SISTEMUL OSOS

Modalități de studiu:
I.Metoda studiului pe regiuni
 Tratează fiecare regiune a corpului separat, având în vedere toate aspectele anatomice
importante.
 Exemplu:
 studiul toracelui implică trecerea în revistă a tuturor structurilor acestuia, ce
includ componenta osoasă și musculară, vase și nervi, precum și toate
celelalte structuri și organe cu sediul în această regiune
 Urmează studiul celorlalte regiuni (abdomen, pelvis, membrul superior și inferior, spatele,
capul și gâtul) care vor fi tratate în mod asemănător.

II .Metoda studiului pe aparate și sisteme

 Constrastează cu metoda precedentă, abordează fiecare sistem în parte
 Exemplu:
 o privire completă asupra sistemului cardiovascular implică studiul inimii și
a tuturor vaselor de sânge din organism
 Același principiu se va aplica tuturor celorlalte aparate și sisteme, incluzând aici sistemul
nervos, osos, muscular, gastrointestinal, respirator, limfatic și de reproducere.

Axele de reper
 Corpul omului, construit pe principiul simetriei bilaterale, este un corp tridimensional, cu
trei axuri şi trei planuri, care stabilesc poziţia spaţială a organelor sau a diferitelor părţi
componente. Axurile sale corespund dimensiunilor spaţiului şi sunt reciproc perpendicular.
 Axul longitudinal sau cranio-caudal este vertical şi trece prin vertex superior, coccis inferior
şi cade în centrul poligonului de susţinere a corpului (suprafaţa plantară a tălpilor şi spaţiul
dintre ele).
 Axul sagital sau antero-posterior (ventro-dorsal) este axul grosimii corpului.
 Axul transversal sau frontal,
frontal, corespunde lăţimii corpului. Este orizontal şi are un pol stâng
şi altul drept.

Planurile de reper
 Fiecare din cele trei planuri – sagital, frontal şi transversal – trec prin câte două din axurile
amintite.
 Planul sagital sau mediosagital,
mediosagital, trece prin axul longitudinal şi sagital, divizând corpul în
două jumătăţi simetrice, numite antimere. Formaţiunile corpului, mai apropiate de acest
plan, sunt desemnate ca mediale; cele depărtate – laterale. Toate celelalte planuri sagitale,
paralele cu planul mediosagital, se numesc planuri parasagitale.
 Planul frontal trece paralel cu fruntea şi împarte corpul în două părţi: anterioară sau
ventrală şi posterioară sau dorsală.
 Planul transversal sau orizontal,
orizontal, trece prin axul sagital şi transversal şi este perpendicular
pe planurile sagital şi frontal. El împarte corpul în segmente paralele superioare, sau
craniene, şi inferioare, sau caudale. De aceea, acest plan mai este numit planul metameriei
corpului.

Generalități:
 Sistemul osos – reprezinta totalitatea oaselor din corp.
 Scheletul - reprezinta totalitatea oaselor asezate in pozitie anatomica
 Osteologia este ştiinţa care studiază sistemul osos.
 Scheletul osos este alcătuit din scheletul dur, aproximativ din 200 – 220 oase. Din ele 33 –
34 sunt oase impare – vertebrele, sacru, coccisul, unele oase ale craniului şi sternul.
Celelalte oase sunt pare.
 Scheletul este divizat în axial – craniul (29 oase), coloana vertebrală (26 oase) şi cutia
toracică (25 oase), şi complementar – oasele membrelor superioare (64 oase) şi inferioare
(62 oase).
 Masa totală a oaselor omului viu constituie 14 – 20% din masa corpului.

