proprii care, prin natura lor autodeterminată, sunt, în utilizările
prototipice, incompatibile cu determinarea:
Ex. Caragiale este o figură emblematică a comediei.
- substantivelor precedate de determinanţi:
Ex.: Fiecare om se evidenţiază prin ceva.
- substantivelor nenumărabile, din clasa masivelor şi abstractelor:
Ex.: Nu mi-a rămas cafea.

56
Mioara Avram, op. cit., p. 321.
32
 Ex.: ,,Când ţi se aruncă noroi, tu luminează şi el se va face praf, pe care-l va sufla
vântul.”57
- substantive numărabile, în care se precizează calitatea pe care referentul trebuie s-o
aibă:
Ex.: Se caută medic.
- substantive din enunţuri tip-definiţie:
Ex.: Persuasiune înseamnă convingere.
- substantive numărabile folosite în mica publicitate:
Ex.: Familie engleză angajează guvernantă pentru copii.
- substantive numărabile din proverb:
Ex.: Ban la ban trage, iubirea iese din calcul…
- substantive care denumesc fenomene ale naturii:
Ex.: Vine ger.
Ex.: Cade din cer zăpadă cu nemiluita.
- substantive care arată ideea de cantitate:
Ex.: Nici picătură de iubire n-a fost în cazul lor.
- substantive din construcţii de tipul:
Ex.: Mi-e somn.
Mi-e foame.
Mi-e lene.
E primăvară.
E noapte.
Se face frig.
E ger.
Mi-e teamă.
Mi-e dor.
E zi.
E martie.
57
N. Iorga, Cugetări, București, Editura Tineretului, 1976, apud Gabriela Pană Dindelegan Enunţul,
cap. ,,Subiectul şi relaţia cu predicatul ”, subcap. ,,Clasa de substituţie(de echivalente funcţional-sintactice ) a
subiectului”, în op. cit., p. 321.

33
 II.2.4. Controverse asupra funcţiei de subiect

D. D. Draşoveanu consideră că ,,nici subiectul nu este funcţie, pentru că nu el

actualizează, contractează, lexemul P, ci el este actualizat de către P. care este subordonat S-
ului”58. Se propun în acest sens sintagmele următoare: fetiţa voioasă şi fetiţa aleargă şi se
explică faptul că nu fetiţa îi este funcţie lui voioasă, ci invers, tot aşa, adică tot prin acord,
aleargă îi este funcţie lui fetiţa şi nu invers.
Unicitatea reiese din imposibilitatea unei a doua funcţii, identică cu prima şi
neconcodantă cu aceasta.
Acordul verbal (predicatul) ilustrează unicitatea funcţiei. ,,Orice încercare de a înscrie
în dependenţa unuia şi aceluiaşi subiect a unui al doilea predicat eşuează, întrucât (...) se
coordonează cu primul, obţinându-se o a doua propoziţie, pentru predicatul căreia gramatica s-
a văzut obligată să releve categoria de ,,subiect subînţeles”, pentru a ilustra raportul ,,1 la 1”: 1
subiect - 1 predicat.”59
Situaţia următoare a subiectului ilustrează abaterea de la principiul unicităţii. Exemplul
,,mândrele mele care m-am iubit cu ele” este extras dintr-un cântec popular şi evidenţiază o
construcţie defectuoasă, în sensul că există două subiecte: ,,primul, care - Nominativ 1, fără
prepoziţie, eu - subiect neexprimat inclus - tot Nominativ 1, necoordonate ale aceluiaşi
predicat”60. Acelaşi autor61 mai citează asemenea construcţii defectuoase pe care le defineşte
metaforic drept ,,adevărate perle sintactice”:
Ex.: lucru care însă aceasta nu se există
Excepţie de la această situaţie a unicităţii o reprezintă reluarea sau anticiparea
subiectului: Vine ea mama. Problema reluării sau anticipării subiectului este abordată şi în
GA, 1963, ed. a II-a, p. 84 şi 92.

58
D.D Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Cluj-Napoca, Editura Clusium, 1997, p.76.
59
Ibidem, p. 65.
60
Ibidem, pp. 60 - 61
61
Ibidem, p. 61.
34
 II.2.5. Excepţii de la cazul subiectului

În general, cazul subiectului este nominativul - N. Există, totuşi, excepţii aparente sau
reale de la această regulă. Mioara Avram 62 menţionează că excepţiile aparente sunt acele
contexte în care lipseşte adevăratul subiect, acesta fiind confundat cu unele structuri
prepoziţionale cu rol de atribut.
Ex.: Au venit dintre aceia. Vechile gramatici considerau că subiectul este unii, iar
dintre aceia este atribut pronominal prepoziţional, dar GALR consideră că aici avem subiect
partitiv, în acuzativ. Dintre aceia nu poate fi atribut, pentru că nu există atribut dacă nu ai cui
să-l atribui, atribut la ceva absent.
Ex: S-a auzit ca un zumzet. (subiectul este pronumele nehotărât ceva, iar ca un zumzet
este complement circumstanţial de mod)
Ex.: Aţi/ reuşit cu toţii. Aici gramaticienii, şi GALR, consideră că avem subiect inclus
sau subînţeles, iar cu toţii este circumstanţial sociativ.
Ex.: Ai ei o încurajau. În vechile studii, subiectul este pronumele semiindependent ai
care poate ţine locul unui substantiv de tipul: bunicii, părinţii, amicii,…, iar ei era considerat
un atribut pronominal genitival. Totuşi, noile gramatici consideră că pronumele
semiindependent nu poate apărea singur, deci nu funcţionează singur, în consecinţă nu are
funcţie singur. Deci: Ai ei = Ss→pron pers 3, f, sg, G; „ai” = pron. sind., m, pl. N.
În ceea ce priveşte excepţiile reale, aceeaşi autoare enumeră următoarele situaţii:
- cea a pronumelor relative care pot avea funcţie de subiect în diverse forme cazuale:
Ex.: Hai fiecare pe la casa cui ne are. - subiect simplu exprimat prin pronume relativ
simplu în cazul dativ
Ex.: Au luptat împotriva cărora sunt paşnici. - subiect simplu exprimat prin pronume
relativ simplu în cazul genitiv, însoţit de prepoziţia specifică genitivului împotriva
Ex.: Dau premii cărora învaţă. - subiect simplu exprimat prin pronume relativ simplu
în cazul dativ
Ex.: Răsplătiţi-i pe care vin. - subiect simplu exprimat prin pronume relativ simplu în
cazul acuzativ, însoţit de prepoziţia simplă pe
- cea a construcţiilor cu valoare cantitativă în care apar prepoziţii:

62
Mioara Avram, op. cit., p. 329.
35
 Ex.: A venit la lume!
În vechile gramatici, la lume era subiect simplu exprimat prin substantiv comun
simplu în acuzativ, însoţit de prepoziţia simplă la. Aici GALR, corect, consideră că
avem subiect în N, deoarece nu poate fi precizat statutul prepoziţional al lui „la”.
Totuşi, „la” este semiadverb de aproximare. Deci: la lume = Ss→ssc, v2f, f,sg, N, ned;
„la”= sadv.de aproximare, f.f.s.
- cea a subiectelor coordonate copulativ prin cu, împreună cu, şi cu, după care subiectul
stă în acuzativ
Ex.: Ea şi cu mine n-am răspuns.

II.2.6. Confuzia dintre subiect şi alte părţi de propoziţie

Subiectul este uneori confundat cu alte părţi de propoziţie: complementul direct,

numele predicativ, apoziţia, un complement sociativ, un complement de mod comparativ etc.
Confuziile sunt cauzate şi de întrebările comune în cazul primelor trei părţi de propoziţie.
7.1 Prima situaţie este remarcată de Mioara Avram care afirmă despre confundarea
subiectului cu un complement direct că ,,are loc mai ales la nume de neînsufleţite şi la nume
de însufleţite nearticulate, fiind favorizată de aşezarea subiectului după predicat.”63
Ex.: Trecut-au anii. - subiect simplu exprimat prin substantiv comun simplu în
nominativ
Ex.: Mă doare capul. - subiect simplu exprimat prin substantiv comun simplu în
nominativ
Ambele cuvinte evidenţiate răspund la întrebarea ce?. Trebuie să verificăm dacă există
subiect. Observăm că nu există subiect şi atunci ele vor avea funcţia sintactică de subiect.
Dacă ar fi existat subiect în enunţuri, atunci el ar fi fost complemente directe. De asemenea, se
poate verifica subiectul şi prin schimbarea numărului, situaţie care impune schimbarea
acordului dintre subiect şi predicat.

63
Mioara Avram, op. cit., p. 330.
36
 Mioara Avram64 pune în discuţie şi ambiguitatea referitoare la interpretarea ca subiect
în nominativ sau complement direct în acuzativ în enunţuri precum:
Marţi începe concediul.
Autoarea menţionează că enunţul se clarifică prin topica:
Concediul începe marţi.
De obicei, ,,structurile ambigue dintr-un enunţ se clarifică prin contextul lui”65. De
exemplu, propoziţia: Marţi începe concediul. deschide o comunicare, lexemul concediul fiind
subiectul verbului începe. Totuşi, într-un context de tipul: El este nerăbdător: marţi începe
concediul şi-l termină peste două săptămâni., subiectul verbului începe va fi neexprimat
subînţeles, iar cuvântul concediul va deveni complement direct.
7.2 A doua situaţie se referă la confuzia dintre subiect şi numele predicativ
Evitarea acestei confuzii se poate realiza prin observarea modului de articulare,
,,substantivul nearticulat fiind nume predicativ”.66
Ex.: Fata era elevă. - fata este subiectul simplu al enunţului, iar elevă va fi nume
predicativ
În cazul în care ambele sunt articulate, deosebirea se va face în funcţie de context,
după înţeles sau în funcţie de topică, de obicei subiectul fiind plasat înaintea verbului
copulativ, iar numele predicativ după el. Dezambiguizarea se poate realiza şi prin observarea
modului în care este realizat acordul, putându-se identifica astfel subiectul.
Ex.: Cărţile sunt lumina umanităţii.
7.3 A treia situaţie o constituie confuzia dintre subiect şi apoziţie
Mioara Avram67 propune pentru evitarea acestei confuzii criterii gramaticale precum
modul de articulare sau acordul, cât şi semantice.
Ex.: Cadrele didactice, educatori şi învăţători, şi-au exprimat punctul de vedere.
7.4 A patra situaţie o reprezintă confuzia dintre subiect şi un complement sociativ
Ex.: Copilul, împreună cu mama sa, a venit la teatru. - acordul se va face la singular între
subiectul simplu copilul şi predicatul a venit.

64
Mioara Avram, Studii de sintaxă a limbii române, Bucureşti, Editura Academiei române, 2007, p.112.
65
Ibidem.
66
Ibidem, p. 20.
67
Mioara Avram, op. cit., p.331.
37
 Ex.: Copilul împreună cu mama sa au venit la teatru. - acordul se va face la plural
între subiectul multiplu evidenţiat, ai cărui termeni sunt legaţi prin locuţiunea prepoziţională
care are valoarea de şi - conjuncţie coordonatoare copulativă
7.5 Următoarea situaţie vizează confuzia dintre subiect şi complement de mod
comparativ
Ex.: El, ca şi ea, a ripostat. - acordul se va face la singular între subiectul simplu el şi
predicatul a ripostat.
Ex.: El, ca şi ea au ripostat. - acordul se va face la plural între subiectul multiplu
evidenţiat, ai cărui termeni sunt legaţi prin ca şi
În scopul evitării acordului în număr, se recomandă utilizarea unor forme verbale
identice la persoana a treia singular şi plural, de tipul: constituie, reprezintă, prezintă, se
diferenţiază, ordonă etc.
Sintetizând, se observă importanţa subiectului în cadrul enunţului, în ciuda faptului că
predicatul este mai important, din punct de vedere gramatical, în organizarea propoziţiei.

