Geografia EUROPEI - 7 27.03.

2019, 21*38

Geografia EUROPEI - 7
* Required

1. Email address *

2. Numele și prenumele: *

3. Specializarea: *
Mark only one oval.

Geografie
Turism

STRUCTURA NAŢIONALĂ A POPULAŢIEI

EUROPEI. CONSIDERAȚII GENERALE
Interpretarea structurilor de populaţie la nivelul continentului european pune în lumină
două aspecte majore:

- există o serie de state europene în care populaţia aparţine aproape în întregime naţionalităţii
corespunzătoare statului respectiv; în acest caz, minorităţile naţionale deţin un procentaj redus
din populaţia totală (sunt denumite state naţional-unitare);
- există o altă categorie de state, în care populaţia este eterogenă, diverse grupuri etnice
deţinând ponderi însemnate din populaţia totală (se numesc state multinaţionale).

State și națiuni în Europa

https://docs.google.com/forms/d/1GPKaVVo4MhCPKxMDlkufEqmCLgqoW-KTYqYOZYFt_80/printform
Pagina 1 din 12
Minoritate etnică - „un grup de oameni rezidenţi într-o ţară dar diferiţi de majoritatea
locuitorilor acelei ţări prin rasă, limbă, obiceiuri sociale sau simpatii naţionale” (Goodall,
1987). Minorităţile naţionale se disting în primul rând prin limbă, cultură şi istoria grupului
respectiv.

Plecând de la această idee, putem distinge în Europa două categorii de state:

A) State naţionale:
Sunt acele state „a căror extensiune teritorială coincide cu cea ocupată de naţiunea sa, adică o
naţiune cu propriul său stat, în care nu există un grup semnificativ care să nu facă parte din
naţiune” (Bodocan, V., 1997, pag. 132). În cadrul Europei, se remarcă din acest punct de
vedere: Islanda, Suedia, Norvegia, Danemarca, Polonia etc.

B) State binaţionale:
Cuprind statele în care două grupuri etnice formează peste 65% din populaţia lor. Ca exemple
pot fi date aici: Belgia (flamanzi în partea nordică, vorbitori ai limbii olandeze şi valloni în
jumătatea
sudică, vorbitori ai limbii franceze), Letonia.

Grupuri etnice din Belgia

Grupurile etnice din Elveția

C) State multinaţionale:
Aceste state prezintă un mare grad de fragmentare etnică: Elveţia (sunt prezente patru
grupuri etnice, corespondente a patru limbi diferite: germani, francezi, italieni, retoromani),
Bosnia- Herţegovina, URSS, Iugoslavia etc.

D) Naţiunile fără state: Există şi asemenea situaţii anacronice, arealele respective caracterizându-
se printr-un mare grad de risc: kurzii, prezenţi în Siria, Iran, Irak, Turcia, Armenia; palestinienii, din
teritoriile ocupate de către statul Israel; laponii, din părţile nordice ale Finlandei, Suediei,
Norvegiei; bascii din Franţa şi Spania etc.

Aprecierile calitative în legătură cu gradul de fragmentare etnică a unui stat se pot face în
funcţie de o serie de valori cantitative:

- prin exprimare procentuală (cât la sută din populaţia unui stat este deţinut de o
populaţie prezentă în acel stat, dar care prezintă trăsături diferite);
- prin indicele de diferenţiere etnică (după Muir, 1981), care se obţine luând în calcul
parametrii precum: numărul grupurilor etnice dintr-un stat; mărimea grupului etnic analizat;
extensiunea suprafeţei pe care grupul etnic o ocupă în cadrul statului, populaţia totală a
statului respectiv).

Luând în calcul acest din urmă indicator, statele europene cu gradul de fragmentare etnic cel
mai redus sunt: Islanda, Albania, Austria, Republica Cehă, Danemarca, Finlanda, Germania,
Grecia, Italia, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Suedia, Ungaria.

