CAPITOLUL II

2.1.CONSIDERAŢII PRIVIND MEDIUL FIZICO-GEOGRAFIC AL EUROPEI

Mediul de afaceri al unei entităţi economice este determinat de un sumum de componente aflate, mai mult sau mai
puţin direct, la originea rezultatelor economice şi sociale estimate şi obţinute. Printre acestea, condiţiile fizico-geografice
specifice acelui mediu, sunt de primă importanţă. Mai întîi, acestea constituie suportul fizic necesar desfăşurării oricărei
activităţi umane. Al doilea, prin atributele caracteristice, pot oferi climat prielnic şi oportunităţi posibil de exploatat în condiţii
de maximizare a eficienţei economice. Al treilea, este facilitată dezvoltarea de relaţii externe bazate pe proximitate geografică
şi generatoare de avantaje reciproce. Mai mult, acestea se pot transforma în relaţii tradiţionale, pe termen lung, benefice din
multe raţiuni, inclusiv economice.

Condiţiile geografice şi de climă

Europa1 are o suprafaţă de 10.170.340 kmp, ocupând 7,05% din suprafaţa uscatului planetei. În această suprafaţă sunt
incluse şi insulele şi arhipelagurile din mările adiacente ei, cu o suprafaţă totală de cca. 730.000 kmp. Printre cele mai
importante sunt: insula Islanda, aflată la 1.000 km depărtare de ţărmul peninsulei Scandinave, arhipelagul Franz Joseph,
arhipelagul Britanic, separat de continent prin Marea Nordului şi Marea Mânecii, insula Corsica, Sardinia, Sicilia şi Creta din
Marea Mediterană. Atât din punct de vedere politic cât şi economic, insula Cipru şi insula Malta din Marea Mediterană,
insulele Azore din Oceanul Atlantic şi insulele Canare, din partea de nord-vest a Africii – aparțin Europei. La nivelul statelor,
există disproporţii teritoriale mari. În Europa se află atât statul cu cea mai mare suprafaţă din lume – Rusia – cca. 17.000.000
kmp (inclusiv partea asiatică) cât şi statul cu cea mai mică suprafaţă din lume – Vatican – 0,44 kmp.
Uniunea Europeană acoperă cca. 4 milioane km². Franța este cea mai mare țară a U.E., iar Malta cea mai mică 2.

Relieful Europei se caracterizează prin altitudini nu prea mari (altitudinea medie 300 m, doar 1,5% din suprafaţa
Europei aflându-se la peste 2.000 m). Altitudinea maximă se atinge în munţii Caucazul Mare, vârful Elbrus 5.642 m. Unele
sectoare de pe continent se plasează sub nivelul Oceanului Planetar (Câmpia Precaspică şi Câmpia Olandeză – aceasta din
urmă fiind creaţie antropică, în decursul mai multor secole). Sunt absente podişurile de mari dimensiuni (cum este de exemplu,
podişul Tibet din Asia) dar și munţii - barieră (cum sunt munţii Anzi din America de Sud).
În decizia de inițiere a afacerii, întreprinzătorii trebuie să aibă în vedere formele de relief în alegerea locației firmei și
a filialelor acesteia; de regulă, relieful montan implică cheltuieli suplimentare de transport, întreținere, adaptare la condițiile
unui teren accidentat etc. Relieful de câmpie, în schimb, este mult mai expus condițiilor atmosferice – vânturi puternice, ploi
torențiale etc. indicând precauție în stabilirea amplasamentelor sensibile la astfel de condiții. În toate situațiile, este necesară
gestionarea permanentă a relației cu mediul ambiant pornind de la localizarea în spațiu a afacerii corelat cu elementele
specifice climei, resurselor de apă, vegetației, faunei etc.

Clima Europei este determinată de poziţia geografică a continentului, de circulaţia generală a atmosferei la latitudini
medii şi, local, (în NV), de prezenţa curentului maritim cald al Golfului.
Deschiderea amplă spre Oceanul Atlantic şi prezenţa a numeroase mări interioare fac posibilă pătrunderea influenţei
oceanice până în centrul continentului. Ataşarea masivă, în partea de Est, de continentul Asia, spaţiu al marilor contraste
termice şi sediul – pe rând – al marilor presiuni atmosferice, foarte stabile pe timpul iernii şi al presiunilor scăzute din timpul
verii, imprimă continentalism climei Europei răsăritene. Prezenţa Mării Mediterane marchează clima tuturor peninsulelor din
sudul continentului şi permite, în timpul verii, advecţia maselor de aer foarte fierbinte dinspre Africa până spre estul
continentului.
Situată în zona temperată, Europa este, pe rând şi parţial, sub influenţa maselor de aer polar (iarna) şi tropical (vara).
Întâlnirea maselor de aer rece şi cald provoacă linii frontale, perturbaţii care se deplasează pe direcţia V-E, traversând Europa
aproape în permanenţă şi asigurând precipitaţii regulate şi satisfăcătoare (mai ales în centru şi în vest). În sezonul rece traseele
lor sunt mai sudice, aducând precipitaţii în regiunile occidentale ale Mediteranei, iar vara sunt mai spre nord, provocând, în
zona mediteraneană, în sudul Câmpiei Dunării de Jos, perioade lipsite de precipitaţii de la câteva săptămâni la câteva luni.
Un element favorabil din punct de vedere climatic pentru continentul european este prezenţa Curentului Golfului care
scaldă ţărmurile arhipelagului Britanic, Islandei şi peninsulei Scandinave, modificând sensibil clima Europei nordice. Izoterma
de 0 grade Celsius trece în Europa la nord de Nordkyn (71 0 latitudine nordică), în timp ce, în America de Nord, ea coboară
mult, până la sudul Golfului Hudson (480 latitudine nordică, aprox. latitudinea Parisului).
Combinarea spaţială a influenţei acestor elemente conduce la diferenţierea a trei mari tipuri de climat: oceanic,
continental, mediteranean, fiecare dintre ele creând suporturi propice dezvoltării umane la nivelul continentului european. Mai
mult, întreprinzătorii trebuie să cunoască atât caracteristicile generale ale climei zonei în care se află sau urmează să-și
amplaseze afacerea cât și interacțiunile dintre acestea, posibilele abateri și, nu în ultimul rând, efectele unor riscuri realizate,
asupra afacerii lor. De condițiile de climă și relief depinde, în foarte multe cazuri, opțiunea pentru un tip sau altul de afacere,
opțiunea pentru dezvoltare, extindere sau dimpotrivă, menținere sau chiar restrângere.

Potențialul natural
Europa dispune de o largă varietate de substanţe minerale utile 3, dar rezerve importante prezintă numai la puţine
dintre ele.

