TEMA II KINETOTERAPIA ÎN POLIARTRITA REUMATOIDĂ

Planul lecţiei :
1. Definiţie. Etiologie. Patogenie. Clinica.
2. Obiectivele de bază şi perioadele kinetoterapiei.
3. Recuperarea kinetoterapeutică în diverse deviaţii la nivelul degetelor şi mâinii.

I. Definiţie: POLIARTRITA reumatoidă este o boală inflamatorie cronică recurentă, caracterizată

de o inflamaţie proliferativă a sinovialei articulare. Secundar apar şi manifestări articulare ca: vasculită
(afectează mai ales venule şi capilare, rar artere), afecţiuni musculare (miozită), noduli subcutanaţi,
limfadenopatii, splenomegalie).
Incidenţă: Vârsta medie de apariție a acestei boli este de 35 – 50 de ani, pentru 80% dintre
pacienți. Poliartrita reumatoidă poate apărea, de fapt, la orice vârstă, inclusiv în copilărie, referindu-ne la
poliartrita reumatoidă juvenilă, cu o frecvență de două ori mai mare la genul feminin, decât la cel
masculin.
Deși boala de instalează fără simptome vizibile, articulațiile fiind treptat afectate, există cazuri în
care debutul este unul brusc, cu inflamația simultană a mai multor articulații diferite. Inflamația apare în
mod simetric în cele două jumătăți ale corpului, articulațiile mici fiind primele afectate (adesea degetul II
şi III). Fără îndoială, zonele afectate prezintă dureri și rigiditate, în special dimineața sau după o perioadă
mai lungă de inactivitate. Unii pacienți au experimentat dureri pe parcursul serii, iar alții au o senzație
generală de slăbiciune și oboseală.
Boala poate afecta și aspectul articulațiilor care se măresc, din cauza faptului că se deformează. Se
mai pot produce mici luxații la nivelul falangelor, cu devierea degetelor de la fiecare mână spre degetul
mic. La nivelul articulațiilor tumefiate se pot produce compresii ale nervilor din vecinătate, cu apariția
anesteziei sau parasteziei.
Aproape 30% dintre persoanele care suferă de poliartrită reumatoidă prezintă niște proeminențe de
consistență dură, situate imediat sub piele, cunoscute ca fiind chisturi - noduli reumatoizi.
Etiologie: Cauza este multifactorială, factorii de mediu acţionând cu un genotip susceptibil. Pe
fondul unei homeostazii genetice modificate intervin factori endocrini, virali şi imunologici.
Factorul endocrin are un rol permisiv (frecvenţa mai mare a bolii la femei). Factorii declanşatori ai
bolii sunt exogeni (virus Eptein- Barr) şi endogeni .
Patogenie: Procesul începe cu o sinovită inflamator-exudativă care progresează spre o formă
proliferativă şi infiltrativă, rareori leziunile inflamatorii regresează, cel mai des boala având o evoluţie
progresivă.
Se produc leziuni articulare:

1
 - Sinovită (inflamaţia sinoviei);
- leziuni cartilaginoase;
- leziuni osoase;
Şi leziuni extraarticulare:
- noduli reumatoizi (de dimensiuni mari - cm - sunt indolori şi mobili);
- vasculita (afectarea mai des venele şi capilarele dermice, mai rar arterele);
- modificări musculare (miozite, atrofii);
- leziuni viscerale (limfadenopatii, splenomegalie printr-o posibilă hiperplazie reactivă
nespecifică);

Noduli subcutanaţi

Clinic boala se caracterizează prin sinovită cu prinderea în principal a extremităţilor: centripet,

simetric şi persistent ducând în timp la deformări şi anchiloze, cu evoluţie progresivă dar cu faze
succesive de exacerbări şi remisiuni. Debutul bolii este de obicei insidios progresiv, rar este fulminant,
mai ales la copii.
Printre simptoame de debut, cele mai frecvente sunt:
- redoarea matinală prelungită
- căldura și roșeața pielii peste articulație
- tumefieri articulare
- mialgii (slăbiciuni musculare)
- oboseală
- pierdere ponderală
Este esențial să se pună un diagnostic în faza inițială a bolii, înainte să apară leziuni articulare
ireversibile grave.

