Asistența socială a

copiilor problemă
(capriciosi,suparaciosi).

În ultimul timp problema comunicării cu copiii “dificili” a

devenit extrem de actuală. Se întâmplă aceasta, deoarece
numărul copiilor “dificili” e în continuă creştere. Ei părăsesc
domiciliul, vagabondează, nu învaţă şi nu lucrează nicăieri,
comit acte de huliganism, fură, consumă alcool şi narcotice, sau
din contra, se închid între patru pereţi acasă, aproape că nu ies
afară, stau zile întregi la calculator, nu se interesează de nimic şi
nu citesc, navighează pe internet sau se joacă la calculator.
Dacă în trecutul nu prea îndepărtat copii “dificili” erau
consideraţi cu precădere adolescenţii, acum în această categorie
nimeresc deseori copii cu vârste cuprinse între 8 – 11 ani. În
timpul de faţă pedagogii utilizează sintagma “copii
dificili” chiar şi pentru preşcolari.
E suficient ca un copil să nimerească o singură dată în lista
“copiilor dificili” ca reputaţia proastă să-l urmărească toată
viaţa. Cu el se chinuiesc toţi: şi părinţii, şi educatorii, şi
pedagogii, şi asistenţii sociali şi chiar preoţii. Nimeni nu acceptă
un astfel de copil la grădiniţă sau la şcoală, în gimnazii ortodoxe
sau la şcolile duminicale, nimeni nu doreşte să-l includă în
colectiv sau în cercul de prieteni. În faţa lui oriunde şi oricând se
ridică un paravan, este întâmpinat cu refuz şi interdicţie.
În legătură cu acest fapt se naşte întrebarea: „Ce ştim despre
“copiii dificili? De ce devin ei dificili pentru noi?”
Evident că noi, adulţii, nu-i înţelegem ori nu vrem să-i
înţelegem. Noi ne-am obişnuit să acţionăm stereotipic, ajustând
situaţiile de viaţă unor standarde cu care ne-am deprins. Noi ne
străduim să-i înrâurim, iar ei ne influenţează, obligându-ne să
gândim, să căutăm soluţii nonstandard sau să adoptăm o
abordare individuală. Deseori aceste influenţe reciproce capătă
caracter de conflict care se rezolvă urmând principiul „cine pe
cine”. E cazul să recunoaştem că deseori părinţii, pedagogii şi
educatorii, din dorinţa de a câştiga această luptă, aplică metoda
forţei (pedepse sau sancţiuni administrative), îndepărtându-i,
eliminându-i sau respingându-i pe copii. Îndepărtându-i, răsuflă
uşuraţi, considerându-se învingători, dar, indiscutabil, pierd în
faţa copiilor şi a adolescenţilor din perspectiva relaţiilor moral-
spirituale şi psihologice.
 Există oare vreo altă cale de comunicare şi vreun alt mod de
lucru cu „copiii dificili”? Pentru a găsi alt mod de colaborare
spirituală şi psihopedagogică, trebuie să conştientizăm, mai
întâi, că „copiii dificili” nu sunt pur şi simplu copiii care creează
dificultăţi adulţilor, aceştia sunt copii cărora le este greu. Lor le
vine foarte greu printre noi, deoarece sufletul lor este privat de
dragostea şi bunătatea celor din jur, mai ales a părinţilor. Lipsit
de mângâierea, dragostea şi susţinerea părinţilor, sufletul
copilului nu se dezvoltă normal, firesc, el devine bolnăvicios,
slăbit şi înrăit, se deformează în direcţia fărădelegii. „Copil
dificil” este, de regulă, acela în sufletul căruia s-a tăinuit