1
Enciclopedia Europei, Horia Matei, Silviu Neguţ, s.a., Editura Meronia, Bucureşti, 2007, pag.14-22
2
http://europa.eu/about-eu/facts-figures/living/
3
Enciclopedia Europei, Horia Matei, Silviu Neguţ, s.a., Editura Meronia, Bucureşti, 2007, pag.57-62
6
 Subsolul Europei este, în general, bine şi de mult timp cunoscut – unele resurse sunt utilizate încă din epoca bronzului
şi s-au epuizat, iar altele s-au consumat în mare parte după declanşarea, în urmă cu două secole, a revoluţiei industriale. Cu
excepţia Rusiei (care apelează tot mai mult la resurse de subsol ale părţii asiatice a ţării), toate ţările europene sunt nevoite să
recurgă la importul uneia sau al mai multor categorii de materii prime sau combustibili pentru a-şi asigura dezvoltarea
economică.
Resursele energetice, cărbunii în primul rând, se găsesc în cantităţi mari în Europa. Bazine importante de zăcăminte
de cărbuni sunt în: Donbas/ Doneţ (Ucraina), Ruhr (Germania), Northumberland, Wales (Marea Britanie), Silezia Superioară
(Polonia şi Cehia).
Cele mai mari rezerve de cărbune, în principal huilă, sunt deţinute de Rusia (cca.4.000 md.t, inclusiv partea asiatică),
urmată, la mare distanţă, de Germania (325 md.t), Marea Britanie (45 md.t), Polonia (45 md.t), Cehia (peste 10 md.t). Şi
Ucraina deţine zăcăminte de cărbuni superiori şi inferiori. Rezerve semnificative de cărbuni inferiori au Germania, Polonia,
Cehia. Cărbunii au stat la baza formării primelor mari grupări industriale din Europa: West Midland (Marea Britanie), Ruhr
(Germania), Silezia Superioară (Polonia), Doneţ (Ucraina), apoi Sambre-Meuse (Belgia), Ostrava-Karvina (Cehia), etc. Europa
este relativ deficitară la resursele de hidrocarburi.
Cea mai mare zonă europeană de extracţie a petrolului este regiunea Volga-Ural din Rusia. O ţară cu veche
exploatare a petrolului, încă de la mijlocului sec.al XIX-lea, în prezent cu resurse şi producţie mici, este România. Exploatările
în zona platformei continentale a mărilor adiacente Europei au pus în evidenţă rezerve de petrol în dreptul coastelor Greciei,
Spaniei, Danemarcei, României şi mai ales al Marii Britanii şi Norvegiei. Producţii semnificative obţin însă doar ultimele ţări,
fiind şi exportatoare de petrol.
Rezerve de gaze naturale deţin, în primul rând, Rusia (cca.1/3 din rezervele sigure şi 2/3 din cele probabile ale lumii,
inclusiv alte ţări CSI), în partea europeană aflându-se rezerve importante în zona Volga-Ural şi în nordul Caucazului (Podişul
Stavropol). Alte ţări europene cu zăcăminte de gaze naturale sunt: Norvegia, Marea Britanie şi Germania, toate îndeosebi în
Marea Nordului, Olanda, România (în podişul Transilvaniei). Majoritatea ţărilor europene apelează la importul de gaze
naturale, fie din zonă (îndeosebi din Rusia dar şi din Olanda, Norvegia, Marea Britanie), fie din alte regiuni (Africa de Nord,
Golful Persic). Există mai multe gazoducte magistrale care unesc zonele de extracţie din Rusia europeană şi din cea asiatică
(mai importante fiind Siberia de Vest). Din nordul Africii – Algeria – pornesc două magistrale spre Italia şi spre Spania care
subtraversează Marea Mediterană.
O resursă energetică tot mai utilizată este uraniul dar acesta se află în cantităţi reduse pe continentul nostru., cca.1/5
din rezervele mondiale, în CSI dar şi în Suedia, Franţa. În schimb, Europa contribuie cu 1/3 la producţia mondială în domeniu,
în principal datorită CSI – Rusia şi Ucraina dar şi Kazahstan, Uzbekistan – ţări asiatice, urmate de Franţa şi Cehia.
Europa deţine importante resurse de minereuri feroase şi anume peste 2/5 din rezervele mondiale. Pe primul loc se
situează Comunitatea Statelor Independente – peste 35% din rezervele mondiale, cu mari zăcăminte în partea europeană (Rusia
cele mai mari zăcăminte din lume). Resurse notabile de minereuri de fier deţin şi ţări cum ar fi Franţa, Marea Britanie şi
Germania, dar cu conţinut redus de metal, precum şi Suedia.
Minereuri de metale necesare producerii feroaliajelor se găsesc în peninsula Kola şi munţii Ural – titan, molibden,
nichel, în Rusia, Ucraina (cel mai mare zăcământ de mangan din lume), Finlanda (titan, vanadiu, cobalt), Spania (wolfram).
Resurse importante de crom există în Finlanda, Turcia, Albania.
Metale neferoase cu rezerve semnificative sunt plumbul şi zincul, Europa deţinând locul 1, cca.1/3 din totalul
mondial la plumb, şi 2, cca.1/4 din rezervele mondiale la zinc, după America de Nord. Ponderea în producţia mondială a scăzut
la cca.1/5 la zinc – Irlanda locul 7 pe glob, Spania şi Suedia locurile 9 şi 10, Polonia, etc. şi numai 1/10 la plumb – Suedia,
Polonia, Finlanda, etc. Cuprul deţine ¼ din rezervele mondiale – CSI, Polonia locurile 2, respectiv 3 pe glob, Serbia şi
Muntenegru şi 1/6 din producţia mondială – aceleaşi ţări, locurile 4 şi 8 pe glob, la care se adaugă Portugalia, Suedia, Bulgaria
etc.
Prin poziţia pe care o ocupă, producătorii europeni de nemetalifere se plasează pe locuri importante. Astfel,
zăcămintele de apatită (fosfat de calciu) din nord-vestul Rusiei sunt cele mai mari din lume; sărurile de potasiu situează Europa
– Germania, Rusia, Belarus, pe locurile 2-4 pe plan mondial, după Canada. Franţa, Spania, Marea Britanie se află pe primele
locuri deţinând ½ din totalul mondial; rezervele de sulf reprezintă peste 1/3 din rezervele mondiale – Polonia, în principal.
Rezerve mari de magneziu se află în Grecia şi Austria, ţări care deţin întietatea şi din punct de vedere al producţiei.
Dintre resursele regenerabile, resursa eoliană este tot mai mult valorificată, Europa de vest deţinând ¾ din puterea
instalată pe glob în centralele eoliene (Germania, Danemarca, Spania, Olanda, Italia etc.
Fondul forestier al continentului, extins în nord-est, este bine reprezentat de Rusia, Suedia, Finlanda, Franţa,
Germania etc.
Resursele naturale constituie suportul material al realizării produselor tangibile sau intangibile, parte a inputurilor
atrase, combinate și prelucrate în procesul de producție în vederea obținerii de outputuri. Pentru a-și atinge obiectivele
fundamentale, întreprinzătorii instituie un management al furnizorilor corelat cu potențialul natural din punct de vedere
cantitativ, calitativ, al alternativelor de substituție, cât și al orizontului de satisfacere a intereselor firmei. Trebuie respectat
implicit și corelat cu criteriul tehnic, - criteriul economic, de optimizare a volumului de resurse naturale implicate în producție,
în vederea minimizării costurilor de producție fără a periclita calitatea produselor obținute.