2
 Poliartrita reumatoidă are 4 stadii de evoluţie:
Stadiul 1: apar rigiditatea şi durerile la nivelul articulaţiilor. În acest stadiu poliartrita nu poate fi
detectată pe imaginile radiografice, capacitatea fizică este normală, iar cea de a face activităţile fizice este
nealterată.
Stadiul 2: este caracterizat prin apariţia inflamaţiilor care distrug progresiv cartilajul. Articulaţiile
încep să îşi piardă din mobilitate şi apar deformările articulare şi tumefacţiile. În acest stadiu activităţile
zilnice pot fi îndeplinite, dar cu durere şi cu reducerea mobilităţii articulare.
Stadiul 3 : deformant, poliartrita reumatoidă este considerată severă. Modificările de la nivelul
articulaţiilor sunt detectabile pe radiografie, iar deformarea încheieturilor este vizibilă. În acest stadiu apar
atrofiile musculare şi anchilozele. Capacitate de autoîngrijire.
Stadiul 4 sau faza terminală: este cea în care articulaţiile anchilozează şi îşi pierd mobilitatea
total, bolnavul devenind invalid. În acest stadiu pacienţii sunt imobilizaţi la pat sau în scaun cu rotile şi nu
mai au capacitatea de autoîngrijire.
În final, apar în articulațiile afectate deformări, instabilități și fibroză, dar se și produc eroziuni ale
cartilajelor, oaselor și ligamentelor articulare. Viteza de distrugere a articulațiilor variază de la persoană la
persoană, tabloul clinic fiind influențat de numeroși factori, printre care și predispoziția genetică.

Tratament în poliartrita reumatoidă

O anumite parte dintre pacienții care suferă de poliartrită reumatoidă suportă durerile, căci acestea
pot fi blânde, iar cei care au dureri insuportabile și articulații deosebit de inflamate sunt obligați să
urmeze un tratament complex care constă din:
- Tratamentul medicamentos - pe bază de antiinflamatori, corticosteroizi, imunosupresoare sau alte
medicamente care încetinesc agravarea bolii.
- Tratament ortopedic - se recomandă și repausul care ameliorează durerea, evitarea efortului și
presiunea aplicată articulațiilor afectate.
- Dietoterapia - adoptarea unei diete sănătoase.
- Tratament kinetoterapeutic
- Chirurgical ortopedic prin aplicarea protezelor articulare totale. Cele mai frecvente artroplastii
se practică la nivelul articulaţiei şoldului şi genunchi, deşi metoda este aplicabilă la multe alte articulaţii:
degete, cot, umăr.
Kinetoterapia intră în acțiune concomitent cu celelalte mijloace recuperatorii, în cadrul unui plan
terapeutic general, fără a exclude și alte terapii. Unul dintre scopurile programelor de kinetoterapia este ca
prin aplicarea lor, pacienții să se reintegreze în viața socială de la care au fost privați, într-un fel sau altul.
Obiectivele kinetoterapiei în poliartrita reumatoidă sunt:
 realiniamentul şi corectarea axelor articulare în scopul menţinerii paternului mişcării;

