Velenciuc Maria gr.

1. Statele sunt obligate în temeiul art. 2 din Convenția E.D.O. la două tipuri de obligații de a
respecta dreptul la viață, numite obligații negative și obligații pozitive.
1. Obligații negative constau din 3 interdicții impuse:
a) interdicția de a nu cauza intenționat moartea unei persoane prin agenții săi, cu excepția situațiilor
expres prevăzute în cel de-al doilea paragraf a textului art. 2 din Convenție;
b) interzicerea pedepsei cu moartea care rezultă din art. 2§1 Convenția E.D.O., Protocoalele nr. 6 și
13 la Convenție. Pedeapsa cu moartea a fost exclusă din Codul penal al RM prin legea din 08.12.1995;
c) interdicția pentru state de a nu pune persoanele aflate sub controlul lor în situații care prezintă risc
pentru viața acestora. Această obligație negativă are origine jurisprudențială și a fost dedusă de Curtea
E.D.O. din interpretarea logică a art. 2 din Convenția E.D.O.
2. Obligațiile pozitive
Curtea E.D.O. în jurisprudența sa a notat că prima frază a art. 2§1 al Convenției E.D.O. obligă statele
nu doar să se abțină de la provocarea intenționată și ilegală a morții unei persoane prin agenții săi, dar și
să ia măsurile necesare pentru protecția persoanelor care se află sub jurisdicția sa.
Aceste obligații pozitive ale statului pot fi regrupate în următoarele categorii.
a) Obligațiunea de a incrimina faptele ce atentează la viața persoane ca infracțiune.
Această obligațiune pozitivă impune în sarcina statului crearea unei legislații penale concrete, care să
condamne comiterea atentatelor asupra persoanei săvârșite de către agenții statului și de către persoane
particulare și care se bazează pe un mecanism de aplicare efectivă a acestei legislații, pentru a preveni,
reprima și sancționa încălcările prevederilor art. 2 din Convenția E.D.O.
b) Obligațiunea pozitivă a statului în cazurile în care utilizarea forței de către autorități a dus la
decesul unor persoane.
Curtea E.D.O. de mai multe ori în jurisprudența sa a decis că obligațiunea de a proteja dreptul la viață
impusă de art. 2 al Convenției combinată cu obligațiunea generală a statului prevăzută de art. 1 din
Convenția E.D.O. cere indirect, ca să fie efectuată o urmărire penală (investigație) oficială și eficientă în
cazul în care recurgerea la forță a antrenat moartea unui om.
Este vorba despre așa numit obligație procedurală impusă de textul Convenției E.D.O. în materia
protecției dreptului la viață.
Efectuarea unei urmăriri penale eficiente în opinia Curții E.D.O., impune statelor obligația de a
respecta următoarele cerințe:
• Autoritățile statului trebuie să pornească o urmărire penală din oficiu, îndată ce au aflat despre
cauzarea morții unei persoane.
• Persoanele oficiale responsabile de efectuarea urmăririi penale trebuie să fie independente de cele
implicate eventual la decesul persoanei.
 • Eficacitatea impune autoritățile să ia orice măsuri rezonabile de care ele dispun pentru a asigura
obținerea probelor referitoare la incident, la identificarea și pedepsirea persoanelor vinovate.
• O altă cerință este ca urmărirea penală să fie efectuată prompt și în termen rezonabil.
• De asemenea trebuie să existe un element suficient de control public al urmăririi penale sau al
rezultatelor pentru a asigura că persoanele responsabile vor fi trase la răspundere atât în practică cât și în
teorie. Referitor la această cerință Curtea E.D.O. a precizat, că, dacă nivelul controlului public solicitat
poate varia de la cauză la altă, rudele victimei, în orice caz, să fie implicate în proces în măsura necesară
pentru a proteja interesele lor legitime.
c) Obligațiuni pozitive ale statului de a proteja dreptul la viață a persoanelor private de libertate.
La persoanele private de libertate se refer reținuții, arestații, deținuții, internații în instituțiile
psihiatrice.
În opinia Curții E.D.O. persoanele care se află în custodia statului sunt într-o poziție vulnerabilă și
autoritățile statului sunt obligate să justifice tratamentul lor.
c) Obligațiuni pozitive ale statului ce rezultă din art. 2 din Convenția E.D.O. în cazurile de deces în
cadrul serviciului militar obligatoriu.