• Scheletul este împărțit în raport cu regiunile corpului în:

• I. Scheletul capului;
• II. Scheletul trunchiului;
• III. Scheletul membrelor.
Scheletul capului:
NEUROCRANIUL (cutia craniana)
Perechi
2 parietale
2 temporale
Neperechi
Frontal
Occipital
Etmoid
Sfenoid
VISCEROCRANIUL (oasele fetei)
Perechi
2 maxilare
2 lacrimale
2 nazale
2 palatine
2 zigomatice
2 cornete nazale inferioare
Neperechi
Vomerul
Mandibula

Scheletul trunchiului
 Scheletul trunchiului este format de:
 coloana vertebrală, columna
vertebralis.
 cutia toracică, compages thoracis,
thorax.
thorax.
 sternul
 Coloana vertebrală la adult este constituită din
24 vertebre libere – 7 cervicale,12 – toracale, 5 – lombare, sacrul format din 5 vertebre
sacrale concrescute şi coccisul format din 2 - 4 vertebre coccigiene, la fel concrescute.
 Cutia toracică este alcătuită din 12 perechi de coaste articulate cu vertebrele toracale şi de
stern.

Scheletul membrelor

 Superioare:
 oasele centurii superioare (scapulare):
 oasele membrului propriu-zis:
 Inferioare:
 oasele centurii inferioare (pelviene)
 oasele membrului propriu-zis
• Scheletul uman.
A – aspect anterior;
B - aspect posterior:
1 – cranium;
2 – coloana verterală
verterală;
3 – clavicula;
4 – scapula;
5 – coste
coste;
6 – humerus;
7 – radius;
8 – ulna;
9 – carpiene
carpiene;;
10 – metacarpiene
metacarpiene;;
11 – falange;
falange;
12 – os ischion
ischion;;
13 – falange;
falange;
14 – metatarsiene
metatarsiene;;
15 – tarsiene;
tarsiene;
16 – fibula;
17 – tibia;
 18 – rotula;
rotula;
19 – femur;
20 – os pubian
pubian;;
21 – os iliac
iliac;;
22 – stern.

Funcțiile aparatului osos

Funcţiile mecanice ale sistemului osos:
 de sprijin, realizată prin fixaţia viscerelor şi ţesuturilor moi (muşchi, fascii);
 de aparat antigravitar, ce contribuie la respingerea forţelor gravitaţionale, care apasă
asupra corpului;
 de locomoţie ce se manifestă prin formarea pârghiilor lungi şi scurte, puse în acţiune de
muşchi;
 de protecţie ce se realizează datorită formării canalelor osoase (canalul vertebral), cutiei
osoase (craniul), cavităţilor osoase (cutia toracică, cavitatea bazinului); oasele protejază de
asemenea şi măduva osoasă, situată în interiorul lor.

Funcţiile biologice:
biologice:
 ţesutul osos reprezintă organul principal al metabolismului sărurilor minerale din
organism, contribuind la menţinerea la un nivel constant – homeostatic – a componenţei
ionice a lichidelor din organism datorită procesului neîntrerupt de histogeneză;
 ţesutul osos este un depozit al sărurilor minerale din organism, necesare procesului de
hematopoieză;
 funcţia hematopoietică;
 măduva osoasă reprezintă unicul izvor de celule imunocompetente din organism;
 depozit de sânge, în care se află 50% din cantitatea de sânge circulant;
 posedă capacitatea de creştere şi regenerare, aflându-se într-o permanentă modelare,
adaptare, reorganizare, îmbătrânire; restructurarea ţesutului osos are loc atât de intens,
încât la adult el se reînnoieşte pe deplin timp de 10 ani;
 ţesutul osos reprezintă unul din componenţii principali necesari în dezvoltarea normală a
celulelor măduvei osoase; participarea la histogeneza ţesutului hematopoetic este o
particularitate funcţională importantă a ţesutului osos.

• Clasificarea oaselor

Conform formei, structurii şi dimensiunilor oasele se împart în 5 grupe.