Trebuie făcute în acest context câteva observaţii importante:

a) calitatea acestor state nu corespunde cu definţia de stat naţional-unitar;

b) după consideraţiile din Republica Cehă, această ţară nu se include în categoria statelor cu
un grad de fragmentare etnic foarte redus, pentru că aici există un procent foarte însemnat
(circa 25%) de moravi - motiv pentru care statul are titulatura de Republica Cehă şi nu Cehia;

c) în Grecia toţi locuitorii sunt consideraţi greci, indiferent de apartenenţa lor la un anumit
grup etnic.
În alte state europene pot fi identificate grupuri etnice numeroase şi care deţin ponderi
însemnate în cadrul statului respectiv, ceea ce impune un grad de diferenţiere etnic foarte
accentuat.
- Belgia;
- Elveţia;
- Bosnia-Herţegovina;
- Macedonia (în cazul ultimelor două state, se pune bine în evidenţă fenomenul de balcanizare,
care se referă la existenţa unui mozaic cultural foarte nuanţat, existent în perimetrul aceluiaşi
stat);
- Moldova;
- Letonia;
- Estonia.

RELAŢIA TERITORIU-MINORITATE-COMPORTAMENT
POLITIC
Părţile centrale ale statelor cuprind în general cele mai omogene regiuni din punctul de vedere
al structurii naţionale, fragmentarea etnică crescând o dată cu apropierea de arealele periferice,
acolo unde statul respectiv a variat de-a lungul timpului în suprafaţă. Un exemplu elocvent îl
constituie chiar Statul Român, cu aria sa centrală omogenă, suprapusă Munteniei Centrale şi cu
fragmentarea etnică mai accentuată în Transilvania, Banat, Crişana-Maramureş şi Dobrogea. În
acest caz, excepţiile sunt date de către Oltenia, care, deşi a făcut parte din Imperiul Habsburgic,
fenomenul a fost de scurtă durată şi Moldova, a cărei omogenităţi etnice se datorează tocmai
faptului că această provincie istorică românească nu a fost înglobată niciodată în vreun imperiu.

Repartiţia şi localizarea geografică a unei minorităţi naţionale în cadrul unui stat, ca şi relaţia sa
cu statele contigue, au o influenţă însemnată în comportamentul politic al acestora (Bodocan, V.,
1997, pag. 144).

Există mai multe situaţii de repartiţie teritorială a minorităţilor etnice:

- prezenţa dispersată

Dacă grupul minoritar este răspândit inegal şi cu un grad de dispersie însemnat, cum este
cazul negrilor în America, a evreilor în diferite state de pe Glob, a ţiganilor în România etc,
atunci posibilitatea de acţiune politică, în sensul autonomiei sau secesiunii, este puţin
probabilă.

- prezenţa compactă într-un anumit teritoriu

Grupurile minoritare care deţin un anumit „teritoriu naţional” au o poziţie avantajoasă. Şi în acest
caz există două situaţii teritoriale diferite: când teritoriul ocupat compact de către grupul minoritar
este înconjurat din toate părţile de către statul gazdă (ex. ungurii din Transilvania) şi când aria
etnică compactă minoritară se situează periferic, în contact direct cu statul vecin, în care
naţiunea majoritară este similară (ungurii din Slovacia, albanezii din Kosovo, tirolezii din
regiunea Alto- Adige, macedonenii din Grecia şi Bulgaria, sârbii din Bosnia etc).

Un statut total nefavorabil în prezintă grupurile etnice minoritare care nu au un stat naţional
corespondent, în care etnia lor să fie majoritară şi nici un teritoriu „propriu” în cadrul statului
majoritar (ex: bascii, galicienii, frizonii, kurzii, lipovenii, caraşovenii, ceangăii, emigranţii din
diferite state occidentale).