3
  menţinerea sau creşterea mobilităţii articulare pentru a permite menţinerea amplitudinii mişcării în
limitele funcţionale;
 menţinerea sau creşterea forţei musculare;
 recuperarea prehensiunii (abilitatea de a apuca diverse obiecte).
Realiniamentul segmentelor şi corectarea axelor articulare:
Acest obiectiv se urmăreşte încă din perioada de debut a bolii pentru a evita fixarea articulaţiilor
în poziţii vicioase, nefuncţionale. El se realizează prin repaus articular în timpul puseelor inflamatorii
(evitând microtraumatismele generatoare de deformaţii) şi prin posturări realizate cu atele şi orteze.
Avantajele aplicării de atele şi orteze constau în:
 asigurarea unei întinderi musculare uşoare, dar susţinută şi prelungită, luptând împotriva
contracturii:
 realizarea unui suport pasiv ce preia funcţia de susţinere, anulând forţele deformante;
 împiedicarea modificării fibroase a ţesutului conjunctiv inflamat şi fixarea articulaţiilor în poziţii
vicioase;
 evitarea microtraumatismelor gestuale.
Încă din primele faze ale bolii, mișcările sunt limitate din cauza procesului inflamator și a durerii
articulare. Tratamentul kinetoterapeutic se aplică în funcție de cele patru stadii ale bolii și de starea clinică
în care se află pacientul.
Pentru a depăși redorile articulare matinale se recomandă o serie de exerciții de gimnastică,
acestea trebuie să fie executate pe toată amplitudinea și pe toate direcțiile de mișcare, într-un ritm lent.
Pentru a menține sau a crește forța musculară, se recomandă exerciții în regim de izometrie care nu
implică articulația în niciun fel, de durată scurtă şi nu necesită instalații deosebite și pot fi executate
oriunde și oricând. Prin executarea unor acestor exerciții izometrice cu regularitate, se va ameliora nu
numai forța musculară, ci și rezistența musculară. Sunt interzise acele exerciții fizice de intensitate mare.
Kinetoterapia se împarte în trei perioade: acută, subacută şi cronică.
Perioada acută:
 imobilizarea posturală (pentru combaterea durerii şi a inflamaţiei);
 mobilizare articulară (pentru menţinerea mobilităţii articulare):
 mobilizări activo-pasive (până la limita funcţională fără apariţia durerii);
 mobilizări active contralaterale;
Posturi recomandate în perioada acută: poziţionarea pumnului în extensie uşoară,
metacarpofalangienele (MCF) în uşoară flexie şi orientare radială, interfalangienele proximale (IFP) în
uşoară flexie, interfalangienele distale (IFD) libere şi policele în uşoară opoziţie cu prima comisură
interdigitală cât mai largă, atela urcând pe antebraţ până la 1/3 medie;

4
  corectoare: în deviaţia constituită în timpul activităţii - inele corectoare, athele mobile;
 cot: flexie accentuată (70-80°) cu uşoară supinaţie;
 umăr: uşoară abducţie cu uşoară flexie (pernuţă sub axilă);
 şold: uşoară extensie (pernă sub fesier);
 genunchi: extensie;
 gleznă: picior în flexie dorsală la 90°;
În scopul evitării flexumului de genunchi şi de şold se recomandă următoarele:
 evitarea repausului prelungit în fotoliu cu şoldurile şi genunchii flectaţi;
 decubit ventral păstrat până la 60 - 90 minute pe zi (intermitent), eventual cu săculeţie de nisip
fixaţi la nivelul gleznelor;
 decubit dorsal - folosirea unor săculeţe de nisip fixaţi la nivelul genunchilor pentru menţinerea
extensiei acestora;
 utilizarea unei atele nocturne pentru genunchi care să asigure extensia acestuia;
în cazul unui flexum accentuat de genunchi cu hipotrofie de cvadriceps, se poate aplica o faşă
gipsată în poziţie de extensie maximă menţinută 3 – 8 zile. în acest timp se tonifică cvadricepsul prin
izometrie. Se poate repeta aplicarea gipsului în funcţie de noua extensie obţinută.
Cele mai obişnuite deviaţii ale piciorului în P.R. sunt flexia plantară cu piciorul în var şi degetele
flectate. Pentru evitarea acestora recomandăm următoarele:
 utilizarea permanentă a unor susţinători plantari care să menţină bolţile piciorului;
 evitarea încălţămintei cu tocuri înalte pentru că astfel creşte presiunea în articulaţiile
metatarsofalangiene în loc ca presiunea maximă să cadă la nivelul scobiturii plantare;
 folosirea unor atele posterioare noaptea şi în repaus, atele ce menţin piciorul în unghi de 90° cu
gamba, şi care sunt confecţionate din diverse materiale: termoplastice, ghips, etc.;
Pentru prevenirea blocării articulaţiei cotului recomandăm atele alternante pe flexie şi pe extensie
(schimbate la aproximativ 6 ore).