• 1. - Oasele tubulare, care constituie scheletul membrelor şi execută funcţii de pârghii. La
ele deosebim :corpul sau diafiză în interiorul cărora se află canalul medular; două epifize -
proximală şi distală, înzestrate cu feţe articulare, tapetate cu cartilaj articular; între diafiză
şi epifize până la vârsta de 22 – 25 ani deosebim o porţiune a osului numită metafiză ce
corespunde zonei de creştere a osului în lungime. Distingem oase tubulare lungi, ce
 formează scheletul braţului, antebraţului, coapsei şi gambei, şi oase tubulare scurte –
falangele degetelor, oasele metacarpiene şi metatarsiene.
• 2. Oasele spongioase în structura cărora predomină ţesutul osos spongios, acoperit cu o
lamelă subţire de ţesut osos compact. Distingem oase spongioase lungi (coastele şi sternul)
şi oase spongioase scurte (vertebrele, oasele carpiene, tarsiene şi cele sesamoide).
• 3. Oasele plate participă la formarea cavităţilor corpului şi a centurilor (oasele bolţii
craniene, coxalul şi omoplatul).
• 4. Oasele mixte au o structură complicată. Ele constau din părţi ce diferă după formă şi
structură (oasele bazei craniului, vertebrele).
• 5. Oasele aerofore sau pneumatice au în corpul lor cavităţi tapetate cu mucoasă şi pline cu
aer (oasele craniului: frontalul, sfenoidul, etmoidul, maxila, temporalul).

Structura osului

 Ţesutul osos alcătuieşte scheletul dur şi constă din celule osoase şi substanţă intercelulară,
raportul dintre care este de 1:2, 1:3.
 Substanţa intercelulară conține 1/3 substanţe organice şi 2/3 substanţe minerale.
 Osul viu conţine 12,5% de substanţe organice de natură proteică şi 21,8% substanţe
minerale, 50% apă, 15,7% lipide.
 Substanţa fundamentală a ţesutului osos este oseina, o scleroproteină impregnată cu
săruri minerale, care-i oferă o duritate specifică şi rezistenţă faţă de anumite solicitări
mecanice.
 O calitate specifică o ţesutului osos este capacitatea de mineralizare, datorită căreia osul
dobândeşte trăsături mecanice specifice.
 Mineralizarea se datorează interacţiunii dintre substanţele organice şi minerale. Colagenul,
împreună cu substanţele minerale, determină calităţile mecanice ale oaselor.

 Ţesutul osos se compune din trei tipuri de celule osoase:

 1. osteoblaste – celule osoase tinere,
 2. osteocite – celule osoase mature
 3. osteoclaste – fragmente celulare policariotice.

 Din punct de vedere al genezei, ţesutul osos apare sub două forme: ţesut osos primar
fibros, prezent la om numai în perioadele de osteogeneză. La omul adult se conţine numai
în locurile de sutură ale oaselor craniului, iar la nou-născuţi şi la copiii mici persistă până la
vârsta de un an, un an şi jumătate, când este înlocuit treptat prin ţesut osos lamelar.

• Ţesutul osos lamelar

 - ţesut osos compact prezent în diafizele oaselor lungi şi scurte, la suprafaţa epifizelor,
precum şi în cele două lame osoase ale oaselor craniului;
 - ţesut osos spongios, întâlnit în acele locuri unde osul înfruntă forţe de tensionare de
diferite direcţii şi unde este necesară asamblarea unei structuri trainice şi rezistente cu o
greutate redusă la un volum considerabil (epifizele oaselor tubulare lungi, vertebre, carp,
tars şi în diploia oaselor craniene). Aranjamentul trabeculelor osoase în epifizele oaselor şi
 în oasele spongioase corespunde forţelor de presiune şi tracţiune variabile ca mărime şi
direcţie în regiunile respective

Ţesutul osos lamelar compact este format din lamele osoase dispuse spiralat în jurul
canalului Havers, care constituie unitatea morfofuncţională a osului – osteonul. Canalul Havers
conţine vase sangvine şi nervi

