Spaţiul istoric românesc începe acum să capete în viziunea Apusului latin trăsăturile

care aveau să îl caracterizeze în secolele următoare. La trecerea dintre secolele XIII şi XIV
apare într-un monument epigrafic un alt comite german, de Campulung, centru important pe
drumul care lega Braşovul cu regiunea Dunării de Jos.
Instalaţi în sudul Transilvaniei, germanii au venit în contact cu românii şi cu pecenegii
aşezaţi în mijlocul lor. Români şi pecenegi au fost nevoiţi să împartă dreptul lor tradiţional de
folosinţă a „pădurii" lor cu coloniştii germani.
Una din trăsăturile cele mai izbitoare ale romanităţii răsăritene în secolul XIII e
extraordinara, spaţiu de raspandire era imens, acesta se întindea din sudul Peninsulei
Balcanice pană în nordul lanţului munţilor Carpaţi.
In lumea bizantină, identitatea etnică a românilor a fost neîndoielnic dintotdeauna
cunoscută. Oricum, în secolul XII, ea apare în izvoare ca un fapt de largă răspîndire. Istoricul
Kinnamos, care aminteşte participarea masivă a vlahilor la o expediţie bizantină la nordul
Dunării în anul 1166.
Vechimea românilor în Regatul ungar era de altminteri un fapt cunoscut nu numai
celor dintai istorici unguri dar şi curţii regale ungare. Cand, în 1256, confirma arhiepiscopiei
de Strigoniu privilegiile ei străvechi, care datau „de la prima sa întemeiere", aşadar din
vremea regelui Ştefan I şi a creştinării ungurilor.
Constatarea marii răspîndiri a romanităţii răsăritene conţine şi observaţia implicită a
fragmentării ei politice într-o multitudine de autonomii teritoriale încadrate în ariile de
dominaţie sau de hegemonie ale marilor puteri imperiale sau plurietnice ale regiunii: Imperiul
bizantin, hoarda dominantă în stepa nord-pontică, Regatul ungar etc.
Orice colectivitate etnică se defineşte în primul rînd prin limbă. Identitatea limbii
române era sigur cunoscută în această vreme, dar referirile scrise sunt puţine şi vagi.
După limbă, al doilea element definitoriu al oricărei colectivităţi etnice era religia sau
confesiunea căreia îi aparţinea, aşadar sistemul de valori spirituale pe care le împărtăşea cu
alte colectivităţi etnice, formate în aceeaşi arie de civilizaţie. Acţiunile militare ale românilor,
în general în cooperare cu alte popoare şi mai rar de sine stătător în această vreme, explică
pătrunderea lor în istoriografia şi eposul lumii apusene de expresie latină.
Şi în literatura italiană medievală, românii sunt menţionaţi în legătură cu Attila,
anume cu expediţiile lui militare în Peninsula Italică.
Ungurii au întreţinut un contact permanent cu românii din vremea aşezării lor în
Panonia au cunoscut şi ei romanitatea românilor, chiar dacă au manifestat tendinţa de a o
releva în forme peiorative.
Evoluţia situaţiei internaţionale în Europa Răsăriteană la sfîrşitul secolului XII şi în
primele decenii ale secolului următor a expus masa romanităţii nord-balcanice şi carpato-
dunărene unor primejdii noi care au silit-o la adaptări decisive, determinînd în cele din urmă
tranziţia de la formele ei tradiţionale de organizare, autonomiile locale, la stat.
Spre sfirşitul secolului, în zilele de colaborare dintre Mircea cel Bătrîn şi regele
Sigismund de Luxemburg, Regatul ungar, mitropolitul Ţării Româneşti a fost învestit de
Patriarhia din Constantinopol. In istoria românilor, aşadar, întemeierea Ţării Româneşti a
asigurat tranziţia de la etnie la naţiune şi a pus bazele, îndepărtate desigur dar absolut
necesare, ale unităţii româneşti.

1.Stefan Pascu si Razvan Theodorescu, op. cit. p. 547.

2. Ibidem p.562, p.593.