INTRODUCERE

Istoria dezvoltării societăţii omeneşti este însoţită de o permanentă schimbare a viziunii

asupra naturii. Această schimbare este explicată de acumularea de cunoştiinţe în urma
observărilor repetate, a formulărilor ipotezelor diverselor teorii şi a confirmării sau respingerii
lor de către realitate. Acumularea de cunoştiinţe nu înseamnă doar o simplă creştere
cantitativă, ci şi „schimbări calitative ale căror repercusiuni ajung dincolo de ştiinţa
propriu-zisă şi afectează însăşi imaginea asupra naturii”.1 Aceste schimbări, care explică
progresul societăţii omeneşti, nu conduc la îndreptarea eforturilor procesului de cunoaştere
spre descoperirea unor scheme atotcuprinzătoare sau a unor modele unificatoare universale
pentru rezolvarea într-o manieră similară a problemelor cu care se confruntă oamenii.
Dimpotrivă, aşa cum remarcă Ilya Prigogine şi Isabelle Stengers acceptarea complexităţii nu
a dus la o diminuare a progresului ştiinţei, ci „ne-a îndreptat spre producerea de structuri
conceptuale noi, care se dovedesc a fi acum tot atât de importante în înţelegerea lumii
noastre fizice, ca şi lumea în care trăim”.2

Economia ca ştiinţă nu este ruptă de ştiinţele naturii. Numai că în acest domeniu trebuie să fie
luaţi în consideraţie numeroşi factori care se întrepătrund şi exercită o puternică influenţă
asupra vieţii sociale. Între aceştia, un loc aparte, extrem de important, îl au incertitudinea şi
riscul. De fapt, aşa cum subliniază Orio Giarini şi Walter R. Stahel în celebra lucrare
„Limitele certitudinii” apărută în 1989 sub auspiciile Clubului de la Roma: „Orice sistem care
funcţionează pentru a obţine un rezultat în viitor operează prin definiţie într-o situaţie de
incertitudine, chiar dacă diferitele situaţii sunt caracterizate prin diferite grade de risc, de
incertitudine sau chiar de indeterminare. Dar riscul şi incertitudinea nu constituie subiect de
opţiune; ele fac parte pur şi simplu din condiţia umană”.3
Economiştii apreciză că incertitudinea este o caracteristică permanentă. Chiar dacă acest
lucru este în general cunoscut şi acceptat, totuşi, analizarea sistematică a riscului şi a
incertitudinii din perspectiva teoriei economice s-a realizat relativ recent, deşi primele
încercări de cuantificare a modului de decizie al indivizilor s-au realizat cu peste 200 de ani în
urmă. Introducerea riscului şi incertitudinii în teoria economică, a reorientat programele de

1
Vezi: Ilya Prigogine şi Isabelle Stengers: Noua alianţă – metamorfoza ştiinţei, Editura Politică, Bucureşti,
1984, p. 20
2
Vezi op. cit. p. 21
3
Orio Giarini şi Walter R. Stahel: Limitele certitudinii, Editura Edimpress-Camro, Bucureşti, 1996, p. 103

4
cercetare ale ştiinţei economice, iar într-un timp relativ scurt – doar 40 de ani – frontiera
cunoaşterii comportamentului uman a fost semnificativ extinsă. Această expansiune a ştiinţei
economice a permis dezvoltarea unor domenii noi, care ar fi fost imposibil de abordat în
absenţa consideraţiilor cu privire la risc şi incertitudine.
Am optat pentru subiectul acestei teze din dorinţa de a cunoaşte modul în care economia ca
ştiinţă răspunde la permanenta schimbare a viziunii asupra naturii lucrurilor. În plus, am dorit
să înţeleg modul în care poate răspunde economistul ca om de ştiinţă la provocările ridicate
cele mai importante tendinţe economice din ultimii ani: transformarea spre economia de piaţă
a sistemelor centralizate şi accelerarea integrării economice în cadrul fenomenului de
globalizare. În acest sens am încercat să inventariez instrumentele şi tehnicile disponibile
economiştilor pentru formularea propriilor teorii şi explicaţii ale proceselor complexe de
transformare. Altfel spus, am încercat să surprind o prezentare de ansamblu a modurilor în
care incertitudinea şi riscul „intră” în viaţa agenţilor economici şi a modului în care
incertitudinea şi riscul afectează deciziile economice ale indivizilor. În acest sens, am
încercat să răspund la următoarele întrebări:

1. Cum poate fi definită şi ce implicaţii are o decizie economică în condiţii de risc sau
incertitudine?
2. Cum poate fi măsurat riscul?
3. Care sunt formele pe care poate să le îmbrace incertitudinea economică?
4. Cum s-a adaptat comportamentul uman la incertitudine în decursul timpului?
5. Care sunt principalele tipuri de corelaţii randament-risc?
6. Ce poate să facă individul şi/sau firma pentru a-şi îmbunătăţi informaţia disponibilă?