sentimentul că este orfan şi respins de către părinţi. Sentimentul
de nesiguranţă şi abandonare formează în conştiinţa unui astfel
de copil complexul bolnăvicios „de inferioritate”, fapt ce-i
solicită producerea reacţiilor psihologice compensatorii de
apărare, orientate spre autoafirmare. La rândul ei, orientarea spre
autoafirmare distruge armonia comunicării cu lumea din jur:
copilul se transformă într-un egocentric condiţionat, îşi dezvoltă
o sensibilitate sporită faţă de opiniile celor ce-l înconjoară, poate
fi uşor lezat, e susceptibil, ambiţios şi încăpăţinat, predispus spre
perfidie, bravadă, acaparare. Într-o astfel de situaţie sufletul
omenesc se caracterizează printr-o dedublare pronunţată: pe de o
parte, este bântuit de dorinţa de a săvârşi fărădelegi şi de
tendinţa de a suscita revoltă şi supărarea celor din jur, dar, pe de
altă parte – simte o necesitate acută de înţelegere, dragoste şi
compasiune din partea acestora. Pretinzând o „atenţie sporită
faţă de persoana lor”, „copiii dificili” singuri exercită o presiune
psihologică specifică asupra celor din jurul lor, impunându-le un
anumit mod de colaborare şi comunicare. Întotdeauna „copiii
dificili” au fost pentru adulţi un mister: ori râd nefiresc, ori
plâng din nimic şi cad în isterie, ori răspund inadecvat la
bunătate şi grijă, ori devin apatici şi insensibili, sau îi şochează
pe cei din jur cu o ţinută provocatoare. Ei au tendinţa de a atrage
atenţia permanent, iar apoi, atingându-şi scopul, provoacă
repulsia şi întărâtarea celor din jur. Comportamentul straniu al
„copiilor dificili” le dă fiori pedagogilor, educatorilor şi
părinţilor, deoarece se tem să nu pară neputincioşi, ridicoli şi
învinşi în eforturile lor educative.
Formarea în conştiinţa copilului a unei „individualităţi
egoiste” îl aduce în pragul unei catastrofe spirituale. El încetează
să mai fie o persoană deschisă spre comunicare cu Dumnezeu,
cu alţi oameni, cu lumea înconjurătoare. El se închide în
găoacea amorului propriu, pierzând capacitatea propriei
dezvoltării creatoare şi a propriei organizări. În consecinţă,
„copiii dificili” sunt pasibili de autodistrugere şi distrugere a tot
ce-i înconjoară. Slăbiţi, mutilaţi şi orientaţi spre săvârşirea
fărădelegilor „copiii dificili” devin surzi şi orbi: ei nu sunt
capabili să audă avertizările şi atenţionările, sfaturile bune şi
îndrumările. Astfel de copii evită orice influenţă didacticistă sau
forţată. Trecând prin uriaşe chinuri sufleteşti şi prin suferinţe
psihologice din cauza că sunt nişte „neînţeleşi” şi „neacceptaţi”,
„copiii dificili” practic niciodată nu cer ajutor adulţilor.
Pentru a-i ajuta cu adevărat pe „copiii dificili” e necesar să
adoptăm alt mod de abordare pedagogică. Noi îl numim vital,
deoarece pentru realizarea lui nu este suficientă doar „chemarea
spre salvarea sufletului”, mai e necesară convieţuirea cu
adevărat creştină a pedagogului şi a elevului, a părinţilor şi a
copilului, convieţuire bazată pe dragoste spirituală. Respectiv,
pentru comunicare cu „copiii şi adolescenţii dificili” e nevoie de