Perioada subacută:
 imobilizarea posturală (pentru combaterea durerii şi a inflamaţiei);
 mobilizare articulară (pentru menţinerea mobilităţii articulare):
 hidrokinetoterapie;
 mobilizări autopasive, scripetoterapie, skatting, placa talcată, etc.;
- stretching;
- izometrie (pentru menţinerea forţei musculare);

5
  terapie ocupaţionaiă (pentru menţinerea coordonării mişcării) - în special pentru recuperarea
mâinii (prehensiune);

Perioada cronică:
 mobilizarea analitică a articulaţiilor (mobilizări pasive, pasivo-active, autopasive, active, active cu
rezistenţă).

3. Recuperarea kinetoterapeutică în diverse deviaţii la nivelul degetelor şi mâinii.

În poliartrita reumatoidă cel mai frecvent şi grav sunt afectate gâtul mâinei şi falangele.
Ansamblul cibernetic „creier – mână”, ca "organ de execuţie" permite actul complex al
prehensiunii (abilitatea de apucarea şi manipularea obiectelor) şi în plus, ca "organ de informare"
degetele sunt un adevărat receptor senzorial care permite omului să palpeze obiectele din jur şi să
interpreteze informaţiile vizuale. Orice alterare a elementelor structurale ale mâinilor poate compromite
parţial sau total unele din funcţiile lor complexe cu consecinţe dintre cele mai grave pentru activitatea
profesională şi pentru viaţa socială al omului.
Tipuri de prehensiune (după Cordun Mariana, 1999):
• prohensiunea terminală - între extremitatea pulpei policelui aproape de unghie şi extremitatea
pulpei fiecărui deget, în particular a indexului;
• prehensiunea subtermlnală— între pulpa polibelui şi pulpa altui deget când este bidigitală,
sau pulpele a două degete , când este tridigitală:
• prehensiunea subtermino-laterală - între pulpa policelui şi faţa laterală a unui deget (mai
frecvent a indexului);
• prehensiunea palmară - între palmă şi ultimele patru degete şi police;
• prehensiunea prin opoziţie digito-palmară - între palmă şi ultimele patru degete;
prehensiunea latero-laterală - interdigital, între feţele laterală şi medială a două degete apropiate;
Deviaţii la nivelul degetelor şi mâinii.

6
 Deviaţia cubitală a mâinei deviaţia cubitală a degetelor

deformaţia în „butonieră" a degetelor

deviaţia în „gât de lebădă”

Deviaţii multiple
deviaţia policelui în „Z”

Exerciții pentru ameliorarea deviației cubitale în poliartrita reumatoidă: din așezat

 din poziţia aşezat la o masă pe care se află un vas cu apă călduţă, pacientul aşează mâna
afectată, în imersie, în pronaţie, pe fundul vasului; pacientul acţionează asupra mâinii afectate prin