III. PROPOZIȚIA SUBORDONATĂ SUBIECTIVĂ

III.1. Definirea propoziţiei subordonate subiective

Subiectiva reprezintă expansiunea la nivel de frază a unui subiect.

Ex.: Perseverentul va câştiga.

38
 Prin expansiune, subiectul simplu perseverentul se va transforma în propoziţia
subordonată corespunzătoare, adică într-o subiectivă.
Ex.: Cine perseverează va câştiga. - enunţ de tip frază cu două propoziţii.
P1 = SB, propoziţie subordonată subiectivă
P2 = PP, propoziţie principală
Elementul regent pentru P1 : verbul predicativ va câştiga din P2
Element de relaţie între P2 - P1: pronumele relative simplu cine
Transcrierea subordonatei:
P2= SB: ,,Cine perseverează […]”
Consecinţele expansiunii sunt următoarele:
- va apărea predicatul verbal perseverează din P1 = propoziţia subiectivă;
- va apărea şi o propoziţie corespunzătoare, respectiv P1 = SB, adică propoziţia
subiectivă;
- va apărea obligatoriu şi un element de relaţie: cine care va avea rolul de-a lega
propoziţia principală de cea subiectivă;
- propoziţia iniţială se va transforma în frază cu două propoziţii;
- subiectul simplu perseverentul se va transforma în P1 = SB, adică propoziţia subiectivă.
Procedeul opus expansiunii este contragerea care constă în transformarea propoziţiei
subordonate în partea de propoziţie corespunzătoare.
Ex.: Îi este ursit1/ să lupte permanent cu viaţa 2/. →enunţ de tip frază cu două propoziţii:
principală şi subiectivă, îi este dat - verb predicativ impersonal la diateza pasivă, deoarece se
poate subînţelege un complement de agent care răspunde la întrebarea de către cine?; are
funcţia sintactică de predicat verbal;
Prin contragere, subiectiva trebuie să se transforme într-un subiect.
Ex.: Îi este dat a lupta permanent cu viaţa. - subiect simplu exprimat printr-un verb
nepersonal la infinitiv prezent.
În urma contragerii, au loc anumite transformări:
- dispare predicatul verbal să lupte din propoziţia numărul 2;
- va dispărea şi propoziţia corespunzătoare, respectiv P2 = SB, subiectivă;
- va fi eliminat şi elementul de relaţie să care este conjuncţie subordonată simplă;

39
- fraza cu două propoziţii va deveni propoziţie dezvoltată, afirmativă, enunţiativă sau
asertivă propriu-zisă, neexclamativă;
- P2 = SB, subiectivă se va transforma în subiectul simplu a lupta.
GLR definea subiectiva ca fiind propoziţia care ,,îndeplineşte funcţiunea de subiect al
unei propoziţii regente.”68 Totuşi, nu întotdeauna SB substituie un Sb.
De ex. :Trebuie să vină la mine; Desigur că va pleca...
De asemenea, definiţia este completată, specificându-se faptul că subiectiva nu are
doar funcţia sintactică de subiect al unui predicat, ci şi ,,al unui verb nepersonal la infinitiv,
gerunziu sau participiu din propoziţia regentă.”69
Ex.: Am auzit spunându-se 1/ că greutăţile îl fortifică pe om2/. - enunţ de tip frază cu două
propoziţii
P1 = PP, regentă pentru P2
P2 = SB (1), depinde de P1
Elementul regent al propoziţiei subordonate subiective este verbul personal cu valoare
impersonală la modul nepersonal gerunziu, diateza reflexivă.
Întrebările de verificare a subiectivei sunt următoarele: cine?, ce? A doua întrebare
creează de multe ori confuzii, deoarece aceasta este şi una dintre întrebările la care răspunde
propoziţia subordonată completivă direct, alături de pe cine?. Pentru a le diferenţia, este
necesar a se verifica dacă în regentă este există subiect. Dacă există subiect, atunci propoziţia
subordonată care urmează va fi completivă directă. În cazul în care nu există subiect în
regentă, atunci propoziţia subordonată va fi subiectivă.
O altă modalitate de verificare a subiectivei este contragerea ei, în cazul în care este
posibilă. În urma contragerii, subiectiva se va transforma în subiect, spre deosebire de
completiva directă care se va transforma în complement direct.
Pentru exemplificarea situaţiei prezentate anterior, se propun următoarele enunţuri:
Ex.: Se ştie 1/când va avea loc spectacolul 2/. PP + SB →principală şi subiectivă, se
ştie - verb predicativ reflexiv impersonal;

68
GLR, vol. al II-lea, 1966, p. 266.
69
Gh. D. Trandafir, L.R., nr.2, 1978, p. 131, apud Theodor Hristea, op. cit., p.302.
40
- ce se ştie? → când va avea loc spectacolul →SB, deoarece elementul regent este
impersonal şi nici nu există subiect în regentă; în plus, în urma contragerii, subordonata
subiectivă se va transforma într-un subiect: Se ştie momentul spectacolului.
Ex.: Ştie 1/când va avea loc spectacolul 2/. PP + CD →principală şi completivă directă,
ştie - verb predicativ personal;
- ce ştie? → când va avea loc spectacolul →CD, deoarece elementul regent este personal
şi există subiect în regentă: el/ea - subiect neexprimat subînţeles; în plus, în urma contragerii,
subordonata completivă directă se va transforma într-un complement direct: Ştie momentul
spectacolului.

