Rolul Minoritailor Naionale La Dezvolt

ROLUL MINORITĂȚILOR
NAȚIONALE LA DEZVOLTAREA
SOCIETĂȚII ROMÂNEȘTI
- REFLECȚII ȘI OPORTUNITĂȚI -
Toate drepturile asupra prezentei ediţii aparţin
Editurii Universul Academic
Nicio parte din acest volum şi nicio componentă grafică nu pot fi reproduse
sau transmise, sub nicio formă şi prin niciun mijloc, electronic sau mecanic,
inclusiv fotocopiere, înregistrare sau prin orice sistem de stocare
a informaţiei, fără permisiunea editorului.
Ediţie publicată de Editura Universul Academic

Copyright © 2019
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Rolul minorităţilor naţionale la dezvoltarea societăţii româneşti :
reflecţii şi oportunităţi : lucrările conferinţei “Centenarul Marii Uniri
şi rolul minorităţilor naţionale la dezvoltarea societăţii româneşti”,
13 noiembrie 2018, Bucureşti / coord.: Irina Airinei. - București:
Universul Academic, 2019
Conţine bibliografie
ISBN 978-606-9062-02-9
I. Centenarul Marii Uniri şi rolul minorităţilor naţionale la dezvoltarea

societăţii româneşti. Conferinţă (2018; Bucureşti)
II. Airinei, Irina (coord.)
323.1
Coordonator: Irina Airinei
ROLUL MINORITĂȚILOR
NAȚIONALE LA DEZVOLTAREA
SOCIETĂȚII ROMÂNEȘTI
- REFLECȚII ȘI OPORTUNITĂȚI -
Lucrările conferinței
„Centenarul Marii Uniri și rolul minorităților
naționale la dezvoltarea societății românești”
13 noiembrie 2018, București
CUPRINS
Cuvânt înainte.............................................................................11
Norica Nicolai, europarlamentar ALDE
Note asupra ediţiei......................................................................13

Irina Airinei, preşedinta Asociaţiei interetnice ANIMA FORI
Capitolul 1
Centenarul Marii Uniri: Contextul istoric și politic al Marii Uniri;
Contribuția minorităților naționale la momentul istoric din
1918; Personalități marcante ale Marii Uniri; Aportul Bisericilor
la înfăptuirea idealului de unitate a neamului românesc................ 25
Proclamaţia de la Alba Iulia la 100 de ani.................................... 27

Varujan Pambuccian, deputat UAR, liderul Grupului
parlamentar al minorităţilor naţionale din Camera Deputaților
Rutenii la Marea Unire.................................................................. 31

Iulius Firczak, Deputat în Grupul parlamentar al minorităţilor
naţionale
Aspecte ale contribuţiei Bisericii greco-catolice la dezvoltarea

societăţii româneşti şi la Marea Unire ......................................... 33
Prof. univ. dr. Gheorghe Firczak
Minoritățile naționale din România la Conferința

de la Versailles. Perspectiva Marilor Puteri................................. 41
Conf. univ. dr. Giordano Altarozzi, decanul Facultății de Științe și
Litere, Universitatea „Petru Maior” Târgu-Mureş
6 Rolul minorităților naționale la dezvoltarea societății românești
Şansa integrării naţionale în România Mare............................... 46

Prof. univ. dr. Vasile Puşcaş
Atitudini și poziționări ale germanilor din provinciile reunite

și din Vechiul Regat față de Marea Unire..................................... 59
Prof. univ. dr. Robert Gräf, Prorector al Universității
Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca
Aportul evreilor sefarzi la dezvoltarea României........................ 83

Dr. Irina Cajal Marin, subsecretar de stat la Ministerul
Culturii şi Identităţii Naţionale
Minoritățile naționale din Maramureș și Marea Unire.

Studiu de caz: rutenii..................................................................... 86
Prof. dr. Ilie Gherheş
Aspecte ale contribuţiei minorităţii evreieşti de-a lungul

existenţei ei..................................................................................... 91
Valer Plugaru, preşedintele Comunităţii Evreilor din Braşov
Minoritatea bulgară și găgăuză din Basarabia............................. 94

Dr. Nicolae Ţibrigan, cercetător la Institutul de Științe Politice
și Relații Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române
Capitolul 2
Minoritățile naționale în ultima sută de ani:
Evoluția drepturilor minorităților naționale 1918 - 2018; Cadrul
legislativ românesc în domeniul respectării drepturilor minorităților
naționale; Instituții și organisme nonguvernamentale din România
care acționează pentru promovarea/protejarea drepturilor
minorităților......................................................................................... 99
Reflecții și oportunități 7
Realități pozitive ale protecției minorităților etnice în România:

aspecte legislative...........................................................................101
Lector dr. Lucian Săcălean, UMFST, Târgu Mureș
Statul Naţiune, România la Centenar...........................................109

Prof. univ. dr. Vasile Puşcaş
Geopolitica noilor frontiere după Primul Război Mondial.

De la principiul naționalității la „problema minorităților
naționale” în perioada interbelică................................................119
Prof. dr. Constantin Hlihor, SNSPA
Multiculturalism şi interculturalism............................................122
Prof. dr. Vasile Burtea
Capitolul 3
Tabloul minorităților naționale:
Valorile cultural-identitare actuale și aspirațiile minorităților
naționale............................................................................................... 141
Interferențe și influențe interetnice și interculturale în muzicile

tradiționale din România..............................................................143
Constantin Secară, etnomuzicolog, Institutul de etnografie
şi folclor „Constantin Brăiloiu”
Mica Americă a minorităţilor: microregiunea Valea Jiului........146

Prof. dr. Iosif Andras, Universitatea din Petroşani
Dialogul intercultural - o realitate................................................151

Conf. dr. Laura-Maria Crăciunean, Facultatea de Drept din cadrul
Universității „Lucian Blaga” din Sibiu, reprezentantul României
în Comitetul Organizației Națiunilor Unite pentru Drepturile

Economice, Sociale și Culturale
Capitolul 4
Presa publică din România – o inimă multietnică.......................... 155
RADIO ROMÂNIA INTERNAȚIONAL

Unitate în diversitate la Radio România......................................157
Dr. Marius Tiţa, redactor şef Radio România Internațional
AGERPRES
Minorităţile naţionale din România în ştirile AGERPRES.........160
Cristina Tatu, director adjunct Agerpres
TELEVIZIUNEA ROMÂNĂ
Emisiunea în limba germană la 50 de ani....................................166
Christel Ungar Ţopescu, redactor şef TVR
Emisiunea în limba maghiară în an jubiliar................................169
Sandor Kacso, redactor şef TVR
Televiziunea Română, o televiziune a dialogului interetnic.......173
Ioana Roșca, realizator Secţia „Alte minorităţi” TVR
Capitolul 5
Instituții ale statului român cu atribuții în domeniul promovării
și respectării drepturilor minorităților naționale............................ 179
Repere ale activității instituțiilor cu atribuții în domeniul

drepturilor minorităților naționale..............................................181
Irina Airinei, preşedinta Asociaţiei interetnice „ANIMA FORI”
MULȚUMIRI
Prelegerile susținute în cadrul conferinței „Centenarul Marii

Uniri și rolul minorităților naționale la dezvoltarea societății românești”
și articolele de prezentare a minorităților naționale fac obiectul acestui
volum editat de Asociația „ANIMA FORI”, cu sprijinul Grupului
Alianței Liberalilor și Democraților pentru Europa ALDE, respectiv al
doamnei europarlamentar Norica Nicolai, care a făcut posibilă apariția
acestui volum.
Mulțumiri se cuvin oamenilor cu sufletul deschis care ne-au fost
alături în dorința de a arăta Europei de azi că România este democrată,
luminoasă, multietnică și multiculturală: Grupului parlamentar al
minorităților naționale a Camerei Deputaților, domnilor deputați
Varujan Pambuccian, Dragoș Gabriel Zisopol, Iulius Firczak, Comisiei
de Cultură a Camerei Deputaţilor, domnilor deputați Gigel Știrbu
și Marius Pașcan, Gabrielei Nastac, lui Călin Coșar, președintele
CCIRI, domnului Adrian Gheorghe de la Centrul de Conferințe al
Parlamentului României, doamnei Zvetlana Preoteasa, directoarea
Centrului educațional PROEDU, tuturor participanților la conferință.
Irina Airinei,
preşedinta Asociaţiei interetnice „ANIMA FORI”
CUVÂNT ÎNAINTE
Am o pasiune pentru istorie și cred că cei care nu își cunosc

istoria țării lor, nu și-o respectă, nu o promovează spre a fi cunoscută de
alții, nu își merită calitatea de oameni politici. Nu fac asta doar pentru
că 2018 a fost anul Centenarului Marii Uniri. Am realizat întotdeauna
evenimente la Bruxelles care să promoveze România, pentru că istoria
României este Europeană, istoria noastră este istoria Europei. Numai
noi gândim în termeni marginali, având falsa impresie că suntem la
marginea imperiului și nu foarte mulți sunt interesați de noi. Începând
cu Dimitrie Cantemir care a fost o personalitate de anvergură europeană,
un mare enciclopedist, membru al Academiei din Berlin la vremea lui,
consilierul țarului Petru I al Rusiei... Să nu uităm că, prin scrierile și
compozițiile lui muzicale a modernizat muzica turcească, prin sfaturile
pe care i le-a dat țarului Petru a contribuit decisiv la modernizarea
Rusiei. Puțini știu că una din cărțile lui Cantemir se află în Biblioteca
Congresului American și că președintele Truman care a fost întotdeauna
în favoarea României în deciziile mari cunoștea Descriptio Moldaviae.
Am reușit să promovez aceste personalități de anvergură europeană
la Bruxelles și cred că fiecare trebuie arate Europei ceea ce avem mai
bun. Asta e preocuparea mea. Cred că România este departe de a fi o
țară în care lucrurile se desfășoară numai în fața micilor ecrane și la
modul conflictual. Există o Românie profundă, o Românie culturală,
o Românie care își cunoaște și își respectă istoria și asta încerc eu să
fac cu modestele mele puteri aici, la Bruxelles. Anul 2018 a fost un an
deosebit în care s-au împlinit 100 de ani de la reîntregirea țării: un an
care ne-a amintit de uriașele sacrificii de război, de marii oameni care
au contribuit la realizarea Marii Uniri, de sprijinul Franței, mă gândesc

la Berthelot, mă gândesc la de Martonne, mă gândesc la Ficheux, de
exemplu, mari diplomați ca Basil Stoica, diplomat martir, mă gândesc
la elitele tuturor acestor provincii românești.
2019, anul președinției rotative a României la UE este anul în

care putem să ne mândrim cu faptul că România este azi un loc comun
al coabitării active a populației majoritare cu cele 18 minorități etnice
reprezentate în Parlamentul țării și care au școli și biserici în limbile
lor, reprezentare în administrație și în justiție, drepturi pe care nu toate
țările Uniunii Europene le oferă minorităților lor naționale.
În România de azi fiecare minoritate națională rămâne identică

cu sine, participând la viaţa cetăţii, sprijinită de fundamentul creat de
patrimoniul comun şi identitatea comună. Pentru că, cum spunea
Lucian Blaga în „Trilogia culturii”: „Tot ce putem şti, fără temerea de
a fi dezminţiţi, este ca suntem purtătorii bogaţi ai unor excepţionale
posibilităţi. Tot ce putem crede, fără de a săvârşi un atentat împotriva
lucidităţii, este că ni s-a dat să luminăm cu floarea noastră de mâne
un colţ de pământ. Tot ce putem spera, fără de a ne lăsa manevraţi de
iluzii, este mândria unor iniţiative spirituale, istorice, care să sară, din
când în când, ca o scânteie, şi asupra creştetelor altor popoare. Restul
e — ursită.”
Norica Nicolai,
europarlamentar ALDE
NOTE ASUPRA EDIŢIEI
Asociația nonguvernamentală „ANIMA FORI” a realizat, în 13

noiembrie 2018, cu sprijinul reprezentanților minorităților naționale în
Parlamentul României şi al Comisiei de Cultură a Camerei Deputaţilor,
Conferința „Centenarul Marii Uniri și rolul minorităților naționale la
dezvoltarea societății românești”.
Am organizat acest eveniment din dorința de a promova
imaginea reală a drepturilor și a sprijinului de care se bucură
minoritățile naționale ale României în prezent, din dorința de a ne face
cunoscute valorile culturale ale tuturor minorităților naționale din
România care, de-a lungul unei istorii milenare ne-au îmbogățit, pe
care ni le-am însușit și cu care am construit această țară. Tot ce putem
şti, fără temerea de a fi dezminţiţi, este că suntem purtătorii bogaţi ai
unor excepţionale posibilităţi. Și toate acestea mulțumită faptului că în
această matcă românească au afluat atâtea neamuri, metamorfozând
mirific spiritul și trupul culturii române.
Țara noastră e una democrată, este o Românie ce oferă tuturor
minorităților naţionale, cadrul legal de a învăța, de a se administra,
de a se judeca și de a guverna în limba lor, prin proprii reprezentanți.
O Românie rotundă ca o inimă care bate și datorită fraților noștri din
varii etnii care și-au dovedit, nu o dată, loialitatea față de acest pământ
românesc pe care l-au însămânțat cu geniul lor, pe care l-au reîntregit
în 1918 și pe care l-au înnobilat, nu o dată, în războaie, cu sângele lor.
Frați diferiți ca origine, limbă, istorie şi tradiţii, dar egali în demnitate,
drepturi şi îndatoriri cu cetăţenii români majoritari. La ora integrării
în marea patrie a tuturor naţiunilor europene, rolul minorităţilor
naţionale se cuvine recunoscut deoarece ceea ce în anumite epoci a
putut părea unora o povară şi o problemă dificilă, uneori imposibil de

rezolvat, a devenit astăzi o sursă de îmbogățire spirituală pentru o mai
bună integrare în marea simfonie a naţiunilor europene.
Celebrarea Centenarului Marii Uniri a fost principala preo-
cupare de ordin cultural a cadrului instituțional românesc în 2018.
Organizarea, de către Parlamentului României a unui astfel de eveni-
ment a adus un plus de imagine și de valorificare mediatică, inclusiv
la nivel european, a situației existente în România (respectiv acordarea
și respectarea drepturilor minorităților etnice, acestea beneficiind de
aportul nemijlocit al statului în perpetuarea identitară și culturală,
alături de populația majoritară). Presa publică din România reflectă
cu căldură, de decenii, evoluția identitară a minorităților naționale din
România.
Acest volum este dedicat dialogului intercultural. Tematica
volumului are în vedere, prin prelegerile susținute în cadrul conferinţei,
promovarea elementelor identitare ale minorităţilor etnice, istoria şi
evoluţia relaţiilor cu populația majoritară, contribuţia la patrimoniul
cultural comun (personalităţi exemplare), exemple de colaborare
pentru dezvoltarea economică, culturală, științifică a țării.
Dragoş Daniel Zisopol, vicelider al Grupului minorităţilor din
Camera Deputaţilor a spus, în deschiderea conferinței: „Minorităţile
naţionale au fost, sunt şi vor rămâne alături de poporul român în aceasta
ţară primitoare pe care eu o numesc o Europa Unită înainte de a exista
Uniunea Europeană. Ce înseamnă o minoritate în România? Faptul
că minoritățile naţionale se pot exprima în Parlamentul României este
remarcabil, exemplar pentru întreaga Europă!”.
Minoritățile Naționale din România
Conform datelor demografice ale celui mai recent recensământ
(2011) organizat în România precum și datelor financiare actualizate
până în 2017, minoritatea maghiară se află pe primul loc ca pondere,
cu peste 1.200.000 persoane, majoritatea în județele Harghita și
Covasna. Educația în limba maternă se face în peste 1000 unități de
învățământ, cu peste 10 000 de profesori, pentru peste 160.000 de elevi.

În 8 universități din România există facultăți cu predare în maghiară,
la care sunt înscriși peste 10.000 de studenți. În 11 județe se realizează
educația profesională în domenii precum pedagogia, teologia, artele
vizuale, muzica și sportul.
În ce privește utilizarea limbii maghiare în administrația
publică, aceasta este asigurată pe scară largă în județe precum Covasna,
Harghita, Mureș, Satu Mare, Bihor, precum și în diferite departamente
la nivelul instituției prefectului.
Cunoașterea limbii maghiare reprezintă un avantaj în procesul
de obținere a unui loc de muncă, în cadrul unor instituții administrative
și prefecturi din județele în care locuiesc etnici maghiari. Majoritatea
serviciilor publice descentralizate din județele Harghita, Covasna,
Bihor, Mureș și Sălaj pot funcționa în limba maghiară, la cerere.
Serviciile publice, în special în domeniul agriculturii, educației,
culturii, finanțelor, obiceiurilor și protecției sociale din județele Bihor,
Mureș, Sălaj, Satu Mare, Timiș primesc în limba maghiară solicitări
orale sau scrise și pot emite răspunsuri în aceeași limbă, la cerere.
De altfel, limba maghiară este utilizată la cerere în tribunalele
de primă instanță din Odorheiu Secuiesc, Gheorgheni, Tribunalul
Harghita sau Tribunalul Satu Mare și în fața diferitelor parchete din
România.
Din punct de vedere politic, etnicii maghiari din România s-au
organizat în cadrul Uniunii Democratice a Maghiarilor din România -
UDMR, organizaţie reprezentativă, care a participat la toate alegerile,
obţinând o importantă reprezentare parlamentară. De asemenea,
există organizații politice de mai mică anvergură, precum Partidul
Civic Maghiar și Partidul Popular Maghiar din Transilvania.
Reprezentarea parlamentară este asigurată în ambele camere
ale Parlamentului României, existând un număr de 21 de deputați și 9
senatori din partea minorității maghiare.
Structura reprezentativă a minorității maghiare este Uniunea
Democrată a Maghiarilor din România, care a obținut, în prezent,

peste 200 de posturi de primar, peste 2500 de posturi de consilier local
și peste 100 de posturi de consilier județean.
Există numeroase instituţii de cultură ale minorității maghiare,
între care: Opera Maghiară din Cluj, Teatrul Maghiar de Stat din
Cluj, Teatrul Național din Târgu Mureș, Teatrul Maghiar de Stat Csiki
Gergely (Timișoara), Teatrul Tamasi Aron (Sfântu Gheorghe), Teatrul
Tomcsa Sandor (Odorheiu Secuiesc), Muzeul Național Secuiesc (Sfântu
Gheorghe), Muzeul Secuiesc al Ciucului (Miercurea Ciuc), Biblioteca
Teleki-Bolyai (Târgu Mureș), Casa memorială Ady Endre (Satu Mare),
Casa memorială Tamasi Aron (Lupeni, Harghita), Casa memorială
Aprily Lajos (Praid, Harghita) şi Casa memorială Petofi Sandor (Turda,
Cluj).
Învăţământul în limba maghiară cunoaşte, de asemenea, o lar-
gă reţea de grădiniţe, şcoli, licee cu predare exclusiv în limba maghiară
sau secţii şi clase în licee bilingve. Învăţământul superior are un
important număr de specializări în limba maghiară la Universitatea
Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, la Universitatea de Medicină, Farmacie,
Științe Tehnologie din Târgu Mureş, Academia de Artă Teatrală din
Târgu Mureş, precum şi la numeroase universităţi şi colegii private din
Cluj-Npoca, Târgu Mureş, Oradea, Gheorgheni și Miercurea Ciuc.
Cea de-a doua minoritate națională ca pondere în structura
demografică a României este cea a romilor care numără cca. 250.000
de persoane vorbitoare de limbă romani. Pe lângă acestea, un număr
mult mai mare de persoane din rândul acestei etnii, evită să să își
declare etnia, astfel că numărul neoficial al persoanelor aparținând
minorității rome este între 1,5-2,5 milioane. Educația în limba maternă
se realizează în peste 250 de unități de învățământ, cu peste 1000 de
elevi și cca. 400 cadre didactice. Se predau, de asemenea, ore de istorie
a romilor și de tradiții și muzică ale romilor. Peste 24.000 de elevi
urmează programele educaționale care oferă 4 ore de limba romani pe
săptămână, asigurate pentru școlile primare și secundare.
Ministerul Educației Naționale (MEN) organizează și fi-

nanțează în fiecare an o serie de activități educaționale legate de
promovarea limbii romani. Învățământul superior în limba romani este
organizat în 3 universități din România, iar utilizarea limbii materne în
administrația publică este asigurată de cca 120 de persoane vorbitoare
de limba romani, angajate la nivelul autorităților publice locale. Există
angajați aparținând minorității rome la nivelul Poliției Române. De
asemenea, studenții ce țin de minoritatea romă beneficiază de locuri
rezervate în cadrul diferitelor unități de învățământ ale Ministerului
Afacerilor Interne. Minoritatea romilor este reprezentată în Parlamentul
României de un membru al Asociației Partida Romilor Pro-Europa.
Minoritatea turcă este reprezentată de cca. 28.000 de persoane,
dintre care cca. 25.000 vorbesc, ca limbă maternă, limba turcă. Ponderea
cea mai mare de etnici turci se regăsește în județele Constanța și Tulcea.
Educația în limba maternă se desfășoară în cca. 70 de unități
de învățământ cu cca. 4200 elevi și 60 de cadre didactice, în principal
în județele Constanța, Tulcea, Brăila și București. Studii superioare în
limba turcă pot fi urmate în 3 universități. Folosirea limbii turce în
justiție este asigurată în fața instanțelor judecătorești din România,
precum și în cadrul procedurilor de urmărire penală, în fața unor
parchete din România. Utilizarea limbii materne în administrația
publică este asigurată de cca. 16 angajați vorbitori de limba turcă la
nivelul autorităților publice locale. Limba turcă este utilizată și în cadrul
Inspectoratului General pentru Situații de Urgență, Jandarmeriei
Române, Poliției Române și Poliției de Frontieră Române. Minoritatea
turcă este reprezentată de Uniunea Democrată Turcă a României și
beneficiază de un loc în Camera Deputaților a Parlamentului României.
Minoritatea italiană din România este constituită din cca. 3500
de persoane, dintre care peste 2000 vorbesc limba italiană ca limbă
maternă. Etnicii italieni se regăsesc în special în București, Galați,
Timișoara, Oradea și Iași. De educația în limba italiană ca limbă
maternă beneficiază aproximativ 700 de elevi, prin intermediul a peste
40 de cadre didactice. Elevii aparținând minorității italiene au locuri

rezervate în cadrul diferitelor unități educaționale ale Ministerului
Afacerilor Interne, altele decât cele alocate minorităților maghiară și
romă. Utilizarea limbii italiene în administrația publică este asigurată
de vorbitori de limba italiană angajați la nivelul autorităților publice
locale. Personal vorbitor de limba italiană activează și la nivelul
Jandarmeriei Române. Minoritatea italiană beneficiază de un loc în
Camera Deputaților a Parlamentului României.
Minoritatea ucraineană din România numără peste 51.000
persoane, din care aproape 49.000 vorbesc limba ucraineană. O
concentrație mai mare de etnici ucraineni este întâlnită în județele
Maramureș, Suceava, Caraș-Severin, Timiș, Tulcea, Arad, Botoșani și
Satu Mare.
Învățământul superior este asigurat în 3 universități, iar limba
ucraineană este predată studenților la Universitatea „Ștefan cel Mare”
din Suceava, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca și la
Universitatea din București. Educația în limba maternă se face în peste
90 de unități de învățământ cu aproape 6000 de elevi și 100 de cadre
didactice. Totodată, în anumite unități de învățământ se realizează
cursuri de istorie și tradiții ale minorității ucrainene, muzică și credință
ortodoxă ucraineană.
Folosirea limbii materne în justiție este asigurată în fața
instanțelor de judecată, în cadrul procedurilor de urmărire penală,
precum și în fața unor parchete din România. Utilizarea limbii
materne în administrația publică este asigurată de cei aproape 100
de vorbitori de ucraineană angajați la nivelul administrației publice
locale. Totodată, vorbitori de limbă ucraineană sunt angajați la în
cadrul Oficiilor Județene ale Inspectoratului General pentru Situații
de Urgență, Jandarmeriei Române, Poliției Române și Poliției de
Frontieră Române. Minoritatea ucraineană este reprezentată de
Uniunea Ucrainenilor din România și beneficiază de un loc în Camera
Deputaților a Parlamentului României.
Minoritatea ruteană cuprinde cca. 500 de persoane, dintre

care peste 400 vorbesc limba ruteană ca limbă maternă. De ocupația
în limba ruteană se ocupă Asociația „Uniunea Culturală a Rutenilor
din România”, entitate ce a editat și prima carte de rugăciuni în
această limbă, și care beneficiază de un loc în Camera Deputaților a
Parlamentului României.
Minoritatea sârbă numără cca. 18.000 de persoane, dintre care
aproape 17.000 vorbesc limba sârbă ca limbă maternă. Minoritatea
sârbă locuieste mai ales în județele Arad, Caraș-Severin, Mehedinți
și Timiș. Educația în limba maternă este oferită, în 4 județe, în cca.
20 de unități de învățământ, la cca. 800 de elevi, implicând cca. 60 de
profesori de limba sârbă ca limba maternă. Un inspector de limbă sârbă
activează în Consiliul Județean de Educație din Timiș, iar la următorul
ciclu de învățământ, limba sârbă este predată la două universități.
Totodată, limba sârbă este folosită, când este cazul, în fața
diferitelor instanțe din România. În administrația publică locală sunt
angajați vorbitori de limba sârbă, precum și la nivelul Inspectoratului
General pentru Situații de Urgență, al Jandarmeriei Române, Poliției
Române și Poliției de Frontieră Române. Minoritatea sârbă este
reprezentată de Uniunea Sârbilor din România și beneficiază de un loc
în Camera Deputaților a Parlamentului României.
Minoritatea germană numără peste 35.000 de persoane, dintre
care peste 25.000 vorbesc limba germană. În România există mai multe
comunități germane, cu istorie și locație diferită: sașii transilvăneni,
germanii Zipser, în nordul Transilvaniei, șvabii din nord-vestul
României, șvabii bănățeni din județul Caraș-Severin, germanii din
Bucovina și germanii din Dobrogea. Educația în limba maternă
are loc în cca. 170 de unități de învățământ cu cca. 22.000 de elevi,
în 16 județe, precum și București, fiind implicate cca. 750 de cadre
didactice. De asemenea, aproape 5.000 de copii studiază în cca. 120 de
unități educaționale preșcolare publice și private. În ceea ce privește
învățământul superior în limba germană, acesta se desfășoară în 11
universități, pentru cca. 1.000 de studenți. Folosirea limbii materne