• În secţiune longitudinală canalele Havers sunt lungi şi anastomozează între ele prin
intermediul canalelor Volkmann, deschizându-se atât în cavitatea medulară a osului, cât şi
la suprafaţa lui, subperiostal.
• Între osteonii din compacta unui os se găsesc şi sisteme lamelare interhaversiene sau
intermediare, care reprezintă fostele sisteme haversiene, modificate în urma activităţii
osteoclastelor.
Periostul
 Stratul de osteoni este acoperit de lamele osoase mari, întinse, concentrice, ce formează
sistemul fundamental lamelar extern, învelit de periost.
 Periostul este o membrană fibroasă, rezultată în procesul ontogenezei din pericondru, de
grosime diferită în funcţie de vârstă, sex şi dimensiunile oaselor.
 În structura periostului se deosebesc trei straturi:
 extern – sau adventicial, bogat în vase sangvine, nervi şi receptori;
 intermediar – fibroelastic
 intern – cambial, osteogen sau “stratul proliferativ”.
 Aderenţa osteoperiostică are loc prin aşa-numitele fibrele lui Sharpey, care se diferenţiază
din stratul fibroelastic.
Structura osului
 În interiorul oaselor tubulare deosebim canalul medular central, ce reprezintă o
construcţie funcţională, ce anulează forţele de forfecare şi fac osul mai uşor şi mai
rezistent.
 În canal se conţine componenta principală a osului-organ, măduva osoasă, şi ramurile
terminale ale vaselor şi nervilor, ce pătrund în os prin canalele Volkmann.
 Măduva osoasă apare în procesul evoluţiei ca un dispozitiv de adaptare la acţiunea
gravitaţiei în legătură cu trecerea de la mediul de viaţă acvatic la cel terestru.
 Ea se dezvoltă din celulele ţesutului osteogen, căptuşind cavitatea canalului medular şi
cavităţile substanţei osoase spongioase.
 Prin structurarea evolutivă se distinge măduvă hematogenă sau roşie, măduvă osteogenă,
măduvă galbenă, şi măduvă gelatinoasă (bogată în ţesut conjunctiv, este specifică
bătrânilor. ).
 Măduva osteogenă şi cea hematogenă participă la osteogeneză şi hematopoieză. La făt şi
la nou-născut toate oasele sunt căptuşite cu măduvă roşie.

• Funcţiile măduvei osoase:

 - participă la edificarea ţesutului osos în perioada osteogenezei;
 - organ hematopoietic;
 - asigură procesele de reparare osoasă la adult;
 - unicul izvor de celule imunocompetente;
 - rezervor de grăsime al organismului.

SCHELETUL TRUNCHIULUI
• Scheletul trunchiului este format de coloana vertebrală, columna vertebralis, şi cutia
toracică, compages thoracis, thorax.
• Coloana vertebrală la adult este constituită din 24 vertebre libere – 7 cervicale, 12 –
toracale, 5 – lombare, sacrul format din 5 vertebre sacrale concrescute şi coccisul format
din 2 - 4 vertebre coccigiene, la fel concrescute.
• La nou-născut coloana vertebrală este formată din 33 vertebre separate.
• Cutia toracică este alcătuită din 12 perechi de coaste articulate cu vertebrele toracale şi de
stern.
• Coloana vertebrală

 De ea sunt legate toate celelalte segmente ale trunchiului (toracele şi bazinul), precum şi
craniul, membrele superioare şi inferioare. Ea protejează sistemele de comunicare ale
organismului şi face posibilă atât mobilitatea, cât şi stabilitatea corpului. Este unica
formaţiune de integrare a sistemului osos, muscular şi nervos.
 Vertebrele sunt dispuse în patru regiuni topografice: cervicală, toracală, lombară şi
sacrococcigiană, constituite din vertebre regionale cu anumite proprietăţi morfologice,
corespunzătoare fiecărei regiuni
• Vertebrele, care şi-au păstrat independenţa şi mobilitatea (cervicale, toracale şi lombare),
se numesc vertebre adevărate. Cele sacrale şi coccigiene, fiind sudate între ele, alcătuiesc
două formaţiuni osoase – sacrul şi coccisul, şi sunt numite vertebre false.
• La vertebrele adevărate deosebim:
 - caractere morfologice generale – constituite după un tip comun;
 - caractere regionale – determinate de diferenţe funcţionale şi raporturi anatomice
specifice;
 - caractere speciale – vertebrele aceleiaşi regiuni posedă particularităţi anatomice
distinctive.
• Caracterele generale
• Vertebra este constituită din două părţi principale:
• 1. anterioară, numită corp (corpus vertebrae), de formă cilindrică cu două feţe –
superioară şi inferioară, prin care vertebrele vin în contact una cu alta prin intermediul
unui disc intervertebral. Cele două suprafeţe prezintă central o zonă spongioasă, punctul
slab al vertebrei, unde se poate produce hernierea intraspongioasă a nucleului pulpos;
• 2. posterioară, reprezentată de arcul vertebrei (arcus vertebrae), de pe care se desprind
apofizele articulare superioare şi inferioare (processus articulares superiores et inferiores)
şi apofiza spinoasă (processus spinosus).
• Legătura arcului cu corpul vertebral are loc prin intermediul a doi pediculi (pedunculi arcus
vertebrae), care delimitează orificiul vertebral (foramen vertebrale).
• Prin însumarea tuturor orificiilor vertebrale se constituie canalul vertebral (canalis
vertebralis) ce adăposteşte măduva spinării acoperită de meninge.
• Vertebră toracală
• A – aspect lateral:
• 1 – corpus vertebrae;
• 2 – fovea costală superioară;
• 3 – incisura vertebrală superior;
• 4 – processus articularis superior;
• 5 – processus transversus;
• 6 – processus spinosus;
• 7 – processus articularis inferior;
• 8 – incisura vertebralis inferior;
• 9 – fovea costalis inferior.
• B – aspect superior:
• 1 – arcus vertebrae;
• 2 – processus transversus;
• 3 – for. Vertebrale (măduva spinării);
• 4 – processus articularis superior;
• 5 – fovea costalis transversalis;
• 6 – processus spinosus.