III.2. Elementele regente ale subiectivei

- verbe personale:
Ex.: Va reuşi 1/ cine va învăţa 2/. → PP + SB →principală şi subiectivă, va reuşi - verb
predicativ;
- verbe copulative:
Ex.: Dacă înveţi !/ înseamnă 2/că vei reuşi 3/. →SB + PP + PR → subiectivă,
principală, predicativă, înseamnă - verb copulativ, locul numelui predicativ fiind ţinut de
subordonata predicativă care urmează;
Ex.: Ceea ce contează în viaţă 1/ este 2/să-ţi zâmbească sufletul3/. →SB + PP + PR →
subiectivă, principală, predicativă, este - verb copulativ, locul numelui predicativ fiind ţinut de
subordonata predicativă care urmează;
- verbe impersonale:
Ex.: El 1/ trebuie 2/să lupte pentru idealul său1/. → SB + PP → subiectivă, principală,
trebuie - verb predicativ impersonal;
Ex.: Era 1/ să pierd şi acest tren al vieţii mele2/. → PP + SB →principală şi subiectivă,
era - verb predicativ personal folosit impersonal;
Ex.: Rămâne 1/să stabilim itinerariul excursiei2/. → PP + SB →principală şi
subiectivă, rămâne - verb predicativ personal folosit impersonal;

41
 Ex.: Ajunge 1/cât am suferit2/. → PP + SB →principală şi subiectivă, ajunge - verb
predicativ impersonal;
Ex.: Nu îmi place 1/cum procedezi 2/.→ PP + SB →principală şi subiectivă, nu (îmi)
place - verb predicativ impersonal, însoţit de pronumele personal, formă neaccentuată
independentă îmi;
Ex.: Mă doare 1/că nu eşti atent cu mine 2/.→ PP + SB →principală şi subiectivă, mă
doare - verb predicativ impersonal, însoţit de pronumele personal, formă neaccentuată
independentă mă;
Ex.: Nu contează 1/dacă nu ai bani 2/./.→ PP + SB →principală şi subiectivă, nu
contează - verb predicativ impersonal la forma negativă;
- verbe reflexive impersonale:
Ex.: Se ştie 1/cum va reacţiona 2/.→ PP + SB →principală şi subiectivă, se ştie - verb
predicativ reflexiv impersonal;
Ex.: Se cuvine 1/să fim respectuoşi cu cei din jurul nostru 2/. PP + SB →principală şi
subiectivă, se cuvine - verb predicativ reflexiv impersonal;
Ex.: Se spune 1/ că oamenii virtuoşi vor fi apreciaţi de Dumnezeu2/. PP + SB
→principală şi subiectivă, se spune - verb predicativ reflexiv impersonal;
- expresii verbale impersonale
Ex.: Nu era bine 1/să insişti pe acea temă controversată2/. PP + SB →principală şi
subiectivă, nu era bine - expresie verbală impersonală alcătuită din verbul copulativ la forma
negativă nu era şi numele predicativ bine exprimat printr-un adverb de mod;
Ex.: Era de prisos 1/să-ţi spun adevărul2/. PP + SB →principală şi subiectivă, era de
prisos - expresie verbală impersonală alcătuită din verbul copulativ era şi numele predicativ
de prisos exprimat printr-o locuţiune adverbială de mod ;
Ex.: Nu ar fi de dorit 1/să câştige leneşul 2/. PP + SB →principală şi subiectivă, nu ar fi
de dorit - expresie verbală impersonală alcătuită din verbul copulativ nu ar fi şi numele
predicativ de dorit exprimat printr-un verb nepersoanl la supin;
- verbe pasive folosite ca impersonale:
Ex.: Îmi este dat 1/să sufăr 2/. PP + SB → principală şi subiectivă, îmi este dat - verb
predicativ impersonal la diateza pasivă, deoarece se poate subînţelege un complement de agent
care răspunde la întrebarea de către cine?; are funcţia sintactică de predicat verbal;

42
 - locuţiuni verbale impersoanale:
Ex.: Nu i-a venit la socoteală 1/cum ai procedat 2/. PP + SB → principală şi subiectivă,
nu i-a venit la socoteală - locuţiune verbală predicativă impersoanală la indicativ, perfect
compus;
- adverbe predicative:
Ex.: Desigur 1/că o să lupţi până la final 2/. PP + SB → principală şi subiectivă,
desigur - adverb predicativ, deoarece este urmat de conjuncţia subordonatoare simplă că şi
formează predicat verbal, numit în GALR predicat adverbial.
- locuţiuni adverbiale predicative:
Ex.: Fără îndoială 1/că-şi va da toată silinţa 2/. PP + SB → principală şi subiectivă,
fără îndoială - locuţiune adverbială predicativă, deoarece este urmată de conjuncţia
subordonatoare simplă că şi formează predicat verbal;

III.3. Clasificarea subiectivelor în funcţie de elementele de relaţie

După natura conectorului, subiectivele sunt de două feluri: subiective conjuncţionale,

introduse prin conjuncţii subordonatoare şi subiective relative, introduse prin pron sau adj.
pronominale relative, relative nehotărâte, adverbe relative şi adverbe relative, nehotărâte.

Realizarea propoziţională conjuncţională a subiectivei

Propoziţia conjuncţională subiectivă acceptă numeroase conective conjuncţionale.

Dintre conjuncţiile-tip de subordonare, pot fi amintite următoarele: că, să, dacă care constituie
baza pentru alte variante.