în justiție este asigurată în fața instanțelor judecătorești din România,
precum și în cadrul procedurilor de urmărire penală, precum și în fața
unor parchete din România. Utilizarea limbii materne în administrația
publică este asigurată de un expert pentru minoritățile naționale care
asigură relația cu minoritatea germană și angajați vorbitori de limbă
germană din cadrul instituției prefectului Bihor, serviciilor publice
descentralizate, Inspectoratului General pentru Situații de Urgență,
Jandarmeriei Române, Poliției Române, Poliției Române de Frontieră.
Minoritatea germană este reprezentată de Forumul Democrat al
Germanilor din România și beneficiază de un loc în Camera Deputaților
a Parlamentului României.
Minoritatea rușilor și lipovenilor cuprinde cca. 24.000
de persoane, dintre care cca. 18.000 vorbesc limba rusă ca limbă
maternă. Educația în limba maternă este oferită în cca. 36 de unități
de învățământ, având cca. 1500 de elevi și 50 de profesori de limba
rusă ca limba maternă, în principal în 8 județe (Tulcea, Constanța,
Brăila, Iași, Suceava, București, Cluj, Timiș și Dolj). MEN organizează
și alte activități și programe, inclusiv un concurs național privind
religia, dedicat vechii credințe ortodoxe. În 6 universități se desfășoară
învățământul superior în limba rusă. Utilizarea limbii materne în
administrația publică este asigurată de angajați vorbitori de limba rusă
la nivelul autorităților publice locale, Inspectoratului General pentru
Situații de Urgență, al Jandarmeriei Române, Poliției Române și Poliției
Române de Frontieră. Minoritatea lipovenească este reprezentată de
Comunitatea Rușilor Lipoveni din Romania și beneficiază de un loc în
Minoritatea croată este constituită din peste 5.500 de persoane,
concentrate în județele Caraș-Severin și Timiș, iar peste 5.000 dintre
acestea vorbesc limba croată ca limbă maternă. Educația în limba
maternă este oferită în peste 10 unități de învățământ, la aproximativ
350 de elevi, fiind asigurată de cca. 15 cadre didactice. În ceea ce
privește învățământul superior, există un departament de limbă și

literatură croat în cadrul Universității din București. Folosirea limbii
materne în administrația publică este asigurată de angajați vorbitori de
limba croată, precum și în cadrul Poliției de Frontieră din România.
Minoritatea croată este reprezentată de Uniunea Croaților din România
și beneficiază de un loc în Camera Deputaților a Parlamentului
României.
Minoritatea tătară numără peste 20.000 de persoane, dintre
care cca.18.000 vorbesc limba tătară ca limbă maternă. Tătarii trăiesc
în principal în județele Constanța și Tulcea, precum și în București.
Limba tătară este studiată în două școli din județul Constanța, iar
elevii aparținând minorității tătare își pot studia limba maternă în
cadrul școlii comunitare a Uniunii Democrate a Tătarilor Turco-
Musulmani din România. Utilizarea limbii materne în administrația
publică locală este asigurată de angajați vorbitori de limba tătară, care
sunt angajați inclusiv la nivelul Poliției Române. Minoritatea tătară
este reprezentată de Uniunea Democrată a tătarilor turco-musulmani
din România și beneficiază de un loc în Camera Deputaților a
Minoritatea slovacă cuprinde cca. 14.000 de persoane, dintre
care cca.13.000 vorbesc limba slovacă ca limbă maternă. Etnicii slovaci
trăiesc mai ales în județele Arad, Bihor, Sălaj și Timiș. Educația în
limba maternă se realizează în cca. 20 unități de învățământ, la cca.
800 de elevi. În baza cooperării la nivelul ministerelor, Slovacia trimite
anual profesori de limbă slovacă la unitățile de învățământ din Arad și
Bihor. Există un departament de limba slovacă și un lector universitar,
în cadrul Universității din București. În anumite cazuri, limba slovacă
a fost utilizată în fața instanțelor din România. Totodată, este utilizată
în administrația publică locală, la nivelul Inspectoratului General
pentru Situații de Urgență, Jandarmeriei Române, Poliției Române și
Poliției de Frontieră Română. Minoritatea slovacă este reprezentată de
Uniunea Democrată a Slovacilor și Cehilor din România și beneficiază
de un loc în Camera Deputaților a Parlamentului României.

Minoritatea evreiască numără peste 3.000 de persoane, dintre
care peste 600 vorbesc limba idiș ca limbă maternă. În București există
un Centru de Cercetare și Conservare a Culturii Idiș. Cursurile de
limbă idiș și respectiv ebraică sunt organizate la filialele Centrului
Comunitar Evreiesc din România. Învățământul superior este posibil
în Centrele de Studii Iudaice din cadrul a 3 universități. Minoritatea
evreiască este reprezentată de Federația Comunităților Evreiești din
România / FCER și beneficiază de un loc în Camera Deputaților a
Minoritatea greacă numără peste 3.500 de persoane, dintre
care cca. 2500 vorbesc limba greacă ca limbă maternă. Minoritatea
greacă este concentrată în București, Ploiești, Pitești, Târgoviște,
Craiova, Constanța, Iași, Brașov. Limba greacă este limbă de predare
în 7 județe (Constanța, Tulcea, Galați, Iași, Brașov, Dolj, Neamț)
pentru peste 300 de elevi. Predarea limbii grecești ca limbă maternă
se realizează sub coordonarea filialelor Uniunii Elene din România.
Vorbitori de limba greacă sunt angajați la nivelul Jandarmeriei Române
și Arhivelor Naționle. Minoritatea greacă este reprezentată de Uniunea
Elenă din România și beneficiază de un loc în Camera Deputaților a
Minoritatea bulgară este constituită din cca. 7.500 de persoane,
dintre care cca. 6.500 vorbesc limba bulgară ca limbă maternă.
Acestea sunt concentrate în județele Timiș și Arad. Studiul în limba
maternă este asigurat pentru cca. 500 de elevi, de către aproximativ
10 cadre didactice, în principal în cele două județe menționate. Un
inspector de limbă bulgară activează în Consiliul Județean de Educație
din Timiș, iar studii superioare de limbă bulgară pot fi urmate la
Universitatea din București. În unele cazuri limba bulgară este folosită
în fața diferitelor instanțe din România. Utilizarea limbii materne în
administrația publică este asigurată la nivelul autorităților publice
locale, la nivelul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență,
al Jandarmeriei Române, al Poliției Române și al Poliției de Frontieră

Române. Minoritatea bulgară este reprezentată de Uniunea Bulgară
din Banat-România și beneficiază de un loc în Camera Deputaților a
Minoritatea cehă numără cca. 2.500 de persoane, dintre care
peste 2.000 vorbesc limba cehă ca limbă maternă. Minoritatea cehă
este concentrată în județele Caraș-Severin și Mehedinți, iar educația
în limba maternă este oferită unui număr de cca. 100 de elevi. Există
5 unități educaționale implicate în predarea limbii cehe, la care
activează cca. 10 profesori de limbă cehă ca limbă maternă. În ceea ce
privește învățământul superior, există Departamentul de limbă cehă la
Universitatea din București. Utilizarea limbii materne în administrația
publică este asigurată de vorbitori de limbă cehă. Minoritatea cehă
este reprezentată de Uniunea Democratică a Slovacilor și Cehilor din
România și beneficiază (împreună cu minoritatea slovacă) de un loc în
Minoritatea macedoneană cuprinde peste 1.200 de persoane,
dintre care peste 700 vorbesc limba macedoneană ca limbă maternă.
Educația în limba macedoneană este oferită de filialele locale ale
Asociației Macedonenilor din România, entitate care și beneficiază de
un loc în Camera Deputaților a Parlamentului României.
Minoritatea albaneză din România numără peste 400 de
persoane, dintre care peste 300 vorbesc limba albaneză ca limbă
maternă. Comuniatea etnică este reprezentată de Liga Albanezilor din
România și beneficiază de un loc în Camera Deputaților a Parlamentului
României.
Minoritatea armeană cuprinde peste 1.300 de persoane, dintre
care peste 700 vorbesc limba armeană ca limbă maternă. Educația în
limba maternă este oferită în București, la Școala Misakian-Kesimian,
atașată a Uniunii Armenilor din România. A fost înființat un
departament de studii armene al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-
Napoca, iar Departamentul de limbă armeană este la Universitatea
din București. Minoritatea armeană este reprezentată de Uniunea

Armenilor din România și beneficiază de un loc în Camera Deputaților
a Parlamentului României.
Irina Airinei,
Capitolul 1
Centenarul Marii Uniri:
Contextul istoric și politic al Marii Uniri
Contribuția minorităților naționale la momentul

istoric din 1918
Personalități marcante ale Marii Uniri
Aportul Bisericilor la înfăptuirea idealului de unitate

a neamului românesc
Proclamaţia de la Alba Iulia la 100 de ani
Varujan Pambuccian,
deputatul Uniunii Armenilor din România,
liderul Grupului parlamentar al minorităţilor naţionale
din Camera Deputaților
F
ormarea statului român relevă o istorie foarte interesantă care
a fost destul de virusată de discuţiile din timpul Conferinţei de
Pace, conferinţă în care minorităţile au fost folosite pentru a
se stabili graniţe, iar lucrul acesta reprezintă una cauzele celui de-al
Doilea Război Mondial. Felul în care au fost gândite „popoarele” (aşa
erau numite minoritățile în Proclamaţia de la Alba Iulia, cu drepturile
lor şi mecanismele de protecţie ale acestor drepturi) este surprinzător
de avansat pentru acea epocă şi este extraordinar şi tot atât de bine
definit, mult mai bine decât au fost definite toate acestea în Constituţia
din 1923 ce a urmat.
Primul lucru care se poate observa este că se vorbește despre
drepturile „popoarelor” (minorităților n.n.) încă de la punctul nr. 3 al
Proclamaţiei, după ce se menționează unirea cu ţara, iar imediat după
aceasta se vorbeşte despre „drepturile popoarelor”. Ele sunt statuate
foarte sus pentru că ele vin dintr-o experienţă mult mai interesantă
a Transilvaniei. Toată această desfăşurare a unui mod de a gândi pro
românesc şi pro minoritar a apărut foarte puternic în Transilvania încă
în jurul anului 1600, adică foarte devreme. Acesta a fost influenţat
foarte rapid de modul de gândire iluminist şi a preluat foarte multe
dintre ideile iluminismului pentru că Transilvania a fost o zonă
extraordinar de tolerantă din punct de vedere religios. Şi toleranţa

aceasta există (să nu uităm că în Transilvania, de exemplu, s-au refugiat
husiştii după ce mişcarea lor a fost înfrântă). În Transilvania existau
luteranii germani, erau calviniştii maghiari, era şi biserica catolică, în
Transilvania coexistau două popoare, germanii şi maghiarii, precum
şi două religii. Luteranii şi calvinii au fost cei care au încurajat foarte
mult în acel moment populaţia românească să înceapă să-şi folosească
limba română ca limbă de cult, lucru care nu se întâmpla în Valahia şi
în Moldova unde limba de cult era limba slavonă. Tot ei au încurajat
apariţia şcolilor în limba română şi a unui întreg fenomen cultural
absolut extraordinar care erupe, după aceea, sub forma aşa-numitei
Şcoli Ardelene de mai târziu.
Lucrurile acestea au fost fundamentale pentru modul în care
a fost gândită Proclamaţia. Să nu uităm că nu întâmplător cel care a
citit-o era un cleric greco-catolic: Iuliu Hossu. Să nu uităm că acolo
se găseşte o anumită filosofie de convieţuire care se probase în timp.
Şi faptul că acolo se stipulează păstrarea identităţii, educaţie în limba
maternă, instituţii ale minorităţilor, reprezentarea minorităţilor, ceea
ce reprezenta un caracter revoluţionar pentru acea epocă.
De altfel, Proclamaţia de la Alba Iulia reprezintă un act
constitutiv nu doar al României moderne ci și al naţiunii române
moderne, în care „popoarele”, erau privite ca părţi constitutive ale
naţiunii române moderne. Şi aşa a rămas până în ziua de azi.
De aceea trebuie să facem o distincţie foarte clară între ce
înseamnă un grup etnic (care, de obicei, are legătură cu o emigraţie)
şi o minoritate naţională, care deține un element istoric fundamental
de convieţuire şi care presupune un alt tip de atitudine al comunităţii
respective în interiorul naţiunii şi al statului. Acest fapt nu a fost foarte
bine redat în Constituţia din 1923, probabil, sub influenţa discuţiilor
nesfârşite din perioada tratatului de pace, a fost creionat mult mai
prudent decât era scris în Proclamaţia de la Alba Iulia, acesta fiind
și motivul pentru care minoritatea germană nici nu a votat, în 1923
Constituţia.
Momentul 1923 și-a făcut simțită prezența chiar şi în perioadele
de dictatură crâncenă, chiar şi în perioada dictaturii antonesciene, chiar
şi în perioada dictaturii comuniste. Minorităţile au fost considerate
importante, au existat mecanisme deși extrem de impurificate de
ideologiile respective, de reprezentare şi de structurare a lor. Şi lucrul
acesta a făcut posibil ca, atunci când România a reintrat în libertate, să se
înceapă o reconstrucţie a mecanismelor care apar în acea proclamaţie.
La o sută de ani după ea, lucrurile seamănă acum mult mai mult cu ce
scrie în Proclamaţia de la Alba Iulia decât au semănat timp de 60 de
ani în perioada celor două dictaturi şi chiar în perioada domniei lui
Ferdinand şi a primei domnii a lui Carol al doilea.
Poziţia armenilor faţă de actul Unirii de la 1918

În marea lor majoritate armenii au avut o poziție favorabilă
Unirii, sperând însă că oraşul Gherla (Armenopolis) îşi va păstra
caracteristicile pe care le-a avut în perioada imperială. În acea
perioadă, oraşul Gherla a fost un oraş liber imperial, avea propriile lui
legi, propriul lui sistem de justiţie, propriile şcoli, putea să strângă taxe
şi să le folosească în scop propriu şi avea doar o taxă pe care o plătea
către imperiu. Lucrul acesta coincidea cu Proclamaţia, era exact ceea
ce îşi doreau, de fapt, ca prezervare de privilegii pe care le avea oraşul
Gherla. Ulterior, a apărut o stare de dezamăgire, după Constituţia din
1923, pentru faptul că s-au pierdut o mare parte din aceste drepturi pe
care le aveau cei de acolo.
Armenii din Moldova, care erau concentrați în proximitatea
municipiilor Botoşani, Iaşi și Suceava, nu au întâmpinat astfel de
probleme. Aceștia s-au bucurat de libertăţile economice, care au fost cu
prisosinţă satisfăcute după Marea Unire. Erau mulţumiţi, nu şi-au pus
niciodată o problemă instutuţională pentru că ei au vizat tot timpul
construcţii de tipul: comunitatea este în jurul bisericii şi şcolii. Şi lucrul
acesta era îndeplinit.
Armenii care au venit târziu după genocid, după 1915, cu

sprijinul Uniunii Armenilor (care va împlini 100 de ani în 2019), au
beneficiat de sprijinul statului român, care oferea un fel de acte de
identitate şi garanta pentru refugiaţii armeni. Acesta a fost un drept
extraordinar ce s-a dat comunităţii armene atunci, în special din
Bucureşti şi din Constanţa, iar comunitatea nu putea decât să fie foarte
mulţumită că este tratată ca un partener al statului.
Există trei grupuri destul de diferite de armeni, cei din nordul
Moldovei, care erau și cei mai vechi şi care îşi propuneau păstrarea
religiei, şcolii şi libertăţilor economice, cei din sud care, pe lângă
acestea aveau şi problema primirii refugiaţilor care veneau din
Imperiul Otoman şi cei din Ardeal care au privit Constituţia din 1923
ca o pierdere la nivel instituţional. Acestea au fost cele trei atitudini.
Acest fapt a dus şi la o apropiere destul de mare a comunităţii
armene din Ardeal de comunitatea maghiară din Transilvania, gândind
că este un vector care poate să îi ajute să îşi reobţină nişte drepturi
pe care le-a avut. Între timp, după 1990, despre comunitatea armeană
din Transilvania, cea din Moldova şi cea din Ţara Românească, nu se
poate spune că mai există diferenţe de atitudine, acestea fiind destul de
omogene.
Rutenii la Marea Unire
Iulius Firczak,
Deputat în Grupul parlamentar
al minorităţilor naţionale
R
utenii și românii din Transilvania au avut destine paralele de-a
lungul istoriei. În anul 1595 rutenii s-au unit cu biserica Romei și
astfel a apărut Biserica Greco-Catolica Ruteană. Acest lucru le-a
permis rutenilor să își păstreze identitatea în cadrul ducatului polono-
lituanian si să nu fie asimilați de către polonezi sau lituanieni. O sută
de ani mai târziu, românii din Transilvania pornesc pe același drum
în încercarea de a supraviețui. Astfel românii și rutenii din Imperiul
Habsburgic au reușit să supraviețuiască peste veacuri.
Anul 2018 este un an important pentru rutenii din România.
În anul Centenarului Marii Uniri analizăm și dezbatem documentele
și evenimentele de acum o sută de ani. În acele documente, la acele
evenimente, rutenii au fost prezenți. Frica de valul bolșevic ce venea
din est, dorința de a scăpa de represiunile din Imperiul Austro-Ungar și
speranța oferită de cursul bun pe care se afla Regatul României au făcut
ca rutenii să fie printre primii minoritari care s-au declarat susținători
ai Unirii.
Rezoluția de la Alba Iulia (unde și rutenii sunt trecuti ca parte
a națiunii române), prin drepturile prevăzute pentru minoritățile
naționale, este un act vizionar pentru vremea lui care întărește decizia
rutenilor de a susține unirea Transilvaniei cu Regatul României. Un
eveniment deosebit de la 1 decembrie 1918, care îi are în prim plan pe
românii și rutenii din Maramureș a rămas în istorie. În unanimitate, la

acea adunare, vocile maramureșenilor s-au făcut auzite cu o doleanță.
Ei nu erau de acord cu sintagma „de la Nistru pân la Tisa…” deorece
Maramureșul este la stânga și la dreapta Tisei, pe ambele maluri ale
Tisei și în tot Maramureșul sunt frați ruteni și români, așadar ei doresc
ca întrega regiune să se unească cu România. Din păcate acest deziderat
nu a putut fi realizat deși lupta rutenilor și românilor a continuat și
după anul 1918.
Perioada interbelică a fost o perioadă în care rutenii din toate
regiunile țării și-au putut afirma liber indentitatea etnică. Din păcate,
după cel de-al Doilea Război Mondial valul bolșevic care a cuprins și
România a dus la ștergerea rutenilor din istorie și au urmat 50 de ani
de dezrădăcinare. Din fericire, după 1989, rutenii au șansa să trăiască
a treia perioadă de renaștere națională iar acest lucru se întâmplă cu
ajutorul statului român care sprijină toate minoritățile naționale pentru
a-și păstra identintatea etnică.
În 2018 rutenii sărbătoresc, alături de români, 100 de ani de
la Marea Unire și susțin consolidarea poziției României în Uniunea
European și NATO. Cea mai mare realizare în această perioadă a fost
integrarea euro-atlantică. Am reușit să consfințim, astfel, apartenența
noastră la marea familie europeană. Aderarea la NATO și Uniunea
Europeană reprezintă garanții ale idealurilor mărețe de la 1918.
La mulți ani, România!
Aspecte ale contribuției Bisericii greco-catolice
la dezvoltarea societății românești
și la Marea Unire
Prof. univ. dr. Gheorghe Firczak
M
area Unire reprezintă, în evoluția istoriei românilor, un punct
culminant. Ea încheie modernizarea societății românești,
care este cu atât mai valoroasă cu cât nu s-a derulat în
contextul existenței unui stat național cum a fost cazul Franței sau al
Insulelor Britanice. Modernizarea s-a realizat prin conectarea spirituală
a românilor din mai multe teritorii în care locuiau, care aveau situații
oarecum diferite.
În Evul Mediu, în Transilvania, românii și-au pierdut elitele
prin catolicizarea nobilimii care a dus la o dezetnicizare a ei, diluându-
se în masa nobilimii maghiare. Din păcate ortodoxia nu putea contribui
la o revitalizare a românismului din două motive. Nu făcea parte din
religiile recepte recunoscute în Transilvania iar Mitropolia Ortodoxă
de la Karlowitz nu accepta ca privilegiile ilirice să fie extinse și pentru
românii ortodocși din Transilvania. Astfel, aceasta devine un teren
fertil pentru Reformă. Inițial, calvinii doreau traducerea cărților sfinte
în limbile folosite de credincioși. Treptat, se ajunge la generalizarea
limbii maghiare prin calvinizare. Imperialii, speriați de extinderea
Reformei, mai ales a calvinismului, aleg atragerea ortodocșilor, români
și ruteni, la Unirea cu Biserica Romei.
Soluția este mai aproape de dorințele celor cărora li se adresa. Își
păstrau ritul și tradițiile, anulându-se situația și denumirea jignitoare

de tolerați. Prin educație, prin contactul direct cu Occidentul, cu
Umanismul, cu Preiluminismul, apoi cu Iluminismul, treptat, renasc
elitele intelectuale românești. Cel mai important succes a fost acela că
națiunea română se diferențiază în conglomeratul austriac și începe
odată cu Ioan Micu, episcopul Inochentie, lupta pentru emancipare
națională și politică. Inițial fără mari rezultate, dovadă exilul său de 24
de ani, la Roma.
Lupta continuă prin Supplex Libellus Valachorum Transsil-
vaniae, memoriu colectiv realizat de Samuil Micu, Gheorghe Șincai,
Petru Maior, Ioan Budai Deleanu, Ignatie Darabant, Ioan Para, Ioan
Molnar Piuariu, etc. adresat Vienei pentru recunoașterea națiunii
române, ca entitate distinctă în imperiu. Chiar dacă majoritatea
autorilor au fost greco-catolici, aceștia au conlucrat cu ortodocșii.
Episcopii Ioan Bob, greco-catolic, și Gherasim Adamovici, ortodox, au
înaintat împreună documentul Curții imperiale. Petiția a fost respinsă
dar impactul a fost imens. Românii și-au făcut auzită vocea în Sfântul
Imperiu Romano-German. Identitatea românească, pe baza originii
daco-romane a poporului, pe baza caracterului neolatin al limbii,
îndreptățea națiunea română la un statut egal cu ceilalți locuitori.
Petițiile la care ne referim sunt adresate în numele întregii națiuni
române, fără deosebire de confesiune. Școala Ardeleană, o mișcare
culturală pentru emanciparea românilor, formată de Biserica Română
Unită cu Roma, a contribuit prin argumente istorico-filologice la
demonstrarea originii și evoluției românilor, în contextul afirmării
Luminilor în varianta lor germană: Aufklärung.
Revoluția din anii 1848-1849, documentele ei programatice,
mai ales discursul lui Simion Bărnuțiu în Catedrala de la Blaj, din
2/14 mai 1848, constituie o continuare a ideilor precedente, afirmând
argumentele pentru care națiunea română este îndreptățită la o
existență liberă și democratică. Prin cultura sa, prin elocința oratorică
manifestată, Simion Bărnuțiu realizează dimensiunea europeană a
problemei românești. La Blaj, din nou conlucrarea dintre greco-catolici