Curtea E.D.O. în mai multe cauze privind suicidul recruților a statuat că protecția procedurală a
dreptului la viață, care este inerența în art. 2 din Convenția E.D.O. se aplică în mod egal la cazurile de
deces în cadrul serviciului militar obligatoriu, deoarece autoritățile militare sunt responsabile de starea
fizică și morală a soldaților în termen.
d) Obligațiuni pozitive ale statului ce rezultă din art. 2 din Convenția E.D.O. de a proteja dreptul la
viață a unei persoane viața căruia este amenințată cu moartea de către persoane particulare
(neoficiale).
Această obligațiune pozitivă a statului a fost dedusa de către Curtea E.D.O. din art. 2 al Convenției
E.D.O. în cauza Osman c. Regatului Unit (hotărârea din 28 octombrie 1998).
În această cauză Curtea E.D.O. a acceptat alegațiile reclamantei că în anumite circumstanțe bine
definite, art. 2 din Convenția E.D.O. poate pune în sarcina autorităților statului obligațiunea pozitivă de
a lua măsuri preventive de ordin practic pentru a proteja individul a cărui viața este amenințată prin
acțiunile criminale ale unei persoane particulare.

Curtea E.D.O. în jurisprudența sa a extins obligațiile pozitive ale statului ce rezultă din art. 2 din
Convenția E.D.O. și la situații care creează riscuri pentru viața persoanelor provenite din anumite
activități ale statului (vezi de exemplu hotărârile Curții E.D.O. din 09 iunie 1999 în cauza L.C.B. c.
Regatului Unit și din 30 noiembrie 2004 în cauza Oneryildiz c. Turciei.
De asemenea statul are obligațiunea pozitivă să ia măsuri necesare pentru a evita punerea în pericol a
vieții persoanelor prin neacordarea asistenței medicale pe care s-a angajat s-o facă disponibilă populației
în general (vezi în acest sens decizia Curții E.D.O. cu privire la admisibilitatea cererii depusă de V.
Pentiacova și alții c. Moldovei din 04 ianuarie 2005)

2. Munca forțată sau obligatorie este definită în art. 2 §1 al Convenției O.I.M. privind munca forțată
sau obligatorie din 28 iunie 1930, în vigoare din 01 mai 1932, conform cărui munca forțată sau
obligatorie înseamnă ”orice muncă sau serviciu pretins unei persoane sub amenințarea unei
pedepse oarecare și pentru care acea persoană nu s-a oferit de bună voie”.
Articolul 4 §3 al Convenției E.D.O. prevede 4 situații în care munca desfășurată nu poate fi
considerată forțată sau obligatorie.
a) Prima situație este prevăzut în art. 4 §3 lit. a) din Convenția E.D.O. conform căruia nu se
consideră muncă forțată sau obligatorie în sensul acestui articol orice muncă impusă în mod normal unei
persoane supuse detenției în condițiile prevăzute de art. 5 din Convenție sau în timpul în care se află în
libertate condițională.
Articolul 5 §1 lit. a), b), c), d), e) și f) al Convenției E.D.O. prevede ca o persoană poate fi lipsită de
libertate numai în 6 cazuri. Respectiv numai în aceste cazuri persoana deținută legal poate fi supusă unei
munci care nu poate fi considerată muncă forțată sau obligatorie.
b) A doua situație este prevăzută în art. 4 §3 lit. b) din Convenția E.D.O. conform căreia nu se
consideră muncă forțată sau obligatorie orice serviciu cu caracter militar sau, în cazul celor care refuză
să satisfacă serviciul militar din motive de conștiință în țările în care acest lucru este recunoscut ca
legitim, un alt serviciu în locul serviciului militar obligatoriu.
c) A treia situație este prevăzută de art. 4 §3 lit. c) din Convenția E.D.O. conform căruia nu se
consideră ”muncă forțată sau obligatorie” orice serviciu impus în situații de criză sau de calamități care
amenință viața și bunăstarea comunității.
d) A patra situație este prevăzută de art. 4 §3 lit. d) din Convenția E.D.O. conform căruia nu se
consideră, ”muncă forțată sau obligatorie” orice muncă sau serviciu care face parte din obligațiile civile
normale.

3. Tortura este cea mai odioasă și periculoasă formă de maltratare interzisă de art. 3 din Convenția
E.D.O. și se caracterizează prin următoarele semne calificative:
a) Tortura cauzează suferințe sau dureri fizice sau psihice deosebit de severe. Criteriul pe care îl
reprezintă calificativul ”sever”, prin natura sa este relativ și depinde de toate circumstanțele concrete ale
cazului, cum ar fi durata tratamentului, efectele sale fizice și psihice și, în anumite cazuri – sexul, vârsta
și starea sănătății victimei.
b) Actele de tortură se săvârșesc în mod intenționat.
 c) Actele de tortură se săvârșesc în scopul obținerii de informații sau mărturiilor, pedepsirea, umilirea
sau înjosirea persoanei.
d) Actele de tortură pot fi cauzate de un agent al forței publice sau de către o altă persoană care
acționează la instigarea sau cu consimțământul expres sau tacit al acestuia.