Pe parcursul acestei teze de doctorat am căutat să identific şi să evidenţiez câteva dintre cele
mai recente dezvoltări ale ştiinţei economice, care au schimbat în ultimii 50 de ani modul de a
gândi economia concurenţială şi au determinat, totodată, şi înnoirea limbajului economic.
Totodată, am încercat să sugerez că procesele de transformare economică din prezent, care
afectează profund societatea românească, nu pot fi înţelese dacă se ignoră problematica
informaţiei imperfecte, incomplete şi asimetrice, costurile de tranzacţie sau costurile căutării.
De asemenea, am încercat să realizez o punte de legătură între teoria economică (Economics)
şi teoria firmei, nu numai evidenţiind concluziile diferite la care ele ajung, dar şi prin
utilizarea în paralel a tehnicilor lor diferite de analiză a aceloraşi probleme.
Teza de doctorat este structurată pe şase capitole.

5
Capitolul 1 al acestei lucrări este construit pe două direcţii. Prima direcţie se concentrează pe
delimitarea conceptelor de risc şi incertitudine; se prezintă etapele şi condiţionările istorice în
care riscul şi incertitudinea au fost introduse în ştiinţa economică. A doua direcţie se
concretizează prin inventarierea principalilor indicatori opraţionali ai gradului de risc.
Formalizarea deciziei în condiţii de risc este esenţa Capitolului 2 al acestei lucrări. În acest
sens am prezentat modelul normativ de adoptare a deciziei (modelul Neumann-
Morgenstern), care, practic, reprezintă primii paşi în analizarea modernă a riscului. Ineditul
acestui model este chiar formularea „axiomelor preferinţei” pe baza cărora se construieşte
funcţia utilităţii anticipate, care este elementul esenţial în studierea atitudinii indivizilor şi
firmelor faţă de risc. Tot în acest capitol am inclus şi criticile pe care Kahneman şi Tversky
le aduc modelului normativ şi, bineînţeles, şi noul model al acestora („Teoria prospectării”),
care este de fapt o alternativă la teoria utilităţii anticipate.
Se cuvine a preciza că teoria utilităţii anticipate rămîne instrumentul principal de analiză în
majoritatea problemelor abordate în acestă lucrare.

În Capitolul 3 se analizează comportamentul firmei în condiţii de incertitudine. Analiza este

axată pe patru domenii: (1) analiza comportamentului firmei concurenţiale, (2) analiza
problemelor care apar din teoria monopolului în condiţii de incertitudine, (3) analiza
stocurilor ca răspuns natural al firmelor la incertitudinea legată de cerere şi (4) analiza
impactului introducerii unei monede unice asupra riscului generat de incertitudinea privind
evoluţia viitoare a cursurilor de schimb.

Capitolul 4 este conceput a fi realizat pe trei direcţii. În primul rând am analizat deciziile
indiviziilor şi firmelor privind consumul şi economisirea în condiţii de incertitudine. În al
doilea rând, am analizat modul prin care indivizii pot reduce sau pot chiar să elimine riscul
prin combinarea investiţiilor într-un portofoliu. În al treilea rînd, am analizat relaţia dintre
rentabilitate şi risc în condiţii de echilibru a pieţei financiare eficiente. De asemenea, am
prezentat în acest capitol şi principiile de bază ale evaluării activelor financiare prin
intrmediul modelului CAPM (Capital Assets Pricing Model).

Comportamentul uman s-a adaptat la risc şi incertitudine în diferite moduri. Aceste adaptări la
incertitudine constituie unul dintre cele mai importante manifestări ale comportamentului
raţional. Răspunsul agenţilor economici la risc se bazează pe utilizarea unor procedee de
împărţire şi diminuare a riscului. În acest sens, în Capitolul 5 sunt analizate principalele

6
aspecte privind pieţele care apar din necesitatea evitării riscurilor nedorite. Piaţa asigurărilor,
pieţele futures, precum şi piaţa titlurilor de valoare sunt trei din cele mai importante insitituţii
care faciliteză realocarea riscului între indivizi şi firme. În cadrul acestor pieţe, indivizii şi
firmele pot dispersa riscul cu care se confruntă, plătind în perioadele favorabile şi obţinînd
venituri în perioadele nefavorabile. Acestea sunt de fapt pieţele contingentate în funcţie de
stare.
Piaţa titlurilor de valoare este un instrument prin care se poate reduce riscul de venit. Pieţele
futures extind şirul de posibilităţi de tranzacţionare şi sunt comune atât pieţelor activelor
financiare, cât şi pieţelor bunurilor. Participanţii pe aceste pieţe se împart în utilizatori
comerciali şi speculatori. Utilizatorii comerciali urmăresc eliminarea riscului de preţ asociat
afacerii de bază şi folosesc pieţele futures pentru hedging. Speculatorii urmăresc să câştige ca
urmare a modificării preţului în timp. Speculatorii au un rol important pe pieţele futures
deoarece ei îşi asumă riscul pe care utilizatorii comerciali urmăresc să îl evite.
Ca o aplicaţie am încercat să analizez unele aspecte care apar pe piaţa asigurărilor. Acest tip
de pieţe există datorită faptului că, deşi indivizii sau firmele se confruntă cu posibilitatea
apariţiei unor pierderi mari, există o companie de asigurare cu mulţi clienţi care este în stare
să acopere pierderile suporatate de o parte dintre ei. Din această perspectivă am căutat să
analizez deciziile individuale de asigurare, selecţia adversă, hazardul moral şi situaţia de
echilibru pe o piaţă concurenţială a asigurărilor.