și ortodocși este la superlativ prin cei doi episcopi Ioan Lemeni, greco-
catolic și Andrei Șaguna, ortodox.
În perioada neoabsolutistă (1849-1859) fruntașii politici
români au continuat demersurile lor pe lângă Curtea de la Viena pentru
concretizarea obiectivelor națiunii române din perioada Revoluției din
anii 1848-1849. Neoliberalismul (1859-1867) a determinat un avânt
național care, din păcate, a fost stopat de dualism. Dieta Transilvaniei
(1863-1864) avea pentru prima dată o majoritate relativă românească.
În prima sesiune (1863) a votat, printre altele, în lipsa deputaților
maghiari, Legea egalei îndreptățiri a națiunii române și a confesiunilor
sale și Legea pentru folosirea limbii române în administrație și justiție,
pe principiul egalității cu limbile germană și maghiară.
Dualismul austro-ungar, politica guvernului de la Budapesta
față de naționalități: germani, croați, italieni, sârbi, ruteni și români a
devenit o premisă importantă a prăbușirii, în anul 1918, a Imperiului
austro-ungar. Dualismul a determinat o reacție și din partea românilor
din Imperiul Habsburgic. În mai 1868 s-a organizat la Blaj o adunare
dedicată Revoluției din 1848-1849, Adunării Naționale de la Blaj. Cu
acest prilej a fost prezentat și adoptat un document, Pronunciamentul
de la Blaj, întocmit de George Bariț prin care se respingea încorporarea
Transilvaniei la Ungaria, se solicita respectarea autonomiei acesteia,
reaplicarea legilor adoptate în anii 1863-1864, reconfirmarea Dietei.
Marea Unire a fost rezultatul afirmării conștiinței naționale
românești în perioada modernă. În Transilvania, acest fenomen devine
o realitate odată cu Unirea cu Biserica Romei Greco Catolică. Întreaga
evoluție a românismului, a luptei pentru emancipare națională a fost
o constantă a greco-catolicilor, care, în diverse momente esențiale,
au colaborat cu ortodocșii. Este foarte semnificativ că, în literatura
de specialitate, de sorginte ortodoxă, se menționează expresis verbis
importanța rolului jucat de Biserica Română Unită cu Roma în acest
sens: În mai bine de două secole de viață petrecute în cadrul Imperiului
austriac și, mai apoi, austro-ungar, se poate spune că Biserica Unită

a urmat o continuă linie ascendentă. Intrase în comunitatea Bisericii
catolice în fruntea unui popor a cărui viață culturală era minimă,
pentru ca, treptat, să devină un important centru de viață religioasă și
cuturală. De asemenea, Biserica Unită a contribuit la momentul fericit
al unirii Transilvaniei cu Regatul României. Aportul la Marea Unire
al Bisericii Române Unite cu Roma Greco Catolică, conjugat cu cel al
Bisericii Ortodoxe Române, a fost unul esențial la realizarea actului
de la 1 Decembrie 1918. Greco-catolicii și ortodocșii au contribuit la
afirmarea românismului, realitate consemnată de istorie ca atare.
Importantă este adoptarea, la 29 septembrie/12 octombrie
1918, la Oradea, de către Comitetul Executiv al P.N.R. a Declaraţiei
de independenţă a Transilvaniei. Cu această ocazie, Teodor Mihali, de
confesiune greco-catolică, i se adresează episcopului de Caransebeș
al Bisericii Ortodoxe, Miron Cristea, invitându-l la Oradea pentru o
discuție legată de starea poporului român. Aceasta a fost prezentată
în Parlamentul maghiar, la Budapesta, la 5/18 octombrie 1918 de
către Alexandru Vaida-Voevod. Se realizează un acord național prin
discuţiile dintre socialiştii români transilvăneni și conducerea P.N.R.
La 16/29 octombrie 1918, la Budapesta, se analizează
oportunitatea formării Consiliului Naţional Român, ca organ suprem
de conducere a românilor. Acesta se şi constituie a doua zi, iar, din
21 octombrie/3 noiembrie îşi mută sediul la Arad şi devine Consiliul
Naţional Român Central. În componenţa sa erau şase reprezentanţi ai
P.N.R., Vasile Goldiş (1862-1934), Aurel Lazăr (1872-1930), Teodor
Mihali (1855-1934), Ştefan Cicio Pop (1865-1934), Alexandru
Vaida-Voevod şi Aurel Vlad (1875-1953) şi şase reprezentanţi social-
democraţi, Tiron Albani (1887-1976), Ion Flueraş (1882-1953), Enea
Grapini (1893-1980), Iosif Jumanca (1893-1949), Iosif Renoiu şi
Baziliu Surdu.
La 18/31 octombrie, C.N.R.C. lansează proclamaţia Către
naţiunea română afirmând existenţa și obiectivele acesteia privind
dezideratul naţional. C.N.R.C. hotărăşte, la 25 octombrie/7

noiembrie 1918, înfiinţarea de gărzi naţionale şi de gărzi civile săteşti
pentru păstrarea liniştii şi averii fiecăruia. La Arad, în intervalul 31
octombrie/13 noiembrie - 2/15 noiembrie 1918 au loc tratative între
C.N.R.C. şi Consiliul Naţional Maghiar. Cel care conduce delegația
maghiară este Oszkàr Jàszi, ministru în Guvernul Károlyi. Propunerile
sale confirmau dorința menţinerii statului maghiar în cadrul hotarelor
convenite în anul 1867 fără uniunea cu Austria, oferind românilor
transilvăneni o autonomie cantonală de tip elveţian.
Propunerile reprezentau diverse variante de continuare a
statului maghiar. La un moment dat Oszkàr Jàszi întreabă exasperat:
„În definitiv, Domnilor, Domniile Voastre ce doresc?” După un scurt
moment de linişte vine răspunsul tranşant prin vocea lui Iuliu Maniu:
„Ruptură totală, Domnilor, asta dorim Domnilor!” În acest fel C.N.R.C.
sistează discuțiile exprimând suveranitatea totală asupra teritoriilor
locuite de români. La 5/18 noiembrie/1918 Marele Sfat Naţional din
Transilvania a publicat un manifest intitulat Către popoarele lumii!,
adresat opiniei publice mondiale, în limbile română, engleză și franceză,
prin care se afirmă planul desăvârşirii unităţii naţionale a românilor. În
data de 7/20 noiembrie 1918 Marele Sfat Național a convocat Marea
Adunare Naţională, la Alba-Iulia, pentru 18 noiembrie/1 decembrie
1918. A doua zi, în „Romînul”, într-un tiraj de 12.000 exemplare apărea
Convocarea.
Tot atunci apare Cuvântul arhiereilor români în care uniții
greco-catolici, Demetriu Radu, Iuliu Hossu, Valeriu Traian Frențiu,
și ortodocșii, Ioan Ignatie Papp, Miron Cristea arată că Biserica
afirmă concret idealurile românilor. Ierarhii se exprimau astfel: „Noi,
subsemnații episcopi ai Bisericii Ortodoxe Române și Greco-Catolice
Române avem ferma convingere că interesele de viață ale neamului
românesc, ai cărui păstori sufletești suntem, pretind cu un categoric
imperativ, înfăptuirea acestui drept de liberă dispunere și față de neamul
nostru.” Demetriu Radu menționa: „În politica românească principiul
regulator pentru episcopii români din Ungaria și Transilvania a fost

acela că facerea și conducerea politicii militante cade în sfera de
activitate a partidului și respectiv a Comitetului Național Român.”
Iuliu Hossu, referindu-se la destinul românilor, afirma: „Învierea are să
fie curată, neprihănită, strălucită...Marele Sfat Național a luat în mână
organizarea poporului iubit...să-și poată croi soarta și să vadă întrupat
visul care a ieșit biruitor din marea suferințelor.” Valeriu Traian Frențiu
s-a adresat preoților din eparhie îndemnându-i și pe ei și pe mireni să
participe la pregătirea și realizarea Marii Uniri.
Consiliul Naţional Român Central, la 9/22 noiembrie 1918,
cere în mod expres guvernului Ungariei să îi recunoască autoritatea
deplină asupra Transilvaniei.
Pregătirea zilei de 1 Decembrie la Alba-Iulia, se face de către
C.N.R.C. În luna noiembrie se constituie consilii naţionale locale care
preiau întreaga putere în Transilvania în 130 de circumscripții electorale
unde au fost aleși 940 de delegați care au primit credenționale. Ele
dovedeau că au fost aleși și mandatați să voteze unirea cu România.
Acestora li s-au atașat, până la totalul de 1228 de delegați alți 288 care
veneau din partea bisericii, școlilor, unor instituții culturale și sportive,
unor asociații, reuniuni și instituții bancare. În Sala Casinei, devenită
Sala Unirii au intrat cei 1228 delegaţi/deputaţi fiind prezenţi și trimişii
Basarabiei şi Bucovinei. Preşedintele C.N.R.C. Ştefan Cicio Pop a
rostit cuvântul de deschidere. Nu putea să nu amintească semnificaţia
momentului şi implicaţiile evenimentului pentru viitorul românilor.
A fost prezentat de către Ion Suciu Raportul despre verificarea
mandatelor, care anunța că erau prezenți 1228 de delegați. Se constituie
Biroul Marii Adunării Naţionale format din Gheorghe Pop de Băseşti,
episcopii Demetriu Radu și Ioan Ignatie Papp-preşedinţi, Ştefan Cicio
Pop, Teodor Mihali şi Ioan Fluieraş-vicepreşedinţi şi nouă secretari.
Gheorghe Pop de Băseşti, preşedintele P.N.R. deschide adunarea
salutându-i pe participanţi. Momentul solemn l-a asigurat Vasile
Goldiş: „Națiunile trebuie să fie libere, ca astfel cu egale drepturi și
condițiuni să poată încheia acea mare unire a popoarelor care va fi

chemată să reprezinte o concepție superioară pe scara civilizațiunii și
să sporească astfel fericirea omenească pe pământ.”
După aceea a citit Rezoluția care proclama unirea cu România.
Au vorbit apoi Iuliu Maniu și Iosif Jumanca. Primul a afirmat:
„Îndeosebi noi, românii din Ardeal și din Ungaria suntem în drept să
cerem această unire, fiindcă aici la noi e leagănul românismului.” Iosif
Jumanca preciza: „Astăzi venim și noi aici, adevărații reprezentanți
ai muncitorimii din Transilvania și Banat, venim să declarăm în fața
dv., în fața Internaționalei Socialiste și în fața întregii lumi că vrem
unirea tuturor românilor.” Gheorghe Pop de Băsești, în final, întreabă:
„Primește onorata Adunare rezoluțiunea propusă de d-l Goldiș în
întregimea ei?” Delegații răspund: „Primim.” Și ovațiile continuă o
perioadă. Atunci, președintele concluzionează: „Adunarea națională a
poporului român din Transilvania, Banat și părțile ungurene a primit
rezoluțiunea prezentată prin Vasile Goldiș în întregimea ei și astfel
unirea acestei provincii românești cu țara-mamă este pentru toate
veacurile decisă.” Proiectul de rezoluţie devine document oficial. După
deliberare, liderii politici au iesit pe Câmpul lui Horea comunicând
celor 100.000 de participanţi rezultatul: unirea necondiţionată a
Transilvaniei cu România, desăvârşidu-se făurirea statului naţional
român care are o suprafaţă de 295.049 km2 cu o populaţie de 16.500.000
de locuitori.
Mulțimea ovaționează: „Trăiască Unirea tuturor românilor!
Trăiască regele Ferdinand! Trăiască regina Maria!” Le vorbesc celor
prezenţi Miron Cristea, Iuliu Hossu, Aurel Vlad, Aurel Lazăr, Silviu
Dragomir, Eleonora Lemeni Rozvan şi alţii, subliniind semnificaţia
momentului şi drumul pe care trebuie să îl urmeze societatea
românească. Iuliu Hossu a citit participanților Rezoluția Marii
Adunări Naționale. Ierarhul relatează momentele înălțătoare: „Atunci
m-am îmbrățișat cu P.S. Sa Dr. Miron Cristea, Episcop de Caransebeș,
în fața mulțimilor entuziasmate, care aclamau și plângeau de bucurie”.
P.S. a adăugat cuvintele: „Pe cum ne vedeți aici îmbrățișați frățește,

așa să rămână îmbrățișați, pe veci toți frații români.” Cuvintele lui
Lucian Blaga redau excelent atmosfera acelei zile: „La Alba-Iulia nu
mi-am putut face loc în sala adunării...Aveam, în schimb, avantajul de
a putea colinda din loc în loc toată ziua, pe câmpul unde se aduna
poporul. Era o roire de necrezut. Pe câmp se înălţau ici-colo tribunele
de unde oratorii vorbeau naţiei. Pe vremea aceea nu erau microfoane,
încât oratorii, cu glas prea mic pentru atâta lume, treceau, pentru
multiplicarea ecoului, de la o tribună la alta. În ziua aceea am cunoscut
ce înseamnă entuziasmul naţional, sincer, spontan, irezistibil, organic,
masiv. Era ceva ce te făcea să uiţi totul, chiar şi stângăcia şi totala lipsă
de rutină a oratorilor de la tribună.
La 24 decembrie 1918 regele Ferdinand a consfințit actul de la
1 Decembrie 1918 prin Decretul de Unire a Transilvaniei cu vechea
Românie.
Minoritățile naționale din România
la Conferința de la Versailles.
Perspectiva Marilor Puteri
Conf. univ. dr. Giordano Altarozzi,

decanul Facultății de Științe și Litere,
Universitatea „Petru Maior” Târgu-Mureş
C
hestiunea minorităților naționale a fost sesizată deja în timpul
conferințelor de pace, atunci când marile puteri au condiționat
recunoașterea noii așezări teritoriale a Europei central-estice
de un angajament oficial referitor la respectarea drepturilor politice
și culturale ale minorităților. Cu privire la România, chestiunea este
ridicată pentru prima dată cu ocazia semnării tratatului de pace cu
Austria care, la art. 60, stipula dreptul principalelor puteri de a lua
toate măsurile considerate necesare cu privire la minoritățile etnice
din România.
Delegația română se declară dispusă să semneze tratatul de
pace, refuzând însă să accepte în mod automat clauzele referitoare
la statutul minorităților naționale, cerând ca acestea să fie analizate
separat și, în orice caz, să fie eliminate prevederile referitoare la dreptul
recunoscut marilor puteri de a interveni în viața politică din România.
Într-o notă transmisă Conferinței de pace, delegația română subliniază
aceste aspecte: «(...) le projet du Traité avec lʼAutriche lèse gravement,
sur plusieurs points ses droits et ses intérêts. En effet la Roumanie se
voit poser par le Traité, malgré ses protestations réitérées, lʼobligation
dʼaccepter dʼavances les décisions que les Grandes Puissances croiront

devoir prendre sur des points qui intéressent la vie intérieure du pays
par rapport au traitement des minorités, au transit et au commerce avec
les autres États. Cette stipulation est incompatible avec la dignité, la
sécurité intérieure et les intérêts économiques dʼun État souverain» . O
zi mai târziu, pe 10 septembrie, tratatul de pace cu Austria este semnat
la Saint-Germain en Laye, în lipsa delegațiilor română și iugoslavă, iar
câteva zile mai târziu Ion I.C. Brătianu își prezintă, în semn de protest,
demisia din funcția de prim ministru al României.
Dar problematica garantării, de către Statul român, a drepturilor
minorităților naționale este ridicată, deja, în februarie 1919, o dată cu
deschiderea negocierilor privind recunoașterea unirii Basarabiei cu
România. Astfel, la 10 februarie, britanicii propun recunoașterea unirii
deja înfăptuite, ca aplicare a principiului naționalităților, menționându-
se totodată necesitatea instituirii unor garanții internaționale menite să
asigure autonomia deplină culturală și locală a minorităților naționale
din regiune. Mult mai aprinse, însă, sunt dezbaterile referitoare la
semnarea unui tratat specific privind statutul minorităților, solicitat în
special de asociațiile evreiești internaționale - care cereau garanții clare
pentru a repara distorsiunile manifestate în perioada antebelică - și
considerat necesar de marile puteri pentru a evita apariția unor viitoare
situații conflictuale. După negocieri îndelungate, pe 9 decembrie 1919,
se ajunge, astfel, la semnarea Tratatului minorităților într-o formă ușor
amendată față de cea inițială propusă de marile puteri.
Astfel, prin documentul semnat la Paris, România se angajează
să introducă aspecte specifice referitoare la drepturile recunoscute
minorităților naționale în viitoarea sa constituție, cu scopul de a evita
ca acte normative subsecvente să încalce aceste prevederi (art. 1);
Guvernul român va asigura tuturor locuitorilor egalitatea deplină, fără
diferențe determinate de naștere, naționalitate, limbă, rasă sau religie,
oferind totodată garanții cu privire la libertatea de cult și de conștință
(art. 2); România recunoaște ca fiind cetățeni români, de drept și fără
alte formalități, orice persoană domiciliată, la data semnării tratatului,

pe teritoriul Statului și care nu se poate prevala de altă naționalitate
decât cea austriacă sau maghiară, lăsând însă cetățenilor austrieci și
maghiari majori posibilitatea optării pentru cetățenia respectivă, cu
obligația de a părăsi teritoriul României în termen de 12 luni succesive
exprimării opțiunii, fiind garantat dreptul de a aduce cu sine toate
bunurile mobile și de a păstra proprietatea bunurilor imobiliare (art.
3); Naționalitatea română este acordată de drept tuturor persoanelor
născute pe teritoriul țării și care nu se pot prevala de altă naționalitate
(art. 6); România se obligă să recunoască de drept și fără alte formalități
cetățenia română evreilor care locuiesc pe teritoriul țării și care nu
se pot prevala de altă naționalitate (art. 7); toți locuitorii României
sunt egali în fața legii și beneficiază de drepturi civile și politice egale,
fără diferențe de rasă, limbă sau religie; în special, originea etnică,
lingvistică sau confesională nu poate limita accesul la funcțiile publice
sau la exercitarea anumitor profesii și meserii (art. 8); minoritățile
naționale au dreptul de a înființa instituții caritative, sociale, religioase
și educative proprii, iar în domeniul învățământului, în astfel de
instituții este permisă utilizarea limbii naționale (art. 9); de asemenea,
în învățământul public, acolo unde există comunități semnificative de
cetățeni aparținând unor minorități naționale, educația va fi oferită
în limba minorității respective, rămânând stabilit dreptul Statului
român de a prevedea obligativitatea învățării limbii române (art.
10); în ceea ce privește Transilvania, în zonele locuite de comunități
semnificative de secui și sași, se va acorda autonomia locală în ceea ce
privește chestiunile referitoare la religie și educație (art. 11); România
recunoaște interesul internațional al prevederilor tratatului, acceptând
rolul de garanție recunoscut Ligii Națiunilor și Curții permanente de
Justiție internațională (art. 12).
Tratatul minorităților, deși semnat de guvernul condus de
Alexandru Vaida-Voevod, este perceput în general ca un ultimatum
impus de marile puteri, iar această percepție continuă să influențeze
atitudinea autorităților române vis-a-vis de minoritățile naționale

în anii imediat următori. Proteste încep să apară foarte repede în
rândul comunității evreiești care denunță o serie de acțiuni, tolerate
de autoritățile publice, menite să limiteze egalitatea lor recunoscută de
angajamentele internaționale asumate de către România. Este ceea ce
se întâmplă, de exemplu, la Universitatea din Cluj în anul 1922, când
studenților evrei le este interzis accesul în sălile Facultății de Medicină,
primul pas spre solicitarea unui numerus clausus menit să excludă
cetățenii evrei de la studiile medicale și, ulterior, de la cele universitare
în general (măsură adoptată, însă, doar în anul 1938).
În special, reprezentanții comunității maghiare fac trimitere,
ori de câte ori se ivește ocazia, la primele două puncte ale articolului III
din Rezoluție, care stabilesc: „deplină libertate națională pentru toate
popoarele conlocuitoare”, prevăzând dreptul recunoscut fiecărui popor
de a se instrui, administra și judeca în limba proprie, fiind garantată
totodată reprezentarea proporțională în instituțiile legislative și
executive locale și naționale (punct 1) precum și libertatea de cult și
autoguvernarea instituțiilor bisericești specifice fiecărei comunități
(punct 2).
Tocmai conținutul acestor articole determinase acceptarea
timpurie a actului Unirii Transilvaniei cu România din partea
celorlalte minorități conlocuitoare, și în special de către sași. Dar foarte
repede, și acestea ajung să fie nemulțumite de interpretarea oferită de
București cu privire la Rezoluția de la Alba Iulia și, mai ales, la Tratatul
minorităților. În special, divergențele se manifestă cu privire la art.
11 din Tratatul minorităților, care stipula dreptul la autonomia locală
a secuilor și sașilor în domeniile religios și educațional. Autoritățile
române resping interpretarea conform căreia acest drept s-ar extinde la
instituții de învățământ superior, ceea ce ar permite funcționarea unor
licee și universități private exclusiv în limbile maghiară și germană,
sprijinite financiar de Ungaria și Germania, și care în consecință ar
putea deveni instrumente de propagandă și activitate anti-românească.
Tot cu privire la învățământul universitar, legile de modificare a

universităților din Cluj și Cernăuți sunt denunțate de minoritățile
din România deoarece, în opinia lor, aduc schimbări radicale în
structura instituțiilor, fără să fie instituite structuri specifice în limbile
minorităților.
Şansa integrării naţionale în România Mare
Prof. Univ. Dr. Vasile Pușcaș
S
tatul-naţiune s-a impus în istoria modernă a Europei ca un
cadru legal-instituţional, în care a fost recunoscută identitatea
caracteristicilor etnice, dar şi pentru a crea un cadru de dezvoltare
economică, socială, culturală, politică a cetăţenilor. În acelaşi timp,
evoluţia istorică a statului-naţiune a statornicit cooperarea între naţiuni
ca normă prin care să fie înlocuită seculara concurenţă conflictuală
între suverani şi statele monarhice.
Liga/Societatea Naţiunilor, propusă la sfârşitul Primului Război
Mondial, a avut intenţia statuării legale şi instituţionale a cooperării
statelor-naţiune care deveniseră principalul actor al sistemului
internaţional pe cale de a fi reconstruit. Iar Uniunea Europeană a fost
posibilă prin metoda coordonării suveranităţilor naţionale pe care
le susţineau statele-naţiune care au dorit să etaleze calităţi noi după
cel de-al Doilea Război Mondial. Această conduită a statelor-naţiune
europene a inspirat şi iniţiativa constituirii Organizaţiei Naţiunilor
Unite care a sprijinit şi recunoscut rolul statului-naţiune la scară
mondială, în tot secolul XX.
Crearea statului român modern: 1859-1918
Avansul principiului naţionalităţii în teritoriile locuite de
români a fost accelerat după 1848, mergând către crearea statului-
naţiune prin Unirea Principatelor Române, în 1859. De la acea dată,
România modernă a fost înzestrată cu o legislaţie şi cu instituţii proprii
funcţionării statului-naţiune, iar viteza procesului a determinat nu
doar sincronicitatea cu statele-naţiune din Occident, ci şi preluarea

uneori mecanică a caracteristicilor unor structuri de operare. Ceea ce a
şi generat celebra dezbatere din cercurile Junimii a formelor fără fond.
Războaiele Balcanice (1912-1913) au revigorat aspiraţia
naţiunii române pentru continuarea evoluţiei către finalizarea alcătuirii
statului-naţiune. Anul 1918 a constituit o etapă importantă a procesului
desăvârşirii statului naţiune România, prin unirea cu Regatul României
a Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei. Sprijinit pe impulsurile aplicării
principiului autodeterminării naţionale enunţate de revoluţia rusă şi
mai ales de preşedintele american Woodrow Wilson, efortul României
şi al mişcărilor/partidelor politice româneşti din provinciile amintite
a mers convergent in direcţia implinirii idealului naţional românesc –
includerea intregii naţiuni române în statul-naţiune România.
Printr-un efort diplomatic, militar şi militantism naţional
constructiv s-a decis la Chişinău, Cernăuţi, Alba-Iulia şi Bucureşti
unirea celei mai mari părţi a naţiunii române în ceea ce, în epocă, a
fost numită România Mare. Iar această alcătuire a statului-naţiune
România a fost recunoscută internaţional prin tratatele negociate şi
decise la Conferinţa Păcii de la Paris (1919-1920).
Drumul parcurs de naţiunea romană până la desăvarşirea
unităţii naţional-statele, în 1918, a fost dificil şi anevoios. Constituirea
nucleului statului naţiune România, în 1859, a pus în faţa liderilor
politicii româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX-lea sarcina
dezvoltării condiţiilor, interne şi externe, pentru finalizarea procesului
istoric amintit. Imperiile ţarist, austro-ungar, otoman care inconjurau
tânărul stat modern românesc şi încorporau teritorii/provincii locuite
de români au pus numeroase piedici în calea înfăptuirii idealului
naţiunii române. Preocupările de modernizare a României, în ultimele
decenii ale veacului al XIX-lea şi primele decenii ale secolului XX,
dimpreună cu evoluţiile contextului european şi cu deosebire în
răsăritul, sud-estul şi centrul Europei au impulsionat mişcarea de
autodeterminare naţională a românilor din imperiile învecinate
statului roman, majoritatea energiilor politice şi economice ale

comunităţilor româneşti fiind dedicate atingerii obiectivului unităţii
depline naţionale şi statale.
Chiar şi după ce românii din Basarabia, Bucovina şi Transilvania
şi-au exprimat opţiunea clară şi în termenii votului popular de a se
uni cu Regatul României, contestările dinspre unele state succesoare
imperiilor care s-au destrămat s-au înteţit în primii ani după realizarea
Marii Uniri, luând forma revizionismului, după semnarea Tratatelor de
Pace şi în întreaga perioadă interbelică, şi a agresiunilor teritoriale ale
puterilor fasciste şi comuniste, la sfarşitul anilor ’30 ai veacului trecut.
Rusia Sovietică (URSS) și Ungaria au derulat chiar operaţiuni
destabilizatoare şi agresive la adresa României, până la deciziile
Conferinţei de Pace, combinaţia bolşevism - velicorusism - hungarism,
generând stări conflictuale armate la graniţele estice şi vestice ale
României Mari. Motivul era cât se poate de evident - nici Rusia Sovietică
şi nici Ungaria nu erau dispuse să recunoască procesul democratic
şi legal al autodeterminării naţiunii române, totodată fiind tributare
formulelor statale imperiale, neagreând apariţia şi evoluţia statelor-
naţiune în Europa Centrală şi Răsăriteană. Pe când Rusia Sovietică
(URSS) a respins decăderea ei ca Mare Putere acaparatoare de teritorii
şi popoare, proiectând un program politic de recuperare a teritoriilor
care au aparţinut Rusiei ţariste, guvernele postbelice ale Ungariei au
menţinut mitul şi megalomania hungarismului ca doctrină de stat,
bazată pe etnicitate şi teritorialitate, chiar dacă şi Ungaria a devenit cu
adevărat stat-naţiune abia la sfarşitul Primului Război Mondial. Poate
de aceea, cum a spus Lucian Blaga, „noi suntem unde suntem - cu toţi
vecinii noştri împreună - pe un pământ de cumpănă”.
România Mare şi reforma statului român