PRINCIPALELE REGIUNI MINORITARE DIN EUROPA

- Laponia;
- Kharelia (regiune situată în partea estică a Finlandei, pe teritoriul Rusiei; populaţia
majoritară este formată din finlandezi);

Karelia
- Finlanda de Sud şi Insula Åland (formate majoritar din populaţie suedeză; în Finlanda
există două limbi oficiale: finlandeza şi suedeza. Ex. denumirea Turku (Åbo) vine din limba
suedeză;
- Scoţia;
- Ulster (partea nord-estică a Irlandei);

Regiunea Ulster
Regiunea Wales

- Wales (Ţara Galilor); în cadrul Marii Britanii;

- Galicia (regiune situată în partea de NE a Spaniei; este populată cu o entitate umană ce deţine o
limbă şi o istorie proprie);
- Euskadi (Ţara Bascilor)

Extensiunea teritorială a Ţării Bascilor (Euskadi)

- Catalonia (este o regiune cu o largă autonomie; centrul este Barcelona şi cuprinde şi

arealul Insulelor Baleare);
- Bretagne;
- Jura (regiune situată pe teritoriul Elveţiei, populată cu francezi);
- Vallonia (jumătatea sudică a Belgiei, populată cu francezi);
- Flandra (jumătatea de nord a Belgiei; populaţia majoritară este formată din olandezi);
- Bozen (Bolzano), partea nordică a Italiei; populaţia majoritară este formată din germani;
- Krajna (Croaţia), majoritari sârbii;
- Slavonia Orientală (partea estică a Croaţiei), sârbi;
- Kosovo (este regiunea care a constituit leagănul de formare a poporului sârb);
populaţia majoritară este formată din albanezi;
- Voivodina;
- Estul Transilvaniei (maghiari);
- Sudul Slovaciei (maghiari);
- Rutenia;
- Găgăuzia (partea de sud a Republicii Moldova);
- Transnistria;
- Partea estică a Estoniei.

Regiunilor minoritare menţionate li s-ar putea adăuga: Corsica, Sicilia, Sardinia,

Kurdistan, Caucaz-Transcaucazia.

REGIUNI MINORITARE ÎN RUSIA

Pe teritoriul Rusiei, în categoria regiunilor minoritare pot fi încadrate în primul rând
republicile autonome:
- Republica Tătară;
- Republica Başkiră;
- Republica Ciumaşă (toate trei fiind prezente în partea mijlocie a bazinului Volgăi);
- Republica Kalvikă (Kalmâkă);
- Nagorno-Karabah;
- Nahicevan - regiunea Caucaz.
Grupuri etnice în Caucaz

STUDIU DE CAZ: CATALONIA

Una din ţările occidentale care se confruntă cu numeroase probleme de acest gen o constituie
Spania, unde mişcările naţionaliste îşi fac simţită prezenţa mai ales în Ţara Bascilor (Euskadi),
Catalonia, Galicia şi Insulele Canare. Cea mai mare ameninţare a societăţii spaniole
postfranchiste vine din Euskadi, datorită luptei poporului basc pentru autodeterminare, care de
multe ori depăşeşte sfera politicului, luând forma unor lupte de gherilă stradală prin acţiunile
teroriste ale fracţiunii dure a mişcării naţionaliste basce ETA, cea mai mare organizaţie
teroristă din Europa, după Armata Republicană Irlandeză (IRA).

Spre deosebire de naţionalismul basc, în care sentimentele naţionaliste sunt amestecate cu

proiectele politico-economice ale anumitor grupuri şi clase sociale, naţionalismul catalan are la
bază locul de naştere, teritoriul şi limba, fără deosebire de clasă. În Catalonia, naţionalitatea
este dimensionată independent de confruntările politice şi ideologice sau de poziţia socială pe
care individul sau grupul de indivizi o ocupă în societate.

Teritoriul catalan este situat în partea nord-estică a Peninsulei Iberice şi ocupă o suprafaţă de
31 932 km2, aproximativ 6,3% din suprafaţa Spaniei, un teritoriu unitar, împărţit din punct de
vedere administrativ în 41 districte (comarques) pe baza criteriului geografic, economic şi
comercial, capitala fiind Barcelona, unul dintre cele mai importante oraşe din bazinul
Mediteranei încă din Evul Mediu, azi principalul centru industrial al Spaniei.

