Sunteți pe pagina 1din 2

Damian Ştefan

clasa a XI-a C

Ce înseamnă România pentru mine?

România este Acasă, este locul în care m-am născut și în care trăiesc acum. Aici am
copilărit și toate amintirile mele de până acum sunt legate de ea.
Despre România am aflat –copil fiind- de la părinții mei, că este țara mea, că steagul țării
este tricolor. La grădiniță, am avut de învățat o poezie despre țară, de Ziua Eroilor.
Apoi, la școală, în clasele primare am aflat tot mai multe lucruri: că există un cântec
reprezentativ pentru țară care se numește imn și trebuie să te ridici în picioare atunci când îl auzi
în semn de respect, iar conturul României seamănă cu un pește, că țara este binecuvântată cu
toate formele de relief, că oamenii care o locuiesc se numesc români, că sunt român și trebuie să
mă mândresc cu asta. Mai târziu, în clasele V- VIII, am participat la evenimente care au întărit și
sedimentat apartenența mea la România: în fiecare an Ziua Națională, în ianuarie îl omagiam pe
Eminescu și Unirea realizată de Al. I. Cuza. În clasa a VIII- a am învățat istoria românilor și
geografia României. Sunt două obiecte care mi-au plăcut.
Acasă, așteptam cu nerăbdare Sărbătorile de Iarnă să pot merge cu colinda; urmăream cu
invidie oamenii costumați în urs, capră care colindau pe străzi; mama făcea cozonaci și
împodobeam bradul împreună . Am aflat că obiceiurile și tradițiile românești sunt unice.
Urmăream împreună cu bunicul – când eram mic - iar mai apoi cu prietenii meciurile de
fotbal ale echipei României, sportivii români la întreceri, și cred că atunci simțeam cel mai mult
că sunt român, că aparțin acestei țări.
Acum, am crescut, lucrurile s-au schimbat un pic.
Cred că acum, nu ne mai este cultivat respectul pentru țară. La școală, suntem prea
ocupați cu toate obiectele la care trebuie să învățăm, la televizor sunt promovați românii doar în
zilele de sărbătoare - în rest doar lucruri negative despre români - în cercul de prieteni, de
cunoscuți auzi doar de tineri care vor să plece. Am auzit anul trecut o replică „România este o
țară minunată, păcat că este locuită”. Mi-a lăsat un gust amar. Nu cred că este adevărat. România
o facem noi, toți cei care locuim pe acest pământ, care ne bucurăm de tot ceea ce ne oferă ea. Iar
noi nu-i oferim nimic în schimb. Nu o iubim, sau dacă o iubim, nu așa cum ar trebui.
Să învățăm să iubim România. Să iubim aerul curat, munții Parâng, Jiul, litoralul Mării
Negre unde ne petrecem verile, să iubim românii.
Iubesc locul în care trăiesc, oraşul meu natal, Petroşani. România este oraşul acesta în
care urmăresc anotimpurile, este şcoala unde învăţ despre latinitate şi dacism, despre Ştefan cel
Mare şi despre Victor Babeş, unde aflu cât de important este să am cunoştinţe pentru a fi apreciat
de către ceilalţi.
România este ţara care-mi oferă şansa de a fi om, trebuie doar să profit de această
oportunitate. Părerea mea este că e important să ştim să luăm ceea ce ne dă: dreptul de a fi liber,
libertatea de a trăi în locul pe care ni-l alegem ( evident la maturitate), o şansă la educaţie ( de
care, de cele mai multe ori nu ne folosim), un mediu natural extrem de frumos.
Şi cel mai important lucru: oamenii sunt buni. Poate mai târziu, peste ani, când voi fi
trecut prin cine ştie ce experienţe nu voi mai face această afirmaţie însă acum cred asta.
România este ţara în care vreau să trăiesc, să muncesc, să-mi întemeiez o familie. Doresc
să am o viaţă împlinită în ţara mea, să pot să o cunosc cu adevărat, să ajung şi-n Maramureş şi la
Oradea, să văd Orşova şi Porţile de Fier, să ajung în Delta Dunării şi să urc în munţii Făgăraş.
Doresc să-mi fac prieteni şi din Oltenia şi din Moldova sau Dobrogea.
Sunt român şi vreau să fiu cu adevărat mândru de asta, nu pentru că aşa mi s-a spus că
ar trebui să fiu ci pentru că vreau să simt asta.