43
 a) Conectorul că, cel care ,,este un semn de aserţiune pentru subordonată” 70, este
acceptat de numeroase elemente regente ale subiectivei
Ex.: Se zice că ..., Se afirmă că ..., Se crede că ..., Se consideră că ..., Se pare că ..., Se
înţelege că ..., E clar că ..., Este bine că ...
b) Conectorul să, cel care ,,este un semn de nonaserţiune pentru subordonată şi un
indice de posibilitate, este selectat de verbe cu anumite caracteristici”71:
Ex.: Se cuvine să ..., Îmi vine să ..., Trebuie să ..., Este posibil să ..., Urmează să...,
Merită să ..., Este necesar să ..., Este bine să ..., Ar fi de dorit să ...
Ex.: Mi-e greu 1/să depăşesc obstacolele vieţii 2/. PP + SB → principală şi subiectivă,
mi-e greu - expresie verbală impersonală alcătuită din verbul copulativ la forma afirmativă mi-
e şi numele predicativ greu exprimat printr-un adverb de mod, iar să - conjuncţie
subordonatoare simplă;
Există regente care acceptă atât conectorul să, pentru a arăta o posibilitate, cât şi
conectivul că, atunci când arată o aserţiune
Ex.: Este sănătos 1/ să faci sport 2/. - P2 = SB, subiectivă care arată posibilitatea
Ex.: Este sănătos1/ că faci sport 2/. - P2 = SB, subiectivă care arată o aserţiune
c) Conectorul ca ...să este folosit ca variantă liberă a lui să.
Ex.: Ni s-a impus 1/ca să plecăm 2/. S-a folosit pentru a disocia cele două funcţii ale
conectorului: să - marcă a conjunctivului, iar ca - marcă a legăturii sintactice subordonatoare;
Ex.: Ni se cere 1/să plecăm 2/. - În acest context, să are dublu rol: atât de marcă a
conjunctivului, cât şi de marcă a legăturii sintactice subordonatoare;
În cazul în care propoziţia subordonată subiectivă este introdusă prin conjuncţia
subordonatoare compusă ca … să, aceasta poate apărea doar disociată, între elementele sale
intercalându-se anumite părţi de propoziţie.
Ex.: Era posibil 1/ ca fiecare invitat să ţină o alocuţiune2/. PP + SB → principală şi
subiectivă, era posibil - expresie verbală impersonală alcătuită din verbul copulativ la forma
afirmativă era şi numele predicativ greu exprimat printr-un adverb de mod, iar ca … să -
conjuncţie subordonatoare compusă disociată, între elementele sale intercalându-se atributul

70
GALR, vol. II (coord. Valeria Guțu Romalo), București, Editura Academiei Române, 2005, p. 327.
71
Ibidem.
44
adjectival fiecare exprimat prin adjectiv pronominal nehoărât şi subiectul simplu invitat
exprimat prin substantiv comun simplu;
d) Conectorul dacă poate avea valori diferite:
- este unul ipotetic:
Ex.: Nu îmi convine 1/dacă pleci 2/. P2 = SB, subiectivă care arată ipoteza;
- este ,,semnul interogaţiei totale transpuse în vorbire indirectă, fiind selectat de aceeaşi
clasă de regenţi care acceptă subiectivele relative - interogative”72;
- Ex.: Nu se cunoaşte 1/dacă va ţine un discurs 2/. PP + SB →principală şi subiectivă,
nu se cunoaşte - verb predicativ reflexiv impersonal, la forma negativă, iar dacă este
conjuncţie subordonatoare simplă;
e) Conectori de tipul: cum că, precum că, cum de, de sunt mai rar folosite, având o
tentă arhaică.
Ex.: Mi s-a explicat 1/cum că nu corespund cerinţelor 2/. P2 = SB, subiectivă care
exprimă rezerva locutorului, fiind folosit ,,ca un conector modalizant de opinie.”73
Ex.: Ţi se certifică 1/precum c-ai terminat liceul 2/. P2 = SB, subiectivă; conectorul
permite evitarea cacofoniei, fiind o variantă mai veche a lui că;
Ex.: Nu-mi explic 1/cum de s-a ajuns aici 2/. P2 = SB, subiectivă care exprimă ,,opinia
de mirare sau chiar de dezaprobare a locutorului faţă de un eveniment deja consumat, redat în
subordonată.”74 Acest tip de conector este acceptat doar de elementele regente care permit
transformarea enunţurilor exclamative în vorbire indirectă.
Ex.: Se întâmpla 1/de mai lua câte o notă mică 2/. P2 = SB, subiectivă care
,,neutralizează distincţia asertiv / posibil, utilizându-se şi în contextele lui că / să. Acest
conector apare în prezent mai mult în registrul popular sau arhaic.
Ex.: Nu se ştie 1/de vom pleca 2/. P2 = SB, subiectivă care reprezintă ,,o propoziţie
interogativă totală transpusă în vorbire indirectă” 75, iar conectorul de este ,,echivalentul
semantic şi sintactic al lui dacă”76

72
GALR, vol. II (coord. Valeria Guțu Romalo), București, Editura Academiei Române, 2005, p. 328.
73
Ibidem, p. 329.
74
Gabriela Pană Dindelegan, op. cit., 2001, p.16.
75
GALR, vol. II (coord. Valeria Guțu Romalo), București, Editura Academiei Române, 2005, p. 330.
76
Mioara Avram, Probleme..., p. 155.
45
 Subiectiva relativă