Infrastructura transporturilor şi telecomunicaţiilor – factor de influență a activităților economice și sociale

europene
Europa dispune de o reţea de comunicaţii densă, diversificată şi complementară. În ansamblu, se remarcă creşterea
capacităţii şi vitezei de transport, folosirea transportului combinat între diferite categorii (rutier - feroviar, feroviar - fluvial
etc.), containerizarea mărfurilor facilitând considerabil transporturile combinate şi contribuind la intensificarea legăturilor între
diferite zone sau ţări.
O problemă cu care se confruntă țările europene este cea a traficului. În multe oraşe europene, dens populate şi
construite cu mult înainte de inventarea automobilului, traficul este extrem de aglomerat. Semnificative sunt exemplele
7
orașelor Dublin și București pentru străzile aglomerate, poluare şi insuficienţa locurilor de parcare. În unele situații, locurile de
parcare sunt greu de găsit și/ sau foarte scumpe. Pentru a fluidiza circulația, în unele oraşe este limitat numărul de vehicule, iar
şoferii trebuie să plătească uneori taxă pentru a putea circula, în anumite zone. Chiar dacă eforturile de a reglementa traficul
urban s-au îndesit, numărul de autoturisme şi probleme aferente se mențin. Notabil pentru afacerile europene este și
comportamentul în trafic al conducătorilor auto. Astfel, după unii, şoferii din Portugalia sunt cei mai răi, după alţii, cei din
Spania sau Italia. O problemă este și viteza excesivă în trafic și nerespectarea regulilor de circulație.
Atât în calitate de om de afaceri cât și în calitate de consumator, fiecare mediu național trebuie cunoscut și sub
aspectul suficienței, densității, calității și diversității infrastructurii atât din rațiuni economice cât și psihosociale și relaționale.
Insatisfacția determinată de timpul pierdut în trafic și de calitatea infrastructurii, acumularea unei stări negative, tensionate – se
repercutează nefavorabil atât asupra deciziei de afaceri cât și a celei de cumpărare a produselor. Deficiențele în managementul
național al infrastructurii dar și nerespectarea unei conduite civilizate în trafic sunt încă vizibile și pe continentul nostru chiar
dacă, nivelul de cultură și civilizație este, în ansamblu, mediu - ridicat.
Transporturile feroviare au apărut în Europa la începutul secolului al XIX-lea, impunându-se cu rapiditate.
Configuraţia reţelei feroviare a continentului a fost stabilită încă de la sfârşitul acestui secol. În condiţiile extinderii
transportului rutier, în special după cel de-al doilea război mondial, transporturile feroviare au înregistrat o rămânere în urmă,
atât ca pondere a mărfurilor cât şi a călătorilor. În prezent, reţeaua feroviară europeană uneşte toate ţările continentului. La
sfârşitul sec. al XX-lea, reţeaua feroviară în funcţiune în Europa avea 358.986 km, fiind electrificată în proporţie de 44,8%.
Cele mai ridicate ponderi în ceea ce priveşte electrificarea le deţin Elveţia (99,7%), Luxemburg (95,2%) iar la polul opus
Grecia, Moldova, Albania (aceasta din urmă nu are căi electrificate). În România, ponderea reţelelor electrificate este de 34,5%
din total.
Transporturile rutiere au cunoscut o mare dezvoltare în ultimele decenii, odată cu mărirea parcului de autovehicule,
Europa deţinând locul 2 pe glob după America în ceea ce priveşte numărul de autoturisme şi locul 3 după America şi Asia în
ceea ce priveşte autovehiculele comerciale. În paralel s-au construit şi modernizat magistralele rutiere, autostrăzile, în principal
în ţările dezvoltate europene, în ultimii ani şi în celelalte. La sfârşitul sec. al XX-lea, reţeaua de autostrăzi din Europa avea
86.694 km (comparativ, doar în SUA măsoară 89.203 km). Pe primele locuri se află ţări cum ar fi Rusia (29.204 km),
Germania, Franţa, Spania, Italia, Marea Britanie, Olanda, Ucraina, Turcia.
Transporturile fluviale sunt bine dezvoltate, având o vechime mare, respectiv primul canal din Europa (Briare, 58
km), fiind construit în sec. XVII, în Franţa. Acest tip de transporturi completează reţeaua de căi terestre de comunicaţie,
vehiculând un volum mare de materii prime, materiale, combustibili etc. În sec. al XIX-lea s-a construit reţeaua de canale,
componentă a reţelei de transporturi fluviale, cunoscând, în timp, o continuă modernizare şi completare, pentru a facilita
accesul navelor cu tonaj mare. Reţeaua de nevigaţie interioară fluvială europeană măsoară 40.000 km din care 13.700 km sunt
canale (1/3 din reţeaua de transport interior). Cele mai mari reţele naţionale de transport fluvial le deţin Franţa (8.568 km),
Finlanda, Germania, Olanda, Polonia, Marea Britanie, Belgia.
Transporturile maritime au fost facilitate, încă din vechime, de caracteristicile fizico - geografice ale continentului.
Încă din Antichitate, Europa a cunoscut o activitate portuară intensă, în special în bazinul Mării Mediterane. După cel de-al
doilea război mondial, porturile europene au cunoscut o dezvoltare puternică determinată de importul materiilor prime de bază
– petrol, gaze etc. dar şi un regres cauzat de şocurile petroliere din anii ’70. Cele mai active şi dinamice porturi sunt cele de la
Marea Nordului şi Marea Mânecii asigurând traficul de mărfuri spre ţările vest-europene dezvoltate; în această zonă se află
portul Rotterdam, locul 2 pe glob (multă vreme primul loc) după Singapore, pentru transportul de mărfuri, de asemenea,
porturi cum ar fi Anvers, Hamburg, Le Havre, Londra, Amsterdam, Goteborg etc.; la Marea Mediterană – Marsilia, Genova,
Triste, Izmir etc. La Marea Neagră – Constanţa, Odessa, Kerci (Ucraina) etc. Principalele ţări deţinătoare de flote comerciale
maritime sunt Grecia, Malta, Cipru, Norvegia, Marea Britanie.
Transporturile aeriene au o mare dezvoltare pe continent, ocupând locul 2 după America de Nord, atât la numărul
pasagerilor cât şi al altor indicatori. Cea mai mare frecvenţă a transporturilor aeriene şi cea mai densă reţea este deţinută de
Europa Centrală şi de Vest. Pentru traficul de pasageri, cele mai mari aeroporturi sunt Heathrow – Londra, Frankfurt am Main,
Charles de Gaulle, Orly – Paris etc. Un rol important în formarea rutelor internaţionale îl joacă metropolele Moscova – 4
aeroporturi, Paris – 3 aeroporturi, Londra – 3 aeroporturi.

2.2. Politica agricolă comună

Agricultura Europei este de tip intensiv, în cea mai mare parte. Europa dispune de un fond funciar important,
respectiv, peste 300 mil.ha, din care, 200 mil. În spaţiul ex-sovietic, şi de o însemnată suprafaţă amenajată pentru irigaţii – 16,5
mil.ha, din care 4,6 mil.ha în Rusia.
Populaţia ocupată în agricultură a scăzut treptat, ajungând la valori foarte mici, rezultat, în principal, al mecanizării
majorităţii lucrărilor: Belgia 1,5% din totalul populaţiei ocupate, Marea Britanie 1%, Germania 2,2%, Olanda 3,4%, Franţa
4,1%. În ţările Europei Centrale şi de Est, situaţia se prezintă altfel: Grecia 17,8%, Polonia 18,2%, Ucraina 21,7%, România
37,5%, Albania 50% etc.
Europa are, în general, producţii medii la hectar superioare mediei mondiale, cu excepţia porumbului şi, foarte
aproape la culturile de ovăz, orz, grâu, mei etc.
Productivitatea muncii în agricultură, atât în producţia vegetală cât şi în zootehnie, este mult superioară mediei
mondiale, în unele situaţii fiind chiar de peste 10 ori mai mare (Olanda, Danemarca, Elveţia, Germania etc.).
Mediul fizico-geografic al Europei, în general, al Uniunii Europene în particular, nivelul de dezvoltare economică şi
socială atins în ţările vest-europene precum şi o serie de factori de natură politică au creat condiţiile demersului european unic
pe traseul componentelor esenţiale ale dezvolării societăţii şi individului; agricultura şi politica comună s-a integrat la un nivel
mai înalt şi într-un timp mai scurt faţă de alte componente. Momentul de referinţă în formarea Pieţei Comune Agricole l-a
reprezentat Conferinţa de la Stressa – Italia, din iulie 1958, aici stabilindu-se strategia creării şi dezvoltării P.C.A. şi a politicii
8
agricole comunitare. Dacă la început au fost stabilite reguli de concurenţă, preţuri minime, reglementări financiare, mai târziu,
prin alte programe comunitare au fost incluse un număr tot mai mare de produse, astăzi, politica agricolă comună, aplicându-se
la produse care reprezintă 90% din producţia comunităţii.