Tratamentul inuman sau degradant întotdeauna este rezultatul unei situații de fapt, concretizate în
producerea unor traume fizice și psihice de un anumit nivel, de către agenții statului, sau în anumite
situații, chiar de persoane particulare.
Tratament degradant este cel care generează victimelor sentimente de frică, anxietate și inferioritate,
capabile să umilească și să înjosească victima, să înfrângă rezistența fizică și morală a victimei și o
determină să acționeze împotriva voinței sau conștiinței sale.
În ce privește pedepsele inumane sau degradante art. 3 din Convenția E.D.O. interzice legiferarea de
către stat a unor astfel de pedepse și aplicarea lor. În aceste cazuri Curtea E.D.O. efectuează un control
direct de corespundere cu Convenția E.D.O. a pedepsele ce sunt prevăzute în legea națională.
Pedeapsa este considerată ca inumană dacă provoacă suferință de intensitate deosebită că urmare a
aplicării violenței fizice asupra unei ființe umane.
Pedeapsa este degradantă când elementul umilirii ființei umane este atât de sever încât provoacă
condamnatului sentimente de frică și inferioritate. Caracteristicele pedepselor inumane și degradante
sunt aceleași ca și cele stabilite de Curtea E.D.O. pentru tratamentele inumane ori degradante.
Pentru a distinge înțelesul noţiunii de „tratament inuman” şi noţiunea „tratament degradant”. urmează
a fi aplicate standardele și practica Curții Europene. Curtea Europeană a statuat că prin „tratament
inuman” se înțelege acele acte prin care se provoacă victimei leziuni sau vii suferinţe fizice sau morale,
susceptibile de a produce tulburări psihice, iar prin ,,tratament degradant” se are în vedere tratamentul
care-i provoacă victimei sentimente de teamă, de neliniște și de inferioritate, de natură a o umili, a o
înjosi și, eventual de a-i înfrânge astfel rezistența fizică și morală. Explicarea acestor termeni este
prezentă și într-un demers metodologic care prevede că tratamentul inuman este acel tratament care
provoacă victimei leziuni (prejudiciu corporal efectiv) sau suferinţe fizice ori psihice, susceptibile a
produce intense tulburări psihice, depăşind nivelul minim de severitate al tratamentului degradant, dar
care totodată nu atinge nivelul şi natura urmărilor prejudiciabile specifice torturii.
Pentru a face distincția între aceste două noțiuni apelăm la acel „nivelul minim de severitate” necesar
pentru ca tratamentul să fie considerat degradant sau inuman. Astfel CtEDO a concluzionat în aceiași
cauză că „Pentru a cădea sub incidența art.3 din CoEDO, o maltratare trebuie să atingă un prag de
gravitate. Aprecierea acestui minim este relativă prin esență, ea depinde de ansamblul circumstanțelor
cauzei, în special de durata tratamentului și de efectele sale fizice sau mintale, precum și, uneori, de
sexul, vârsta sau starea de sănătate a victimei”.
Drept tratament degradant jurisprudenţa a recunoscut următoarele fapte: desfăşurarea percheziţiei
corporale de către o persoană de sex opus, cu dezgolirea victimei, atingerea organelor ei genitale;
expunerea persoanei încătușate în timpul şedinţelor publice de judecată, fără ca o astfel de măsură să fie
necesară în mod rezonabil pentru asigurarea securităţii şi ordinii publice sau administrarea
corespunzătoare a justiției etc. În aceiași ordine de idei jurisprudența a constatat ca tratament inuman:
condiţii neadecvate de detenţie referitoare la spaţiu, igienă, alimentaţie, maltratarea; excesul de forţă la
reţinerea persoanei sau, atunci când aplicarea violenţei este permisă de lege, dar forţa la care se recurge
este vădit neproporţională situaţiei; neacordarea îngrijirilor medicale adecvate lipsa unei asistenţe
medicale corespunzătoare persoanelor deţinute; legarea de pat cu cătușe a deținutului internat în spital
pentru tratare, atunci când măsura era evident inutilă și disproporțională, detenţia ilegală într-o instituţie
psihiatrică şi supunerea tratamentului psihiatric forţat etc.
Infracțiunea de tortură se poate materializa prin: forme grave de bătaie, lovirea tălpilor sau înțeparea
lor, lovituri grave și refuzul îngrijirii medicale, simularea unei execuții, amenințare cu maltratate
membrilor de familie a victimei, etc.