oameni deosebiţi, capabili să îmblânzească suflete, capabili de
compasiune, înţelegere, răbdare, capabili să îngrijească cu
chibzuinţă sufletele istovite ale elevilor. Nu în zadar
Preasfinţitul Vasile cel Mare spunea:” Dacă vrei să-i educi pe
alţii – educă-te pe tine întru Dumnezeu.” Experienţa personală
de învingere a propriilor greutăţi şi imperfecţiuni cu ajutorul
Domnului ajută educatorului să găsească tonalitatea adecvată în
comunicarea cu „copiii şi adolescenţii dificili”. Dezechilibrul lor
sufletesc poate fi vindecat cu dragostea şi răbdarea educatorului,
nu prin îndrumări didacticiste despre felul cum trebuie să se
poarte.
 Mai întâi, educatorul trebuie să inducă în viaţa „copilului
dificil” o forţă creatoare, care ar rezolva conflictul său interior,
el trebuie să poată îndeplini funcţia „unei oglinzi a adevărului”,
în care să se reflecte elevul fără a simţi acele incomodităţi
bolnăvicioase care îl impuneau să facă observaţii asupra
fenomenelor propriei conştiinţe.El trebuie să apară în viaţa
elevului ca un prieten, cu o atitudine plină de bunătate şi
compasiune faţă de situaţia lui. Educatorul trebuie să pătrundă în
esenţa frământărilor interioare ale „copilului dificil” fără a-l
învinui sau ridiculiza, să-i sugereze soluţia constructivă în
depăşirea conflictului interior, făcându-l să apeleze la ajutorul
Domnului ca la Salvatorul personal şi susţinându-l în munca
grea de reconstituire a vieţii creştineşti. Atitudinea prietenească
a educatorului faţă de elev e posibilă cu condiţia că el va putea
vedea în esenţa personalităţii acestuia prezenţa aproape efemeră
a Chipului Domnului, care, în pofida tuturor manifestărilor
interioare şi exterioare stupide ale omului, mai persistă şi în
perspectivă se poate manifesta transformându-l. Privind elevul
ca o personalitate în dezvoltare, educatorul îl poate ajuta cu
adevărat doar atunci când îl va putea determina să lucreze
asiduu pentru a-şi învinge conflictul interior cu sine însuşi.
Atunci copilul, având sprijinul Prietenului mai mare va înceta să
se apere de sentimentul „complexului de inferioritate” şi va
căuta să se perfecţioneze permanent.
Ocrotirea sufletelor „copiilor şi adolescenţilor dificili”
presupune o atitudine echilibrată, paşnică, plină de compasiune
a educatorului faţă de elev. Priceperea de a da sfaturi utile şi de
a pune umărul în clipele grele, de a ajuta cu cuvântul şi cu fapta
îl vor scoate pe elev din starea bolnăvicioasă de a se simţi lezat
în amorul propriu, de a se teme de insucces şi de a fi tratat cu
neîncredere de adulţi. Primii paşi reuşiţi îi redau elevului
încrederea, bucuria şi speranţa schimbărilor pozitive în viaţă, îi
întăresc încrederea în forţele proprii şi le formează sentimentul
de recunoştinţă faţă de susţinătorul lor. Educatorul însuşi nu
trebuie să se lase sedus de manifestarea năvalnică a
sentimentelor reciproce de recunoştinţă, dragoste şi simpatie.
Din contra, un educator inteligent va şti întotdeauna să
transforme această recunoştinţă omenească în recunoştinţă faţă
de Dumnezeu, care a creat minunea deşteptării sufletelor
elevilor săi.