Realizarea propoziţională relativă a subiectivei

Subiective relative pot fi introduse prin pronume sau adjective pronominale relative,
relative nehotărâte, adverbe relative şi adverbe relative, nehotărâte.
Ex.: Nu va reuşi 1/cui e frică de competiţie 2/. PP + SB →principală şi subiectivă, cui
este pronume relativ simplu în dativ, cu funcţia sintactică de complement indirect, e este verb
predicativ, iar frică va fi subiect simplu exprimat prin substantiv comun simplu în nominativ;
Ex.: Se ştie 1/ ceea ce va urma 2/. PP + SB →principală şi subiectivă, ceea ce este
pronume relativ compus nedecompozabil în nominativ, cu funcţia sintactică de subiect simplu;
Ex.: Pe care l-a păcălit soarta 1/, suflă şi în iaurt2/. SB + PP → subiectivă şi
principală, care este pronume relativ simplu în acuzativ, însoţit de prepoziţia simplă pe, având
funcţia sintactică de complement direct;
1. adjective pronominale relative:
Ex.: Este de apreciat 1/ce persoană a devenit după ani de trudă 2/. PP + SB →
principală şi subiectivă, ce este adjectiv pronominal relativ simplu în nominativ, cu funcţia
sintactică de atribut adjectival;
2. pronume nehotărâte:
Ex.: Oricine va face bine 1/va fi răsplătit în basme 2/. SB + PP → subiectivă şi
principală, oricine este pronume nehotărât compus în nominativ, având funcţia sintactică de
subiect simplu;
Ex.: Oricui i-am cerut sprijinul 1/ m-a ajutat 2/. SB + PP → subiectivă şi principală,
oricui este pronume nehotărât compus în dativ, având funcţia sintactică de complement
indirect;
Ex.: Pe oricine am ajutat 1/mi-a mulţumit 2/. SB + PP → subiectivă şi principală, pe
oricine este pronume nehotărât compus în acuzativ, însoţit de prepoziţia simplă pe, având
funcţia sintactică de complement direct;
3. adjectiv pronominal nehotărât:
Ex.: Orice persoană pune suflet 1/va avea de suferit2/. SB + PP → subiectivă şi
principală, orice este adjectiv pronominal nehotărât compus în nominativ, având funcţia
sintactică de atribut adjectival;

46
4. adverbe relative:
Ex.: Nu mă interesează 1/cum a obţinut postul 2/. PP + SB → principală şi subiectivă,
iar cum este adverb relativ de mod, îndeplinind funcţia sintactică de complement
circumstanţial de mod;
Ex.: E incredibil 1/unde l-a dus viaţa 2/. PP + SB → principală şi subiectivă, iar unde
este adverb relativ de loc, îndeplinind funcţia sintactică de complement circumstanţial de loc;
Ex.: Contează 1/când profiţi de şansa vieţii 2/. PP + SB → principală şi subiectivă, iar
când este adverb relativ de timp, îndeplinind funcţia sintactică de complement circumstanţial
de timp;
Ex.: E de ajuns 1 /cât ai suferit 2/. PP + SB → principală şi subiectivă, iar cât este
adverb relativ de mod, îndeplinind funcţia sintactică de complement circumstanţial de mod;

Subiectivele relative interogative

Sunt acele ,,propoziţii apărând după verbe dicendi - de spunere şi de întrebare, după
verbe dubitandi sau după verbe de modalitate epistemică, ultimele acceptând numai în anumite
construcţii transpunerea în vorbirea indirectă a discursului raportat.”77
Ex.: Nu mi se spune cine, ce, când unde, cum, cât, încotro, de ce, …
Ex.: Se cunoştea cine, ce, unde, de ce,…
Ex.: Nu voia să se cunoască cine, ce, unde, de ce, …
Ex.: Vă preocupă cine, ce, cu ce, unde, de ce, cum, …
Din clasa relativelor, nu se acceptă pronumele relativ compus ceea ce şi nici relativele
nehotărâte, precum oricine, oricui, orice. Forma relativului reflectă funcţia sintactică şi
restricţiile pe care le primeşte în organizarea sintactică a subiectivei.
Ex.: Nu mi se spune 1/ale cui idei le-ai apreciat 2/. PP + SB → principală şi subiectivă,
ale cui - pronume relativ simplu, în cazul genitiv, însoţit de articolul-posesiv genitival ale,
având funcţia sintactică de atribut pronominal genitival;

77
GALR, vol. II (coord. Valeria Guțu Romalo), București, Editura Academiei Române, 2005, p.325.
47
 Ex.: Nu mi se spune 1/despre ce vom discuta 2/. PP + SB → principală şi subiectivă,
despre ce - pronume relativ simplu, în cazul acuzativ, însoţit de prepoziţia compusă despre, cu
funcţia sintactică de complement indirect sau complement prepoziţional, după GALR;
Ex.: Nu mi se spune 1/cu cine va ieşi în oraş2/. PP + SB → principală şi subiectivă, cu
cine - pronume relativ simplu, în cazul acuzativ, însoţit de prepoziţia simplă cu, având funcţia
sintactică de complement indirect sau complement sociativ, după GALR;
Ex.: Nu mi se spune 1/de unde a venit 2/. PP + SB → principală şi subiectivă, de unde
- adverb relativ de loc, însoţit de prepoziţia simplă de, având funcţia sintactică de complement
circumstanţial de loc;