România Mare, rezultată din Unirea din 1918, a însemnat o
dublare a suprafeţei şi populaţiei, faţă de Vechea Românie. Peste o
jumătate de milion de români au rămas în URSS, Iugoslavia, Ungaria
şi Bulgaria. Dar România postbelică a adăugat şi un număr substanţial

de populaţii aparţinând mai multor minorităţi, dintre care cei mai
numeroşi erau maghiari, urmaţi numeric de evrei, ucraineni, saşi şi
şvabi. Merită subliniat faptul că noile provincii unite cu România au
sporit capacitatea productivă industrială a ţării cu peste 230%. Însă
trebuie adăugat imediat că pierderile de război ale României au fost
deosebit de mari - peste o zecime din populaţia antebelică şi distrugeri
enorme ale industriei, agriculturii şi altor ramuri economice.
Ca atare, România postbelică era obligată să repare situaţia
economico-socială generată de război şi, în acelaşi timp, să integreze
în structura statului român noile provincii şi pe cetăţenii lor, să
dezvolte capacităţi instituţionale şi administrative care să eficientizeze
funcţionarea statului-naţiune pentru a se apropia cât mai mult de
stadiul dezvoltării Europei Occidentale. Altfel spus, România Mare
trebuia să devină o Românie Nouă, în care naţiunea să se manifeste în
„plenitudinea istorică”, după cum spera acelaşi Lucian Blaga.
România din a doua jumătate a secolului al XIX-lea a evoluat
într-o structură socio-politică oligarhică pe care principele/regele Carol
I a tolerat-o şi a asociat-o în procesul moderat de modernizare. Mihail
Kogălniceanu recomanda domnitorului, la 1859, ca la vremuri noi să
vină cu oameni noi. Dar, la 1866, în locul oamenilor noi a acţionat
„monstruoasa coaliţie” a oamenilor vechi, cei care au acceptat reforme
modernizatoare în România doar influenţaţi de procesele socio-
economice din exterior sau ca urmare a unor zguduiri sociale interne,
aşa cum s-a întâmplat după 1888 şi 1907. Ionel I.C. Brătianu, în calitate
de prim-ministru al guvernului României refugiat la Iaşi, a fost foarte
impresionat de ceea ce s-a întamplat în Rusia, la începutul anului 1917,
iar după o vizită la Petrograd, i-a propus regelui Ferdinand să accepte
o reformă agrară şi o extindere a dreptului de vot care îşi menţinuse
forma cenzitară. Este adevărat că acest impuls al lui Brătianu spre
reforme a venit şi ca urmare a nevoii de a încuraja soldaţii-ţărani ai
Armatei Române să se dedice pregătirii pentru campaniile militare în
care urmau să fie antrenaţi şi să nu se lase contagiaţi de dezordinile

sociale şi politice din armata rusă şi din estul României. Ceea ce
a însemnat că, încă din ultimii doi ani ai Primului Război Mondial,
liderii politici ai Vechii Românii au sesizat că încheierea conflagraţiei
mondiale va genera şi anumite reforme sociale, economice, politice,
incluzand reformarea statului român.
În timpul pregătirilor din Basarabia, Bucovina şi, cu deosebire,
din Transilvania pentru realizarea unirii acestor provincii cu România,
liderii politici ai românilor s-au exprimat adesea în favoarea unor
reforme care ar fi trebuit să se petreacă în România Mare. Actele prin care
românii au decis, la Chişinău, Cernăuţi, Alba-Iulia autodeterminarea
lor naţională şi unirea cu România, în 1918, conţineau mai multe
sugestii reformatoare, pe care le considerau a fi necesare pentru buna
funcţionare a statului român în care aspirau să se integreze.
Spre exemplu, Declaraţia de Unire a Sfatului Ţării (Chişinău,
27 martie 1918) enunţa câteva „baze” politice, administrative şi
instituţionale care să fie cuprinse în alcătuirea statului român ce urma
să includă şi Basarabia - de la recunoaşterea de către guvernul de la
Bucureşti a reformei agrare basarabene, până la atribuţiile Sfatului
Ţării şi modul de recrutare a funcţionarilor publici, soldaţilor în
Armată, operarea administraţiei locale, drepturile minorităţilor, votul
universal, egal, direct şi secret, alte libertăţi ale individului etc.
La fel, şi Declaraţia de Unire a Congresului General al Bucovinei
(Cernăuţi, 28 noiembrie 1918) a înfăţişat aspiraţia românilor bucovineni
pentru împlinirea unor drepturi politice, sociale, economice şi culturale
în România Mare, liderii politici ai românilor din Bucovina subliniind
frecvent solidaritatea cu românii din Transilvania.
Aceştia, la rândul lor, în Rezoluţia Marii Adunări Naţionale
(Alba Iulia, 1 Decembrie 1918), au enunţat câteva „principii
fundamentale la alcătuirea noului stat român”, între care: libertăţile
pentru „toate popoarele conlocuitoare”, drepturi culturale şi religioase
pentru toţi cetăţenii, „regim curat democratic” - cu vot direct, egal,
secret şi reprezentare locală şi parlamentară, „desăvârşita libertate” a

presei, asocierii şi întrunirii, reforma agrară care să atingă şi marile
proprietăţi, dar să aibă în vedere şi o viitoare politică agricolă prin
care să se obţină atât justiţie socială, cât şi producţii sporite. In acelaşi
timp s-a exprimat speranţa că România Mare se va încadra în ordinea
internaţională a „comuniunii naţiunilor libere” pe care a promovat-o
preşedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson.
Este evident că Generaţia Marii Uniri a realizat
autodeterminarea naţională a românilor din Basarabia, Bucovina şi
Transilvania şi, împreună cu liderii politici ai Regatului României, au
împlinit idealul unităţii naţionale şi statale româneşti. Dar acea elită
politică, intelectuală, militară şi economică românească de la 1918 nu
a considerat realizarea Marii Uniri drept un „sfârşit al istoriei”, ci ca
pe un moment al intrării pe calea care putea duce spre „plenitudinea
istorică” evocată de Lucian Blaga.
Iuliu Maniu, la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, în 1
Decembrie 1918, şi-a încheiat pledoaria în favoarea votării Rezoluţiei
de Unire cu următoarele cuvinte: „Acest proiect arată cărarea pe care,
mergând înainte, ne vom putea atinge idealul şi să punem temelia unei
Românii Mari şi unite, care în veci să fie, ca în ea să se înfăptuiască spiritul
desăvârşitei democraţii şi dreptatea socială”. Aşadar, înfăptuitorii Marii
Uniri au străbătut un drum dificil al procesului istoric care a dus la
autodeterminare naţională, fiind conştienţi că urma etapa „greutăţilor
unei tranziţii la unire” - după cum se exprima acelaşi Iuliu Maniu -,
ceea ce însemna că era preconizat un proces de reformă şi integrare
naţională, concomitent cu validarea statului-naţiune România printr-o
accelerată dezvoltare şi modernizare a societăţii româneşti.
Ce însemna România Nouă?

Adesea, unii lideri politici români au spus că România Mare,
creată prin Marea Unire de la 1918, trebuia să fie o Românie Nouă,
adică să intre în „noua ordine a civilizaţiunii”, după cum s-a exprimat
şi Vasile Goldiş în discursul lui de la Alba Iulia (1 decembrie 1918). O

Românie Nouă trebuia să fie sincronică unei Europe Noi, cea stabilită
prin Tratatele de la Versailles (1919-1920), şi unei ordini internaţionale
noi, cea a predominanţei statelor naţiune ca actori principali ai
cooperării în sistemul internaţional postbelic. Mesajul liderilor politici
români care au elaborat şi promovat Documentele Unirii (1918) a fost
înţeles de o bună parte a elitei politice şi intelectuale a vremii. Spre
exemplu, profesorul de economie politică de la Universitatea din
Bucureşti, N. Basilesco, a publicat, la Paris, o vastă lucrare în două
volume (Librairie Felix Alcan, 1919) despre România în perioada
războiului şi negocierii păcii postbelice. Chiar din introducerea la
volumul al doilea - dedicat proiecţiei evoluţiei României după Primul
Război Mondial - parlamentarul ţărănist spunea că românii trebuiau
să facă din România Mare o „Casă Nouă”, anunţa dezideratul conform
căruia „trebuia ca România Mare să fie o Românie Nouă, o Românie
Modernă”.
O Românie Nouă, conform aceluiaşi autor, nu însemna doar
aderarea la principiile europene şi internaţionale noi, gen Societatea
Naţiunilor, ci, în primul rând voinţa construcţiei unei căi proprii
interne de viaţă modernă. Luând in considerare caracteristicile vieţii
economice, sociale şi politice a Vechii Românii, economistul Basilesco
aprecia că viaţa politică şi socială din România Nouă postbelică avea
mare nevoie de o profundă reformă morală care să elimine viciile de
formă şi de fond ale sistemului politic şi social din România antebelică.
Aproape reluând îndemnul lui Kogălniceanu, adresat
domnitorului Alexandru Ioan Cuza, Basilesco proclama necesitatea
ca România Nouă să pună în fruntea ei oameni noi care să practice
moravuri publice sănătoase şi să nu subordoneze interesele statului
intereselor partidiste, clientelare ori personale, aşa cum constata că s-a
întâmplat în jumătatea de veac de existenţă a statului român. Autorul
menţionat a mai înregistrat, imediat după realizarea Marii Uniri, o
tendinţă spre reluarea vechilor practici politice neconstituţionale şi
oligarhice, chiar sub oblăduirea regelui Ferdinand şi cu concursul

liderului liberal I.I.C. Brătianu, subliniind că o astfel de orientare
va agrava şi mai mult situaţia României ameninţată de pericolul
bolşevismului rusesc şi unguresc. Dar nu numai aspectul reformei
morale a politicii din România Mare - România Nouă a fost evidenţiat
de profesorul Universităţii din Bucureşti. El a expus un adevărat
program extins de reforme ale instituţiilor şi politicilor statului, de la
modificarea Constituţiei şi sistemului administrativ până la reforma
educaţiei, economiei, finanţelor etc.
Toate aceste reforme ar fi trebuit să fie decise de Adunarea
Constituantă a României pentru ca ele să devină o realitate
constituţională într-o Românie Nouă, care trebuia să facă despărţirea
definitivă de viciile structurale şi de sistem din Vechea Românie. O
Românie Nouă aşteptau să se construiască după Marea Unire şi
românii din Statele Unite ale Americii care s-au simţit încurajaţi să se
reîntoarcă în Ţară pentru a-şi investi agoniseala acumulată în Lumea
Nouă.
În publicistica sa din 1919, Alexandru Papacostea explică şi de
ce liderii românilor din Basarabia, Bucovina şi Transilvania au insistat
să introducă, în aceleaşi Documente ale Marii Unirii, dezideratele
reconstrucţiei statului român pornind de la o reală democratizare
şi terminând cu rolul administraţiei locale într-un sistem statal
descentralizat. Al. Papacostea ne spune că aceşti lideri ai românilor
din provinciile unite cu România, in 1918, cunoşteau defectele de
funcţionare ale sistemului politic şi statal din Vechea Românie pe care
regimurile „monopolurilor cointeresate”, liberale şi conservatoare, le-
au menţinut până la sfârşitul Primului Război Mondial. Îndeosebi elita
politică şi intelectuală românească din Transilvania a fost menţionată
ca având o justificată preocupare pentru acest aspect al reconstrucţiei
statului român modern, deoarece decenii la rând au militat pentru
introducerea unor reforme modernizatoare ale statului şi în perioada
apartenenţei la monarhia habsburgică.
De aceea, pentru aceştia, dar nu numai, România Mare

reprezenta nu doar intrarea într-o altă unitate politică, ci într-o
alcătuire statală cu noi direcţii economice, sociale şi culturale, inclusiv
cu ridicate standarde intelectuale şi morale ale vieţii publice.
Al. Papacostea justifică dezideratul ca România Mare să devină
o Românie Nouă prin această aspiraţie a naţiunii române de a avea
o „evoluţie normală şi organică”, iar partidele politice, programele
de guvernare şi regimul parlamentar să ţină seama de diversitatea
intereselor economice şi sociale ale ţării, pe care să le armonizeze şi
promoveze într-un proces de dezvoltare la un nivel care nu a putut
fi realizat în vechea Românie. Gânditorul şi comentatorul politic Al.
Papacostea a specificat faptul că procesul întregirii naţionale a însemnat
realizarea unei întreite unităţi - politică, economică şi socială - care
trebuia să ducă la o transformare fundamentală a societăţii româneşti,
printr-o etapă de tranziţie lipsită de convulsii sociale şi politice, avand
ca finalitate „integrarea naţională”.
Şansa integrării naţionale

În comparaţie cu Occidentul, Europa Central-Sud-Estică
a asimilat principiul naţionalităţii mai accelerat şi intens de la
mijlocul secolului al XIX-lea, cele trei etape de care vorbea Charles
Hodges (1931) fiind străbătute în mai puţin de un veac, menţinând
prelungiri specifice după 1918 când statele-naţiune au fost fondate
sau desăvârşite şi în această zonă. Unii autori consideră că elita
naţională românească a fost supralicitată, după 1918, de amploarea şi
complexitatea dezideratului construcţiei statului naţiune, într-un nou
context internaţional. Nu doar că teritoriul şi populaţia României Mari
au crescut de mai bine de două ori, iar minorităţile aproape şi-au triplat
numărul, dar şi că populaţia românească din provinciile nou incluse
era în stadii diferite de dezvoltare socială şi culturală, iar mentalităţile
lor politice şi administrative erau impregnate de concepţiile şi metodele
din imperiile străine de care s-au desprins.
Dimitrie Gusti avertiza, chiar din 1919, că problema naţiunii

avea o mare însemnătate teoretică şi practică după încheierea Primului
Război Mondial. Prima direcţie indicată de sociologul român era aceea
a raportului dintre naţiune şi stat, iar a doua a relaţiei dintre naţional
şi internaţional. Apreciind că „statul trebuia să se adapteze naţiunii”,
Gusti considera că „statul vechi” urma să fie înlocuit de „statul nou”.
Numeşte chiar „statul nou naţional” drept „personificarea politică şi
juridică a naţiunii, el este naţiunea (spirituală şi economică) concretă,
văzută prin prisma organizatoare a categoriilor politice şi juridice”,
apreciind că un astfel de stat, „profund democratic înăuntru, va înlesni
democratizarea dinafară a raporturilor dintre state”. Aşadar, întrebarea
lansată public de Constantin Rădulescu-Motru, tot în 1919, - „Pe ce
cale evoluăm?” – deja primise destule soluţii teoretice şi practice, şansa
României Mari de a deveni cu adevărat o Românie Nouă depinzând de
voinţa politică decidentă şi raporturile de forţă în stat.
I.C. Brătianu şi Partidul său Liberal, împreună cu regele
Ferdinand, nu au gândit însă o reformă de refondare a statului-naţiune
România, văzând România Mare doar ca o expresie a continuităţii
statalităţii antebelice. De altminteri, Decretul Regal de sancţionare a
deciziei din 1 decembrie 1918, de la Alba Iulia, elaborat şi contrasemnat
de I.I.C. Brătianu, spunea că „Ţinuturile cuprinse în hotărârea Adunării
Naţionale de la Alba Iulia, de la 18 noiembrie / 1decembrie 1918 sunt
şi rămân de-a pururea unite cu regatul României”. Regele şi premierul
Brătianu apreciau că votul universal şi reforma agrară erau suficiente
gesturi de înnoire în România Mare. Ca atare, cele două dinastii
ale puterii politice din România au făcut tot posibilul ca o Adunare
Constituantă să nu emane legi şi proceduri care să genereze o tranziţie
organizată spre o integrare naţională care să exprime voinţa şi doleanţele
cetăţenilor din Vechea Românie şi provinciile nou unite cu România.
Chiar de la începutul anului 1920, deciziile guvernamentale, inspirate
tot de I.I.C. Brătianu, au repus în funcţiune concepţiile centraliste ale
statului român antebelic, iar autorităţile locale, aflate sub influenţa
liberală, au instituit un control sever asupra provinciilor respective.

Devenise evident că, în locul unei strategii de integrare
naţională, Brătianu şi regele Ferdinand au trecut la o aşa-zisă „operă de
românizare” a noilor teritorii intrate în componenţa României Mari.
Sub pretextul refacerii economiei româneşti de pe urma războiului,
partidul lui Brătianu a extins „monopolurile cointeresate” şi în noile
provincii, sub lozinca „Prin noi înşine”. Alegerile parlamentare din
martie 1922 au reluat şi vechile practici electorale din Vechea Românie,
liberalii fiind acuzaţi de fraude masive. Cu toate protestele lui Iuliu
Maniu şi ale altor lideri politici, acele alegeri generale au fost validate,
iar regele l-a reconfirmat pe I.I.C. Brătianu la conducerea guvernului.
În vara aceluiaşi an, guvernul a adus în prim-plan subiectul încoronării
suveranilor României, la Alba Iulia, eveniment realizat în 15 octombrie
1922.
Cu un gest napoleonian, în timpul desfăşurării ceremoniei
de încoronare, regele Ferdinand a luat el însuşi coroana din mâinile
reprezentantului Parlamentului şi şi-a aşezat-o pe cap, sugerând că nu-
şi extrăgea calitatea de suveran de la popor, deci punând sub semnul
întrebării realitatea monarhiei constituţionale în România Mare.
La urma urmei, Constituţia revizuită a fost aprobată de Parlament
doar în martie 1923 şi aceasta a fost tot produsul Partidului Liberal
care a forţat trecerea ei fără o integrare şi a altor trei anteproiecte
de Constituţie pe care le propuseseră celelalte partide politice şi
fără votul unei Adunări Constituante. Aceste decizii politice ale
regelui Ferdinand şi I.I.C. Brătianu au consacrat politica postbelică a
„românizării” ca o reîntoarcere la viciile sistemului politic din Vechea
Românie, atrăgând protestul multor lideri basarabeni şi ardeleni, între
care cel mai vehement a fost acelaşi Iuliu Maniu. Răspunsul liberalilor
a fost că liderii politici care nu acceptau formula centralist-statală şi
autoritarismul brătienist (aprobate chiar şi de regele Ferdinand) erau
„provinciali” şi promovau „regionalismul” ca atac la „românism”, deci
la unitatea şi etnicitatea statală.
Primul deceniu interbelic a fost puternic marcat de disputele

între Partidul Liberal şi celelalte formaţiuni politice din România
Mare, iar dominaţia Brătienilor a fragilizat sistemul politic şi instituţiile
statale datorită stilului lor dominator-autoritar. Din acest motiv,
tranziţia unificării legislative şi administrative a durat aproape toată
perioada de până la izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, iar
în unele domenii legislaţia unificatoare a fost dată abia după această
conflagraţie. Au existat iniţiative izolate, precum crearea Universităţii
româneşti din Cluj, care au demonstrat că „datoria naţională” în
România Mare era să fie promovat un spirit creator nou, prin care
naţiunea română să-şi dovedească sieşi şi tuturor naţiunilor europene
capacităţile de modernizare şi dezvoltare, în ton cu civilizaţia cea mai
înaintată a epocii. Lucian Blaga enunţa, în Apriorism românesc, sensul
superior al termenului „românism” pe care îl înţelegeau nu numai
ardelenii, ci şi alţi lideri intelectuali şi politici din România. Opinia
autorului Poemelor luminii a fost că „românismul” trebuia să exprime
„un complex de potenţe creatoare”, un patrimoniu stilistic prin care să
se contureze „năzuinţa formativă” care să ducă naţiunea română spre
„un înalt potenţial cultural”, prin care „să luminăm cu floarea noastră
de mâine un colţ de pământ”, unde românii să demonstreze că sunt
„purtătorii bogaţi ai unor excepţionale posibilităţi”.
Această înţelegere optimist-creatoare, civilizaţională a
„românismului” ne aminteşte de spusele lui Mihai Eminescu, în 1880,
anume că „nu originea face pe un popor să fie trainic, ci munca lui
proprie, fie cu mâna, fie cu mintea”.
Este indiscutabil faptul că Marea Unire din 1918 a favorizat o
sporire a avuţiei naţionale româneşti, a adus multe oportunităţi pentru
dezvoltarea şi modernizarea României. Însă modul cum a fost derulată
viaţa publică interbelică şi menţinerea vechii structuri oligarhice în
România Mare, dimpreună cu refuzul unei importante părţi a elitei
politice şi culturale de a realiza o integrare naţională reală şi a înnoi
principial şi funcţional statul român rezultat din procesul desăvârşirii
statului-naţiune, a dus la o existenţă societală românească doar

de supravieţuire, nefiind fructificate şansele imense ale dezvoltării
naţiunii române în noile circumstanţe europene şi internaţionale
postbelice. Anii ‘30 ai secolului trecut au fost martorii continuării
gestionării neadecvate a statului-naţiune România de către proprii ei
lideri politici, ceea ce a contribuit şi la incapacitatea acţiunii interne şi
externe de a împiedica prăbuşirea României Mari, în 1940.
(publicat în Sinteza nr. 58, preluat cu acordul autorului)
Atitudini și poziționări ale germanilor1
din provinciile reunite și din Vechiul Regat
față de Marea Unire
Prof. Univ. Dr. Rudolf Gräf,

Prorector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca
1. Mișcarea politică a germanilor din regatul maghiar pentru

păstrarea identității lor naționale germane
În anul 1918, germanii din Banat aniversau 200 de ani de când

începuseră să fie colonizați în cadrul unei acțiuni a statului absolutist
austriac în spirit cameralist (mercantilist) de mare anvergură și care s-a
defășurat timp de trei sferturi de secol. Pe de o parte, era vorba despre
o populație rurală, țărani veniți din diferite regiuni ale Imperiului
Romano-German, Franța sau regiunile nordice italiene și, pe de altă
parte, despre muncitori industriali în regiunea Banatului Montan
1
Șvabii dunăreni (Donauschwaben): Er wurde in den frühen 1920er Jahren von dem
Grazer Geographen Robert Sieger geprägt und 1922 von dem Historiker Hermann
Rüdiger verbreitet.[1] Der Begriff wurde 1930 durch das Außenministerium
der Weimarer Republik bestätigt. Hierdurch wurden die Donauschwaben als
deutschstämmig anerkannt. Nach dem Friedensvertrag von Trianon 1920 wurde
das Banat unter den neu entstandenen Nachfolgestaaten Ungarn, Jugoslawien
und Rumänien aufgeteilt. Der größere nordöstliche Teil ist heute ein Teil von
Rumänien, ein Drittel im Südwesten gehört zu Serbien und ein kleiner Streifen im
Hinterland der Stadt Szeged verblieb bei Ungarn. Durch die neuen Grenzen wurden
jahrhundertelang gewachsene Verbindungen (auch zwischen Serben oder Rumänen)
zerschnitten.
veniți din regiunile montane/miniere ale posesiunilor habsburgice.

O populație care, până la 1918, își strânsese agoniseala prin muncă
susținută și care, în cele din urmă, a ajuns la o situație materială bună,
ba chiar înfloritoare în comparație cu situația pe care o avuseseră în
regiunile de origine și mai ales în comparație cu situația țărănimii
din regiunile înconjurătoare, din Țara Românească sau din regiunile
balcanice.
Contribuiseră la ridicarea regiunii prin acțiunile de desecare
și desțelenire, prin tehnicile agricole avansate, prin ridicarea și
dezvoltarea orașelor, a meșteșugurilor, a comerțului, a industriei. Până
la 1918 contribuiseră la schimbarea radicală a provinciei care, dintr-o
provincie de graniță a Imperiului Otoman, devenise o provincie de
graniță a Imperiului Habsburgic, integrată în circuitul economic al
acestuia dar și în circuitul economic european.
În momentul sosirii lor aici, au venit ca locuitori ai Imperiului,
Banatul devenind provincia imperială „Kronland”, administrată
direct de Viena prin Președintele Administrației Banatului Timișan
„Temescher Banat” și, după aproape jumătate de secol Maria Tereza
s-a văzut nevoită să cedeze presiunilor nobilimii maghiare față de
care se simțea datoare pentru sprijinul primit în timpul războiului
de succesiune la tronul Austriei, astfel că Banatul a fost încorporat
Regatului Ungariei, între 1849-1860, Banatul primind din nou un
statut aparte „Voivodina Sârbească și Banatul Temeșan” pentru ca,
după 1860, să fie integrată din nou în Regatul Maghiar, definitiv în anul
1867 după încheierea dualismului austro-ungar. În această perioadă,
germanii din Banat nu reprezentau, însă, o comunitate națională,
proces care a avut loc abia în timpul și după Primul Război Mondial.
Faptul se datorează modului și obiectivelor în care și pentru care s-a
desfășurat colonizarea austriacă, colonizare care nu a urmărit obiective
naționale cu germanii. Aceștia erau priviți mai ales ca o forță de
muncă plătitoare de impozite. Deoarece Banatul a devenit un domeniu
al Coroanei cu legislație și organizare proprie care nu a privilegiat nici
una dintre națiunile conlocuitoare, în Banat s-au dezvoltat forme de

conviețuire, care au reușit să evite tensiunile și conflictele naționale din
alte provincii ale imperiului.
Integrat Ungariei, Banatul a fost organizat în trei comitate,
granița militară fiind desființată în anul 1873/4. Din punct de vedere
economic, țara cunoaște o mare dezvoltare și datorită politicii
economice elborate și practicate de o elită politică și intelectuală
maghiară remarcabilă (Ferenc Deák, József Eőtvős, Lajos Mocsáry).
Dar nici aceasta și nici elita austriacă nu au rezolvat însă o problemă
esențială, nici la nivelul monarhiei și nici la nivelul regatului maghiar,
și anume problema națională.
Cu cât de mult s-au impus marii proprietari de pământ în viața
politică, cu atât s-a impus și viziunea despre statul național unitar.
La mijlocul secolului al XIX-lea au apărut și primele manifestări
politice ale șvabilor bănățeni. În timpul revoluției de la 1848/1849, 31
de juzi sătești și jurați din 13 comune înaintează împăratului așa numită
Petiție de la Bogarosch a șvabilor („Bogaroscher Schwabenpetition”)
prin care solicită împăratului admnistrație, învățământ și justiție
proprie și numirea unui comite german al șvabilor după modelul
comitelui sas.
Politizarea șvabilor are loc în relație directă cu procesul lor de
stratificare socială, cu crearea unei elite intelectuale, ceea ce s-a întâmplat
abia la mijlocul secolului al 19-lea, odată cu creșterea nivelului de trai și
cu apariția unei categorii de sine stătătoare de muncitori rurali și zilieri.
Din acest moment, însă, ascensiunea elitelor a însemnat și adoptarea
vieții de maghiar, deoarece a face parte din lumea bună și a fi maghiar
erau identice, astfel că aceste elite maghiarizate nu s-au mai identificat
cu populația rurală din rândul căreia proveneau. Astfel că burghezia
și elitele șvabilor bănățeni au fost asimilate în folosul maghiarimii
iar populația de rând a fost lăsată fără nici un fel de apărare în fața
procesului de magiarizare.
Totuşi, reacţiile nu au lipsit. Chiar dacă ele au venit parţial din
afara Banatului. Omul care a reuşit să coaguleze acţiunile şvabilor în