• Vertebrele cervicale
 În comparaţie cu vertebrele altor regiuni, corpul lor este de dimensiuni mai mici, are formă
prismatic-patrulateră, cu diametrul transversal mai mare decât cel sagital.
 O particularitate caracteristică pentru toate vertebrele cervicale este prezenţa unui orificiu
la baza apofizelor transversale (foramen processus transversus), formate datorită
concreşterii apofizelor transversale cu rudimentele coastelor cervicale.
 La baza apofizelor transversale ale vertebrelor C6 – C7 se determină un orificiu
suplimentar, depistat mai frecvent pe partea dreaptă.
 Pe suprafaţa superioară a apofizelor transversale se găseşte şanţul nervului spinal (sulcus
nervi spinalis).
 Apofizele spinoase, cu excepţia vertebrelor VI şi VII, sunt scurte, bifurcate la capăt şi
aşezate orizontal.

• Vertebra I-a cervicală – atlasul; aspect superior

Prima vertebră cervicală, atlasul (atlas), nu are corp deoarece acesta s-a sudat cu a 2-a
vertebră cervicală, formându-i apofiza odontoidă. Atlantul prezintă două mase laterale
(massae laterales) unite prin două arcuri, anterior, mai scurt (arcus anterior), şi posterior mai
întins (arcus posterior). Aceste formaţiuni delimitează orificiul vertebral de diametru mare, la
care se pot evidenţia două porţiuni: una ventrală, mai îngustă, pentru apofiza odontoidă şi o
porţiune dorsală, care adăposteşte segmentul superior al măduvei spinării.

• Vertebra a II-a cervicală – axisul; aspect lateral

Vertebra a II-a cervicală, axis (axis), prezintă pe faţa superioară a corpului apofiza odontoidă
sau dintele axisului (dens axis). Pe dinte se află câte o faţă articulară anterioară (facies
articularis anterior) pentru atlas şi posterioară (facies articularis posterior) pentru ligamentul
transvers al atlantului. La această vertebră lipsesc apofizele articulare superioare. Pe faţa
superioară a corpului, lateral de dinte, se află feţele articulare superioare pentru articularea cu
masele laterale ale atlantului.
 Coastele sunt oase spongioase lungi, în număr de 12 perechi, la care deosebim: partea
posterioară osoasă şi anterioară mai scurtă – cartilaginoasă. După modul de unire cu
sternul, coastele se împart în:
 Coaste adevărate, care prin părţile lor cartilaginoase se unesc nemijlocit cu sternul –
primele şapte perechi (I – VII);
 Coaste false perechile VIII – X, care se unesc cu cartilajul coastei a VII prin intermediul unei
lamele cartilaginoase comune;
 Coaste flotante, perechile XI şi XII, care se termină în muşchii peretelui abdominal.

