ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI

De Camil Petrescu

    Romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război este scris la persoana I, sub forma unei
confesiuni a personajului principal, Ştefan Gheorghidiu. Preocuparea pentru epicul propriu-zis există, deşi în
roman predomină analiza. Numai că evenimentele sunt de fiecare dată filtrate estetic prin conştiinţă. Naratorul este
protagonistul romanului, perspectiva narativă fiindsubiectivă şi unică. Naraţiunea la persoana I presupune
existenţa unui narator implicat, planul naratorului identificându-se cu cel al personajului. Punctul de vedere unic şi
subiectiv, al personajului care mediază înte cititor şi celelalte personaje, face ca cititorul să cunoască despre ele tot
atâta cât ştie şi personajul principal. Însă situarea eului narativ în centrul povestirii conferă autenticitate, iar
faptele şi personajele sunt prezentate ca evenimente interioare, interpretate, analizate. Prin monolog interior,
Ştefan Gheorghidiu analizează, alternând sau interferând, aspecte ale planului interior (trăiri, sentimente, reflecţii)
şi ale planului exterior (fapte, tipuri umane, relaţii cu alţii)

   Tema romanului o constituie drama intelectualului lucid care trece prin două experienţe fundamentale, iubirea
şi războiul, pe care le analizează în încercarea de a găsi semnificaţia profundă a existenţei sale. Romanul este
structurat în două părţi, precizate încă din titlu: prima parte este reprezentată de „ultima noapte de dragoste”, iar
a doua de „întâia noapte de război”. Prima parte prezintă drama iubirii, iar a doua drama războiului. Dacă prima
parte este o scriere pur ficţională, a doua parte se bazează pe experienţele reale ale scriitorului care a participat la
luptele din primul război mondial. Unii critici au considerat că de fapt ar trebui să fie două romane distincte, dar
unitatea lor nu poate fi contestată. Cele două părţi nu pot fi separate, omogenitatea lor este dată de psihologia
personajului-narator, Ştefan Gheorghidiu

  Acţiunea romanului începe sub semnul războiului. În incipitul romanului, autorul se foloseşte de un artificiu

compoziţional deoarece acţiunea primului capitol, intitulat La Piatra Craiului în munte,este posterioară
întâmplărilor relatate în celelalte capitole din prima parte. Capitolul pune în evidenţă cele două planuri temporale
ale discursului narativ: timpul narării / cronologic (prezentul frontului, războiul) şi timpul narat /
psihologic (trecutul poveştii de iubire). În primăvara anului 1916, Ştefan Gheorghidiu se află concentrat undeva la
graniţă, deasupra Dâmbovicioarei. Într-o zi la popota ofiţerilor se porneşte o discuţie despre căsătorie şi dragoste,
despre un ofiţer care îşi ucide soţia adulterină şi este achitat la proces. Este prima scenă memorabilă a romanului
în care Gheorghidiu îşi exprimă concepţia despre iubire. Această discuţie declanşează memoria afectivă a
personajului, trezindu-i amintirile legate de cei doi ani şi jumătate de căsnice cu Ela. Personajul vrea neapărat să
meargă la Câmpulung să-şi vadă soţia şi de aici prima serie de fapte se întrerupe.

Cel de-al doilea capitol, intitulat Diagonalele unei moşteniri,  debutează abrupt cu următoare frază
care constituie şi intriga romanului: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi
bănuiam că mă înşeală.” Urmează o lungă poveste de dragoste şi gelozie. Gheorghidiu, pe atunci student la
Filozofie, se căsătoreşte din dragoste cu Ela, studentă la Litere, orfană crescută de o mătuşă. Iubirea lui se naşte la
început din duioşie: „Iubeşti mai întâi din milă, din îndatorire, din duioşie, iubeşti pentru că ştii că asta o face
fericită”,  dar apoi mărturiseşte că poţi iubi şi din orgoliu: „Începusem să fiu totuşi măgulit că admiraţia pe care o
avea mai toată lumea pentru mine, fiindcă eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi
cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri.” Personajul este în căutarea iubirii absolute pe care
crede că a găsit-o prin soţia lui, Ela. După căsătorie, cei doi soţi trăiesc modest, dar sunt fericiţi. O moştenire
nesperată le permite să frecventeze cercurile mondene, dar în acelaşi timp le strică relaţia. Ela se implică în
discuţiile despre bani, lucru care lui Gheorghidiu îi displace profund: „Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra
acestor discuţii vulgare.” Mai mult, spre deosebire de soţul ei, Ela este atrasă de viaţa mondenă, la care noul
statut social al familiei îi oferă acces. Cuplul evoluează spre o inevitabilă criză matrimonială, al cărei moment
culminant are loc cu ocazia excursiei la Odobeşti. În timpul acestei excursii, se pare că Ela îi acordă o atenţie
exagerată unui anume domn G., care, după opinia personajului-narator, îi va deveni mai târziu amant. Gheorghidiu
începe să fie torturat de gelozie, iar cuplul se destramă. După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă. Vrând să
afle dacă este sau nu înşelat, eroul îşi pune întrebări şi mai ales interpretează. La un moment dat, fiecare nouă
probă aruncă o altă lumină asupra vieţii şi dramei sale, încât aceeaşi întâmplare capătă mereu alte semnificaţii,
opuse chiar, în funcţie de ultima certitudine. De câteva ori în romanul geloziei, se revine la problema războiului
prin prezentarea unei şedinţe de parlament sau atunci când, într-un compartiment de tren, avocatul Predescu din
Piteşti vorbeşte despre vitejia legendară a soldatului român. În finalul primei părţi se revine la acţiunea de pe front:
înrolat pe frontul românesc, Gheorghidiu cere o permise, ca să verifice dacă soţia lui îl înşeală, fapt nerealizat din
cauza izbucnirii războiului.