direcţia promovării intereselor lor naţionale a fost Edmund Steinacker
(1839-1929). În presa din Germania, Austria şi Ungaria, dar şi în calitate
de om politic angajat în problema minorităţilor, Steinacker a încercat
să oprească procesul de dizolvare a burgheziei germane din Ungaria
în maghiarime, atât în calitatea sa de om de presă cât şi, mai ales, în
calitatea sa de deputat al saşilor în Parlamentul de la Budapesta, calitate
în care s-a preocupat însă nu numai de soarta saşilor transilvăneni, ci şi
de cea a germanilor din Ungaria în ansamblul lor. Steinacker a fost cel
care a contribuit, în mod esenţial, la „descoperirea” şvabilor , el fiind
omul care a contribuit la afirmarea identităţii naţionale germane în
rândul ţăranilor germani din Ungaria, pe care a încercat să-i determine
să găsească modalităţi de colaborare cu celelalte naţionalităţi din
Ungaria. Politizarea propriu zisă a şvabilor a reprezentat un proces
destul de lung care a debutat cu înfiinţare primelor „societăţi”
(„Vereine”). În memoriile sale, Edmund Steinacker arată că înfiinţarea
asociaţiilor culturale, la chemarea „Deutscher Schulverein” a avut ca
efect nedorit, tocmai intensificarea maghiarizării, însă pe plan social.
Făcând abstracţie de asociaţiile religioase sau de tir (până la 1848),
de cele ale elitei (cazinouri sau asociaţii de înot din deceniile şapte şi
opt ale secolului al XIX-lea) mişcarea „societăţilor” de muzică şi cânt
s-a impus abia în deceniul al nouălea al secolului al XIX-lea, atunci
când populaţia şvăbească a atins o situaţie materială care i-a permis
şi alte preocupări decât cele legate de satisfacerea nevoilor materiale.
Şi acestea au adoptat însă o atitudine pro maghiară. Cel mai bine şi-
au păstrat caracterul german cele din oraşele fostei graniţe militare
germane.
Mişcarea naţională germană cunoaşte o nouă etapă, odată
cu înfiinţarea (la iniţiativa lui Johann Anheuer, prin colaborarea lui
Edmund Steinacker, care fusese contactat în acest scop, de scriitorul şvab
Adam Müller-Guttenbrunn) ziarului „Deutsches Tagblatt für Ungarn”.
Primul număr a apărut la 16 decembrie 1900 la Timişoara. A fost
primul organ de presă din afara Transilvaniei cu o atitudine pronunţat

naţional germană. Steinacker consideră că acesta este momentul din
care se poate vorbi despre începuturile unei mişcări politice germane,
organizate, a germanilor din Ungaria, perioadă care durează până în
1907. În primul deceniu al secolului al XX-lea, se intensifică mişcarea
politică a germanilor din Banat, susţinuţi fiind de forurile interesate
din Germania şi din Austria, dar şi din Transilvania. Sudul Banatului
cu Vârşeţul se profilează drept centru politic al germanilor din Ungaria
de Sud, astfel că, profitând şi de politica naţională mai relaxată a
guvernului condus de baronul Géza Fejérváry, la sfârşitul anului 1906
(30 decembrie) la Vârşeţ a fost înfiinţat: Partidul Popular German din
Ungaria (Ungarländische Deutsche Volkspartei – Magyarországi Német
Néppárt). În fruntea partidului a fost ales Ludwig Kremling, secondat
de Johann Röser şi de un secretariat al Partidului: scopul partidului
era păstrarea şi încurajarea etniei germane din Ungaria. Programul
acestuia, redactat de Edmund Steinacker, s-a adresat nu numai
germanilor din Ungaria de Sud, ci tuturor germanilor din Ungaria. Pe
lângă obiective naţionale, partidul (UDVP) avea în program şi o serie
de obiective general economice, sociale şi democratice.
Până la sfârşitul Primului Război Mondial avea să se afirme
o altă puternică personalitate politică a germanilor din Ungaria:
Rudolf Brandsch (1880-1953), un sas transilvănean care a încercat
să concentreze eforturile tuturor germanilor din Transleithania.
A încercat o distanţare faţă de politica măruntă săsească, printr-o
orientare politică urmărind să-i cuprindă pe toţi germanii din Ungaria:
a colaborat cu Ungarländisch Deutsche Volkspartei, cu Alldeutscher
Verband (Uniunea Pangermană) din Imperiul German a fost membru
al „Cercului de la Belvedere” al arhiducelui Franz Ferdinand, fiind
familiarizat cu planurile privind Austria Mare. Avea să joace un
rol important în 1918, când, în momentele prăbuşirii Monarhiei
Habsburgice a propus autodeterminarea germanilor din Ungaria, spre
deosebire de Jakob Blayer, pentru care mai importantă era păstrarea
integrităţii teritoriale a ţărilor Coroanei Sfântului Ştefan. În momentul

descompunerii Regatului Maghiar, a influenţat decisiv atât pe saşi cât
şi pe şvabi să opteze în favoarea existenţei germanilor în cadrul statului
român. Pentru poziţia germanilor în cadrul statului român a fost
important ca saşii şi şvabii să-şi declare detaşarea de politica ungară
încă înainte de încheierea tratatelor de pace. Ceea ce s-a şi întâmplat.
Oarecum alta a fost soarta populaţiei germane din Banatul
montan. Aşezată aici, tot începând cu secolul al XVIII-lea, se deosebea
de şvabi într-o oarecare măsură, atât în cea ce priveşte locul de origine
– provenea îndeosebi din regiunile alpine ale Austriei, din Boemia,
Moravia şi Zips în Slovacia. Erau mai ales germani, dar, până la jumătatea
secolului al XIX-lea s-au aşezat aici şi slovaci, cehi, italieni ş.a. Interesant
a fost fenomenul germanizării acestei populaţii datorită faptului că
limba vorbită în uzinele, minele şi domeniile erariului şi apoi ale StEG
de la Reşiţa, Bocşa, Anina-Steierdorf, Oraviţa, Moldova Nouă, Sasca
s.a. a fost cea germană. Aceasta în pofida politicii de maghiarizare dusă
de guvernul de la Budapesta. Populaţia muncitorească a şi fost mai
preocupată de problemele politice şi sociale decât de cele naţionale, în
Banatul de Sud dezvoltându-se o mişcare social-democrată puternică.
Totuşi, nici ea nu şi-a pierdut identitatea germană în pofida legislaţiei
maghiare şi a supremaţiei numerice a populaţiei româneşti din Banatul
montan.
În perioada dualismului, istoria germanilor bănăţeni, îndeosebi
cea a şvabilor, este marcată de trezirea conştiinţei naţionale germane,
de dificultatea alegerii între a acorda întâietate statului maghiar sau
naţiunii germane. În acelaşi timp, afirmarea identităţii naţionale
germane din Ungaria acelei vremi s-a lovit de concurenţa afirmării
concomitente şi foarte puternice a naţionalismului maghiar de stat şi
s-a desfăşurat în mod paralel cu mişcarea naţională a celorlalte popoare
din cadrul regatului maghiar. Prăbuşirea Imperiului şi a Regatului,
împărţirea Banatului istoric, au făcut ca germanii din Banat să trăiască
în trei state diferite (Ungaria, Iugoslavia şi România). A fost deci
imposibilă concentrarea tuturor germanilor din Ungaria de Sud într-o

singură formaţiune statală, fapt de altfel dorit de liderii germanilor. În
schimb, liderii politici germani au găsit noi posibilităţi de acţiune în
interesul unei populaţii germane numeroase în cadrul statului român
întregit, proclamat la 1 Decembrie 1918 şi recunoscut prin tratatele
internaţionale care au pus capăt războiului mondial.
2. Mișcarea politică germană în Ungaria anului 1918

Către sfârșitul războiului, când nu mai erau îndoieli asupra
modului în care acesta se va sfârși, asupra faptului că monarhia va fi
sfâșiată de forțe centrifugale, politice, economice și naționale oamenii
politici din Banat au căutat și ei soluții de viitor convenabile pentru
popoarele lor.
Le-a venit în întâmpinare Manifestul din 16 octombrie 1918
prin care împăratul Carol I/Regele Carol al IV-lea anunța, prea târziu,
intenția de a reforma imperiul într-un stat federal, exceptând, însă,
Ungaria unde se aflau marile probleme de ordin național. A urmat
înființarea numeroaselor Consilii Naționale și a celui românesc. În
acest context și oamenii politici din rândurile șvabilor bănățeni și
sașilor transilvăneni au căutat soluții.
În permanență au fost amintite forțele naționale ca fiind
motorul schimbărilor de la acel moment: populația maghiară, în mod
firesc loială statului maghiar, populația germană, foarte integrată
cultural în Ungaria, în marea ei majoritate exprimându-se pentru un
Banat nedivizat în cadrul statului maghiar, dar apărând primele semne
ale unei apropieri față de România, având ca obiectiv principal păstrarea
nedivizată a Banatului pentru a nu-i fi afectate interesele economice,
sârbii dorind, bineînțeles, o integrare în statul slav al sârbilor croaților
și slovenilor și populația majoritară românească dorind, bineînțeles,
unirea cu România. Toate populațiile Banatului doreau, însă, păstrarea
nedivizată a provinciei.
În această perioadă, la Budapesta, exista încă convingerea
că statul maghiar va fi menținut în granițele sale existente, cu toate

popoarele sale de altă limbă maternă, cum se afirma în Proclamația
Consiliului Național Maghiar din 27 octombrie 1918. La fel s-a
menținut această speranță după încheierea armistițiului dintre Ungaria
și Antanta la 13 noiembrie la Belgrad și chiar după ce Consiliul
Național Maghiar a proclamat, la 30 octombrie, Republica Populară
(Mihaly Karoly).
Sașii, cu simțul lor politic extrem de dezvoltat – să nu uităm că
s-au bucurat de autonomie religioasă, administrativă, judecătorească
și economică timp de secole, fiind una din națiunile privilegiate adică
parte a sistemul de conducere a Transilvaniei, că și-au pierdut această
autonomie sub împăratul german și catolic Iosif al II-lea apoi în timpul
revoluției de la 1848/49 și sub dualism când statul maghiar a desființat
Universitatea săsească în 1876 - au reacționat repede, intuind
posibilitățile care li se deschideau și, la 8 ianuarie 1919, și-au declarat
adeziunea la Unire, șvabii au fost mai greu de convins și au avut mai
multe ezitări.
Piatra de încercare pentru decizia de unire cu România,
argumentată prin prisma interesului național german, a reprezentat-o,
deci, Banatul.
2.1. Încercările unei acțiuni comune a germanilor din

Ungaria
2.1.1. Propaganda proromânească a fost efectuată de așa

numiții „șvabi radicali” – în sensul de radicali naționali germani (spre
deosebire de gruparea din jurul lui Jakob Blayer, cea a moderaților
care acorda o importanță mai mare integrării culturale în Ungaria
și păstrării Ungariei în granițele istorice) – practicată de Consiliul
Național German pentru Ungaria, înființat la Budapesta, condus de
omul politic sas Rudolf Brandsch. Acesta a identificat și argumentat
necesitatea reorientării politice acordând prioritate acesteia în fața
păstrării loialității față de statul maghiar. El a atras foști membri

ai Partidului Popular al Germanilor din Ungaria (Ungarländisch-
Deutsche Volkspartei /1906) aflați sub influența „Alldeutscher Verband“
(Uniunii pangermane). Finanțat de bănci săsești din Transilvania,
această grupare s-a integrat în Partidul Popular Germano-Șvăbesc, și-a
creat un organ de presă „Deutsche Wacht” atrăgându-și adepți printere
oamenii politici șvabi din Banat la începutul lui noiembrie 1918.
2.1.2. De cealaltă parte se aflau „moderații” adepții lui Iacob

Blayer, care coducea la Budapesta Consiliul (popular) german-
maghiar” (Deutsch-Ungarischer Volksrat), fidel statului maghiar cu
adepți printre germanii bănățeni care își legau identitatea regională
șvăbească cu apartenența de națiunea politică maghiară. Erau printre
ei foști membrii ai Partidului Independent Maghiar, care prin organul
lor de presă “Schwäbische Volkspresse” se opuneau acaparării lor
pentru idealul Deutschland über alles promovat de pangermanii
(Alldeutsche) sași. Moderații tindeau/sperau la o autonomie culturală
în cadrul unei Ungarii în vechile frontiere, la o integrare completă a
întregii lumi șvăbești în cadrul statului sud-slav opțiunea lor minimală
fiind integrarea Banatului de est la România. După ce în iulie 1919
de la Paris a sosit vestea iminentei divizări a Banatului, filomaghiarii
au renunțat la agitația lor lipsită de perspective și au trecut parțial în
tabăra cealaltă.
În timp ce Rudolf Brandsch milita pentru o acțiune comună a
tuturor germanilor din Ungaria de atunci, Jakob Blayer (1874/1933)
născut într-o familie de țărani din Batschka, cu o educație filomaghiară,
profesor la Universitatea din Budapesta, spera încă, în ciuda
nemulțumirior tot mai mari ale germanilor din Ungaria, în menținerea
lor în cadrul statului maghiar. La 1 noiembrie 1918, după înființarea
Consiliului Național Maghiar la inițiativa lui Blayer a fost înființat
Consiliul Național German-Maghiar, care, însă, spre deosebire de cele
ale celorlalte popoare din Ungaria, nu a avut ca țintă autonomia politică.
2.1.3. Un al treilea grup politic interesant, care a încercat să

joace un rol, dincolo de clasa socială pe care o reprezenta, a fost cel al
social-democraților, în care germanii majoritari ca număr au acționat
împreună cu românii, maghiarii și sârbii. Ei aveau la dispoziție la
Timișoara un ziar „Volkswille”, supus, de altfel, permanent persecuțiilor
regimului de la Budapesta. Social-democrații din Ungaria au înființat
și ei un Consiliu (Sfat/Rat) al muncitorilor și țăranilor germani.
La 10 noiembrie 1918, prin Consiliul Popular German din
Ungaria (Deutscher Volksrat für Ungarn) șvabii și sașii au organizat
împreună la Budapesta, Deutscher Volksrat für Ungarn cuprinzând
reprezentanții Partidului Popular German din Ungaria (Ungarländische
Deutsche Volkspartei), ai Uniunii Țărănești Germane (Deutscher
Bauernbund), ai muncitorimii social-democrate, ai Partidului Popular
Săsesc (Sächsiche Volkspartei), ai studenților sași și șvabi. Nu au
făcut parte din acest Consiliu membrii Consiliului Popular German-
Maghiar al lui Blayer. Prin urmare, posibilitatea unei acțiuni comune a
germanilor din Ungaria vremii a fost ratată.
Deutscher Volksrat für Ungarn, ai cărui președinți au devenit
Dr. Ludwig Kremling (președintele Partidului Popular German din
Ungaria), Dr. Rudolf Brandsch din partea sașilor transilvăneni și
Heinrich Kalmar din partea muncitorimii germane organizate, a
solicitat autonomie culturală, dreptul la autodeterminare, egalitate în
drepturi și o cuprindere a germanilor în unități administrative unitare
din punct de vedere etnic. De altfel, la 23 octombrie 1918, în ultima
ședință a Parlamentului maghiar, Rudolf Brandsch a citit, din partea
Partidului Popular din Ungaria, a Uniunii Țăranilor din Ungaria și
a Consiliului Cultural Germano-Maghiar, o declarație, care conținea
deja revendicările amintite mai sus. Au fost rezervate 9 locuri pentru
gruparea lui Blayer, care însă nu au apărut. Blayer refuza o acțiune
comună cu sașii evanghelici și cu social-democrații. Majoritatea
germanilor din Ungaria părea însă a fi de acord cu Brandsch. În 260 de
comune ale Ungariei (neocupate de trupele altor țări) au fost înființate
Consilii Comunale Germane care au aderat la Consiliul Popular

German pentru Ungaria (Deutscher Volksrat für Ungarn): au făcut-o
Consiliul Național al Șvabilor din Timișoara, Consiliul Săsesc Central
din Sibiu, Consiliul Popular din Ungaria de Nord al Zipserilor din
Käsmark, Consiliul Popular German din Ungaria de Vest.
Au urmat pași prudenți de apropiere de reprezentanții
românilor, sârbilor și slovacilor luându-se în considerare faptul că
teritorii cu populație germană vor fi cedate statelor naționale și crezând
că, în felul acesta, se vor asigura mai ușor drepturi de autonomie.
La 24 noiembrie Consiliul Popular German pentru Ungaria a
convocat o Adunare Populară la care au apărut doar 600-700 persoane.
Orator Rudolf Brandsch. Se ia decizia de a considera Consiliul
Popular German pentru Ungaria drept singurul organ reprezentativ
al germanilor din Ungaria. Abia la 1 ianuarie 1919 a fost constituit
Comitetul Central al Germanilor din Ungaria în care erau reprezentate
toate partidele și regiunile locuite de germani prin deputați. Practic
acțiunea comună a germanilor din Ungaria a eșuat din lipsă de voință
politică, poate mai mult din lipsa capacității de organizare politică.
3. Curente și direcții ale germanilor bănățeni în anii 1918-

1919
Mai activi au fost germanii din Transilvania și din Banat.
La 22 octombrie 1918 „Temeswarer Zeitung” publica o rezoluție
adoptată cu două zile înainte de o adunare a șvabilor prin care aceștia
încă se declarau în favoarea unității politice și economice a statului
maghiar, într-un moment în care reprezentanții românilor, croaților,
slovacilor și sârbilor își declaraseră deja hotărârea de a face uz de
dreptul la autodeterminare pentru a se desprinde de statul maghiar.
Rezoluția recunoștea că șvabii din Ungaria de sud, din comitatele
Timiș, Torontal și Caraș, chiar și prin adăugarea provinciei Batschka,
nu reprezintă majoritatea populației. În același număr al ziarului, Josef
Striegl milita în continuare asupra necesității păstrării Ungariei în
granițele sale medievale, cerând, însă, conform declarației elaborate

anterior de Dr. Kaspar Muth libertate deplină pe tărâm cultural.
3.1. Republica Bănățeană

În acest context național și internațional complicat, în Banat
este proclamată o „Republică Bănățeană” ceea ce înseamnă că, pe lângă
factorul național și cel social-politic și supranațional au încercat să
joace un rol în rezolvarea situației din Banat în anii 1918-1920.
Proclamarea republicii bănățene a fost precedată de
demonstrații în cele mai importante orașe industriale, la Timișoara
și Reșița (24, 27, 28, 31 octombrie 1918), muncitorimea cerând pace,
o bună aprovizionare cu alimente, desființarea cenzurii, reformă
electorală și militând împotriva guvernului Wekerle ca și a cercurilor
politice din jurul lui Anrassy2.
Atât Regatul Serbiei, cât și cel al României intenționau anexarea
întregului Banat, cele două țări agrare văzând în potențialul industrial
al provinciei un motiv serios pentru a-l revendica. La fel Ungaria, spera
să păstreze provincia pentru care făcuse atâtea eforturi începând cu 1778.
3.2. Ocupația sârbă

În Banat se manifestau nemulțumirile soldaților slăbiți și
înfometați întorși de pe front, îndurerați de șicanele la care le fuseseră
expuse familiile. Ideile revoluționare începuseră să prindă rădăcini.
Acestui pericol intern i se adăuga cel extern. După ce, la 13 noiembrie
1918, Ungaria semnase armistițiul cu țările Antantei, trupele sârbești
au intrat în Banat, ocupându-l în numele Antantei, dar intenționând să
creeze un „fapt împlinit” (fait accompli) pentru a-și asigura stăpânirea
asupra provinciei. Formal, provincia se afla, încă, sub autoritatea
guvernului maghiar.
2
Vgl. A. S i k l ó s: Ungarn im Oktober 1918, in: Acta Historica Academiae Scien-
tiarum Hungaricum, Budapest 1977, tomus XXIII, Nr. 1-2, S. 29-30. http://real-j.
mtak.hu/588/1/ACTAHISTORICA_23.pdf.
Între timp, însă, Consiliul Național Român înființat la 31

octombrie la Budapesta și mutat repede la Arad, și-a asumat înarmarea
soldaților și ofițerilor români din armata austro-ungară pentru
acoperirea Transilvaniei, a Banatului, a Crișanei și a Maramureșului și
organizarea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia care a proclamat
Unirea acestor provincii cu România.
De altfel, adunări asemănătoare, dar de proporții mult mai
reduse, au organizat sârbii la Novisad și maghiarii la Cluj.
Între timp, așa cum am arătat mai sus, armata sârbă a înaintat
în Banat încercând să realizeze un fait accompli prin ocuparea întregii
provincii. Acest lucru a determinat Franța să trimită o parte a armatei
sale din Balcani în Banat. Aceasta urma să ocupe poziții între armata
sârbă și cea română care înainta dinspre Transilvania pentru a evita o
ciocnire între cele două armate.
Într-un ultim efort de a salva integritatea statului maghiar,
au loc negocierile dintre delegația maghiară condusă de ministrul
minorităților Oszkar Jaszi și de delegația CNRC (13-14 noiembrie 1918)
unde au participat și reprezentanți ai Consiliului Național Șvăbesc
(Josef Gabriel, Josef Striegl, Franz Neff), ai sașilor transilvăneni (Emil
Neugeboren) și al maghiarilor din Ungaria (Apathi). Decizia CNRC
este desfacerea totală de Ungaria și hotărârea de a proclama Unirea
românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș într-o mare
adunare la Alba Iulia, convocată pentru 1 decembrie 1918.
Dr. Otto Roth, social-democratul care fusese și el la Arad, dar
nu participase la negocieri, a atacat, într-un interviu din data de 15
noiembrie în „Temeswarer Zeitung” politica CNRC însă, în același
număr al ziarului amintit, se face deja simțită o nuanțare a atitudinii
șvabilor bănățeni, profesorul Josef Striegl arătând înțelegere pentru
pozițiile exprimate de români.
3.3. Cotitura
Un moment esențial în conturarea poziției germanilor
din Transilvania și Banat față de Unire l-a reprezentat publicarea

Proclamației de la Alba Iulia care prevedea, printre altele, ca principii
fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, proclamă următoarele:
1. Deplină libertate națională pentru toate popoarele
conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în
limba sa proprie prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi
drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării în
proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională
pentru toate confesiunile din Stat.
3. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe
toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe
comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de
ani, la reprezentarea în comune, județe ori parlament.
4. Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera
propagandă a tuturor gândurilor omenești.
Ceea ce a fost considerat de reprezentanții germanilor din
cele două provincii drept o garanție pentru păstrarea identității lor
naționale.
3.4. Sașii
În acest context, cei care au tras repede concluzia potrivită,
au fost sașii transilvăneni care au hotărât, prin reprezentanții lor, la
8 ianuarie1919, la Mediaș, cu referire la Proclamația de la Alba Iulia,
Unirea cu România.
În Banat, însă, situația era mai complicată. Între autoritățile
sârbe de ocupație și Consiliul Popular Bănățean a izbucnit un conflict
din cauza faptului că primele încercau să preia controlul asupara
întregii provincii: impunând în fruntea comitatului pe Martin Filipon,
numind ca Obergespan al Timișoarei pe inginerul german din Vârșeț
Reinhold Heegn, vrând astfel să-și atragă populația germană și
promițând germanilor o universitate germană, punând piedici masive
românilor care se îndreptau spre Alba Iulia. Astfel că, la 20 februarie,

sârbii au preluat întreaga administrație civilă a Banatului, au dispus
dizolvarea consiliilor naționale și au generat rezistența populației
Banatului. Primarul Timișoarei, Josef Geml nu a semnat o serie de
acte oficiale, iar în februarie a avut loc o grevă generală de trei zile,
apoi greva generală a muncitorilor feroviari din 22-30 iunie 1919 și
refuzul Consiliului Muncitoresc condus de Partidul Social Democrat
din care făceau parte muncitori germani și români de a mai recunoaște
Narodna Uprava de la Novisad, muncitorii pronunțându-se pentru
unitatea Banatului și pentru un referendum.
Otto Roth a demisionat la 20 februarie 1919 punându-se astfel
capăt în mod defintiv Republicii Bănățene.
Toate aceste acțiuni au împiedicat preluarea controlului deplin
asupra Banatului de către autoritățile sârbe împrejurările devenind
favorabile desăvârșirii procesului de unificare cu România, dând timp
trupelor române să ajungă în Banat și diplomației române să negocieze
soarta provinciei.
În 26-27 iulie s-au retras trupele sârbești iar la 29 iulie 1919
Consiliul Dirigent l-a numit pe avocatul Dr. Aurel Cosma prefect
al județului Timiș-Torontal și primele trupe românești au intrat în
Timișoara la 2 august.
3.5. Șvabii moderați

În toată această perioadă șvabii bănățeni erau și ei divizați
în jurul celor două grupări politice, radicalii, recrutați din rândul
Partidului Popular German din Ungaria, care își recunoșteau și subliniau
identitatea germană (Johan Röser, Karl von Möller, Hans Tengler, Franz
Wettel, Michael Kausch și moderații conduși de Dr. Kaspar Muth,
Prelatul Franz Blaskovics, Dr. Franz Kräuter și Josef Striegl, care abia
după război și-au manifestat identitatea germană fiind numiți în mod
ironic de ceilalți „noi german/Neudeutsche”. Muth înființase deja în
noiembrie 1918 Consiliul Național Șvăbesc, și publicase Manifestul
șvab prin care solicitase înființarea unei Elveții răsăritene prin unirea
Banatului cu Batschka în cadrul statului maghiar. El s-a opus hotărârilor
de la Alba Iulia cât și celor de la Novisad. Anexarea Banatului nedivizat
la Serbia a fost susținută doar de un grup redus condus de Reinhold
Heegn.
Această grupare a moderaților a înființat la 10 ianuarie
1919 Partidul Autonomiei Șvăbești/ Schwäbische Autonomiepartei
susținând un Banat nedivizat în cadrul statului maghiar.
3.6. Șvabii radicali