Subiectivele relative propriu-zise sau neinterogative

Sunt acele ,,propoziţii care se disting printr-un inventor parţial diferit de connective
relative, admiţând ca relative specifice pronumele relativ compus ceea ce, în variaţie liberă cu
relativul ce, precum şi relativele nehotărâte precum oricine, orice, oricui,..”.78
Ex.: Ne indispune 1/ceea ce am văzut 2/. PP + SB → principală şi subiectivă, ceea ce
este pronume relativ compus nedecompozabil în acuzativ, cu funcţia sintactică de complement
direct;
Ex.: Va veni doar 1/cine va vrea2/. PP + SB → principală şi subiectivă, cine este
pronume relativ simplu în nominativ, cu funcţia sintactică de subiect simplu;
Ex.: Te şochează 1/cum s-a purtat 2/. PP + SB → principală şi subiectivă, iar cum este
adverb relativ de mod, îndeplinind funcţia sintactică de complement circumstanţial de mod;
Ex.: Pe cine nu laşi 1/ să moară2/ îţi va săpa groapa 3/. P1 = SB → subiectivă , care
este pronume relativ simplu în acuzativ, însoţit de prepoziţia simplă pe, având funcţia
sintactică de complement direct;

78
GALR, vol. II (coord. Valeria Guțu Romalo), București, Editura Academiei Române, 2005, pp. 325-326.
48
 Ex.: Oricine jigneşte 1/va avea de pierdut 2/. P1 = SB → subiectivă, oricine este
pronume nehotărât în nominativ, având funcţia sintactică de subiect simplu;

Relativa infinitivală

Reprezintă ,,tipul de construcţie arhaică şi parţial fixă, în care infinitival conservă o

formă fără marca mobilă a”79, construcţia limitându-se la un număr mic de context, apărând
îndeosebi după verbul predicativ a fi sau după verbul predicativ a avea, folosit cu valoare
impersonală.
Ex.: Nu-i ce mânca.
Ex.: N-are ce se întâmpla.

III.4. Topica şi punctuaţia propoziţiei subordonate subiective

Propoziţia subordonată subiectivă poate fi poziţionată atât înaintea regentei, cât şi după
aceasta. Mioara Avram80 menţiona faptul că topica depinde atât de elementul regent, cât şi de
cel de relaţie. În acest sens, autoarea considera că ,,pentru subiectivele pronominale relative şi
nehotrâte ale unor verbe personale, locul obişnuit este înaintea regentei, în timp ce toate
celelalte subiective, inclusive subiectivele pronominale interogative indirecte, stau mai
obişnuit după regentă.”81 În scopul evidenţierii, fiecare tip de subiectivă poate apărea şi într-o
altă poziţie decât cea tipică. Acceptă numai o singură poziţie, cea a postpunerii, subiectivele
introduse prin conjuncţia de, având sensul de că/ să.
Propoziţia subordonată subiectivă nu se izolează niciodată prin virgulă de regenta ei,
indiferent de locul pe care-l ocupă faţă de aceasta.
Ex.: Cine nu are conştiinţă 1/ nu regretă nicio faptă rea 2/. SB + PP → subiectivă şi
principală

79
Ibidem, p. 326.
80
Mioara Avram, Gramatica..., p. 423.
81
Ibidem.
49
 Există totuşi situaţii în care este acceptată virgula între subiectivă şi regentă ei:
- pentru a aduce anumite clarificări, astfel încât să fie evitate alte interpretări, opinie
împărtăşită şi de Al. Graur82 care admite virgula între subiectivă şi regenta ei, tocmai în
vederea dezambiguizării;
Ex.: Ce ţi-e dat 1/, nu poţi evita 2/. SB + PP → subiectivă şi principală, în sensul că
destinul este implacabil şi nu ai cum să eviţi ceea ce ţi-e sortit;
- atunci când propoziţia subodonată subiectivă este reluată în regentă printr-un pronume
demonstrativ;
Ex.: Cine nu munceşte 1/, acela nu va aprecia efortul depus 2/. SB + PP → subiectivă
şi principală;
Mioara Avram83 atrăgea atenţia asupra deosebirii dintre un subiect multiplu sau cea a
situaţiei în care un subiect este coordonat cu o subiectivă şi contextul în care două sau mai
multe propoziţii subiective sunt coordonate. În a doua situaţie, nu se impune acordul la plural
al verbului regent. Dacă la subiectivele pronominale coordonate, acordul la plural este posibil,
la cele conjuncţionale, acordul se va realiza la singular.
Ex.: Cine nu scrie 1/ şi nu citeşte 2/va / vor avea de pierdut 3/. →P1 = SB, P2=SB,
coordonate copulativ prin conjuncţia coordoantoare copulativă şi, iar P3 = PP; acordul se poate
realiza atât la singular, cât şi la plural;
Ex.: Să poţi ajuta 1/şi să nu vrei 2/ e inadmisibil 3/.→ P1 = SB, P2=SB, coordonate
copulativ prin conjuncţia coordoantoare copulativă şi, iar P3 = PP; acordul se poate realiza
numai la singular.

82
Al. Graur, Gramatica azi, București, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1973, pp. 205-206.
83
Mioara Avram, op. cit., p. 423.

50
 CONCLUZII

Lucrarea de faţă şi-a propus, în cadrul mai general de evidenţiere a importanţei

însuşirii limbii şi literaturii române, să descrie structura morfosintactică prin care se realizează
poziţia subiectului, una dintre cele mai importante din configuraţia enunţului.
Deprinderea de a vorbi şi de a scrie corect se formează de mic copil şi va rămâne
întipărită în fondul nostru cognitiv pentru tot restul vieţii. Astfel, ar fi recomandat şi pentru
noi, educabilii, să stăm la ,,umbra” specialiştilor, să cercetăm munca îndelungată a acestora,
pentru a putea avea o viziune corectă asupra gramaticii şi pentru a fi mereu conectaţi la
noutatea lingvistică. Considerăm că este indicat să apelăm la studiile de specialitate în vigoare,
să consultăm GALR sau, mai ales DOOM2, pentru a fi la curent cu noutăţile din limbă.
Am alocat un capitol problemelor de acord gramatical sau prin înţeles, deoarece ne
confruntăm de multe ori la şcoală şi în conversaţia cotidiană cu asemenea situaţii dilematice.
Bazându-ne pe lucrările teoretice, am ilustrat anumite situaţii problematice care nasc de multe
ori controverse, sperând să aducem clarificări în privinţa acestora.
O atenţie deosebită am dedicat-o poziţiei subiectului atât la nivel propoziţional, cât şi
la nivel de frază, partea teoretică fiind susţinută de exemple menite a clarifica noţiunile
respective. Am evidenţiat clasa de substituţie a subiectului printr-o paletă de exemple care să