Catalonia
Geografia EUROPEI - 7 27.03.2019, 21*38

Ca şi teritoriul, limba catalană acoperă un spaţiu unitar, fiind vorbită nu numai în Catalonia ci şi
în regiunile vecine, în Valencia (unde este numită „valenciană” datorită tensiunilor dintre
diferitele grupări politice), în Principatul Andorrei, pe o fâşie îngustă din estul Aragonului,
cunoscută ca Franja de Ponent, în sud-estul Franţei (departamentul Pirineilor estici), în Insulele
Baleare şi în Alguer (un oraş din Sardinia). Pe 60 000 km2 catalana, alături de spaniolă, este
limbă oficială, această arie incluzând trei comunităţi autonome: Catalonia, Insulele Baleare şi
Valencia (plus Andorra), cu o populaţie de 10 milioane locuitori, din care 6 milioane o vorbesc şi
9 milioane o înţeleg.

Limba catalană a apărut în secolele X-XI şi face parte din familia de limbi romanice, ramura
occidentală, alături de franceză, spaniolă şi portugheză, având ca şi celelate limbi, diferite
variante şi dialecte.

Caracterul distinctiv al catalanei de spaniolă (castiliană) este demonstrat şi de faptul că, aşa cum
reiese din datele de la ultimul recensământ, din totalul populaţiei principatului numai 90,3%
înţeleg limba, 64,0% o vorbesc, 60,5% citesc şi numai 31,5% scriu în catalană. Sosirea unui
mare număr de emigranţi iberici în ultimele decenii, lungile perioade de represiune a culturii şi
limbii catalane (mai ales în timpul lui Franco când limba a fost interzisă), inexistenţa
învăţământului în limba maternă, lipsa ziarelor, cărţilor, pierderea obiceiului de a citi în limba
catalană, datorită prezenţei unor puternice ziare spaniole a făcut să scadă ponderea vorbitorilor
de catalană: 75% în 1940; 68% în 1968; 60% în 1975; 64% în 1986.

Creşterea numărului de vorbitori de limbă catalană din ultimii ani se datorează dobândirii
statutului de autonomie, procesul de promovare a limbii fiind susţinut legal de constituţie, acest
proces vizând în principal şcoala, administraţia locală şi mass-media. Cu toate că limba catalană
a intrat într-un proces de normalizare, o dată cu obţinerea statutului de limbă oficială în 1978,
alături de spaniolă, se prevede o lungă perioadă de convalescenţă.

Cultura catalană este cultura unei naţiuni care şi-a pierdut suveranitatea deplină în secolul XVIII.

https://docs.google.com/forms/d/1GPKaVVo4MhCPKxMDlkufEqmCLgqoW-KTYqYOZYFt_80/printform
Pagina 11 din 12
Fundamentul culturii catalane îl constituie limba şi de aici literatura, arta, legile, festivalurile,
tradiţiile etc. Joan Maragall, Carles Riba (în literatură), Salvador Dali, Pablo Picasso, Antoni
Gaudi, Joan Miro (în arte plastice), Pau Cassals, Jose Careras, Montserrat Caballe (în muzică),
stilul gotic catalan în arhitectură, mânăstirile Montserrat, Santa Maria de Ripoll, La Seu d'Urgell,
basilica Santa Maria del Mar etc, constituie numai câteva din exponatele culturii catalane.

Astfel, împărţind un teritoriu, o limbă şi o cultură comune, naţionalismul catalan a apărut o dată
cu pierderea suveranităţii naţionale. Catalonia îşi pierde pentru prima dată independenţa faţă de
Spania în anul 1714, când are loc distrugerea structurilor juridice şi administrative şi introducerea
limbii spaniole în tribunale, administraţie locală şi şcoală. După perioada de înflorire economică
şi culturală din secolul al XIX („Renaixenca”), naţionalismul catalan începe să devină o mişcare
politică, independenţa proclamată în anul 1873 se va pierde din nou în perioada de dictatură din
anii 1923-1930. În anul 1931 se proclamă Republica Catalană în cadrul federaţiei iberice, dar în
anul 1932 se abandonează ideea în favoarea autonomiei regionale, condusă de instituţia numită
Generalitat de Catalunya. În 1934 este proclamat din nou statul catalan în cadrul republicii
federale spaniole, dar reacţia militară a fost promptă, guvernul şi câţiva membrii ai parlamentului
fiind închişi iar statutul de autonomie fiind revocat. O dată cu războiul civil (1936-1939) câştigat
de Franco, Catalonia dispare ca identitate, orice exprimare de regionalism sau autonomie fiind
brutal reprimate, liderii naţionalişti fiind executaţi sau trimişi în exil. În educaţie, afaceri şi
administraţie s- a introdus ca obligatorie limba castiliană ceea ce a condus la o opoziţie faţă de
regimul de la Madrid a unei pături largi de populaţie, făcându-se tot mai mult asocierea între
democraţie şi reîntoarcerea la autoguvernarea şi autonomia din trecut.