În schimb gruparea radicalilor a continuat tradiția Partidului
Popular German din Ungaria și a înființat, la 19 martie 1919,
Partidul Popular German-Șvab (Deutsch Schwäbische Volkspartei)
pronunțându-se pentru unirea Banatului nedivizat cu România.
Ambele grupări urmăreau, însă, menținerea populației șvabilor
bănățeni în cadrul unui Banat nedivizat. Eforturi de apropiere de
interesele românilor le fac mai ales radicalii dar, încetul cu încetul,
și unii dintre moderați cum a fost cazul lui Josef Striegl care, la 16
decembrie a scris că Principiile Wilsoniene permit crearea României
Mari, cu argumente de natură geografică, etnografică, geologică și mai
ales demografică. „Temeswarer Zeitung” a publicat, apoi, Proclamația
de la Alba Iulia, a relatat despre Adunarea de la Alba Iulia. Deja în
decembrie 1918 o delegație de șvabi agricultori a înmânat la Arad
generalului Berthelot un memoriu în care îi solicita ca stăpânirea
asupra Banatului să revină națiunii române înrudită cu cea franceză
„în care avem deplină încredere în ceea ce privește recunoașterea
drepturilor noastre”.
Pentru a-și face cunoscute ideile, radicalii înființează primele
cluburi germane la Timișoara (Viktor Horendi Homenau), apoi
Asociația culturală șvăbească (Schwäbischer Kulturverbund) la 9 mai
1919 unde oameni politici sași au militat pentru acceptarea unirii
Banatului nedivizat cu România: Rudolf Brandsch, Lutz Korodi. Mai
mult, numirea lui Korodi în calitate de subsecretar de stat în cadrul

Consiliului Dirigent de la Sibiu a creat o legătură permanentă cu acest
organism de conducere și legislativ al românilor trasilvăneni.
Totuși, Otto Roth și Kaspar Muth încă mai sperau în realizarea
unei Republici Autonome Banat în cadrul Ungariei, în timp ce Andreas
Dammang de la „Deutsche Wacht” și Johann Tengler, Directorul
Uniunii cooperațiilor rurale șvăbești se pronunțau deja în mod deschis
pentru apropierea cu România.
Un eveniment cu implicații internaționale avea să influențeze,
însă, în mod decisiv atitudinea germanilor din Banat: Republica
Sfaturilor lui Bela Kun și intervenția militară română despre care
Hermann Plattner scria în SDT: „Niciodată poziția noastră alături de
poporul român nu a fost atât de clară.”
Înfrângerea Republicii Sfaturilor și intrarea trupelor române în
Budapesta (4 august) a fost urmată la 10 august de o mare adunare
populară a românilor din Timișoara în Piața Unirii (Exerzierplatz). În
același timp s-au adunat peste 1000 de reprezentanți ai șvabilor în Casa
Germană din Timișoara la care istoricul Franz Wettel și colonelul în
rezervă Karl v. Möller au fost oratorii principali, cerând în ultimul ceas
o rezoluție care numai acum mai putea fi de folos României: Rezoluția
elaborată de Michael Kausch a fost citită de K.v. Möller, pronunțându-
se pentru un Banat nedivizat, unit cu România. Rezoluția prevedea că
această decizie va fi comunicată conferinței de pace și a fost semnată
de Franz Wettel și Karl v. Möller, președinți, de Stefan Frecot, Julius
Tengler și Julius Neuhaus.
Rezoluția a fost aprobată în unanimitate, iar la 12 august a fost
trimisă Conferinței de Pace de la Paris prin intermediul unei delegații
formate din cinci oameni: Dr. Stefan Frecot, Dr. Andreas Buschmann,
Thomas Fernbacher și Franz Timo. La 19 august au fost primiți de
Consiliul celor zece (Șefii de guvern și miniștrii de externe ai SUA,
Franței, Marii Britanii, Italiei și Japoniei) cărora le-au înmânat un
„Memoire presentée à la Conférence de Paix…” și Rezoluția Adunării
Naționale Șvăbești din 10 august de la Timișoara. Frecot a vorbit despre

urmările nefericite ale unei divizări a Banatului însă zarurile fuseseră
deja aruncate, Banatul fiind împărțit în trei. O mică rectificare s-a mai
făcut în anul 1923.
Rezoluția de la Timișoara a fost înaintată și Consiliului Dirigent
în data de 15 august, delegația șvabilor fiind primită de vicepreședintele
și ministrul de finanțe Aurel Vlad și de alți șase miniștri ai Consiliului
Dirigent. Din delegația șvabilor au făcut parte patru agricultori, trei
ofițeri printre care Karl v. Möller, un medic, un jurnalist și editor (H.
Anwender) doi avocați (Dr. Josef Gabriel și Dr. Michael Kausch) un
preot evanghelic (M. Reiser) și un director de bancă (J. Tengler).
Discursul agricultorului din Warjasch, Anton Anton și
răspunsul lui Aurel Vlad ne permit să recunoaștem așteptările celor
două grupuri ca și încrederea reciprocă precum dorința de a veni în
întâmpinarea doleanțelor șvabilor.
Însă rezoluția de la Timișoara nu a fost acceptată de toate
grupările politice șvăbești, moderații din jurul lui Kaspar Muth și
Franz Blaskocs nerecunoscând dreptul Adunării de la Timișoara din
10 august de a vorbi în numele întregii populații șvăbești. Cu puțin
timp înaintea alegerilor organizate la 2 noiembrie, ei au trimis de la
Budapesta un memoriu cuprinzător Conferinței de Pace de la Paris
contestând adunării de la Timișoara dreptul de a vorbi în numele tuturor
șvabilor, numindu-se singurii reprezentanți ai poporului șvăbesc,
numindu-i pe autorii declarației din 10 august „nu fii ai poporului
șvăbesc ci venetici sași transilvăneni sau alți aventurieri pangermaniști
aflați de ani de zile în slujba politicii imperialiste românești. Ei
arată că internarea liderilor șvabilor moderați Muth și Blaskovics a
urmărit reducerea la tăcere a unei grupări incomode pentru politica
românească. Autorii necunoscuți ai memoriului se exprimă în numele
întregii populații din Ungaria de sud, deci și în numele românilor și
sârbilor, cerând rămânerea în cadrul statului ungar, dacă acest lucru
nu este posibil, atunci organizarea Banatului sub control neutru și, în
urma unui referendum, organizarea unei republici cu numele Banatia

după model elvețian în sistem cantonal. Acest memoriu a rămas, însă,
fără ecou, singura urmare fiind aceea că autoritățile române nu au uitat
gestul acestei grupări a șvabilor, care, până la urmă, după semnarea
Tratatului de la Trianon au făcut, totuși, declarația de loialitate față de
statul român.
În schimb, Rudolf Brandsch a trecut imediat la organizarea
germanilor din noua Românie într-o singură formațiune politică.
Cei aproape 800 000 de germani ai României mari erau cea de a doua
minoritate, ca mărime, iar acțiunea comună la alegeri și în parlament
le putea fi benefică. O primă întrunire a reprezentanților germanilor
din România Mare a avut loc la Sibiu, de Rusalii, la 8 și 9 iunie 1919,
când nu s-a întâmplat mare lucru în afara unei telegrame de salut
adresată Regelui Ferdinand și lui Iuliu Maniu. Dar la întâlnirea din
6 și 7 septembrie 1919, din perspectiva alegerilor ce urmau să aibă
loc, a fost adoptat un program în 16 puncte, ultimul punct prevăzând
acțiunea comună a reprezentanților germanilor din Cameră și din
Senat și unirea lor într-o grupare parlamentară. Colaborarea cu
celelalte partide politice urma să se desfășoare pe baza hotărârilor
de la Alba Iulia. Programul a fost semnat de câte 30 reprezentanți ai
germanilor din Transilvania, Banat și Bucovina și câte 20 din Basarabia
și din Vechiul Regat. La alegerile din 2 februarie, germanii din România
au trimis 23 de deputați și senatori în Parlamentul României, șvabii
având patru deputați și doi senatori, sașii opt deputați și patru senatori,
germanii din Bucovina trei deputați și cei din Basarabia un deputat.
Niciodată numărul deputaților și senatorilor germani din România nu
a mai atins aceste cifre.
3.7. Germanii din celelalte provincii unite

Despre sași am amintit orientarea lor rapidă spre București.
Aveau experiența relațiilor economice cu Țara Românească și
Moldova. Contribuiseră, de-a lungul secolelor, la dezvoltarea orașelor
(Câmpulung, Târgoviște, București, Iași), ba chiar contribuiseră și în

mod simbolic la realizarea idealurilor naționale românești (Alexandru
Flechtenmacher, fiul juristului sas Christian Flechtenmacher, stabilit
la Iași, fiind autorul muzicii Horei Unirii pe versurile lui Vasile
Alecsandri). Sașii aveau experiență politică.
În schimb, în celelalte provincii, lucrurile urmau să se desfășoare
puțin altfel.
3.7.1. Bucovina
În Bucovina, aflată sub stăpânire austriacă din anul 1774-76, cu
statut autonom de Mare Ducat al Bucovinei, cu un președinte român,
relațiile demografice nu erau extrem de favorabile românilor. Trăiau
aici, alături de cei 273 254 români reprezentând 34,1% din populația
provinciei și 305 101 ucraineni (38,4%), germanii având o pondere
de 21,24% în cifre absolute, 73.6733 din numărul total al populației
provinciei4.
După destrămarea monarhiei austro-ungare viitorul provinciei
s-a jucat între ucrainieni și români. Ultimul președinte al Landului, Josef
Graf von Ezdorf (1846–1931) a predat țara celor două Consilii Naționale,
ucrainean și român, pentru a o guverna împreună, în înțelegere. Un
deputat ucrainean, Omeljan Popovyč și unul român, Aurel von Onciul
au asigurat, pentru scurt timp, puterea guvernamentală, însă, la scurt
timp, România și-a asigurat puterea în regiune prin acțiuni militare,
ocupând, la 11 noiembrie 1918, capitala Cernăuți și organizând, la
28 noiembrie 1918, Congresul Național al Bucovinei la care delegații
prezenți au hotărât unirea pe veci a Bucovinei cu Regatul României.
Din cei 74 de delegați invitați, 48 au fost români ceea ce nu reflecta
proporția națională din provincie. Au fost prezenți șase reprezentanți
ai Consiliului Național German, cărora Iancu Flondor le promisese
3
Constantin Ungureanu, Bucovina în perioada stăpânirii austriece, 1774-1918,
Civitas 2003, p. 154.
4
https://ome-lexikon.uni-oldenburg.de/regionen/bukowina/21.04.2018/18:43h
anterior reprezentarea proporțională în administrațiile comunale,

deplină autonomie în problemele religioase, păstrarea teatrului german
nu și a universității germane, luarea în considerare a țăranilor germani
cu pământ puțin la viitoarea reformă agrară. Reprezentanții CNG
(deputatul în parlamentul țării Edwin Landwehr von Pragenau, preotul
evanghelic din Cernăuți Viktor Glondys, preotul catolic Emil Wellisch
ca și doi profesori gimnaziali Adam Hodel și Rafael Kaindl și Alois
Lebouton) au votat pentru Unirea cu România luând în considerare
promisiunile referitoare la autonomia culturală.
Unirea a fost legitimată internațional prin tratatul din Saint-
Germain-en-Laye (Bucovina de sud în 1919, Bucovina de Nord în
1920), după care a urmat o „românizare” pas cu pas a regiunii.
3.7.2. Basarabia
Germanii din Basarabia la 1919 însumau 63.300 persoane
(1930: 81.100, 1940: 93.300) din cifra totală de 2 545834 de locuitori.
Basarabia, unde populația românească suferise cel mai crunt proces de
rusificare, a hotărât, prin Sfatul Țării format din 156 de deputați ( la
105 români/63,7%) proclamarea Republicii Democrate Moldovenești,
iar la 27 martie Unirea Basarabiei cu România. Aceasta în prezența
trupelor românești chemate de Sfatul Țării la 24 ian/6 febr. care
declarase completă independență a Republicii Moldovenești pentru că
din 5 ianuarie 1918 trupele bolșevice ale lui Rumtscherod ocupaseră
Chișinăul. Germanii din Basarabia au fost scutiți astfel de soarta
celorlalți germani din Rusia sau din regiunea Mării Negre, caracterizată
prin deportări și discriminări.
4. Concluzii
Germanii din Banat, șvabii au ezitat în a-și proclama adeziunea
la Unire din diferite motive:
a. Atașamentul lor față de statul maghiar, ca urmare a politicii
de deznaționalizare
b. Nesiguranța în fața unei situații complet noi în care urmau să

treacă sub „dominație” românească
c. Lipsa contactelor cu Vechiul Regat, spre deosebire de sași
care, de secole, aveau contacte comerciale, economice, politice etc.,
acesta fiind pentru ei o necunoscută.
d. Părerea unanim răspândită de presa maghiară dar și de cea
germană că vor intra sub stăpânirea unui stat mai puțin dezvoltat
economic și cultural, cu o viață politică arbitrară și coruptă.
e. Cea mai mare temere a șvabilor a fost de natură economică,
obiectivul lor principal fiind păstrarea unității administrative a
Banatului istoric în vedera neafectării intereselor lor economice. Se
temeau că împărțirea Banatului le va distruge și tăia căile comerciale
orientate spre vest. Ceea ce s-a și întâmplat.
f. Atitudinea lor s-a schimbat după Proclamația de la Alba
Iulia și după ce Republica Sfaturilor a deschis perspectiva afectării
intereselor lor economice de o nouă ideologie, cea comunistă.

Bibliografie:
Mathias Beer, Dittmar Dahlmann, (Hersgb.), Migration nach
Ost-und Südosteuropa vom 18. bis zum Beginn des 19. Jahrhunderts.
Ursachen – Formen – Verlauf – Ergebnis, Jan Thorbecke Verlag
Stuttgart, 1999; Vezi referitor la istoria economică, socială şi
administrativă a Banatului în secolul al 18-lea excelenta culegere de
documente a lui Josef Wolf, Quellen zur Wirtschafts-, Sozial- und
Verwaltungsgeschichte des Banats im 18. Jahrhundert, Herausgegeben
vom Institut für donauschwäbische Geschichte und Landeskunde,
Tübingen 1995.
Die Habsburgermonarchie 1848-1918, hrsg. von Adam
Wandruszka und Peter Urbanitsch, Bd.I., (Die Wirtschaftliche
Entwicklung, herausgegeben von Alois Brusatti), Verlag der
Österreichischen Akademie der Wissenschaften, Wien, 1973, p 482-520.
Heinrich Lay, Das Banat 1849-1867, Töging a. Inn 2001, p. 178-179;
Referitor la o acţiune petiţionară din anul 1809 a preotului
Josef Boksch din comitatul Tolna, vezi Fritz Valjavec, Ausgewählte
Aufsätze, (Das älteste Zeugnis für das völkische Erwachen des
Donauschwabentums) herausgegeben von Karl August Fischer und
Mathias Bernath, Verlag R. Oldenbourg München, 1963, S. 206-214.
Ingomar Senz, Soziale Differenzierung und beginnende
Politisierung der ungarlädischen Schwaben als Teil ihrer nationalen
Bewegung, în „Südostdeutsches Archiv“ Begründet von Fritz Valjavec.
Im Auftrag der Historischen Kommission Herausgegeben von Adam
Wandruszka in Verbindung mit Felix v. Schroeder, XIX./XX. Band,
1976/1977, R. Oldenbourg Verlag München, p. 87-88.
Vezi: Edmund Steinacker, Lebenserinnerungen, în
„Veröffentlichungen des Instituts zur Erforschung des deutschen
Volkstums im Süden und Südosten“, 13, München 1937; Fritz Valjavec,
Das deutsche Bürgertum und die Anfänge der deutschen Bewegung in
Ungarn, în „Südostdeutsche Forschungen”, 3, (1938).
A fost deputat al saşilor transilvăneni în cercurile electorale
Bistriţa (1875-1878), Cisnădie (18881-1888); în 1875 a eşuat în crearea
unui partid german în Ungaria. Nici speranţele puse în Budapester
Tagblatt ziarul înfiinţat în 1880 nu au fost confirmate. Vezi: Die
Habsburgermonarchie 1848-1918, hrsg. von Adam Wandruszka und
Peter Urbanitsch, Bd.III, / 1, (Die Völker des Reiches), Verlag der
Österreichischen Akademie der Wissenschaften, Wien, 1980, p.392.
Valjavec, Fritz, Geschichte der Donauschwaben, in „Fritz
Valjavec Ausgewählte Aufsätze” heruasgegeben von Karl August
Fischer und Mathias Bernath, Verlag R. Oldenbourg München, 1963,
p. 200. afirma ca in 1899.
Pentru diferitele orientări politice în rândul şvabilor vezi, printre
altele: Kaspar Hügel, „Magyaronen“ und „Pangermanen“ în Politik
und Schule. Pädagogische und kulturpolitische Abhandlungen eines
donauschwäbischen Schulmannes (1933-1978), „Donauschwäbisches
Archiv“ Reihe I: Schriftenreihe der ADL, München 1987, p. 105-107.
Günter Schödl, Rudolf Brandsch und die „südostdeutsche”

Minderheitenpolitik în „Südostdeutsches Archiv”, XII./XX. Band,
München 1976/1977, p. 125
Feneşan Costin, Mineritul şi metalurgia din Banat în secolul
al XVIII-lea, (teză de doctorat), Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-
Napoca, 1977; Rudolf Gräf, Domeniul bănăţean al StEG 1855-1920,
Editura Banatica, Reşita, 1997
Despre Banatul de sud vezi: Valeriu Leu, Memorie, memorabil,
istorie în Banat, Editura Marineasa, Timişoara, 2006; Carmen Albert,
Cercetarea monografică în Banat (1859-1948), Reşiţa, 2002; Rudolf
Gräf, Germanii din Banat sau istoria între două emigrări. Cercul
care s-a închis. In: Germanii din Banat, prefaţă de Smaranda Vultur,
Bucureşti Editura Paideia, 2000.
Vezi, Georg Hromadka, Scurtă cronică a Banatului montan,
traducerea R. Gräf şi W. Kremm, Cuvânt înainte: Elke Sabiel, 1995, p.
59.
Aportul evreilor sefarzi la dezvoltarea României
Dr. Irina Cajal Marin,

subsecretar de stat la Ministerul Culturii
şi Identităţii Naţionale
A
ş dori să vă spun o poveste. O poveste depre evreii sefarzi care
au clădit România.
Sefarzii otomani care au venit în Țările Române și
mai apoi în România în secolul al XIX-lea rămânând aici, aducând
contribuții esențiale la dezvoltarea țării, în cele mai diverse domenii,
de la cel economic și bancar și până la cel cultural și artistic. Pe lângă
Menachem și Jacques Elias, Mauriciu Blank, descendent al familiei
sefarde Durrera el Blanco, David Adania, Leon Alcalay, Maria
Ventura, David Emmanuel și Clara Haskil, oameni de litere și ziariști
ca Alexandru Vona, Raoul Siniol, Ezra Alhasid, muzicieni precum
Filip Lazăr, Leon Algazy, Mauriciu Cohen Lânaru, Alexandru Mandi,
Avraham Cohen Bucureșteanu, Benedetto Franchetti, Abraham
Levi Ivela, Alberto della Pergola, editori ca familia Samitca, familia
Benvenisti, oameni de teatru ca Alexandru Finți, Moscu Alcalay sau
Rosina Campos s-au numărat printre personalitățile sefarde născute în
România.
Promotor al culturii române, Simon Benvenisti a început ca
ucenic la librăria familiei din orașul natal, Craiova, dar, ulterior, s-a
mutat la București, unde a lucrat la editura Alcalay până când a reușit
să-și înființeze o editură proprie, Ancora. Al. Mirodan își amintește că
Simon Benvenisti a fost stimat de toată lumea, fiind considerat un fel
de erou pozitiv al lumii editoriale, pentru că a sprijinit multe cariere

literare, printre cele mai cunoscute fiind cea al lui Liviu Rebreanu și
a lui Eugen Lovinescu. Pentru Eugen Lovinescu, Benvenisti a avut o
adevărată slăbiciune, motiv pentru care a finanțat prima serie a revistei
„Sburătorul” și a tipărit operele unora dintre favoriţii săi: Hortensia
Papadat Bengescu, Camil Petrescu, George Bacovia ș.a.
Iată ce ne spune despre Benvenisti I. Peltz în amintirile sale
literare: „Mi-a rămas în amintire chipul unui bărbat integru, al unui
caracter, cum aș zice, acordând cuvântului cea mai înaltă semnificație.”
Dar aş vrea să vă spun povestea pe care o cunosc cel mai bine.
Este povestea tatălui meu, a familiei mele de care sunt mândră. Tatăl
meu, NICOLAE CAJAL, medic virusolog, academician, profesor
universitar, politician, filantrop, președinte al Federației Comunităților
Evreiești din România a fost fiul lui Marcu Cajal, unul din primii medici
pediatri din România. Nicolae Cajal a fost discipolul acad. Ștefan S.
Nicolau, a publicat sute de articole ştiiţifice de cea mai mare valoare şi 15
cărți de autor și co-autor, a condus, de asemenea, numeroase instituții
de învățământ și cercetare, fiind director al Institutului de Virusologie
al Academiei Române timp de aproape 30 de ani (1967-1994). Pentru
activitatea lui de predare și cercetare în domeniul virusologiei și
pentru numeroasele servicii aduse dezvoltării medicinei în România
și promovării medicinei românești în străinătate a primit titlul de
Doctor Honors Causa al Universităților din Oradea, Cluj, Timișoara
și Iași. A fost membru al Societății Regale de Medicină din Londra
și al Academiei de Științe din New York, al Societății Internaționale
de Patologie Comparată și al Societății Franceze de Microbiologie.
A fost Președinte și director onorific al Departamentului de Științe
Medicale al Centrului European pentru Comunicare Socială și Relații
Interetnice, expert al Organizației Mondiale a Sănătății (din 1966),
membru al Biroului Executiv al Comisiei Naționale UNESCO a
României și Președinte al subsecției de științe a acesteia, Președinte
al Colegiului Consultativ pentru cercetare aplicată și dezvolare din
România și al multor altor instituții și organizații. Călăuzit de motto-ul

familiei „bucuria de a face bine celorlalți”, apreciat deopotrivă de foștii
săi studenți, de colegii de breaslă, de coreligionari (care au văzut în el
un adevărat lider spiritual și exemplu de omenie) și de politicienii cu
care a venit în contact în dubla sa calitate, mai întâi de om politic și
mai apoi de Președinte al FCER, la dispariția lui, în 2004, o mulțime
de oameni și-au exprimat recunoștința pentru tot ceea ce a însemnat
și a făcut marele om; au fost publicate numeroase articole. Iată câteva
gânduri ale domnului Varujan Pambuccian mărturisite atunci : „Fiind
rugat de cei din jur să îi ajute, omul și-a topit întregul capital de timp
pentru ceilalți. Cât din viața profesorului Cajal a fost timp topit pentru
ceilalți? Oare pe câți dintre noi i-a hrănit cu timpul său, cu marea lui
înțelepciune, curățată de orice urmă de vanitate? Și ce dovadă mai mare
de dragoste poate oferi cineva decât timp din timpul vieții sale? Timp
oferit ca hrană. Pentru toate acestea nu se poate mulțumi. E mult prea
convențional. Pentru toate acestea pot spune doar: Domnului profesor,
cu dragoste…”
(Varujan Pambuccian, „Domnului profesor, cu dragoste”, în
„Cajal ꞌ80”, Caiet cultural, Realitatea Evreiască, 1999, pp. 49-50).
Minoritățile naționale din Maramureș
și Marea Unire. Studiu de caz: rutenii
Prof. dr. Ilie Gherheș
Motto:
„ - Mamă, pot să le spun acolo (la Viena) că sunt român?, întreabă
deodată Jurjac (George Enescu - n.n. I.G.).
- Sigur, de ce să nu le spui?
- Mă gândeam…să nu creadă…că mă laud”.
(George Enescu)
D
acă, la 1918, cei care au înfăptuit Marea Unire erau convinși
că sosise „plinirea vremii”, iar idealul de a fi români devenise
plauzibil, noi cei de astăzi, după 100 de ani, suntem fericiți
a fi generația căreia îi este dat să omagieze acel moment, să-i admire
istoric pe cei care au luat decizia sacră de a ne strânge la sânul ocrotitor
al nației.
La 1918 rutenii din Maramureș au ales să ni se alăture,
preferând un destin comun cu noi, respectiv alături de București și de
Casa Regală Română, părăsindu-l pe cel de până atunci. În acest sens,
pentru că a existat și încă mai există o dialectică a raporturilor dintre
istoria mică, locală și istoria mare, națională, aș aminti doar faptul că,
la adunarea populară din 17 noiembrie 1918, din comuna Petrova,
la care au participat peste 800 de localnici, alături de români, au fost
prezenți și etnici ruteni din satele aparținătoare atunci, Bistra și Crasna.
Cu această ocazie, au fost aleși delegații pentru adunarea de la Sighet,
din 22 noiembrie 1918, cântându-se cântece patriotice, alegându-

se garda națională din localitate, jurându-se pe tricolorul românesc
și intonându-se „Deșteaptă-te române!”, numit, printr-o inspirație
genială de către preotul greco-catolic local, Darie Vlad, „imnul nostru
național”. De remarcat este faptul că, atât etnicii evrei din localitate cât
și cei maghiari, nu s-au implicat, nici măcar ca spectatori, rămânând
într-o expectativă, mai degrabă circumspectă.
Așa se face că, dincolo de zbaterile proprii pentru naționalitate,
la 21 ianuarie 1919, dr. Mihail Brascsajko - președintele Comitetului
Național Central al Rutenilor din Ungaria, după o întrunire a acestui
organism, petrecută la Hust, expedia, către comandantul Regimentului
14 Roman, locotenent colonelul Teodor Gheorghiu, un „salut frățesc
poporului român vecin”: „Adunarea Națională a rutenilor din Ungaria,
întrunită la 21 ianuarie 1919, în Hust, trimite salutul frățesc poporului
român vecin care, în cea mai mare parte, numai acum s-a eliberat de
sub stăpânirea străină și s-a unit [indescifrabil] cu afini de rasă”.5
În aceeași zi, președintele Sfatului Național Rusin din Sighet se
declara la dispoziția „trupelor ocupătoare”, față de același comandant:
„Ilustrităței Sale Domnului Teodor Gheorghiu, colonel în loc. Sfatului
Național Rusin din Sighetul Marmației ia la cunoștință, că trupele de
sub conducerea Ilustrităței Voastre la ordin mai înalt au ocupat orașul
Sighetul Marmației. Cu ocaziunea aceasta declară Sfatul Național, în
interesul ordinei publice și a păcii de obște precum și în interesul a
curgerei normale a administrației la dispoziția trupelor ocupătoare, în
afară între lucrarea și interesarea acestor scopuri în comun…”.6
Totodată, la 1 martie 1919, Mihai Bodnariuc din Rona de Sus,
localitate cu etnici, de asemenea slavi, în fruntea unei delegații, depunea
la Sighet, în „mânele lui Dr.Vasile Kindriș, Protocolul de constituire
a Sfatului Național Român din Rona de Sus”. În ziarul „Sfatul”, organ
al Consiliului Național Român Comitatens din Maramureș, sub titlul
5
Depozitul Central de Arhivă Pitești, Registre Istorice și Jurnale de Operații, crt.
3352, Fond 4305 - Regimentul 14 Dorobanți, Dos. 125/1918 - 1919, f. 163.
6
Ibidem, f. 157 și 157 v.
„Sfat național român în Rona de Sus”, se publica următoarea știre, vădit