Ce trebuie sa stii despre comportamentul

copilului?
Parintii sunt ingrijorati de problemele de comportament care
tind sa rasara la copil ca furnicile dupa ploaie. Cei aflati in
aceasta situatie incearca sa gaseasca solutii pentru a rezolva
problema. Apeleaza la pauze, pedepse, rationament, recompense
si in disperare, recurg chiar si la bataie. Insa toate acestea nu dau
nici un rezultat pozitiv. Ei incearca prin toate mijloacele
rezolvarea problemei, sperand ca una dintre ele va fi eficienta.
Atunci cand vrei sa schimbi comportamentul micutului tau,
primul pas si cel mai important este acela de a intelege care este
cauza care a dus la acea purtare. Intelegerea acelui
comportament si a cauzelor actiunilor lui comportamentale te
ajuta sa il ghidezi spre o conduita adecvata.
In plus, rabdarea este cheia pentru educarea si disciplinarea
copilului tau. Trebuie sa te inarmezi cu cat mai multa rabdare si
sa dai dovada de perseverenta pentru a depasi cele mai aprige
probleme de comportament.

Care sunt cele mai frecvente probleme de

comportament la copii?
Problemele de comportament care presara copilaria si
chiar si adolescenta sau maturitatea sunt multiple si au
cauze si solutii proprii. Unele sunt considerate firesti
pentru varsta copilului, altele sunt patologice (in aceasta
categorie intra tulburarile comportamentale) si necesita
ingrijiri de specialitate.
Iata cateva dintre cele mai des intalnite:
-accesele de furie;
-muscatul;
-lovitul, agresivitatea,furia(bataile ,violent fizica);
Cum ajuti copilul sa depaseasca problemele de
comportament?
Parintii ar dori sa aiba o bagheta magica prin care sa schimbe
numaidecat problemele de comportament ale copiilor. In realitatea,
educatia si disciplinarea copilului reprezinta un proces complex si de
lunga durata.

Ei cred ca o masura drastica si imediata va corecta

comportamentul copiilor lor. Din pacate, de obicei nu se
intampla asta. Unele comportamente nu se schimba asa de
repede.

Copiii trebuie sa treaca inainte sa se invete minte prin experiente

repetate de aceasta natura, si probabil sa simta in mai multe
randuri aceleasi consecinte negative ale comportamentului lor.
Este, de asemenea, posibil sa simta nevoia a fi rasplatiti pentru
buna purtare de mai multe ori inainte ca ei sa fie gata sa se
schimbe.
Daca sari de la o masura de corectare la alta, nu vei stabili
niciodata o strategie buna de disciplinare. Concentreaza-te pe
una sia steapta rezultatele.
Poti experimenta mai multe tehnici de disciplinare inainte, dar
trebuie sa ramai la una singura. Daca ai rabdare si aloci suficient
timp pentru metoda aleasa, dar totusi rezultatele nu apar, atunci
poti face cateva modificari. Indiferent de cat de mult ne dorim
ca problema sa se rezolve imediat, adesea trebuie sa o abordam
cu pasi mici si siguri.

Copilul dificil
Nu toti copiii sunt educabili in aceeasi masura si cu aceleasi mijloace.
Particularitati individuale si de varsta determina niveluri de educabilitate
diferite, iar factorii educationali si ambientali pot influenta gradual,
diferentiat si profund conturarea personalitatii tinerei mladite, toate
acestea impunand o diversitate de metode educative pentru modelarea
sa. Copilul trebuie privit in evolutie. Se admit perioade de "crize" in
evolutia si educatia sa, dar acestea nu trebuie sa persiste prea mult si sa
ajunga la intensitate prea mare.
CE ESTE COPILUL DIFICIL?
In general, copilul "dificil" este un volitiv care incearca, constient sau
nu, sa-si impuna personalitatea si nu suporta ingradirile. Excludem din
obiectul prezentelor insemnari tulburarile de comportament ale copiilor
cu deficit intelectual ori psihopatie. Ne vom referi numai la acei copii
care nu au nimic patologic, dar care nu sunt usor de crescut si educat :
refuza sa creasca, sa se ingrase, sa manance, acumuleaza viroze dupa
viroze, sunt apatici ori agitati, instabili, refuza sa munceasca, sa asculte,
sunt labili emotional, suparaciosi, capriciosi, nonconformisti, izolati sau
tiranici, facand permanent nota discordanta cu cei in mijlocul carora
traiesc. Exista riscul ca un copil socotit "dificil" sa ajunga si mai "dificil"
daca atitudinea noastra fata de manifestarea anormala a copilului este
exagerata : permisiva ori culpabilizatoare.
COPILUL DIFICIL CA PERSOANA INDEPENDENTA
Copilul tinde sa devina o persoana independenta. El se confrunta
permanent cu situatii noi, fata de care incearca sa reactioneze potrivit
trebuintelor lui particulare.
Adesea, mediul tinde sa-i impuna un alt fel de a fi, de a gandi, de a simti,
de a reactiona, pentru a-l asimila. Opozitia celor din jur limiteaza
posibilitatile de expansiune ale copilului. Orice incercare de
independenta a acestuia este socotita o greseala si sanctionata ca atare.
COPILUL DIFICIL SI EXIGENTELE MEDIULUI
Exigentele mediului, orientarile acestuia nu coincid intotdeauna cu cele
ale copilului si in consecinta acesta nu este dispus sa le accepte. Opozitia
se poate traduce intr-o stare de neliniste ca va declansa manifestari
comportamentale neasteptate.
O data cu dobandirea mersului, copilul se lanseaza intr-o experimentare
motrica permanenta: atinge totul, se catara peste tot, trage, arunca,
loveste, uneori sparge, isi vara degetele in priza, exploreaza oral
obiectele. Astfel, ajutat de activitatea simturilor, descopera realitatea si
incepe sa-si dirijeze actiunile in cadrul ei.
A cere copilului "sa stea cuminte intr-un colt", "cu mainile la spate si
ochii la noi", "a nu mai pune mana pe... ", "a nu avea voie sa...", sunt
cerinte pe care copilul nu le va respecta pentru ca ele nu sunt conforme
cu trebuintele si dorintele sale.