Lungimea coastelor este variabilă, creşte până la perechea a şaptea şi apoi descreşte până la
perechea a douăsprezecea. Coastele sunt alcătuite din corp şi două extremităţi – una
posterioară şi alta anterioară.
• Corpul prezintă două feţe – internă şi externă, şi două margini – superioară şi inferioară.
De-a lungul marginii inferioare trece şanţul costal pentru fasciculul vasculonervos
intercostal.
• Pe extremitatea posterioară distingem: capul coastei prevăzut cu două suprafeţe
articulare, despărţite printr-o creastă, care se articulează cu feţele articulare de pe
corpurile vertebrelor toracice;
• gâtul coastei (collum costae); la limita dintre col şi corp se află tuberculul coastei care
prezintă pentru primele zece perechi de coaste o faţă articulară, pentru apofiza
transversală a vertebrelor toracale.
• Posterior de tuberculul coastei urmează o curbură numită unghiul coastei, angulus costae.

SCHELETUL MEMBRELOR
• Clavicula este orientată transversal, la limita dintre gât şi torace. Prezintă un corp, două
extremităţi şi două curburi inegale, care îi dau forma litere “S” culcat
culcat..
• Extremitatea medială sau sternală (extremitas sternalis) este mai voluminoasă, cu
concavitatea posterior, iar extremitatea laterală sau acromială este mai mică, cu
concavitatea anterior. Corpul claviculei prezintă două feţe şi două margini.
• Faţa superioară, netedă în porţiunea ei mijlocie, unde se poate palpa sub piele, iar la cele
două extremităţi este rugoasă şi serveşte pentru inserţii musculare.
• Scapula este un os lat, de formă triunghiulară, aşezat la partea posterioară a toracelui,
între primul spaţiu intercostal, la nivelul căruia se află baza, şi coasta a VII – VIII-a, la
nivelul căreia se află vârful.
• Prezintă trei margini: marginea medială orientată spre coloana vertebrală, marginea
laterală
laterală şi marginea superioară, prevăzută în partea laterală cu incizura scapulei.
• La unirea marginilor se formează trei unghiuri: unghiul superior, unghiul inferior şi unghiul
lateral, care este mai voluminos şi prezintă procesul coracoidian şi cavitatea glenoidală.
• Humerusul este un os tubular lung, care prezintă o diafiză şi două epifize, proximală şi
distală. Epifiza proximală este formată din: cap, de formă sferică, orientat medial şi puţin
posterior.
• Axul său formează cu axul diafizei un unghi de 130º.
• Capul humerusului articulează cu cavitatea glenoidală a scapulei; pe marginea lui trece un
şanţ circular, numit colul anatomic;
• doi tuberculi – tuberculul mare,
mare, situat pe partea laterală a capului și
tuberculul mic situat pe partea anterioară a epifizei.
• Între tuberculi se află şanţul intertubercular,
intertubercular, delimitat de creasta tuberculului mare şi
creasta tuberculului mic.
• Prin şanţ trece tendonul capului lung al muşchiului biceps brahial.
• Porţiunea de os mai jos de tuberculi este mai îngustă şi constituie colul chirurgical

Oasele antebraţului
• Antebraţul este constituit din două oase tubulare lungi: ulna situat medial şi radius de
partea laterală. Fiecare os este constituit din corp şi două extremităţi.
• Ulna. Epifiza proximală este formată din 2 apofize: una posterioară, proces olecranian şi
alta anterioară, numită proces coronoidian. Între aceste apofize se află incizura trohleară
ce se articulează cu trohleea humerusului.
• Radiusul. Epifiza superioară este compusă din trei elemente: capul cu o depresiune pe faţa
lui superioară, numită foseta capului radial, care corespunde humerusului, şi circumferinţa
capului ce corespunde incizurii radiale de pe ulnă; colul, porţiunea îngustă dintre cap şi
corp; tuberozitatea radiusului situată mai jos de col, locul de inserţie al muşchiului biceps
brahial. Pe partea medială a epifizei distale se află incizura ulnară, cu care articulează capul
ulnei.