7
mobilizări autopasive pentru a corecta poziţia acesteia; mobilizările se execută lent cu tensiuni prelungite;
pacientul se ghidează după linia mediană a antebraţului;
 antebrațul va sta sprijinit pe o masă în pronație, iar pacientul execută mișcarea de înclinare
radială, pentru început singur, apoi împotriva rezistenței opuse de kinetoterapeut;
 antebrațul și mâna cu vârful degetelor sprijinite pe o masă, iar pacientul execută percuții
repetate pe planul mesei, degetele se mențin în semiflexie.
 din poziţia aşezat cu antebraţul mâinii afectate sprijinit pe masă în pronaţie, pacientul
acţionează asupra mâinii afectate prin mobilizări autopasive pentru a corecta poziţia acesteia; mobilizările
se execută lent cu tensiuni prelungite; pacientul se ghidează după linia mediană a antebraţului;
 din poziţia stând uşor depărtat cu faţa ia un perete; mâna afectată sprijinită cu faţa cubitală
de perete; pacientul acţionează asupra mâinii afectate cu greutatea propriului corp, încercând să corecteze
deviaţia cubitală a mâinii; se execută lent iar tensiunea se menţine aproximativ 20 – 30 secunde; din
poziţia aşezat, cu un suport lateral, de partea mâinii afectate (eventual o măsuţă); antebraţul mâinii
afectate este dispus pe suport (măsuţă) cu faţa radială iar mâna afectată în afara planului de sprijin; la
nivelul articulaţiilor metacarpo-falangiene (de jur-împrejurul lor) este fixat un săcuieţ cu nisip; se menţine
poziţia aproximativ 30 secunde;
 din aşezat, cu o bandă elastică care înconjoară degetele, antebraţul mâinii afectate sprijinit
pe coapsa de aceeaşi parte iar mâna în pronaţie; cealaltă mână a pacientului fixează capetele benzii
elastice; pacientul execută mişcarea de înclinare radiată a degetelor contra-rezistenţă; revenire la poziţia
iniţială.
Exerciţii pentru degetul în „gât de lebădă":
Deviaţia degetelor în „gât de lebădă": Este caracterizată prin hiperextensia articulaţiei
interfalangiene proximale şi flexia articulaţiei interfalangiene distale, afectând în special primele degete.
Este cauzată de leziunile reumatoide la nivelul articulaţiilor metacarpo-falangiene şi articulaţiilor
interfalangiene proximale printr-un mecanism complex în care dezechilibrul muscular deţine un rol
important. Contractura muşchilor intrinseci se asociază cu alte modificări ale părţilor moi, cu alte
modificări făcând deformaţia ireversibilă.
Subluxaţiei primei falange îi urmează hiperextensia articulaţiei interfalangiene proximale prin
acţiunea crescută a extensiei asupra falangei a doua. Aceiaşi acţiune crescută o au şi muşchii intrinseci al
căror ax de tracţiune este deplasat posterior. Hiperextensia articulaţiei interfalangiene proximale produce
o alunecare dorsală a tendoanelor extensoare laterale, care converg spre linia mediană, se relaxează şi
pierd efectul de extensie asupra falangei a treia care este supusă Ia acţiunea preponderentă a flexorului
profund; flexia articulaţiei interfalangiene proximale devine imposibilă.
Este afectată astfel prehensiunea digito-palmară (medie) şi mare (police-degete) care nu mai este
posibilă decât între police şi faţa laterală a indexului. În momentul instalării hiperextensiei la nivelul

8
falangei a doua, încercăm restabilirea echilibrului muscular prin exerciţii terapeutice cu precauţii
particulare acestui tip de deformaţie:
- mobilizarea articulaţiilor interfalangiene numai cu pumnul în extensie pentru a limita
extensia articulaţiilor interfalangiene proximale;
- în timpul mobilizării pumnului degetele sunt menţinute în flexie;
- în timpul lucrului cu articulaţiei interfalangiene în flexie şi a pumnului în extensie,
articulaţia metacarpo-falangiană este menţinută în uşoară flexie;
Tonifierea flexorului superficial al degetelor:
- din aşezat la o masă; pe masă se află un vas cu apă călduţă; mâna afectată a pacientului
este în imersie cu antebraţul în supinaţie iar în palmă se află o minge deformabilă alcătuită din burete;
pacientul execută flexia degetelor deformând mingea din burete; revenire la poziţia iniţială;
- din aşezat la o masă, antebraţul mâinii afectate dispus în supinaţie; pacientul execută activ
flexia falangei 2; se execută întâi cu fiecare deget în parte apoi cu toate degetele simultan; se poate
executa şi cu rezistenţă care se aplică de către kinetoterapeut pe faţa palmară a falangei 2 (proximale);
- din aşezat la o masă, antebraţul mâinii afectate dispus în supinaţie; la nivelul treimii superioare a
falangei a 2-a se fixează o bandă elastică subţire; pacientul execută flexia falangei a 2-a contra rezistenţei
opuse de banda elastică; se execută întâi cu fiecare deget în parte apoi cu toate degetele simultan;
- din aşezat la o masă antebraţul mâinii afectate dispus în supinaţie; pacientul execută flexia
falangelor 2 contra unei rezistenţe opuse de către acesta; se lucrează atât concentric cât şi excentric;
- din aşezat la o masă cu antebraţul şi mâna afectată în pronaţie pe aceasta; pacientul execută
deplasarea mâinii prin mişcări de flexie şi extensie a degetelor;
Tonifierea aparatului extensor al degetelor:
- din aşezat la o masă cu antebraţul şi mâna afectată în pronaţie pe aceasta; pacientul execută
extensia separată a fiecărui deget în parte; aceiaşi lucru se execută cu mâna în imersie într-un vas cu apă
călduţă;
- din aşezat la o masă cu antebraţul şi mâna afectată în pronaţie pe aceasta; pacientul execută
împingerea (separat cu fiecare deget în parte) a unor bile spre nişte receptoare, celelalte degete fiind
strânse în pumn;
- din aşezat la o masă cu antebraţul şi mâna afectată în pronaţie pe aceasta; degetele sunt
flectate iar la nivelul falangei 1 se află fixată câte o bandă elastică pentru fiecare deget; pacientul execută
extensia fiecărui deget în parte; apoi execută cu toate degetele concomitent;
Exerciții pentru deformația „în butonieră” a degetelor în poliartrita reumatoidă:
Se caracterizează prin hiperflexia la nivelul articulaţiei interfalarngiene proximale şi hiperextensia
la nivelul articulaţiei interfalangiene distale apărând în special ia ultimele degete. Este cauzată de
distrugerea bandeletei mediane a aparatului extensor la nivelul feţei dorsale a articulaţiei interfalangiene