Patru ani după moartea lui Franco, în anul 1979, poporul catalan s-a exprimat din nou în favoarea
statutului de autonomie, iar în anul 1980 au avut loc primele alegeri legislative, urmate de cele din
1984, 1988, 1992, 1996, 2000 conducând la formarea parlamentului catalan care cuprinde cinci
partide sau coaliţii: Convergenţa Democratică din Catalonia (Convergencia Democratica de
Catalunya – CDC – fondat în 1974, partid naţionalist cu susţinere din toate clasele sociale),
Uniunea Democratică din Catalonia (Unio Democratica de Catalunya - UDC – fondat în 1931,
naţionalist, având ca principal obiectiv justiţia socială), Partidul Socialiştilor din Catalonia (Partit
dels Socialistes de Catalunya, fondat în 1978 şi format din trei ramuri socialiste), Stânga
Republicană din Catalonia (Esquerra Republicana de Catalunya – ERC – fondat în 1931 de
legendarul preşedinte catalan Francesc Macia), Iniţiativa pentru Catalonia (Iniciativa per
Catalunya
– IC – o coaliţie stabilă între naţionalişti şi comunişti) şi Partidul Popular (Partido Popular – PP –
fondat în 1978 la Madrid, principalul partid de dreapta spaniol). Alianţa dintre CDC şi UDC (CIU)
a câştigat parţial sau total toate alegerile de până acum, ceea ce demonstrează o remarcabilă
stabilitate a societăţii catalane şi o consolidare a poziţiei naţionaliste, iar prin intrarea ERC în
parlament, ideologia independenţei este pentru prima dată reprezentată în parlament (vezi fig.
5). Pe lângă naţionalismul romantic izvorât din renaşterea culturală din secolul XIX, naţionalismul
catalan mai are la bază şi naţionalismul întemeiat pe motive economice care vedea Catalonia ca
susţinătoare a restului Spaniei.

Catalonia este considerată regiunea cea mai dezvoltată a Spaniei, indicatorii ei demografici şi
economici fiind mult mai apropiaţi de cei caracteristici puternicelor state din Uniunea
Europeană (Germania, Franţa, Marea Britanie, Olanda, Belgia etc).

Venitul anual pe cap de locuitor este de asemenea mult mai ridicat în Catalonia, această
valoare (2 103 958 peseta în 2002) fiind cu 25,8% mai mare decât cea înregistrată în Spania.
De altfel, exploatarea economică a putut constitui un motiv de naţionalism, Catalonia, ca şi
Euskadi, fiind cele mai industrializate şi dezvoltate regiuni ale Spaniei.
Deci există o componentă economică, una culturală şi una politică a mişcării naţionaliste
catalane, ca de altfel a tuturor mişcărilor naţionaliste. Fiecare din aceste trei elemente au avut un
grad mai mare sau mai mic de succes. Când succesul este deplin pe toate cele trei laturi atunci
poate interveni separatismul. Situaţia s-a schimbat odată cu intrarea Spaniei în Uniunea
Europeană.
Intrarea Spaniei în cadrul familiei europene (în anul 1995) a avut efecte benefice în procesul
de democratizare, în această structură (UE), tendinţele naţionaliste căpătând noi orientări.
Astfel, cu toate că ideologia independenţei este prezentă în parlamentul catalan, autonomia
pare să aducă mai multe avantaje economice deoarece mărfurile catalane pot pătrunde mai
facil pe piaţa spaniolă decât pe piaţa europeană, astfel că tendinţele de separare nu au un
suport prea mare.
 Send me a copy of my responses.

Powered by