Obiectivele Politicii Agricole Comunitare stipulate în Tratatul de la Roma au fost:

 Creşterea productivităţii în agricultură prin modernizarea exploataţiilor agricole;
 Stabilizarea pieţelor şi implicit a preţurilor;
 Garantarea disponibilităţilor de produse agricole în mod ritmic;
 Asigurarea unor preţuri rezonabile pentru consumatorii din CEE;
 Asigurarea unui standard de viaţă echitabil populaţiei agricole.
Motivaţiile Politicii Agricole Comunitare au fost:
 Structura agricolă – ţările membre aveau un potenţial scăzut de terenuri agricole, pe care exista un număr de ferme mici;
populaţia ocupată în agricultură avea o pondere mare; producţia agricolă avea o contribuţie mare la formarea PIB;
 Cumul de motive de natură economico-socială:
 Optimizarea structurii fermelor pentru a putea contribui la eficientizarea producţiei agricole;
 Înlăturarea sărăciei rurale;
 Atenuarea şomajului din mediul urban – în anii ’70 acesta devenise o problemă pentru vestul Europei;
 Menţinerea specificului rural şi impulsionarea turismului în zonele agricole.

Principiile Politicii Agricole Comunitare:

1. Crearea şi menţinerea unei singure pieţe şi a unor preţuri comune;
2. Respectarea noţiunii de preferinţă comunitară, în comerţul intracomunitar produsele circulând liber, iar cele
extracomunitare fiind suprataxate;
3. Solidaritatea financiară – participarea comună a statelor membre la constituirea resurselor financiare şi la ansamblul
cheltuielilor din cadrul Pieței Comune Agricole.

Instrumente de realizare a Politicii Agricole Comunitare:

 Organizaţii comune de piaţă bazate, în principal, pe preţuri administrate şi subvenţii directe;
 Protecţia pieţei interne prin taxe vamale la import, taxe variabile de prelevare, preţuri minime de import, licenţe;
 Subvenţii la export, în vederea stimulării exporturilor pe piaţa mondială;
 Perfecţionarea structurilor de comercializare, programe speciale pentru anumite zone, transferuri de venit, politici de
conservare, reglementări fitosanitare, standarde de calitate şi etichetare, o unitate monetară proprie.
Timp de 30 de ani, principalul instrument al politicii agricole comunitare a fost sistemul de susţinere a preţurilor
agricole.

Mecanismele Politicii Agricole Comunitare:

În perioada 1962-1972 s-a aplicat sistemul de susţinere a preţurilor pe piaţă, având trei instrumente de bază:
 Taxele de prelevare la import. Prin acestea, producătorii externi erau obligaţi să vândă în interiorul CEE la preţuri ce
depăşeau nivelul preţului limită din comunitate. În acest fel, comunitatea era apărată de fluctuaţiile preţurilor de pe piaţa
internaţională.
 Restituirile la export – de asemenea variabile, în funcţie de preţurile de pe piaţa internaţională.
 Sistemul preţurilor interne format din:
o preţul indicativ, de orientare – fixat la nivelul preţului de vânzare cu ridicata, dezirabil pentru producători, în
condiţii normale de piaţă;
o preţul de intervenţie – preţul minim garantat producătorilor agricoli pentru fiecare produs;
o preţul-limită (prag) – format din preţul indicativ la care se adăugau cheltuielile de desfacere, transport, stocare.
În perioada 1973-1983 ca urmare a aderării la CEE a încă trei state (în afara celor şase) Marea Britanie, Irlanda,
Danemarca şi a faptului că Marea Britanie era ţară mare importatoare de produse agricole şi alimentare, aceasta şi-a exercitat
influenţa în sensul diminuării susţinerii agriculturii prin preţuri.
Lărgirea CEE a modificat situaţia agriculturii comunitare – suprafaţa productivă s-a majorat sensibil, numărul de
ferme a crescut cu doar 15%, mărimea medie a fermelor a crescut cu 30%. De asemenea, influenţa CEE pe piaţa mondială a
produselor agricole şi alimentare şi puterea sa de negociere au crescut mult.
Perioada 1983-1992 s-a caracterizat prin evoluţii semnificative ale procesului de integrare, din perspectiva
agriculturii:
 Lărgirea Comunităţii şi implicit a suprafeţei agricole, prin aderarea a încă 3 state: Grecia, Spania, Portugalia.
 Crearea Pieţei Unice Europene şi elaborarea Actului Unic European, ale cărui amendamente prevedeau:
o extinderea procedurii votului majoritar şi limitarea aplicării principiului unanimităţii, al dreptului de veto;
o adoptarea conceptului de coeziune economică şi socială, în vederea creării de noi raporturi între statele şi
regiunile bogate şi cele sărace, pentru sprijinirea celor din urmă şi atenuarea decalajelor economice şi sociale;
o principiul subsidiarităţii (descentralizare), în sensul că, orice hotărâre care se poate lua şi trebuie luată la nivel
naţional şi regional nu mai trebuie luată şi la nivel european.
 Tratatul de la Maastricht (7 februarie 1992) marcând trecerea la Uniunea Economică şi Monetară şi la constituirea
Uniunii Europene.
În domeniul agriculturii, această perioadă a fost considerată perioadă de criză pentru politica comună agricolă, din
cauza:
­ creşterii excedentelor la principalele produse vegetale şi animale;
9
 ­ acţiunilor necoordonate pentru descurajarea surplusurilor de producţie;
­ creşterii rapide a costurilor bugetare, determinate de creşterea achiziţiilor de intervenţie pentru rezolvarea
excedentelor de producţie şi subvenţionarea exporturilor.
Măsurile luate de CEE în vederea reducerii costurilor bugetare şi excedentelor au fost:
 Taxele de co-responsabilitate impuse producătorilor la comercializarea unor produse – zahăr, lapte, cereale;
 Garantarea preţurilor-limită stabilite la o serie de produse: cereale, oleaginoase, unele fructe;
 Stimularea consumului intern – făcută pentru multe produse prin subvenţii la consumator sau prin campanii de
comercializare.
În anul 1992 s-a realizat aşa-numita reformă Mac Sharry care a avut, printre altele, ca obiective:
 Schimbarea instrumentelor de susţinere a agriculturii:
o Reducerea preţurilor administrate, fixe;
o Acordarea de plăţi compensatorii directe fermierilor;
o Determinarea plăţilor compensatorii în funcţie de producţia medie la ha;
o Introducerea de noi măsuri de control sau limitare a producţiei agricole;
o Efectuarea plății compensaţiilor directe la fermieri, în funcție de tipul de cultură, randamentul mediu regional,
suprafaţa efectivă.
 Schimbări în sectorul culturilor arabile:
o Reducerea treptată, cu 1/3, a preţului de intervenţie la cereale;
o Eliminarea preţului de susţinere pentru oleaginoase şi culturi proteice;
o Compensarea reducerii preţurilor prin plăţi directe la fermieri.
 Schimbări în sectorul zootehnic:
o Reducerea cu 15% a preţului de intervenţie pentru carnea de vită;
o Compensarea reducerii preţurilor prin plăţi compensatorii directe la fermieri;
o Limitarea plăților pentru bovine masculi între 10 şi 23 luni şi vaci doici, la nivelul deţinătorului şi la nivel
regional;
o Reducerea plafonului de achiziţii de intervenţie.
 Alte măsuri:
o Acoperirea, prin programele statelor membre, a 50% din costurile bugetare ale PAC;
o Un pachet de măsuri agroecologice în vederea utilizării mijloacelor de producţie extensive şi folosirii terenurilor
pentru protecţia resurselor naturale şi petrecerea timpului liber;
o Sprijinirea investiţiilor forestiere în vederea împăduririi şi compensarea pierderilor de venit de până la 20 de ani;
o Forme de compensare pentru pensionare, înainte de termen.
Impactul procesului de reformă lansat în anul 1992, în esenţă, s-a concretizat în:
 Eforturile financiare ale Uniunii Europene pentru politica comună agricolă au rămas mari;
 Veniturile în agricultură au crescut în toate ţările comunitare;
 Evoluţia generală a veniturilor pe producător a fost pozitivă;
 Reducerea sprijinului acordat preţurilor şi introducerea plăţilor directe au constituit un avantaj pentru consumatorii din
ţările U.E.;
 Un accent mare s-a pus pe dimensiunea ecologică a agriculturii;
 A continuat preocuparea pentru integrarea politicii structurale din sectorul agricol în contextul larg, economic şi social al
zonelor rurale.
În ultima parte a anilor ’90, domeniile centrale acoperite de politica comună agricolă au fost:
1. Evoluţia pieţei;
2. Managementul mecanismelor de sprijin;
3. Implicaţiile complexe ale agriculturii în plan economic, social şi politic.
Pieţele agricole trebuiau să se adapteze procesului de globalizare economică iar reforma PAC trebuia să pregătească şi
să ridice competitivitatea agriculturii comunitare pentru a face faţă concurenţei de pe plan internaţional. Utilizarea
instrumentelor de sprijinire a agriculturii trebuiau reanalizate de către autorităţile comunitare. În condiţiile diminuării ponderii
agriculturii în PIB şi constrângerilor bugetare cu care se confruntau unele ţări membre, cheltuielile alocate de U.E. pentru
agricultură trebuiau să fie deplin justificate, eficiente din punct de vedere economic şi acceptate pe plan social.
Pe plan extern, ca urmare a lărgirii U.E., implicaţiile majore pe care aderarea ţărilor central şi est-europene s-a estimat
că le vor avea asupra bugetului comunitar şi respectării angajamentelor U.E. în cadrul OMC, au fost de primă importanţă; de
asemenea, în definirea obiectivelor specifice şi măsurilor politicii agricole comune au fost avute în vedere limitele stabilite în
cadrul Organizației Mondiale a Comerțului pentru utilizarea instrumentelor de sprijinire a producţiei şi exportului de produse
agricole.
În anul 2000, Consiliul European de la Berlin a propus o agendă specifică dezvoltării agriculturii în perioada 2000-
2006, ale cărei direcţii de acţiune principale au fost:
­ Reducerea preţului de intervenţie pentru cereale cu 15%, în două etape, în cursul sezoanelor de comercializare;
­ Reducerea prețului de intervenție în sectorul cărnii de bovine;
­ Reforma din sectorul laptelui şi al produselor lactate – majorarea cotelor la lapte în toate ţările membre cu 1,5% în 3 etape,
începând din 2005-2006, şi reducerea preţurilor de intervenţie pentru unt şi lapte degresat cu 15%;
­ Susținerea pieței vinului prin înlocuirea distilărilor preventive şi obligatorii ale vinurilor de masă cu distilarea alcoolului
alimentar.
În anul 2003 la Reuniunea Consiliului pe Agricultură şi Pescuit s-au luat o serie de măsuri, cum ar fi:
 Eliminarea sau decuplarea legăturii dintre producţie şi plăţile directe prin acordarea unui ajutor unic pe fermă, independent
de volumul şi structura producţiei;
10
 Respectarea obligatorie de către fermieri, a anumitor standarde de mediu, securitate alimentară, sănătate a plantelor şi
animalelor;
 Suplimentarea resurselor pentru dezvoltarea rurală prin modulare (transfer de resurse financiare dinspre măsurile de piaţă
spre măsurile de dezvoltare rurală);
 Stabilizarea cheltuielilor agricole prin menţinerea disciplinei financiare;
 Revizuirea politicii de piaţă la cereale, orez, culturi energetice, furaje, lactate, îndeosebi pe calea reducerii preţului de
intervenţie sau a ajutoarelor;
 Consolidarea şi întărirea dezvoltării rurale prin măsuri vizând calitatea produselor, îndeplinirea standardelor prioritare,
creşterea bunăstării animalelor, sprijinirea instalării tinerilor fermieri, implementarea directivelor Natura 2000, suportul
pentru investiţii în împădurire.
În ceea ce privește integrarea agriculturii ţărilor ex-comuniste, problemele specifice au fost:
 Diferenţele mari între preţurile principalelor produse agricole din cele mai multe dintre ţările candidate şi
preţurile ridicate de pe piaţa comunitară;
 Diferența mare între ponderea agriculturii în PIB, în aceste țări, de 9% și ponderea mică, de 2,4% în țările U.E.;
 Diferența mare între ponderea populației ocupate în agricultură în total populație activă, în aceste țări, de 22%,
comparativ cu ponderea mică, de 5,3% în țările U.E.
În cadrul financiar adoptat pentru perioada 2000-2006, Comisia Europeană a propus un instrument agricol de
preaderare – SAPARD – Programul Special de Aderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală – care a oferit, anual 520
milioane euro, celor 10 ţări central şi est-europene pentru a le ajuta să-şi pregătească sectoarele agricole şi rurale pentru
aderarea la U.E., mai ales prin îmbunătăţirea structurilor agricole. Printre măsurile din cadrul acestui program s-au numărat:
- Investiţii în structura agricolă;
- Îmbunătăţirea comercializării produselor agricole şi piscicole;
- Îmbunătăţirea controalelor de calitate, veterinare şi fitosanitare;
- Promovarea practicilor agricole care nu dăunează mediului;
- Diversificarea activităţilor economice din zonele rurale;
- Dezvoltarea infrastructurii rurale;
- Managementul resurselor de apă;
- Înfiinţarea unor servicii de management agricol;
- Crearea de organizaţii ale producătorilor;
- Îmbunătăţirea şi reparcelarea terenurilor agricole;
- Stabilirea şi actualizarea cadastrelor rurale;
- Îmbunătăţirea instruirii profesionale;
- îmbunătăţirea silviculturii şi prelucrarea, comercializarea produselor forestiere;
- Finanţarea asistenţei tehnice.
În anul 2005 a fost adoptat Regulamentul privind finanţarea politicii agricole comune. Acesta a stabilit un cadru
juridic unic pentru finanţarea cheltuielilor care intrau sub incidenţa politicii agricole comune (PAC). În acest sens,
regulamentul a instituit două noi fonduri: Fondul european de garantare agricolă (FEGA) şi Fondul european agricol pentru
dezvoltare rurală (FEADR).
În contextul gestionării comune între statele membre şi Comunitate, FEGA a finanţat următoarele cheltuieli:
­ Restituirile la export pentru produsele agricole către ţările terţe;
­ Măsurile de intervenţie pentru reglarea pieţelor agricole;
­ Plăţile directe către agricultori;
­ Anumite acţiuni de informare şi de promovare a produselor agricole pe piaţa internă a Comunităţii şi în ţările
terţe, derulate de statele membre;
­ Cheltuieli aferente măsurilor de restructurare a industriei zahărului;
­ Programe care promovează consumul de fructe în şcoli.
FEGA finanțează în mod centralizat următoarele cheltuieli:
 Măsuri veterinare speciale, de inspecţie veterinară, de inspecţie pentru alimente şi hrana animalelor, programe de eradicare
şi control al bolilor la animale, precum şi măsuri fitosanitare;
 Promovarea produselor agricole, fie direct de către Comisie, fie prin intermediul organizaţiilor internaţionale;
 Măsuri luate în conformitate cu legislaţia comunitară pentru a asigura conservarea, colectarea şi utilizarea resurselor
genetice în agricultură;
 Înfiinţarea şi susţinerea sistemelor informatice de contabilitate pentru agricultură;
 Sistemele de supraveghere agricolă;
 Cheltuielile referitoare la piaţa produselor pescăreşti.
FEADR finanţează, doar în cadrul gestionării comune, programele de dezvoltare rurală aplicate în conformitate cu
Regulamentul (CE) nr. 1698/2005 al Consiliului.
Angajamentele bugetare aferente se fac în tranşe anuale sub formă de:
 Prefinanţare;
 Plăţi intermediare sau plăţi ale soldului.
Plăţile intermediare se fac pentru fiecare program de dezvoltare rurală, în funcţie de disponibilităţile bugetare, în
limita plafoanelor stabilite de legislaţia comunitară, la care se adaugă sumele fixate de Comisie, în conformitate cu dispoziţiile
aplicabile plăţilor directe către agricultori şi pentru piaţa vitivinicolă. Aceste plăţi se efectuează în anumite condiţii; de
exemplu, trebuie să i se transmită Comisiei o declaraţie de cheltuieli şi o cerere de plată atestată de agenţia de plăţi acreditată.
În cazul în care declaraţia nu respectă normele comunitare, Comisia poate decide reducerea sau suspendarea plăţilor.