9
proximale. Afectarea inserţiei pe falanga a 2-a antrenează flexia articulaţiei interfalangiene proximale cu
pierderea extensiei active. Cele două bandelete laterale ale aparatului extensor alunecă în poziţie palmară,
pe faţa laterală a articulaţiei interfalangiene proximale, care în acest fel apare proeminând între ele ca
printr-o butonieră. Bandeletele laterale nefiind frenate prin inserţia la falanga a 2-ă şi fiind distruse la
nivelul feţelor laterale ale articulaţiilor interfalangiene proximale, antrenează hiperextensia falangei a 3-a.
Flexia moderată a articulaţiilor interfalangiene proximale este tolerabilă neafectând pre mult
prehensiunea, însă flexia mare afectează în mod important prehensiunea digito-palmară (medie) şi police-
digitală (mare) - mai ales în condiţiile asocierii cu deformaţia policelui.
Reeducarea gestuală este necesară pentru a preveni hiperextensia articulaţiilor interfalangiene
distale. Prehensiunea obiectelor care necesită priză bi- sau tridigitală se va efectua termino- terminal.
- în perioada puseului acut inflamator, repaus înatelă amovibilă în poziţie funcţională
intermitent diurn şi nocturn;
- repausul mâinilor în timpul unor activităţi care nu necesită folosirea acestora: mâinile vor
fi ţinute în flexie uşoară („cuprind genunchiul sau ţin o minge de tenis de câmp");
Programul de kinetoterapie, în etapa iniţială caracterizată prin artrite interfalangiene proximale cu
tendinţă de deformaţie în „butonieră", se adresează în special flexorului profund al degetelor.
Se exclud exerciţiile de flexie interfalangiană proximală, pentru a evita alunecarea bandeletelor
laterale ale aparatului extensor.
Exersarea extensiei degetelor se va face pentru articulaţiile interfalangiene proximale cu
articulaţiile metacarpo-falangiene în flexie iar la nivelul metacarpo-falangienelor cu articulaţiile
interfalangiene în rectitudine.
 din așezat după ce kinetoterapeutul imobilizează articulațiile interfalangiale proximale,
pacientul execută flexii-extensii active ale interfalangelor distale;
 palmele vor sta sprijinite pe o masă cu ultima falangă în afara mesei, iar kinetoterapeutul
imobilizează articulațiile interfalangiene proximale. Pacientul execută flexia din interfalangienele distale
activ, apoi învinge rezistența graduală opusă de kinetoterapeut;
 cu antebrațul sprijinit de o masă, pacientul sortează obiecte mici de diferite mărimi.

Exerciții pentru deromația policelui în „Z” în poliartrita reumatoidă:

Deviaţia policelui în „Z” - hiperextensia primei articulaţii interfalangiene şi flexia primei
articulaţii metacarpofalangiene cu pierderea consecutivă a mobilităţii policelui şi a prehensiunii polici-
digitale. Asocierea leziunii carpo-metacarpiene şi metacarpo-falangiene la nivelul policelui duce la
pierderea amplitudinii rotaţiei interne a policelui. Opoziţia normală devine imposibilă şi prehensiunea
police- digitală se poate realiza numai prin adducţia policelui la index.