51
susţină teoria. În privinţa subordonatei subiective, am ilustrat elementele regente, precum şi pe
cele de relaţie. Ne-am oprit şi asupra topicii şi punctuaţiei subiectului şi subiectivei,
prezentând şi câteva situaţii atipice sau controversate.
De asemenea, ne-am lăsat ghidați în aprofundarea problematicii subiectului şi a
subiectivei de lumina specialiştilor în domeniu. Am pornit de la studiile de specialitate
consacrate, dar ne-am îndreptat atenţia şi asupra noilor gramatici. Lucrarea se vrea o analiză
comparativă a acestei teme, fiind menţionate atât aspectele comune ale studiilor privite în
diacronie, cât şi noutăţile survenite în timp.
Suntem convinși că problemele subiectului şi ale subiectivei sunt fără îndoială mai
complexe decât aspectele abordate în prezenta lucrare. Nu avem pretenţia de a le fi tratat
corespunzător sau într-o manieră ştiinţifică, dar am încercat să evidenţiem o imagine de
ansamblu asupra subiectului la nivel de propoziţie şi de frază şi să realizăm un inventar al
contextelor de bază în care funcţionează.

52
 BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE DE REFERINȚĂ

1. Avram, Mioara, Probleme ale exprimării corecte, Bucureşti, Editura Academiei

Române, 1987.
2. Avram, Mioara, Gramatica pentru toţi, Bucureşti, Editura Humanitas Educaţional,
2001.
3. Avram, Mioara, Studii de sintaxă a limbii române, Bucureşti, Editura Academiei
Române, 2005.
4. Avram, Mioara, Carabulea, Elena, Ciobanu, Fulvia, Hasan, Finuţa, Popescu-Marin,
Magdalena, Rădulescu, Marina, Rizescu, I, Vasiliu, Laura (coord.), DOOM-
Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, Bucureşti, Editura
Univers Enciclopedic, 2005.
5. Beldescu, G., Ortografie, ortoepie, punctuaţie, Bucureşti, Societatea de ştiinţe
filologice, 1982.
6. Bidu-Vrânceanu, Angela, Călăraşu, Cristina, Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana, Mancaş,
Mihaela, Pană Dindelegan, Gabriela, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura
Nemira, 2001.
53
7. Brâncuş, Grigore, Găitănaru, Ştefan, Limba română, Modele de analiză gramaticală,
Piteşti, Editura Tempora, 1996.
8. Constantinescu-Dobridor, Gh., Gramatica limbii române, Bucureşti, Editura Didactică
şi Pedagogică, 2000.
9. Coteanu, Ion, Seche, Luiza, Seche, Mircea, (coord.), DEX-Dicţionarul explicativ al
limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 1998.
10. Crişan, Sofia, Dobra, Sâmihăian, Florentina, Limba română, Manual pentru clasa a
VIII- a, Bucureşti, Editura Humanitas Educaţional, 2002.
11. Dimitriu, Corneliu, Tratat de gramatică a limbii române, II, Sintaxa, Iaşi Institutul
European, 1999.
12. Găitănaru, Ştefan - Numeralul în limba română- Studiu descriptiv şi istoric, Piteşti,
Editura Calende, 1993.
13. Găitănaru, Ştefan – Subiectul şi propoziţia subordonată subiectivă, Piteşti, Editura
Tip- Naste, 1994.
14. Găitănaru, Ştefan - Gramatica actuală a limbii române, Editura Tempora, Piteşti,
1998.
15. Găitănaru, Ştefan - Probleme de gramatică, Piteşti, Editura Universităţii din Piteşti,
2008.
16. Găitănaru, Ştefan, Gramatica critică a limbii române, Piteşti, Editura Universităţii din
Piteşti, 2018.
17. Graur, Alexandru, Gramatica azi, Bucureşti, Editura Academiei, 1966.
18. Gruiţă, G., Moda lingvistică 2007- Norma, uzul şi abuzul, Editura Paralela 45, 2006.
19. Guţu Romalo, Valeria, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Bucureşti,
Editura Didactică şi Pedagogică, 1973.
20. Guţu Romalo,Valeria (coord.), GALR - Gramatica limbii române, vol. I - Cuvântul,
vol. II - Enunţul, Bucureşti, Editura Academiei Române, Institutul de Lingvistică
,,Iorgu Iordan” – Al. Rosetti, 2005.
21. Hristea, Theodor (coordonator şi autor principal), Sinteze de limba română,
Bucureşti, Editura Albatros, 1984.
22. Iordan, Iorgu, Robu, Vladimir, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1978.

54
23. Irimia, Dumitru, Gramatica limbii române, Iaşi, Editura Polirom, 1997.
24. Neamţu, G.G., Elemente de analiză gramaticală, 99 de confuzii/distincţii, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989.
25. Neamţu, G.G., Teoria şi practica analizei gramaticale, Distincţii şi... distincţii, Piteşti,
Editura Paralela 45, 2012.
26. Pană Dindelegan, Gabriela, Sintaxa transformaţională a grupului verbal în limba
română, Bucureşti, Editura Academiei, 1974.
27. Pană Dindelegan, Gabriela (coordonator), GBRL-Gramatica de bază a limbii române,
Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2010.

55