îmbucurătoare: „În zilele trecute ne-a făcut o plăcută surpriză rusinii
din Rona-de-sus. S-a prezentat înaintea președintelui Dr. Kindriș
o delegație în frunte cu Mihai Bodnariuc, predându-i protocolul de
constituire a Sfatului național român. Am trăit totdeauna în pace, frăție
și bună înțelegere cu românii - a zis conducătorul delegației, cu ei dorim
a viețui și în viitor. Noi cari le-am fost frați de suferință, le asigurăm din
partea noastră toate drepturile câștigate pe urma eliberării din robia
ungurească”.7
După o istorie îndelungată, petrecută împreună, aici,
în Maramureș, românii și rutenii, după momentul Alba-Iulia
(1 Decembrie 1918), unde s-a scandat „Trăiască România Mare, de la
Nistru până la Tisa!” și după Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie
1920) s-au găsit, așadar în situația de a fi divizați, fiecare ca etnie, deși
Alba-Iulia rezonează ca fiind locul generic al unirii tuturor românilor.
În anul 1919 situația de facto, în teren, era una care se derula în limitele
firescului, adică totul gravita înspre Sighet, iar ținutul era administrat
în integralitatea sa istorică, crezându-se că nu va fi frântă voința
românilor și chiar și cea a rutenilor, de a rămâne în granițele medievale
ale Maramureșului. Această perspectivă a fost confirmată la data de 16
iunie 1919, prin ordinul emis de către primul prefect român, Dr. Vasile
Chiroiu, care s-a adresat întregului județ, până la Hust:
„Prefectul județului Maramureșului Nr. 363-1919
Ordin circular
Despre restrângerea plutăritului…

Plutitul lemnelor se admite numai în interiorul județului Mara-
mureș, ultima stațiune Hust și numai pe lângă următoarele condițiuni: …
7
Sfat național român în Rona de Sus, în ziarul „Sfatul”, organ al Consiliului Național
Român Comitatens din Maramureș, Anul II, nr. 10, Sighet, 1 (14) Martie, 1919, p. 4.
Sighet, la 16 iunie 1919

Prefect: Dr. Vasile Chiroiu”.8
În acest climat atât de energizat etnic, cu siguranță că au contat
foarte mult atitudinea și măsurile luate de etnia maghiară, respectiv
liderii ei locali, care nu puteau să accepte noul statut care li se prefigura.
În atare situație, autoritățile și-au reconfigurat schema administrativă
întărindu-și-o, încercând să facă ceea ce știau ele mai bine, adică să
măsluiască statistici despre componența etnică a comitatului, așa cum
rezultă și dintr-o notă lapidară de presă, apărută în aceeași publicație,
„Sfatul”: „Marți, (30 l.c.), sub întunerecul de seară reprezentații celor 5
orașe așa numite de coroană - Sighet, Câmpulung, Teceu, Vișc și Hust
s-au ales un comitet, care să lucreze pentru integritate. D-l Mokcsai a
făcut un memoriu istoric și statistic. E făcut după recepta veche, plin de
neadevăruri, de gust. Dăm pe cel mai grosolan: în Satul Slatina nu-i nici
un picior de Român, căci 41,68% sunt ruteni. Halal de așa început! Cu
minciuna nu poți și cina”.9
Dovezile de bună înțelegere între cele două etnii au fost
nenumărate de-a lungul întregii perioade interbelice; de mai multe ori
etnicii ucraineni din dreapta Tisei, separat sau împreună cu românii
rămași dincolo de frontieră, au cerut să fie primiți între granițele
Regatului România.
Într-o altă ordine de idei se înscrie și momentul apoteotic
al organizării alegerilor parlamentare (Camera Deputaților de la
București) din 2, 3 și 4 noiembrie 1919, când secțiile de votare au fost
fixate cuprinzând localități situate de-o parte și de alta a râului Tisa,
uneori aceleași unități administrative. De asemenea, la Rahiv și Hust
au fost organizate secții de votare. Din primul parlament al României
Mari, care a avut menirea de a elabora și primele legi întemeietoare ale
noului stat, a făcut parte și Oreste Ilnițchi, ales în secția de votare de la
Hust și care, la 13 decembrie 1919, depunea în Parlamentul României o
8
Idem, Anul II, nr. 24, Sighet, 20 iunie 1919, p. 3.
9
Idem, Anul I, nr. 3, Sighet, Vineri 21 decembrie 1918 (3 ianuarie 1919), p. 4.
declarație de fidelitate, elocventă pentru relațiile dintre cele două etnii:

„Suntem încredințați din partea alegătorilor noștri ruteni a exprima
sentimentele de nemărginită mulțumire și loialitate Maiestății sale
regelui Ferdinand (aplauze prelungite) și toată recunoștința Consiliului
Dirigent pentru respectarea atât de corectă a dreptului minorităților cu
ocaziunea alegerilor (aplauze).
Poporul rutean din Maramureș, de când există, prima dată
la aceste alegeri și-a putut manifesta liber voința sa și a putut alege
reprezentanții săi (aplauze).
Avem toată încrederea că Parlamentul român va respecta
totdeauna principiile democratice și va aduce legi bune și folositoare
pentru toți cetățenii care ajung între granițele României Mari (aplauze).
Poporul rutean din părțile Maramureșului dorește și cere să
se ia toate măsurile necesare pentru a fi anexat definitiv conform liniei
demarcaționale de azi, pentru totdeauna la România Mare (aplauze
prelungite și repetate)”.10
Rămâne ca un dat al istoriei ca ucrainenii din Maramureșul
actual românesc să sărbătorească Centenarul Marii Uniri de la 1
Decembrie 1918, iar maramureșenii din dreapta Tisei să nu beneficieze
nici măcar de posibilitatea dobândirii cetățeniei române, în condițiile
în care înaintașii lor de acum 100 de ani au fost la Alba Iulia, au votat
unirea, iar în anul următor au votat pentru primul Parlament de la
București.
10
Țineghe, Cristina, Dezmembrarea Maramureșului istoric: decizii politice, reacții
și consemnări în mărturii contemporane (1919 - 1923), Editura Centrul de Studii
pentru Resurse Românești, București, 2009, p. 47.
Aspecte ale contribuției minorității evreiești
de-a lungul existenței ei
Valer Plugaru,
președintele Comunității Evreilor din Brașov
N
e aflăm la momentul sărbătoririi a 100 de ani de la înfăptuirea
unui deosebit eveniment în devenirea STATULUI ROMÂN
MODERN ȘI UNITAR.
Privind istoricește acest moment de o deosebită importanță, în
mod firesc, ne punem întrebarea: „cât de simplă a fost realizarea acestui
eveniment atât de necesar?” și constatăm complexitatea realizării lui în
contextul unei Europe aflate în urma unui război cu implicații majore
pentru structura ei sociopolitică.
Vom constata, judecând faptele și totalitatea dovezilor care
atestă acest eveniment, că înfăptuirea sa a presupus lideri ai întregului
tablou care reprezenta populația, dar fără îndoială și aportul de masă al
acestei populații, care au avut puterea de a convinge factorii de decizie
asupra devenirii STATULUI NAȚIONAL UNITAR ROMÂN.
Pentru a pune în evidență existența și rolul evreilor, nu singura
populație alogenă aflat în momentul MARII UNIRI pe teritoriile ce
vor forma noul regat, trebuie lămurit modul în care această minoritate
a ajuns și în această parte a Europei și faptul că, în calitate de entitate
socială, a participat la împlinirea acestui important deziderat.
Aceștia au ajuns în spațiul Principatelor Române pe două căi:
cei originari din sudul Europei - sefarzii (Spania și în special Turcia)
și cei originari din nordul Europei – așchenazii, primii așezați în

teritoriul de sud, în Vechiul Regat, ceilalți așezați în special în Moldova
și apoi în zona Transilvaniei. Ambele grupuri, deși aflate în diasporă,
au menținut și respectat tradițiile primite prin învățătura însușită din
Tora – Vechiul Testament, completată de învățăturile din Talmud -
comentariile rabinice ale Torei.
Acțiunile premergătoare care, cu deosebită energie, au stat la
baza îndeplinirii Marii Uniri, au avut un important aport al minorităților
conlocuitoare. Astfel, la întrunirea Consiliului Național al Bucovinei,
participanții au fost informați despre principiile legăturilor interetnice
pe care le-au consfințit prin documente istorice de o deosebită
importanță: hotărârile adoptate la Chișinău, Cernăuți, Alba Iulia cu
privire la relațiile interetnice în România Mare, principii stabilite în
mod democratic în discuțiile cu organizațiile care-i reprezentau pe
polonezi, germani, evrei și care au răspuns în mod pozitiv la pregătirea
și realizarea Unirii cu România.
Interesul major al tuturor minorităților pentru actul Unirii și
a îndeplinirii, în noul stat, a principiilor enunțate, au creat condiții
pentru măsuri concrete. Forurile germanilor cu diversele lor ramuri,
maghiarii, evreii, slovacii, rutenii, armenii, secuii au subscris, prin
declarații publice, la hotărârile de unire ale românilor. Toate aceste
comitete au întreprins acțiuni în sprijinul marelui deziderat însuflețind
în interiorul și în afara țării starea de spirit necesară sprijinirii și
realizării lui. Evreii nu s-au ținut departe de o astfel de atitudine și au
trecut și ei la sprijinirea realizării acestei acțiuni importante.
Deși istoria evreilor pe aceste teritorii depășește două milenii
atestate documentar, ea a devenit semnificativă în secolul al XIX-lea,
când aportul acestora se regăsește direct în dezvoltarea economică
a României, dar și în viața culturală și socială. Pentru a ilustra o
contribuție directă la evenimentele care au precedat, și în bună parte
au motivat grăbirea actului Marii Uniri care ar fi trebuit desăvârșită la
1600, menționez faptul că, în rândurile armatei române care a luptat în
primul război mondial, au existat și 23.000 de evrei, dintre aceștia, pe

câmpul de luptă au căzut 882, au fost răniți 740, au devenit prizonieri
de război 449 iar un număr de 3043 de persoane au fost date dispărute.
Populația evreiască, în acea perioadă reprezenta 3,4% din întreaga
populație a României și 10% din totalul evreilor a fost pe front.
În mod direct evreii și-au dat adeziunea la Marea Unire din anul
1918. Un aport direct l-a constituit susținerea pe plan internațional a
dreptului poporului român asupra teritoriilor vremelnic ocupate și în
care populația majoritar românească, dar și componentele minoritare
trebuiau reintegrate României. Ca rezultat al acestei Uniri, populația
României a crescut în mod corespunzător, iar populația evreiască,
o forță de muncă importantă pentru toate domeniile de activitate, a
crescut de 3 ori. În intervalul dintre cele două războaie mondiale, în
România Mare existau 756.000 de evrei, iar în activitatea economică
firmele evreiești reprezentau 31,4% din totalul celor existente, și
activau în cele mai diverse domenii.Trebuie menționat faptul că încă
din secolul XVIII evreii au fost în rândul industriașilor, comercianților
și al bancherilor care au stimulat dezvoltarea economică și implicit cea
socială, aspect care s-a reflectat în mod pozitiv și creator în actul Marii
Uniri.
Minoritatea bulgară și găgăuză din Basarabia
Dr. Nicolae Țîbrigan,

cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații
Internaționale „Ion I. C. Brătianu” al Academiei Române
A
nul 1918 a reprezentat pentru România un an cu totul
excepțional. E vorba de anul când a pierdut războiul în fața
Puterilor Centrale, în chipul cel mai dezastruos cu putință,
dar și anul „orei astrale”, dacă e să-l parafrazăm pe cunoscutul filosof
Stefan Zweig, prin faptul că reintră și câștigă războiul în mod categoric
nu datorită propriilor eforturi, ci pentru că Antanta ieșise învingătoare.
Mergând alături de Antantă, România demonstrase că Transilvania era
preferată Basarabiei, inclusiv Bucovinei, dar nu neapărat în întregime.
Ori, Basarabia nu ocupa pe atunci un rol important în imaginarul
național românesc, la fel cum nici nu figura public vreun proiect al
unirii Basarabiei cu România. Mult mai importantă era din acest punct
de vedere Transilvania – teritoriul vechii Dacii asociat în imaginarul
colectiv cu România întregită.
Revenind la actul unirii primei provincii românești cu România,
sosirea în dimineața zilei de 26 martie/8 aprilie a prim-ministrului A.
Marghiloman a reprezentat momentul hotărâtor în decizia Sfatului
Țării de a adopta unirea condiționată a Republicii Democratice
Moldovenești (R.D.M.) cu România.
Cei cărora astăzi nu le convine actul istoric din 1918 insistă
asupra faptului că votul fusese „smuls” sub presiunea „baionetelor
române” și, mai nou, ar fi fost îndreptat împotriva minorităților din
Basarabia. Dar acestea sunt pure speculații care pot fi ușor de combătut
cu documente din arhivele vremii.
De fapt procesul verbal al ședinței din 27 martie 1918 ne spune
altceva: „La orele 4 după amiază primul ministru, dl. Al. Marghiloman,
însoțit de ministrul de război, generalul Hârjeu și numai de funcționari
administrativi civili, a fost primit în plină ședință a Sfatului și de la
tribuna parlamentului a expus punctul de vedere al guvernului român
[…] Primul ministru a declarat pe dată că, împreună cu reprezentanții
guvernului român, se retrage din incinta adunării pentru ca
deliberațiunea care va urma să se facă, în afară de orice sugestiune
sau impunere, de către Sfat. Miniștrii români s-au retras în mijlocul
aclamațiunilor”.
Mărturii despre dorința grupurilor minoritare din Basarabia de
a deveni cetățeni cu drepturi depline ai României sunt proclamațiile
zemstvelor din Bălți (3 martie 1918) și Soroca (13 martie 1918). De
asemenea, o delegație a proprietarilor agricoli neromâni, condusă de
P.V. Sinadino, se prezintă pe 6 martie la Regele Ferdinand I și cere unirea
imediată a provinciei cu Țara Mamă. La fel și ucraineanul Podlesnîi,
președintele asociației institutorilor din ținutul Lăpușna, înaintează la
sfârșitul lunii ianuarie 1918 o declarație de unire.
Chiar și la nivelul singurului organ legiutor și reprezentativ
al populației din Basarabia – Sfatul Țării, interesele minorităților
naționale din provincie erau reprezentate de deputați de diferite origini
etnice: bulgari, ruși, ucraineni, găgăuzi, polonezi etc., reprezentând o
pondere de 24% (33 de deputați din 136).
Unirea a fost votată de 86 de deputați, 3 se pronunță contra
și 36 se abțin, iar 13 au fost absenți. Deși, pe 27 martie/9 aprilie 1918
majoritatea acestora s-au abținut de la votul pentru unirea Basarabiei
cu România, deputații minorităților naționale n-au creat un front
comun anti-unionist, nici măcar în anii următori de după unire.
Mai ales că atunci Rusia abandonase mica Republică Moldovenească
Democratică în fața revizionismului Radei de la Kiev, iar în memoria
recentă a respectivilor deputați încă mai erau vii imaginile dezastrului

provocat de grupările bolșevizate ale armatei țariste aflate în retragere
dezorganizată, acestea fiind ulterior alungate peste Nistru de diviziile
generalului Broșteanu în ianuarie-februarie 1918. Totodată, trebuie să
subliniez în un aspect destul de important: deputații care s-au abținut
de la vot nu au fost împotrivă, ci pur și simplu nu primiseră mandat
să-și exprime poziția din partea congreselor regionale. Unirea fusese
primită de deputații minorităților naționale drept „un fapt împlinit”
sau „dat istoric”.
Evident că atitudinea minorităților naționale față de actul unirii
provinciei cu România nu era unitară, ci mai degrabă ambivalentă,
fiind semnalate și cazuri de opoziție clară. Dar dacă vom cerceta mai
cu atenție documentele epocii, vom constata că acele mișcări aveau
mai degrabă o nuanță pur ideologică/artificială, nefiind o caracteristică
elementară pentru toate minoritățile naționale din Basarabia.În acest
sens, la 7 martie 1919, congresul coloniștilor germani din Basarabia,
ținut la Tarutino, hotărăște solemn: „Coloniștii germani basarabeni
ca cetățeni ai statului român vor fi totdeauna credincioși Tronului și
Statului”.
Printre aceste minorități în sudul Basarabiei întâlnim
comunitățile etnice bulgară și găgăuză, încorporate în 1917 în
componența Republicii Autonome Democratice a Moldovei
(Basarabia), Republicii Democratice Moldovenești și mai apoi în
componența României prin decizia Sfatului Țării, unde minoritatea
găgăuză fusese reprezentată doar prin doi deputați, iar cea bulgară prin
opt deputați.Singura voce discordantă fusese doar cea a unui comitet
de bulgari și găgăuzi bolșevizați din Tighina care doreau să constituie
o așa-numită „Republică a Bugeacului” solicitând, în același timp, ca
Basarabia să rămână în dependența directă a Rusiei. În aceste condiții,
nu putem întrevedea niciun fel de mișcare cu caracter „național”
sau „cultural-istoric” a comunităților găgăuze; unii reprezentanți ai
acesteia, provenind din mediile urbane și alfabetizați, manifestau mai
mult preferințe pentru mișcările ideologice ale vremii, decât să schițeze

noi proiecte (statale sau descentralizatoare) în favoarea găgăuzilor din
Bugeac.
Capitolul 2
Minoritățile naționale în ultima sută de ani:
Evoluția drepturilor minorităților naționale
1918 – 2018
Cadrul legislativ românesc în domeniul

respectării drepturilor minorităților naționale
Instituții și organisme nonguvernamentale

din România care acționează pentru
promovarea/protejarea drepturilor minorităților
Realități pozitive ale protecției minorităților
etnice în România: aspecte legislative
Lector dr. Lucian Săcălean

UMFST, Târgu Mureș
C
hestiunea drepturilor persoanelor aparținând minorităților
a fost unul dintre factorii care au modelat evoluția statului
român, încă de la apariția sa și până în zilele noastre. Dacă
în zorii existenței sale ca stat, vizată în principal, dar nu exclusiv, a
fost minoritatea evreiască, modificările teritoriale în urma celor două
conflagrații mondiale vor duce la situația în care legislația în privința
minorităților naționale să fie accesată de o varietate de etnii, principala
categorie, numeric vorbind, comparativ cu celelalte minorități,
devenind cea maghiară.
Sigur, problematica drepturilor minorităților e complexă,
indiferent că vorbim de drepturi obiective, subiective, naturale sau
pozitive. Însăși definirea noțiunii de minoritate este diferită în cazul
statelor europene (de la naționalități stabilite pe teritoriul țării de cel
puțin 100 de ani-Ungaria la grupurile de cetăţeni croaţi, stabiliţi în
mod tradiţional pe teritoriul Republicii Croaţia, şi care au caracteristici
religioase, etnice, lingvistice şi/sau culturale care îi diferenţiază de
ceilalţi, motivaţi de dorinţa de a-şi păstra aceste caracteristici diferite)
existând țări care au optat pentru o definire oarecare, respectiv țări care
nu au limitat printr-o definire sau enumerare chestiunea minorităților .
Căderea regimurilor comuniste, nu a însemnat nici pe departe
„Sfârșitul Istoriei” ori impunerea „omului post-istoric” (a se vedea
ideea „omului post-istoric” preluată de la Nietzsche) și a valorilor

civilizației pe care acesta ar trebui să le reprezinte, ci a descătușat forțe
aparent învinse sau cel puțin domesticite atât în lumea vestică cât și
în rândul statelor ce au „beneficiat” de Pax Sovietica. Naționalismul
redevine sursă de legitimare politică, iar România nu face excepție
în rândul statelor ex-comuniste. Stabilirea ca prioritate a aderării și
integrării României în Uniunea Europeană precum și în NATO, a
pus clasa politică autohtonă în fața unor decizii majore și mai ales a
stabilirii de principii clare de acțiune și raportare atât față de vecinii
teritoriali ai statului român, cât și față de minoritățile ce alcătuiesc un
veritabil mozaic cultural, lingvistic sau etnic. Legislația post ꞌ89 s-a axat
în principal pe dezvoltarea criteriilor în domeniul nediscriminării, a
folosirii limbii materne în sfera publică şi în educaţie, reprezentare
politică a minorităţilor atât la nivel central cât şi local. Din păcate,
cel puțin în primii ani, măsurile de implementare a legislaţiei au fost
deseori insuficiente iar stereotipurile existente la nivelul societăţii au
ridicat adevărate provocări pentru societatea românească.
Înființarea, prin Proclamaţia din 25 decembrie 1989 a UDMR
ca entitate culturală, dar care se va erija în curând în actor politic
important pe scena internă (dată fiind și ponderea semnificativ mai
ridicată a etnicilor maghiari în totalul populației față de alte minorități),
a însemnat și prezența unei voci puternice a minorității maghiare și
impunerea pe agenda publică a unor teme specifice. Viziunea asupra
legislației în domeniul protecției drepturilor persoanelor aparținând
minorităților naționale după căderea regimului comunist începea
să prindă contur odată cu Declaraţia Frontului Salvării Naţionale
cu privire la drepturile minorităţilor naţionale din România, din 6
ianuarie 1990, document ce proclama recunoaşterea şi garantarea
drepturilor şi libertăţilor individuale şi colective ale minorităţilor
naţionale prin noua Constituţie a ţării şi se obliga la elaborarea şi
adoptarea unei Legi a minorităţilor naţionale „cel târziu în 6 luni după
intrarea în vigoare a noii Constituţii”. La scurt timp, prin Declaraţia
cu privire la minorităţile naţionale din 20 noiembrie 1991 Guvernul

se angaja să asigure persoanelor aparţinând minorităţilor, dreptul
la învăţătură în limba maternă, libertatea de a-și profesa şi practica
propria religie, accesul neîngrădit al persoanelor care fac parte din
minorităţi la viaţa social-politică şi economică a ţării, în mod direct
ca şi prin reprezentanţii lor liber aleşi sau desemnaţi în organele de
stat. Această declarație nu este un dosar de intenție ci ea reprezintă
o premisă importantă care va duce la asigurarea în fapt a celor mai
importante drepturi exercitate în colectiv de către o minoritate și care
asigură practic supraviețuirea acesteia. Evidențiem aici, în mod special,
dreptul de reprezentare politică, atât la nivel local cât și în structurile
politice de nivel central/național.
Constituţia României intrată în vigoare în 1991 şi revizuită
ulterior, recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii
lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase (art.6 alin.1) şi se obligă să
îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din
tratatele la care este parte, acestea, după ratificare, făcând parte din
dreptul intern (art.11). De asemenea articolul 16. al.1 reglementează
principiul egalității de tratament - clauză generală de nediscriminare
în faţa legii şi a autorităţilor publice. Din textul constituțional nu
puteau lipsi acele drepturi considerate esențiale în păstrarea identității
etnice, precum cel de a învăţa limba maternă şi dreptul de a putea fi
instruite în această limbă (art.32 alin.3), asigurându-se învăţământul
de toate gradele în unităţi de stat, particulare şi confesionale precum şi
libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui
cult (art.32 alin.7).
Alături de prevederile ce alcătuiesc cadrul intern, trebuie să
luăm în considerare și cele ce angajează România prin tratate bi- sau
multilaterale. Deși nu vom insista asupra acestui aspect, menționăm
criza regională din jurul Recomandării 1201 din anul 1993 a Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei, care a atins apogeul în 1995,
când România anunţa eşecul negocierilor pentru Tratatul de bază

cu Ungaria. Ungaria dorea în mod expres includerea Recomandării
1201 în document, din care motiv, această Recomandare constituie
un reper pentru tema minorităţilor naţionale şi pentru istoria
evoluţiei democratice din România. Semnarea tratatului era una
dintre condițiile pentru luarea în considerare a României ca posibilă
candidată la integrarea în Uniunea Europeană. Prin Recomandarea
1201 drepturile minorităţilor au fost statuate drept o componentă
esenţială a drepturilor omului (art.5 din Preambul). De asemenea
textul introducea o definiţie a minorităţilor naţionale (art.1) prin
care se dorea evitarea confuziei dintre drepturile minorităţilor
naţionale (alcătuite din cetăţeni ai statului) şi drepturile străinilor (ale
emigranţilor şi refugiaţilor). Esențial pentru România s-a dovedit a fi
art.7 alin.3, privitor la folosirea limbii în administraţie şi justiţie: „în
regiunile în care locuiesc un număr substanţial de persoane aparţinând
unei minorităţi naţionale, acestea au dreptul de a folosi limba maternă
în contactele lor cu autorităţile administrative şi în procedurile în faţa
instanţelor judecătoreşti şi a autorităţilor legale” deși prin Articolul 127
alin.1 al Constituţiei României din 1991 se instituia folosirea limbii
române în procedura judiciară, iar alin.2 prevedea dreptul cetăţenilor
români aparţinând minorităţilor naţionale şi al persoanelor „care nu
înţeleg sau nu vorbesc limba română” de a avea un interpret, urmând
ca în cauzele penale, serviciile acestuia să fie plătite de către stat.
Recomandarea 1201 statua dreptul de folosire a limbii materne în acele
regiuni în care persoanele aparţinând minorităţilor naţionale sunt în
număr substanţial, depăşind astfel standardul intern din acea perioadă.
Sistemul juridic românesc privind măsurile speciale reglementează
reprezentarea în Parlament, în administraţia centrală şi locală, accesul
la educaţie, justiţie şi la toate serviciile publice, precum şi păstrarea
propriei identităţi.
Ne vom opri însă, în studiul de față, la unul dintre drepturile
pe care le consider fundamentale (alături de cele lingvistice sau cel
al practicării fără constrângeri a religiei proprii), cel al reprezentării

politice. Participarea efectivă în luarea deciziilor politice, principiu
enunțat în Convenția Cadru pentru Protecția Minorităților și întărit
prin Recomandările de la Lund privește atât nivelul de decizie local
cât și cel național. România (Croația, Muntenegru Slovenia sunt de
asemenea state care au adoptat un sistem legislativ ce acordă locuri
rezervate în parlament pentru minorități cu specificități în cazul
fiecărei țări) se numără printre statele care a adoptat o legislație
electorală menită să asigure reprezentarea grupurilor minoritare și
în cazul în care ponderea acestora în totalul populației nu permite
atingerea pragului electoral.
Decretul lege 92 din 1990 a reprezentat și includerea unei
prevederi de acțiune afirmativă electorală în favoarea minorităților.
Legea nr. 70/1991 privind alegerile locale (republicată în temeiul
art. II din Legea nr. 25/1996 ), reluând principiul egalităţii acorda
organizaţiilor minorităţilor naţionale drepturi electorale; articolul 103
asimilând partidelor politice /alianțelor politice / alianțelor electorale
organizaţiile legal constituite aparţinând minorităţilor naţionale.
Conform articolului 57 alin.2 este asigurat accesul organizațiilor
cetățenilor aparţinând minorităţilor naţionale la serviciile publice
teritoriale şi naţionale de radiodifuziune şi de televiziune.
Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor
şi a Senatului prevedea că: „organizaţiile cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale, legal constituite, care nu au obţinut în alegeri
cel puţin un mandat de deputat sau de senator, au dreptul, împreună,
potrivit art.59 alin.2 din Constituţie, la un mandat de deputat, dacă
au obţinut pe întreaga ţară, un număr de voturi egal cu cel puţin
5% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru
alegerea unui deputat” (art.4 alin.1). De aceleaşi prevederi beneficiază
şi „organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care au
participat la alegeri pe lista comună a acestor organizaţii; în acest caz,
dacă niciun candidat de pe lista comună nu a fost ales, se va atribui
pentru toate organizaţiile care au propus lista un mandat de deputat”