10
 Afectarea abducţiei este mai rară dar influenţează abilitatea de prehensiune prin reducerea lărgimii
palmei (apucarea cârjei, bastonului, barei de sprijin).
Afectarea tendoanelor !a nivelul policelui. Lungul extensor se asociază cu subluxaţia externă a
bazei primului metacarpian.
Afectarea flexorului lung al policelui alături de cea a flexorului profund al indexului determină
hiperextensia articulaţiei interfalangiene cu implicaţii mari pentru prehensiunea police-degete.
Reeducarea gestuală are în vedere faptul că este afectată în principal opoziţia policelui, pensa
police-degete termino-terminală. Orice gest de prehensiune police-degete şi police-digito-palmară să fie
precedat de abducţia maximă a policelui pe care o poate face bolnavul.
în prehensiunea police-digitală, în special police-index se va folosi tipul termino-terminal şi nu cel
latero-lateral care facilitează apariţia şi agravarea leziunilor caracteristice.
Repausul mâinilor se va face cu policele în abducţie maximă, menţinând această poziţie, sprijinind
policele şi indexul în unghi drept, pe laturile unei cărţi, pe marginea mesei. Atelele de repaus articular în
perioadele acute inflamatorii menţin policele în abducţie.
Programele de kinetoterapie în faza incipientă (sinovită metacarpofalangienelor, distensie
capsulară, police instabil, leziunea extensorului scurt şi flexia primei falange), vor cuprinde exersări ale
antagonistului extensorului scurt, flexorul profund al' policelui, abductorul lung al policelui şi al
opozantului policelui.
Programul de kinetoterapie are în vedere mobilizarea policelui în abducţie şi opoziţie, cu
imobilizarea articulară interfalangiană pentru a contraveni hiperexten$iei falangei a doua iar în timpul
mobilizării articulaţiei interfalangiene, policele, articulaţia metacarpofalangiană va fi menţinută în
rectitudine (manuală sau atelă).
• din poziţia aşezat la o masă, antebraţul sprijinit pe masă în pronaţie cu degetele 2-5 în
semiflexie cu sprijin pe vârful lor; se execută mişcări de abducţie-adducţie cu policele în rectitudine;
• din poziţia aşezat ia o masă, antebraţul sprijinit pe masă în pronaţie cu degetele 2-5 în
semiflexie cu sprijin pe vârful lor; kinetoterapeutul fixează articulaţia metacarpofalangiană; pacientul
execută fiexii active libere cu falanga a doua;
• din poziţia aşezat la o masă, antebraţul sprijinit pe masă în supinaţie cu degetele 2-5 în
semiflexie; policele aflat în opoziţie faţă de index cu un burete între ele; pacientul execută presiuni asupra
buretelui cu degetele în rectitudine;
• din poziţia aşezat la o masă, antebraţul sprijinit pe masă în pronaţie cu degetele 2-5 în
semiflexie cu sprijin pe vârful lor; pacientul execută apucarea şi mutarea unor bile (cu diametrul de
aproximativ 2 cm) cu prize între police şi celelalte degete pe rând folosind vârful degetelor;
• din poziţia aşezat la o masă, antebraţul sprijinit pe masă în supinaţie cu degetele 2-5 în
semiflexie; pacientul execută fiexii active cu rezistenţă din falanga a doua, rezistenţa este opusă de un

11
resort. « din poziţia aşezat la o masă, antebraţul sprijinit pe masă în supinaţie cu degetele 2-5 în
semiflexie; pacientul execută fixarea policelui în abducţie cu policele mâinii opuse tot în abducţie.

Bibliografia:
1. E. Roşulescu, Kinetoterapia în recuperarea afecţiunilor reumatologice. Editura Universitaria,
Craiova, 2009
2. E. Rezuş, Reumatologia, Iaşi, 2014
3. https://www.slideshare.net/scstanel/examenul-mainii
4. http://www.riabilitazionereumatologica.org/?5-a-L-artrite-reumatoid

12
13