COPILUL DIFICIL SI CONFLICTELE

Copilul, ca si noi, doreste sa "existe placut". Imposibilitatea de a obtine
aceasta satisfactie ii creaza o stare de tensiune si lupta incepe: el se
opune din ce in ce mai vehement. Este foarte important ca prin metodele
noastre educative sa nu tensionam si mai mult, conducand spre un
conflict afectogen. Traumele afective din primii ani de viata reprezinta
pivotul nevrozelor de mai tarziu. "Mica criza de personalitate" de la 3
ani este o explozie a trebuintei de implinire, de devenire a copilului: el
vrea sa devina ceea ce vede ca sunt ceilalti, incearca sa rupa legatura de
dependenta de pana atunci. Parintii, de teama primejdiilor, accepta insa
greu libertatea de actiune a copilului: "fara mamica nu poti face nimic"
si legati de scaun sau pat sunt "evident" securizati. Cu cat "nu"-urile se
vor repeta mai des, cu atat frustrarile se vor accentua, iar
comportamentul va deveni din ce in ce mai " iesit din comun" :
opozitionism, refuz, agresiune, agitatie, dependenta, inertie, anxietate,
izolare - manifestari ce vor conduce la o relationare dificila a copilului
cu cei din jur, ridicand ulterior probleme deosebite de educatie.
COPILUL DIFICIL SI NEVOILE SALE
Nevoile copilului nu coincid cu cele ale adultului. Cand copilul picteaza
intregul perete, este convins ca va produce o extraordinara surpriza.
Efectul nu este insa cel asteptat, iar parintii il sanctioneaza conform
normelor lor de apreciere. Trebuinta interioara a copilului nesatisfacuta
creeaza o tensiune interioara care poate da nastere unor reactii total
neasteptate. Programul riguros de somn, impus unor copii dupa-amiaza,
declanseaza la unii dintre ei reactii de o extrema violenta, cu tipete,
urlete, crize de furie si de plans si acest timp destinat reechilibrarii
nervoase devine moment de maxima tensiune. Desi scenele se repeta
zilnic, parinti nu renunta la aceasta odihna, desi poate una activa ar fi
mult mai eficienta.
COPILUL DIFICIL SI JOCUL
Jocul este pentru copil o necesitate. Dar il putem numi joc numai atunci
cand copilul a scapat de orice ingradire. Din nefericire, acestea abunda:
"nu ai voie sa...", "nu te murdari", "nu strica", "nu fa zgomot". Se creaza
astfel o tensiune, copilul penduland intre nevoia atat de intensa si
fireasca de a intra in iuresul jocului si necesitatea de a se supune
cerintelor parentale. Aceste tendinte care se opun constrang copilul sa se
schimbe, ii transforma dispozitia, caracterul si purtarea.
Multi parinti, de teama primejdiilor, a contaminarii, isi cresc copiii ca
intr-o "sera", izolati, feriti de contactul cu ceilalti copii. Lipsiti de
tovarasia copiilor, in situatia in care nimeresc intr-un grup, devin
"urescitati", "se agita" nu stiu sa relationeze pentru ca situatie este mult
prea incarcata emotiv. Ea corespunde nevoilor, bucuria este imensa, dar
nu gasesc formula corespunzatoare de exprimare. Mecanismele de
aparare ale acestor copii nu s-au dezvoltat ori s-au atrofiat.
COPILUL DIFICIL ARE NEVOIE DE TIMP
Exista copii carora le trebuie mult timp pana sa se apuce de ceva, a caror
activitate se desfasoara intr-un ritm lent. Daca acest ritm nu este
respectat si parintele nu are rabdare de a lasa copilul sa-si formeze
indemanarea necesara, acesta devine din ce in ce mai stangaci si treptat
se si complace in aceasta situatie de a fi hranit, imbracat, spalat,