11
 În anul 2008, PCA a evaluat starea de sănătate a agriculturii, propunând un set de măsuri de îmbunătăţire a mediului
de afaceri specific acestui domeniu şi implicit vieţii din mediul rural. Comisia europeană a propus „continuarea procesului de
modernizare, simplificare şi eficientizare a politicii agricole comune şi îndepărtarea ultimelor restricţii impuse agricultorilor
pentru a-i ajuta să răspundă cererii tot mai mari de produse alimentare”. Evaluarea „stării de sănătate” a PAC își propunea să
reducă în şi mai mare măsură corelarea plăţilor directe cu producţia, dând astfel posibilitatea fermierilor să se orienteze cât mai
mult după semnalele pieţei. Măsurile propuse au vizat, printre altele:
 Eliminarea obligaţiei de scoatere a terenurilor arabile din circuitul agricol;
 Creşterea progresivă a cotelor de lapte înainte de suprimarea acestora în 2015;
 Reducerea intervenţiilor pe piaţă.
Aceste schimbări urmăreau înlăturarea restricţiilor inutile din calea agricultorilor şi valorificarea cât mai bună a
potenţialului de producţie.
Comisia a propus, de asemenea, intensificarea procesului de modulare prin care se reduc plăţile directe către
agricultori şi transferarea fondurilor astfel eliberate către bugetul alocat dezvoltării rurale.
Evaluarea “stării de sănătate” viza reducerea barierelor din calea agricultorilor “pentru ca ei să poată satisface cererea
crescândă şi reacţiona rapid la ce le spune piaţa”.
Alte măsuri propuse au fost:
 Eliminarea obligaţiei de scoatere a terenurilor din circuitul agricol - exonerarea agricultorilor de obligaţia de a lăsa
necultivat 10% din terenul lor arabil – vizând valorificarea la maximum a potenţialului de producţie;
 Eliminarea treptată a cotelor de lapte, până în aprilie 2015. Până atunci, pentru atenuarea şocului, Comisia a propus
cinci creşteri ale cotelor cu 1% pe an în perioada 2009-2010 – 2013-2014;
 Decuplarea sprijinului direct acordat agricultorilor, în sensul că, plăţile nu mai sunt legate de realizarea unui produs
anume. Totuşi, câteva state membre au preferat să păstreze unele plăţi „cuplate”, adică dependente de producţie;
 Abandonarea treptată a modelului „istoric” de calculare a plăţilor - în unele state, agricultorii primesc ajutoare pe baza
sumelor primite într-o anumită perioadă de referinţă, în alte state, plăţile se calculează pe criterii regionale la hectar. Comisia a
propus să se permită statelor membre să evolueze către un sistem de plăţi mai uniform;
 Prelungirea SPUS (sistemul de plăţi unice pe suprafaţă) până în 2013, deoarece 10 din cele 12 state, care au aderat cel
mai recent la U.E., aplicau acest sistem;
 Ecocondiţionalitate - ajutoarele acordate agricultorilor fiind condiţionate de respectarea normelor privind protecţia
mediului, bunăstarea animalelor şi calitatea produselor alimentare.
 Asistenţa destinată sectoarelor cu probleme speciale - statele membre sunt autorizate să reţină, pe sector, 10% din
plafonul bugetului naţional pentru plăţi directe în scopul susţinerii unor măsuri de protecţie a mediului sau de îmbunătăţire a
calităţii şi a comercializării produselor în sectorul respectiv.
 Transferarea fondurilor de la ajutoarele directe la dezvoltarea rurală - fiecare agricultor care primea ajutoare directe de
peste 5 000 de euro suporta o reducere de 5% a plăţilor, banii fiind transferaţi la bugetul de dezvoltare rurală. Comisia a propus
majorarea procentajului reţinut până la 13% în 2012. Statele membre vor putea utiliza fondurile astfel obţinute pentru
consolidarea programelor în domenii ca: schimbările climatice, energiile regenerabile, gestionarea apelor şi biodiversitatea;
 Mecanismele de intervenţie - măsurile de influenţare a ofertei nu trebuie să diminueze capacitatea agricultorilor de a
răspunde la semnalele pieţei. Comisia a propus eliminarea intervenţiei pentru grâul dur, orez şi carnea de porc. Pentru cerealele
furajere, nivelul de intervenţie s-a stabilit la zero. Pentru grâul de pâine, unt şi laptele praf degresat, - organizare de licitaţii;
 Limitarea plăţilor;
 Alte măsuri
În anul 2011 Comisia Europeană a propus, în cadrul financiar multianual pentru intervalul 2014-2020, un set de
regulamente care stabileau cadrul legislativ al PAC şi o evaluare a impactului unor scenarii alternative privind evoluţia acestei
politici. În perspectiva anului 2020, obiectivele PAC au fost:
- Producţie alimentară fiabilă;
- Gestionarea durabilă a resurselor naturale şi politicile climatice;
- Dezvoltarea teritorială echilibrată.
A fost vizată menţinerea structurii PAC în jurul a doi piloni:
Pilonul I – plăţi directe şi măsuri de piaţă, oferind fermierilor din U.E. un ajutor anual pentru venitul de bază şi
sprijin în caz de perturbări specifice pieţei;
Pilonul II – dezvoltare rurală, oferind statelor membre un cadru comun pentru elaborarea şi cofinanţarea unor
programe multianuale.
În prezent, PAC dispune de următoarele instrumente4:
- sprijinul pentru venit prin plăți directe, contribuind la stabilitatea veniturilor și remunerându-i pe agricultorii care
protejează mediul și care furnizează bunuri publice pe care piața nu le plătește în general, cum ar fi îngrijirea mediului rural;
- măsurile de piață pentru a face față unor situații dificile, cum ar fi o diminuare bruscă a cererii din cauza unei alerte
sanitare sau o scădere a prețurilor ca urmare a unei oferte excedentare temporare pe piață;
- măsurile de dezvoltare rurală, cu programe naționale și regionale care să răspundă nevoilor și provocărilor cu care se
confruntă zonele rurale.
În anul 2019, fermierii europeni au primit sprijin de 58,82 miliarde euro din partea UE având următoarele destinații:
dezvoltare rurală 14,18 mld., măsuri de piață 2,37 mld., sprijin pentru venit 41,43 mld.
Beneficiile Politicii Agricole Comune (PAC) sunt:
PAC definește condițiile care le vor permite agricultorilor să își îndeplinească multiplele funcții în societate:
Producția de alimente