Ultimul capitol (Capitolul 6) abordează problemele legate de informaţie şi incertitudine şi

este orientat în două direcţii.
Prima direcţie tratează problemele care apar pe pieţele unde calităţile importante ale bunului
sau serviciului sunt ascunse, eventual până când decizia economică de a cumpăra, a vinde sau
de a angaja a fost luată. Pe aceste pieţe, o parte a tranzacţiei (vânzătorul) cunoaşte un fapt
material (calitatea bunului sau serviciului) pe care cealaltă parte (cumpărătorul) nu îl
cunoaşte. Aceasta este informaţia asimetrică. Informaţia asimetrică privind calitatea afectează
echilibrul pe piaţă în două moduri: echilibrul pe piaţă nu există, fie, dacă există, resursele sunt
utilizate mai puţin eficient comparativ cu situaţia în care pe piaţă există informaţie perfectă.
A doua direcţie analizează modul de adoptare a deciziilor în situaţii active şi prezintă
principalele modele formale de căutare. Există puţini indivizi şi firme care acceptă
consecinţele incertitudinii într-un mod pasiv. Adoptarea deciziei în situaţii active implică în
final două decizii: decizia de a cumpăra şi, cât de mult timp se alocă pentru cumpărături. A
doua decizie este o parte a problemei economice pentru că ea presupune utilizarea timpului şi

7
a resurselor de care dispun indivizii, dar generează şi posibile beneficii – măsurate în termenii
lărgirii oportunităţilor de cumpărare dincolo de cele oferite un cadru static de adoptare a
deciziei.

În România, aflată în plin proces de transformare, de trecere la economia de piaţă funcţională

şi competitivă, problema incertitudinii şi riscului se pune în termeni noi, la alt nivel calitativ
decât până în prezent. Pentru că în condiţiile în care proprietatea privată devine axul central al
economiei iar formarea liberă a preţurilor pe piaţă şi concurenţa se manifestă tot mai amplu,
situaţiile de incertitudine şi risc se amplifică. Ca urmare, se impune o modificare importantă a
modului în care este percepută, înţeleasă şi interpretată viaţa economică. „Dacă vrem cu tot
dinadinsul să ne ameliorăm în mod substanţial modul de viaţă – arată Stephen R. Covey –
trebuie să renunţăm la tăiatul frunzelor – în atitudini şi comportament – să ne apucăm de
lucru la rădăcini: altfel spus, să ne schimbăm paradigmele, căci mentalitatea noastră şi
conduita din ele se nasc”.4 Or, în acest proces amplu şi complicat, intervine incertitudinea şi
riscul, ca şi teama – care ia locul cooperării.
Trebuie ţinut seama, totodată, că România realizează această profundă schimbare – inclusiv
pregătirea condiţiilor pentru integrarea în Uniunea Europeană – în condiţiile în care se
manifestă în lume, pe scară tot mai largă, globalizarea şi informatizarea societăţii.
Prin globalizare (sau mondializare – cum se exprimă de preferinţă specialiştii francezi)
ansamblul dobândeşte proprietăţi şi însuşiri pe care componentele sale nu le posedau anterior,
iar oamenii şi ţările nu mai sunt protejaţi de frontiere. Se amplifică interdependenţele
economice şi social-politice, are loc o „agregare” a pieţelor individuale şi, inevitabil,
incertitudinea şi riscul se adâncesc.
Noua societate spre care înaintează omenirea, pe baza celor mai înaintate tehnologii ale
informaticii, va fi o societate a cunoaşterii. Aşa cum subliniază economistul american Peter
F. Drucker, în lucrarea Societatea post-capitalistă, productivitatea şi inovaţia vor fi
determinante în crearea bogăţiei. Acest fapt va schimba radical „datele problemei” analizate,
vor apărea noi oportunităţi şi provocări. Ca urmare, situaţiile de risc şi incertitudine vor căpăta
trăsături caracteristice noi, nuanţe şi modalităţi noi de afirmare.
Pentru toate aceste motive, tema abordată are şi va avea tot mai mult un important impact
practic.

4
Stephen R. Covey: Eficienţa în şapte trepte, Editura All, Bucureşti, 1995, p. 27