deoarece nu i se cere nici un efort. Atat in cazul in care se supune docil
acestor manevre, cat si in cazul in care se opune, copilul este "dificil" si
sufera consecintele.
La copii exista in mod firesc o inclinatie spre sacaiala, spre tachinare.
Astfel, baietelul pe care mama il va purta imbracat ca pe o fetita, va fi
vizat de ceilalti si nu-si va putea ocupa pozitia reala in grup; tensiunile
pe care le va acumula vor da nastere unui comportament specific fie in
sensul izolarii, fie prin explozii bruste, aparent nejustificate.
IZOLAREA SI COPILUL DIFICIL
Un copil care in perioada prepubertara a crescut foarte mult era mereu
tachinat de colegii sai care-l poreclisera "lunganul", motiv pentru care
comportamentul sau a devenit agresiv. Surprins de profesori in postura
de agresor, sanctionat de parinti, el devine din ce in ce mai agitat si
integrarea in colectivul clasei este tot mai dificila. Reactiile lui violente,
declansate de tachinarile colegilor se explica prin faptul ca s-a simtit
izolat tocmai de aceia cu care ar fi dorit sa relationeze afectiv.
Este foarte important a intelege atat mecanismele, cat si cauzele care
declanseaza uneori comportamente aberante. Fiecare copil "dificil" isi
are biografia lui, in care atitudinea educativa in familie, personalitatea
parintilor, dispozitiile lor schimbatoare, locul pe care-l ocupa in
constelatia familiala si alti factori de mediu au o importanta covarsitoare.
Factori adesea nesemnificativi pentru noi, adultii, pot declansa la copii
trairi deosebite si le pot modifica reactiile, avand relevanta.
UN ALT EXEMPLU DE "COPIL DIFICIL"
Catre sfarsitul anului scolar, un cadru didactic a permis copiilor de clasa
a III-a sa-si schimbe zilnic locul in banca. Un copil cuminte, conformist,
a devenit brusc agitat, turbulent, cu izbucniri de manie, refuzand sa mai
mearga la scoala sub pretext ca "nimeni nu-l iubeste". Copilul, purtand
ochelari, primise de la parinti indicatia de a nu parasi prima banca, loc
evident ocolit de majoritatea copiilor, motiv pentru care ramasese singur
in banca. Zbuciumul sufletesc al acestui copil, care s-a simtit izolat,
evitat, respins, parasit, neasimilat de colectiv, a declansat reactiile de tip
dezadaptativ mentionate.
CARACTERIZARI POSIBILE DATE UNUI COPIL DIFICIL
Rand pe rand, copilul "dificil" este socotit capricios, neascultotor,
incapatanat, lenes, bolnav. In numeroase cazuri insa, tulburarile acestor
copii sunt reactii in fata unor situatii defectuoase. De aceea se impune a
cunoaste si schimba conditiile care au declansat aparitia tulburarii
respective.
Este foarte important a nu spori dificultatile unui copil "dificil"prin lipsa
noastra de cunoastere si pricepere.
Fiecare parinte e bine sa-si cunoasca copilul in particularitatile sale, sa-l
inteleaga si sa-i puna in valoare calitatile, oferindu-i ocazii in care
trasaturile pozitive sa se evidentieze, iar cele negative sa se estompeze.
Restabilirea relatiilor lui cu ceilalti si integrarea lui trebuie sa fie grija
noastra permanenta. Metodele educative vor fi adaptate particularitatilor
individuale ale fiecarui copil, creand un climat educativ care sa
remedieze tulburarea si nu sa o amplifice, evidentiind-o. Gasirea unor
mijloace eficiente de influentare a copilului, cooptat in actiunea propriei
educatii, a propriei deveniri, va duce la integrarea lui optima.