4
https://ec.europa.eu/info/food-farming-fisheries/key-policies/common-agricultural-policy/cap-glance_ro
12
 În UE sunt aprox. 10 milioane de exploatații agricole și 22 de milioane de persoane care lucrează în mod regulat în
acest sector. Acestea oferă o varietate impresionantă de produse accesibile, sigure, de bună calitate și în cantități mari.
UE este cunoscută în întreaga lume pentru alimentele și tradițiile sale culinare, reprezintă unul dintre principalii
producători de produse agroalimentare din lume și este în același timp un exportator net de astfel de produse. Datorită
resurselor sale agricole excepționale, UE poate și trebuie să joace un rol-cheie în garantarea securității alimentare la nivel
mondial.
Dezvoltarea comunității rurale
Zonele rurale și resursele lor naturale oferă multe locuri de muncă legate de agricultură – fermierii au nevoie de
mașini agricole, clădiri, combustibili, îngrășăminte și îngrijiri medicale pentru animale - activități din amonte.
Activitățile din aval se ocupă de pregătirea, prelucrarea și ambalarea alimentelor, precum și de depozitarea,
transportul și vânzarea cu amănuntul a acestora. În UE, sectorul agricol și alimentar asigură circa 40 de milioane de locuri de
muncă.
Pentru a funcționa eficient și a rămâne moderne și productive, atât fermele, cât și sectoarele din amonte și din aval au
nevoie de acces rapid la cele mai recente informații despre domeniul agricol, despre metodele de cultivare și de creștere și
despre evoluțiile pieței. În perioada 2014-2020, resursele PAC au fost direcționate către furnizarea unor tehnologii de mare
viteză, a unor servicii de internet mai bune și a unei infrastructuri de calitate pentru circa 18 milioane de europeni din mediul
rural – echivalentul a 6,4 % din populația rurală a UE.
O agricultură durabilă
Agricultorii se confruntă cu o dublă provocare – ei trebuie să producă alimente, dar să protejeze în același timp natura
și biodiversitatea. Utilizarea prudentă a resurselor naturale este esențială pentru producția de alimente și pentru menținerea
calității vieții, nu numai pentru generațiile actuale, ci și pentru cele viitoare.

2.3. Politica de protecţie a a mediului în UE

În ecuația dezvoltării economice și sociale înalte și într-un ritm rapid în țările vest - europene, mediul natural nu a
reprezentat, dintotdeauna, o componentă esențială însă, pe fondul problemelor multiple pe care le ridică calitatea acestuia atât
pentru prezentul dar mai ales pentru dezvoltarea pe termen lung a vieții și activităților umane europene și mondiale, optica s-a
schimbat fundamental.
Politica Comunității Europene privind mediul ambiant a avut ca obiective stabilite după anii ’70, conform Tratatelor
de la Maastricht şi Amsterdam, următoarele:
 Păstrarea, protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului înconjurător;
 Protejarea sănătăţii populaţiei;
 Utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale;
 Promovarea măsurilor la nivel internaţional pentru a trata problemele mediului la nivel regional sau mondial.
Principiile urmărite în politica de mediu a Comunităţii sunt:
■ Precauţie;
■ Prevenire;
■ Îndepărtarea sursei de poluare;
■ “Poluatorul plăteşte”.
Principalele repere temporale în dezvoltarea comună europeană a politicii de mediu sunt:
 1967 - a fost adoptată prima Directivă de mediu privind clasificarea, ambalarea şi etichetarea substanţelor
periculoase;
 1973 – a luat ființă Direcţia pentru Protecţia Mediului şi a Consumatorilor;
 1973-1992 – s-au derulat primele 4 programe de acțiune, bazate pe o abordare sectorială a problemelor de mediu:
o 1973-1976 și 1977-1981 au evidenţiat necesitatea protecţiei apei şi aerului, incluzând o abordare
sectorială a poluării;
o 1982-1986 şi 1987-1992 au fost orientate spre cerinţele realizării pieţei unice, corelând obiectivele de
mediu cu cele ale pieţei unice.
 1992 - Tratatul de la Maastricht a adus aspecte noi prin adăugarea conceptului de “dezvoltare durabilă şi
neinflaţionistă cu respectarea mediului”.
 1999 - politica de mediu devine un obiectiv principal al U.E.

Perspectivele dezvoltării durabile:

 Menţinerea calităţii vieţii, în general;
 Accesul continuu la resursele naturale;
 Prevenirea deteriorării pe termen lung a mediului înconjurător;
 Înţelegerea dezvoltării durabile ca fiind procesul care corespunde nevoilor prezente fără a compromite posibilitatea
generaţiilor viitoare de a satisface propriile nevoi.
Al cincilea program de acțiune derulat pe perioada 1992-2000 „Către o dezvoltare durabilă” a avut următoarele teme:
schimbările climatice, creşterea conţinutului de acizi şi calitatea aerului, mediul în zonele urbane, zonele de coastă,
managementul deşeurilor, managementul resurselor de apă, protecţia naturii şi biodiversităţii. S-a aplicat în 5 sectoare:
industrie, energie, transporturi, agricultură, turism.