Scheletul mâinii

• Oasele mâinii. Scheletul mâinii este format din 27 oase subdivizate în oasele carpului
(ossa carpi), oasele metacarpului (ossa metacarpi) şi oasele degetelor mâinii (ossa
digitorum manus).
• Carpul (carpus) este format din opt oase dispuse în două rânduri, câte patru în fiecare
rând. Începând de la police, în rândul proximal se află următoarele oase: scafoidul (os
scaphoideum), semilunarul (os lunatum), tricvetrul (os triquetrum) şi pisiformul (os
pisiforme); în rândul distal, în aceeaşi ordine se găsesc: trapezul (os trapezium), trapezoidul
(os trapezoideum), capitatul (os capitatum) şi osul cu cârlig (os hamatum).
• Metacarpul (metacarpus) este format din cinci oase tubulare scurte, numite metacarpiene
(ossa metacarpalia), cu o singură epifiză (oase monoepifizare).
• Oasele degetelor mâinii (ossa digitorum manus). Mâna posedă cinci degete numerotate
latero-medial de la I la V: degetul mare sau policele (pollex), indicele (index), mijlociul
(digitus medius), cel mai lung, inelarul (digitis annularis) şi degetul mic (digitus minimus
sau auricularis).
 Membrul Inferior
• Membrele inferioare sunt destinate staticii şi locomoţiei şi sunt formate din
centura pelviană şi scheletul membrului inferior liber.
• Centura pelviană
• Este formată din cele două oase coxale, care leagă membrul inferior liber cu
coloana vertebrală, constituind împreună cu osul sacrum şi vertebrele
coccigiene bazinul osos.
• Scheletul membrului inferior liber este format din trei segmente:
- scheletul coapsei alcătuit din osul femur; la nivelul articulaţiei genunchiului se
adaugă rotula situată anterior;
- scheletul gambei format din două oase lungi – tibia şi fibula;
- scheletul piciorului constituit din 26 de oase dispuse în trei grupe: tarsul (7
oase), metatarsul (5 oase) şi oasele degetelor (14 falange).

Coxalul
• Coxalul (os coxae) este un os plat, embriologic structurat din trei oase: ilionul,
situat cranial, dorsal şi lateral, ischionul, caudal şi dorsal, şi pubisul – ventral.
• Ele se sudează definitiv între 12 – 16 ani la fete şi 13 – 18 ani la băieţi.
• Corpurile acestor oase formează cavitatea acetabulară (acetabulum), care se
află pe faţa exterioară a coxalului, este orientată antero-lateral şi inferior şi se
articulează cu capul femurului.

Femurul
• Este un os tubular lung constituit din corp şi două epifize.
• Pe epifiza proximală e situat capul femurului în centrul căruia se află foseta
capului femurului pentru inserţia ligamentului capului femurului. Capul
priveşte antero-superior şi puţin medial.

Oasele Gambei
• Scheletul gambei este format din două oase tubulare lungi: tibia, situată
medial, şi fibula, situată lateral.
• Tibia este mai voluminoasă decât fibula deoarece greutatea corpului se
transmite la oasele tarsiene numai prin tibie.
• Ele sunt unite prin extremităţile lor proximale şi distale, fiind separate prin
spaţiul interosos al gambei.
• Fibula este un os tubular lung care, la fel, prezintă un corp şi două epifize.

Oasele piciorului
• Oasele piciorului sunt dispuse în trei grupe: tarsul, metatarsul şi oasele
degetelor.
• Tarsul este un masiv osos care ocupă jumătatea posterioară a piciorului. Este
alcătuit din şapte oase dispuse în două rânduri:
- rândul posterior cu două oase suprapuse: astragalul deasupra şi
calcaneul dedesubt;
- rândul posterior constituit din cinci oase: navicularul, cuboidul şi trei
cuneiforme. Cele şapte oase ale tarsului formează o boltă concavă inferior, pe
care se sprijină greutatea corpului.
 Oasele degetelor piciorului
• Scheletul degetelor de la picior se aseamănă cu falangele degetelor de la mână
numai că sunt mai scurte. Degetul I se numeşte haluce, iar degetul V – deget
mic.
• Cu excepţia halucelui, care are numai două falange – una proximală şi una
distală, fiecare deget are câte trei falange – proximală, medie şi distală.