  Partea a doua demitizează imaginea războiului văzut ca un catalizator de energii, de care presa

vremii abuzase atât de mult. Frontul înseamnă de fapt haos, măsuri absurde, învălmăşeală şi dezordine. Ordinele
ofiţerilor superiori sunt contradictorii, legăturile dintre unităţi sunt aleatorii, nimeni nu ştie cu claritate ce trebuie
să facă. Fiecare soldat acţiona mai mult de unul singur, apărându-şi mecanic viaţa şi neavând nicio dorinţă de a
muri pentru patrie. Din cauza informaţiilor eronate, artileria română îşi fixează tunurile asupra propriilor
batalioane. Iar la confruntarea cu inamicul se adaugă frigul şi ploaia. Operaţiunile încep cu atacarea postului vamal
maghiar. Ştefan Gheorghidiu şi unitatea lui pătrund în localitatea Bran, cuceresc măgura cu acelaşi nume, apoi
Tohanul Vechi, comuna Vulcan, trec Oltul, se opresc pe dealurile de dincolo de râu, în Cohalm, şi se îndreaptă
spre Sibiu.

   Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului-narator faţă de celelalte

aspecte ale existenţei sale, ale trecutului său: „Atât de mare e depărtarea de cele întâmplate ieri, că acestea sunt
mai aproape de copilăria mea, decât de mine cel de azi... De soţia mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de-atunci,
mi-aduc aminte cu adevărat, ca de o întâmplare din copilărie.” Capitolul Ne-a acoperit pământul lui
Dumnezeu  ilustrează absurdul războiului şi tragismul confruntării cu moartea. Viaţa combatanţilor ţine de hazard,
iar eroismul este înlocuit de spaima de moarte, care păstrează doar instinctul de supravieţuire şi
automatismul: „Nu mai e nimic omenesc în noi.” Drama colectivă a războiului pune în umbră drama individuală a
iubirii

     Romanul se încheie odată cu epuizarea experienţei războiului. Finalul romanului este elocvent

pentru transformarea psihologică a personajului: Ştefan Gheorghidiu vine acasă într-o permisie şi-i dăruieşte
nevestei casele de la Constanţa, cu tot ce este în ele: „I-am scris că îi las absolut tot ce e în casă, de la obiecte de
preţ, la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul.”

ŞTEFAN GHEORGHIDIU – DRAMA INTELECTUALU

        Ştefan Gheorghidiu, personajul principal al romanului, şi în acelaşi timp personajul-narator,

reprezintă tipul intelectualului lucid. Drama personajului este de natură intelectuală deoarece el este, în
primul rând, un pasionat al adevărului, al certitudinii, al absolutului. El trăieşte două experienţe
fundamentale, care sunt prezentate prin intermediul conştiinţei: iubirea şi războiul. Ştefan Gheorghidiu
este un tânăr intelectual, abolvent al Facultăţii de Filozofie, însurat cu o colegă de la Universitate, studentă
la Litere, pe nume Ela. Drama iubirii este prezentată încă de la început când peronajul asistă la o discuţie la
popotă despre un ofiţer care şi-a ucis soţia adulterină şi totuşi a fost achitat. Această scenă oferă o primă
imagine a personajului-narator. Prin intermediul reacţiei sale ne sunt prezentate câteva dintre frământările
interioare ale lui Gheorghidiu şi câteva dintre ideile sale: vede iubirea ca pe un tot, o unitate pe viaţă în
care cei doi „au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. În momentul în care personajul trăieşte
această dramă, se oferă cititorului o retrospectivă a întregii poveşti.

Dintre modalităţile de caracterizare a personajului, portretul lui Gheorghidiu este realizat mai ales
prin caracterizare indirectă, care se desprinde din fapte, gânduri, limbaj, gesturi, atitudini şi relaţiile cu
celelalte personaje. La aceasta se adaugă autocaracterizarea, dar şi procedee specifice prozei
moderne: autoanaliza lucidă, introspecţia, monologul interior, fluxul conştiinţei.