13
 Al şaselea program de acţiune „Mediu 2010: viitorul nostru, alegerea noastră” s-a derulat pe perioada 2002-20125.
Abordarea strategică propusă vizează determinarea deciziilor luate de mediul de afaceri, consumatori, actori politici și cetățeni,
în vederea modificării comportamentului acestora în relația cu mediul natural.
Axele prioritare de acțiune strategică au fost:
- îmbunătăţirea aplicării legislaţiei în vigoare;
- integrarea preocupărilor de mediu în alte politici;
- colaborarea cu mediul de afaceri;
- implicarea cetăţenilor şi modificarea comportamentului acestora;
- deciziile privind gestionarea și amenajarea teritoriului în corelație cu mediul.
Pentru fiecare dintre aceste axe, au fost propuse acţiuni specifice.
În ceea ce privește colaborarea cu mediul de afaceri, acțiunile specifice propuse au fost:
 aplicare mai largă a sistemului comunitar de management de mediu şi audit (EMAS);
 încurajarea întreprinderilor să-şi publice performanţele şi să respecte cerinţele în privința mediului;
 introducerea unor sisteme de recompensare pentru întreprinderile care respectă mediul;
 încurajarea acordurilor voluntare;
 elaborarea unei politici integrate a produselor;
 promovarea utilizării şi evaluarea eficienţei etichetei ecologice;
 promovarea unei politici de achiziţii publice ecologice;
 adoptarea legislaţiei privind răspunderea pentru mediul înconjurător.
Implicarea cetăţenilor şi modificarea comportamentului acestora, poate fi realizată prin:
­ sprijinirea cetăţenilor să-şi măsoare şi să-şi îmbunătăţească performanţele de mediu;
­ îmbunătăţirea calităţii informaţiilor oferite privind mediul.
Gestionarea şi amenajarea teritoriului, în consens cu apărarea mediului prin acțiunile:
 publicarea de comunicări privind importanţa integrării mediului în gestionarea şi amenajarea teritoriului;
 îmbunătăţirea aplicării directivei privind evaluarea impactului asupra mediului;
 difuzarea celor mai bune practici şi promovarea schimbului de experienţe cu privire la planificarea durabilă, inclusiv cea a
spaţiului urban;
 integrarea planificării durabile în politica regională comunitară;
 stimularea măsurilor de agromediu în cadrul politicii agricole comune;
 dezvoltarea unui parteneriat pentru o gestionare durabilă a turismului.
Cel de-al şaselea program de acţiune pentru mediu s-a concentrat pe patru domenii prioritare de acţiune:
 schimbările climatice;
 biodiversitatea;
 mediul şi sănătatea;
 gestionarea durabilă a resurselor şi a deşeurilor.
Obiectivul urmărit în domeniul schimbărilor climatice - reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră la un nivel care să
nu provoace schimbări artificiale ale climatului Pământului. Pe termen scurt, Uniunea Europeană a urmărit atingerea
obiectivelor Protocolului de la Kyoto, respectiv reducerea până în 2008-2012, a emisiilor de gaze cu efect de seră cu 8 % faţă
de nivelul din 1990. Pe termen lung, ținta este de reducere a acestor emisii cu 20 până la 40 %, prin intermediul unui acord
internaţional eficient. Printre acțiunile concrete de realizare a acestui obiectiv sunt:
 integrarea obiectivelor legate de schimbările climatice în celelalte politici comunitare, în special în politica energetică
şi în cea din domeniul transporturilor;
 măsuri specifice: îmbunătăţirea eficienţei energetice, utilizarea în mai mare măsură a surselor de energie regenerabilă,
promovarea acordurilor cu industria, realizarea economiilor de energie;
 îmbunătăţirea cercetării în domeniul schimbărilor climatice;
 îmbunătăţirea informaţiilor oferite cetăţenilor cu privire la schimbările climatice.
Obiectivul vizat în domeniul naturii şi biodiversității este protejarea şi refacerea structurii şi a funcţionării sistemelor
naturale, limitând pierderii biodiversităţii în Uniunea Europeană şi în lume. Printre acţiuni se numără:
 coordonarea acţiunilor statelor membre de către Comunitate, în caz de accidente şi de catastrofe naturale;
 protejarea, conservarea şi refacerea peisajelor;
 protejarea şi promovarea dezvoltării durabile a pădurilor;
 stabilirea unei strategii comunitare pentru protecţia solului;
 protejarea şi refacerea habitatelor marine şi a litoralului şi extinderea reţelei Natura 2000 la acestea;
 integrarea protecţiei naturii şi a biodiversităţii în politica comercială şi de cooperare pentru dezvoltare;
 sprijinirea cercetării în domeniul protecţiei naturii.
În ceea ce privește domeniul mediul și sănătatea, obiectivul este obţinerea unei calităţi a mediului care să nu
pericliteze şi să nu influenţeze negativ sănătatea umană. Printre acțiunile propuse sunt:
- identificarea riscurilor pentru sănătatea umană, inclusiv cea a copiilor şi a persoanelor în vârstă şi legiferarea în
consecinţă;
- introducerea unor priorităţi de mediu şi sănătate în alte politici şi în legislaţia privind apa, aerul, deşeurile şi solul;
- stabilirea unui nou sistem de evaluare şi de gestionare a riscurilor prezentate de produsele chimice;
- interzicerea sau limitarea utilizării pesticidelor celor mai periculoase.

5
http://europa.eu/legislation_summaries/environment
14
 În domeniul gestionării resurselor naturale și a deșeurilor, obiectivul este garantarea faptului că prin consumul de
resurse regenerabile şi neregenerabile nu se depăşeşte ceea ce mediul poate suporta, decuplând creşterea economică de
utilizarea resurselor, îmbunătăţind eficienţa acestora şi reducând producţia de deşeuri. În ceea ce priveşte deşeurile, scopul
stabilit atunci a fost de reducere a cantităţii finale a acestora cu 20 % până în 2010 şi cu 50 % până în 2050. Printre acţiunile
propuse se numără:
- elaborarea unei strategii pentru gestionarea durabilă a resurselor, stabilind priorităţi şi reducând consumul;
- fiscalizarea utilizării resurselor și eliminarea subvenţiilor care promovează utilizarea excesivă a resurselor;
- integrarea principiului utilizării eficiente a resurselor în cadrul politicii integrate privind produsele, al sistemelor de
acordare a etichetei ecologice, al sistemelor de evaluare de mediu etc.;
- includerea prevenirii deşeurilor în politica integrată privind produsele şi în strategia comunitară privind substanţele
chimice.
Strategiile tematice adoptate în cadrul celui de-al șaselea program de acțiune sunt: poluarea atmosferică, mediul
marin, utilizarea durabilă a resurselor, prevenirea şi reciclarea deşeurilor, utilizarea durabilă a pesticidelor, protecţia solurilor şi
mediul urban. Acest program a propus o nouă abordare pentru elaborarea măsurilor de mediu în vederea angajării, cât mai
bune, a tuturor părţilor interesate și comunicarea între industrie, ONG-uri, autorităţilor publice.
Respectarea legislației în materie de mediu dar și atitudinea pe care decidenții din mediul de afaceri o au față de
problemele de mediu sunt puse, în prezent, cu mai multă acuitate ca urmare a limitelor pe care însăși natura – suport al
derulării afacerilor le impune6. Ca atare, dacă întreprinzătorul care activează în industrie nu înțelege că rostul minimizării
consumurilor de materii prime și energie nu este doar cel al minimizării costurilor de producție ci și prelungirea “duratei de
viață” a resurselor și, dacă întreprinzătorul din turism nu conștientizează că deșeurile propriei activități nu au doar un impact
vizual negativ asupra consumatorului de servicii turistice ci, pot afecta sănătatea oamenilor, animalelor, solului, apei etc. în
proximitatea cărora se află, - atunci, sănătatea mediului de afaceri nu poate fi cea dorită.

6
https://www.eea.europa.eu/ro/publications/mediul-european-starea-si-perspectiva
15