(art.4 alin.3). Aceste mandate se atribuiau peste numărul total de
deputaţi rezultat din norma de reprezentare. „Organizaţiile cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale care participă la alegeri sunt
echivalente juridic, în ce priveşte operaţiunile electorale, cu partidele
politice” (art.4 alin.2). Observăm modificări față de reglementările
din 1990, moment la care exista un prag implicit, sistemul fiind unul
proporțional; introducerea pragului electoral de 3% și ulterior de 5%
(în anul 2000), însemna în teorie faptul că mandatul organizațiilor
minorităților nu mai era garantat, ele trebuind să atingă pragul simbolic
de 5% din numărul mediu de voturi necesare pentru alegerea unui
deputat. Totuși prin derogare de la regula generală aceste organizații
pot depune aceeași listă de candidați în mai multe circumscripții
electorale, principiu păstrat și în noul cod electoral adoptat în 2008,
ceea ce facilitează reprezentarea politică a diverselor minorități din
România. Practic doar UDMR (Uniunea Democrată a Maghiarilor
din România) nu a utilizat acest mecanism realizând pragul electoral,
celelalte 19 minorități naționale fiind reprezentate în baza acestui
articol.
Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi
a Senatului, prevede la art.4 că prin minoritate națională se înţelege
acea etnie care este reprezentată în Consiliul Minorităţilor Naţionale.
Organizaţiile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale legal
constituite, care nu au obţinut în alegeri cel puţin un mandat de
deputat sau de senator au dreptul, împreună, potrivit art. 62 alin. (2)
din Constituţia României, republicată, la un mandat de deputat, dacă
au obţinut, pe întreaga ţara, un număr de voturi egal cu cel puţin 10%
din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea
unui deputat. De asemenea, pot depune candidaturi organizaţiile
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale reprezentate în
Parlament. În acest sens, pot depune candidaturi şi alte organizaţii ale
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care prezintă Biroului
Electoral Central, în termen de 3 zile de la constituirea acestuia, o listă

de membri cuprinzând un număr de cel puţin 15% din numărul total
al cetăţenilor care, la ultimul recensământ, s-au declarat ca aparţinând
minorităţii respective.
Regulamentul Camerei Deputaţilor precizează că „deputaţii care
reprezintă organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale,
care au obţinut mandatul de deputat în conformitate cu art.62 alin.2
din Constituţia României, republicată, pot constitui un singur grup
parlamentar” (art.12 alin.5) , astfel activitatea reprezentanților politici
ai organizațiilor minorităților naționale fiind ușurată în comparație
cu situația unui parlamentar independent.. Regulamentul Senatului
stabileşte la art.16 alin.5 că „senatorii aparţinând partidelor sau
organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care nu
întrunesc numărul necesar pentru a forma un grup parlamentar se pot
afilia altor grupuri parlamentare sau pot constitui grupul parlamentar
mixt”. Prin Hotărârea Senatului nr.25/2011 privind modificarea şi
completarea Regulamentului Senatului, se interzice „constituirea
unui grup parlamentar care să reprezinte sau să poarte denumirea
unui partid, a unei organizaţii a cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale, a unei alianţe electorale sau alianţe politice care nu au
obţinut mandate de senator în alegeri” (art.16 alin.7).
Legea partidelor politice nr.27/1996, abrogată, asigura
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul de a crea
structuri asimilate partidelor politice, dreptul de a face parte simultan
din partide şi asociaţii, „membrii organizaţiilor cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale care înscriu candidaţi în alegeri pot face parte
şi dintr-un partid politic, având dreptul de a candida în condiţiile legii”
(art.8 alin.4) şi dreptul de a fi învestit cu funcţii politice publice.
Similar, Legea nr.14/2003 prevede aceleaşi drepturi pentru
persoanele aparţinând minorităţilor naţionale.
Reprezentarea politică, participarea la decizia publică atât
la nivel local, dar mai ales la nivel național este una dintre condițiile
care contribuie decisiv la prezervarea unei minorități. Deși legislația

din România s-a schimbat în perioada 1990-2008, iar mandatele
minorităților nu mai sunt garantate, ele sunt obținute prin atingerea
unui prag simbolic de voturi, prag extrem de accesibil, prezența
minorităților în Parlament fiind practic asigurată. Departe de a fi
perfect, sistemul românesc permite și cazuri, deși nu numeroase, în
care candidații din partea unei minorități să nu facă parte efectiv din
respectiva minoritate; ori lipsa de competiție în antiteză cu o competiție
foarte mare în cazul locului asigurat automat în cazul anumitor etnii.
O altă chestiune este cea legată de eficiența acestor reprezentanți, nu
de puține ori ei acționând ca și anexă de vot pentru partidul/coaliția
aflată la guvernare, respectiv, chiar dacă nu pot fi considerați neapărat
ca indicatori relevanți, numărul mic de luări de cuvânt, inițiative
legislative, interpelări, însă în această din urmă situație regăsindu-se
foarte mulți alți parlamentari. Un alt minus al legislației, care afectează
mai ales reprezentanții minorităților, este lipsa unei legături mai
strânse între parlamentar și comunitatea vizată, creșterea vizibilității
minorităților la nivelul Parlamentului neînsemnând transformarea
automată a acesteia în putere de promovare a proiectelor de interes
pentru aceste comunități.
Privită per ansamblu, legislația românească în privința
drepturilor minorităților este una afirmativă, asigurarea reprezentării
politice fiind una dintre cele mai inspirate măsuri și cu efect pe termen
lung asupra comunităților minorităților naționale.
Statul Naţiune, România la Centenar
Prof. univ. dr.Vasile Puşcaş
P
rocesul formării statelor moderne, începând din sec. al XVIII-
lea, a avut o puternică amprentă europeană. Tot în Europa,
statele moderne s-au constituit ca state-națiune. De aceea,
demarcarea teritorială a acestor state a fost însoțită de componenta
externă și crearea unui sistem al relațiilor internaționale. Iar în ceea
ce privește dimensiunea internă s-a realizat o centralizare a puterii și
autorității. Identificarea între stat (instituție/proces de guvernare) și
națiune (popor localizat într-un anumit teritoriu), a dus la ceea ce s-a
numit STATUL-NAȚIUNE, un actor fundamental al evoluției istoriei
moderne și contemporane.
Cadrul istoric și geopolitic

Statul modern român și-a constituit primul nucleu de bază
prin Unirea Principatelor Române, în 1859. Rădăcinile lui doctrinare
și instituționale se află în conexiune cu evenimentele care au afirmat o
identitate națională românească, la sfârșitul sec.al XVIII-lea și prima
jumătate a veacului următor. Revoluția română de la 1848 a propus
o desprindere definitivă de formula statală fanariotă și îndreptarea
spre modelul occidental, îndeosebi cel francez. Reformele lui A.I.Cuza
și cele următoare au căutat o sincronizare cu Europa și o adaptare la
necesitățile specifice națiunii române, într-un ritm și o extensie care au
depins mult de asimilarea unei culturi politice democratice moderne
de către elita politică de la București.
Acest nucleu modern statal a tins, cum era firesc, spre

desăvârșirea statului-națiune, fiind un adevărat magnet pentru părțile
națiunii române aflate în componența imperiilor învecinate, cel țarist,
habsburgic, otoman. De aceea, mișcările naționale românești din
provinciile respective au evoluat accelerat, în primele două decenii ale
sec.al XX-lea, dinspre aspirația recunoașterii individualității naționale
și autoguvernare, către autodeterminare națională și unirea cu Regatul
României. Războaiele Balcanice și Primul Război Mondial au zguduit
din temelii Imperiile Țarist, Austro-Ungar și Otoman. Iar Europa de
Sud-Est și Centrală au urcat spre vârful interesului statelor occidentale
din cauza intențiilor Marilor Puteri ale epocii de a reconfigura
geopolitica și geostrategia continentului.
Într-un asemenea context, diplomația și armata statului
român au jucat un rol foarte important (1914-1918) în sensibilizarea
Cancelariilor europene cu dezideratul românesc de continuare a
procesului desăvârșirii statului națiune România. Anii 1917-1918 au
fost definitorii pentru deciziile majore ale realizării Marii Uniri.
De la semnalele trimise de Memoriul intelectualilor și
politicienilor basarabeni și Corpul voluntarilor români ardeleni
și bucovineni din Rusia, prin Manifestul de la Darnița, în 1917,
continuând cu acțiunile diplomatice și militare ale României, liderii
politici ai românilor din toate teritoriile locuite de aceștia au pregătit
cu inteligență, abilitate și determinare marile momente ale anului 1918
–Chișinău, 27 martie; Cernăuți, 28 noiembrie; Alba Iulia, 1 decembrie-
care au dus la crearea României Mari. Deciziile luate în Basarabia,
Bucovina și Transilvania de unire cu România s-au bazat pe susținere
și vot popular ale românilor majoritari din respectivele provincii, în
conformitate cu legislațiile și capacitățile administrative care operau
atunci în acele teritorii. Multe din grupurile etnice minoritare s-au
asociat deciziilor românilor de a se uni cu Regatul României, iar acelor
minorități care nu au agreat decizia amintită li s-a garantat libertate de
manifestare a caracteristicilor lor culturale, fiind îndemnați să participe
la viața politică și socială a statului român.

Aici trebuie să amintim că principiul autodeterminării
naționale, formarea și/sau desăvârșirea constituirii statului-națiune,
în aceeași perioadă, au avut aplicare în întreaga Europă Central-Sud-
Estică (Polonia, Cehoslovacia, Austria, Ungaria, România, Iugoslavia
etc.), arie în care nu era posibilă o suprapunere totală a identității
etnice cu statul-națiune. Minorități etnice au continuat să existe și
în noile sau desăvârșitele state-națiune, dar discrepanțele anterioare
între majoritate-minoritate, precum în fostul Imperiu Austro-Ungar
(în părțile guvernate de Viena și Budapesta, după 1867, populațiile
de etnie germano-austriacă și maghiară nu ajungeau la 50%), s-au
diminuat foarte tare, dând șansa realizării unui echilibru în politicile
naționalităților din zonă. De menționat este că aspirațiile popoarelor
respective erau acelea de a constitui organizări statale moderne pe
baze naționale, exceptând elita politică din Ungaria care dorea un stat
argumentat de teritorialitatea coroanei Sfântului Ștefan.
Statul-națiune în 1918
Statul-națiune, așa cum era înțeles în 1918, nu însemna că
încorpora doar un grup etno-național omogen, fiind suficient ca
populația majoritară din acel stat să constituie o comunitate și să aibă
dorința de a trăi într-o comuniune bazată pe o relație acceptată de
drepturi și obligații. Fiind recunoscut, prin sistemul de Tratate de la
Paris (1919-1920), ca principalul actor al sistemului internațional de
după Primul Război Mondial, statul națiune și-a etalat modernitatea
prin câteva caracteristici precum guvernarea, coeziunea națională
și economia. Guvernarea trebuia să se realizeze printr-un sistem
de norme constituit pe baza unui set instituțional, administrativ,
politic, militar etc. sancționat de ordinea de drept. În statul-națiune,
poporul dovedește un ridicat grad de coeziune națională care-i
susține relaționarea stat-națiune-societate. Iar aspectul economic este
important în statul națiune deoarece acesta trebuie ca, prin economia
națională, să realizeze mijloacele de întreținere a națiunii și să-i sprijine

reproducerea și continuitatea.
Încă din 1917, o bună parte a elitei politice din Vechea Românie
a susținut că statul român avea nevoie de reforme profunde pentru
a putea face provocărilor războiului, dar mai ales epocii postbelice.
Primul-ministru I.I.C.Brătianu, în primăvara anului 1917, anticipând
radicalismul politic și social care urma să se extindă dinspre revoluția
rusească, i-a propus regelui Ferdinand să accepte inițierea reformelor
electorală și agrară în România. Nicolae Iorga a descifrat această
orientare politică drept o necesitate și datorie a statului de a se
moderniza. Dar marele istoric a interpretat corect gestul elitei politice
românești care părea să înțeleagă faptul că statul român postbelic nu
mai putea rămâne doar expresia interesului unei singure clase sociale
dominatoare, ci trebuia să arate că servește pe toți românii. De altfel,
Iorga a insistat asupra faptului că generației României postbelice i
se cerea să-și dedice „preocuparea cea mai mare” reformării statului
român. Este indiscutabil faptul că aceste discuții despre reformele pe care
trebuia să le realizeze statul român postbelic au fost printre motivațiile
interne care au încurajat și accelerat procesul autodeterminării
naționale în provinciile românești din afara Vechii Românii, la sfârșitul
Primului Război Mondial. Totodată, au îndemnat liderii mișcărilor
naționale românești să dirijeze sentimentul și acțiunea națiunii române
spre unirea teritoriilor în care trăiau cu Vechiul Regat, desăvârșind
formarea statului-națiune România. Actele Unirii, prin care românii
din Basarabia, Bucovina și Transilvania au formulat decizia de unire
cu România, cuprindeau și un set de principii și solicitări referitoare
la reforma statului-națiune România Mare, la calea economică, socială
și politică pe care sperau că va evolua o Românie Nouă. Acele puncte
specifice din rezoluțiile de unire a provinciilor menționate nu însemnau
condiționalități însoțitoare ale Marii Uniri din 1918, ci sugestii și
așteptări ale românilor din toate provinciile Țării despre felul în care să
se dezvolte statul român pentru a mulțumi pe toți cetățenii săi.
Calea de evoluție post-1918

Unirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei cu Vechea
Românie a fost un eveniment istoric prin care s-a concretizat idealul
națiunii române de a aparține și a se dezvolta în cadrele aceleiași
structuri organizaționale: statul-națiune România. Acele deziderate
specifice din Actele Unirii (1918) au generat o dezbatere elevată și cu
multă substanță a elitei intelectuale și politice din România primilor
ani post-Unire. Căci Marea Unire a însemnat asocierea benevolă la
România a unor populații care aveau simțăminte naționale comune
puternice, dar și culturi politice, administrative și democratice
foarte diferențiate. România Mare a inclus și un procent apreciabil
de minorități etnice, dar chiar și românii nou-intrați în statul român
post-1918 proveneau din mediile cultural-politice ale imperiilor din
care s-au desprins, fiind impregnați de mentalitățile acestora. Ca
atare, era justificată întrebarea fundamentală adresată elitei românești
postbelice: „Pe ce cale evoluăm” (C.Rădulescu-Motru). Iar răspunsul
a venit în cele mai valoroase studii și dezbateri pe care le-a înregistrat
vreodată cultura politică și democratică românească de până atunci:
volume de analiză politică, socială, economică, proiecte legislative și
constituționale deosebit de interesante, articole și dialoguri publice
referitoare la identitatea culturală și statală etc. Toate acestea au
constituit o premisă și expertiză pentru a se realiza construcția unui
stat modern, care să elimine defectele constatate pînă atunci, să fie
capabil a servi interesele cetățenilor români în epoca postbelică, făcînd
din România Mare o „casă bună” nu doar pentru o grupare din Vechea
Românie, ci pentru toți cetățenii români cuprinși în hotarele statului-
națiune România.
I.I.C.Brătianu l-a convins însă și pe regele Ferdinand, din 1922,
că aranjamentele construcției României Mari nu trebuiau obținute
prin negocieri integratoare și reforme consistente, ci prin transpunerea
caracteristicilor fanariote-centraliste ale Vechii Românii. Ceea ce a
trenat asupra evoluțiilor statale ale României în perioada interbelică,
având efecte asupra ansamblului procesului de dezvoltare social-

economică a societății românești.
Statul-națiune România aspira să-și aibă suportul într-o
națiune română cu o coeziune solidă, o identitate precizată nu doar
de caracteristici istorice, ci cu deosebire de performanțe prezente și
viitoare culturale, economice și sociale care să o înscrie sincronic în
mersul civilizației Europei Occidentale.
Atât în 1918 cît și în anii următori, o bună parte a elitei românești
a insistat asupra necesității integrării naționale a corpurilor națiunii din
Vechea Românie și noile provincii ale țării. Și nu este vorba doar despre
lideri însemnați, precum Iuliu Maniu sau Pantelimon Halippa, ci și de
comunitățile locale ale românilor din aceste regiuni. Spre exemplu, în
1919, intelectualii și politicienii din orașul Orăștie afirmau că unirea
politicostatală din 1918 era doar o etapă spre „desăvârșirea unirii”
națiunii române. Și iată ce înțelegeau atunci românii din Orăștie prin
„unitate națională desăvârșită”: „Și dacă unirea pământului românesc
într-un singur tot și strîngerea tuturor românilor sub una și singură
oblăduire românească a fost împlinirea unui vis, desăvârșirea acestei
uniri are să fie rodul vredniciei noastre și atunci numai vom putea zice
cu adevărat și cu fruntea sus că da, generația aceasta a fost vrednică de
marea menire pe care destinul poporului nostru a adus-o pe umerii lui”.
Dar alegerile din martie 1922, actul încoronării, în toamna aceluiași an
și adoptarea Constituției din 1923, în afara unei Adunări Constituante
și cu dominanțe puternice doar ale Partidului Liberal, au introdus în
procesul integrării naționale valențe non-coezive („provincialism”,
„regionalism”, „autonomism” etc.) care au viciat întregul sistem politic
și democratic din România interbelică.
În ceea ce privește evoluția stării economiei naționale din
România, dezbaterile duse de europeniști, tradiționaliști/autohtoniști
și cea de-a treia cale, după exprimarea istoricului Keith Hitchins,
au avut efecte nu doar în planul doctrinelor economice și statale, ci
și al opțiunilor de politică internă și externă a României postbelice.
Aspectul socio-economic configurat de predominanța economică

agrară și populația majoritară rurală/țărănescă a României a generat
aprige dispute referitoare la strategiile de dezvoltare a țării. Pe de altă
parte, aportul noilor provincii unite cu România la acumularea de
resurse naturale și capacități industriale a pus problema gestionării
diversificării și eficientizării tuturor surselor contributoare la sporirea
avuției naționale, dar și a distribuției acesteia în interiorul societății
românești. Ștefan Zeletin și Mihail Manoilescu au avertizat că România
Mare nu putea rămâne doar în faza capitalismului comercial sau a
economiei agrare, ci trebuia să treacă la faza industrială. Ei considerau
că națiunea română trebuia să dovedească abilitatea de a consolida
statul-națiune prin dezvoltare economică, valorificând atât bogățiile
solului și subsolului, cât și energiile națiunii. Ei, dar și alți economiști
și politicieni din acea epocă, solicitau statului român o mai activă
implicare în politicile economice ale țării pentru a se realiza o unificare
a economiei naționale, o întregire a pieței interne, dar și o puternică
dezvoltare a forțelor de producție pe tot teritoriul național.
În 1923, Mihail Manoilescu propunea ca statul român să urmeze
o adevărată politică a producției naționale, iar valorificarea resurselor
naturale să fie realizată cu maximă productivitate și rentabilitate.
Câțiva ani mai târziu, același Manoilescu a elaborat o concepție foarte
coerentă despre industrializare, prioritățile economiei naționale,
criteriile eficienței și rentabilității, rolul statului în promovarea
intereselor sale fundamentale de întreținere a unui standard rezonabil
de nivel al traiului națiunii ca și pentru a se menține în competiția
europeană și internațională. Propunând să fie acordată atenție maximă
forțelor naționale de producție, același autor adăuga necesitatea de a fi
avute în vedere și comerțul exterior, nu doar piața internă.
Anul 1938 a marcat un vârf al capacității producției naționale
în România interbelică, dar lipsa voinței elitei economice și politice
de a depăși faza monopolurilor deținute de un număr restrâns de
beneficiari, a făcut din România un tărâm al discrepanțelor socio-
economice scandaloase care au erodat și mai mult coeziunea corpului

națiunii române și funcționalitatea adecvată a statului-națiune.
Iar anul 1940 a consemnat căderea eșafodajului României
Mari, liderii politici ai vremii neavând capacitatea mobilizării națiunii
române pentru apărarea construcției statului națiune pe care l-a realizat
Generația Marii Uniri de la 1918.
Centralismul etatist nu a întărit statul-națiune România nici
după 1940 și nici după Al Doilea Război Mondial. Instalarea regimului
comunist a amplificat rolul mecanismelor statale de comandă, fără a se
mai ține cont de componentele de bază ale comuniunii națiunii române.
Statul a devenit “stat socialist”, națiunea s-a numit „națiune socialistă”,
iar economia națională a luat expresia „economiei socialiste”. La
începutul anilor 60 ai secolului trecut, a fost readusă în discuție ideea
națională de inspirație istoristă, dar numai pentru a susține atributele
ideologiei epocii în efortul de mobilizare a societății românești pentru
programe autoritative de modernizare economică sau sprijinire a
liderilor politici comuniști în disputele cu Moscova sau alte state
comuniste din zonă. Nu s-a dorit realizarea unei adevărate integrări
a națiunii române, fiind propusă omogenizarea socială. Dovadă este
faptul că solidaritatea națiunii române s-a manifestat doar în acțiunile
de răsturnare a regimului lui Nicolae Ceaușescu, imediat după ce s-a
împlinit acest deziderat arătându-se starea de atomizare a societății
românești căreia nu i s-a mai prezentat un program imediat care să
ducă la realizarea coeziunii națiunii române. Cele aproape trei decenii
care au trecut de la evenimentele din decembrie 1989 au demonstrat
că elita politică românească nu a fost pregătită să susțină un proiect
de țară care să mobilizeze națiunea română pentru adecvarea statului-
națiune România la nevoile cetățenilor ei și acomodarea cu sensurile
modernizatoare ale epocii. Trebuie să conștientizăm că astăzi, la nivel
european și mondial, statul-națiune păstrează unele caracteristici
organizaționale și funcționale de acum un secol, dar încorporează noi
atribuții și metode de operare în politicile interne și internaționale.
În primul rînd, guvernarea se desfășoară pe mai multe niveluri și ține

cont tot mai mult de traseul propus chiar după Primul Război Mondial,
acela al îmbinării naționalului cu supranaționalul, dezvoltând palierul
suveranității externe, dar și cu subnaționalul, implicând localul în
procesul decizional statal. Națiunea continuă a fi sursa principală a
identității colective, dar și a drepturilor și obligațiilor cetățenești în
cadrul statului-națiune. Iar domeniul economiei își menține rolul de
generator al condițiilor întreținerii comunității naționale, însă operează
masiv în rețelele trasfrontaliere ale piețelor regionale și globale.
Contemporaneitatea statului-națiune
Așa cum se vede din ansamblul evoluțiilor statelor-națiune
actuale, aceste entități sunt în plin proces de transformare. Căci
statele națiune vor continua să joace un rol însemnat în deceniile care
urmează. Pentru a face față provocărilor sec. al XXI-lea, statul-națiune
își îmbunătățește performanțele guvernării, relației cu societatea și
activitățile economico-sociale printr-o suită de reforme care sunt
propuse de elita politică și societatea civilă.
Francis Fukuyama spunea, cu mai bine de un deceniu în
urmă, că una dintre cele mai importante misiuni ale factorului
politic contemporan este de a gândi și regândi permanent bazele
instituționale și funcționale ale statului. Iar acum, cînd celebrăm
Centenarul desăvârșirii formării statului-națiune România, sarcina
principală a elitei politice și intelectuale de la noi ar trebui să fie și
asigurarea modernității și eficienței statului-națiune, adecvarea lui la
necesitățile vremurilor pe care le traversăm. Câteva gesturi, în acest
sens, au fost întreprinse la începutul anilor ’90, din secolul trecut, dar
numai cât să se observe că s-a schimbat un regim politic dictatorial.
Pași importanți au fost realizați în primii ani de după 2000, în cadrul
procesului de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană și
NATO. Iar în ultimii 15 ani au fost doar mimate câteva schimbări care
să eficientizeze funcționarea statului, dar numai cu motivație partidistă
și politicianistă, fără o strategie coerentă de modernizare și întărire

a statului națiune România. Motiv pentru care cred că un obiectiv
major al Generației Centenarului Marii Uniri ar putea fi îndeplinirea
proiectului de țară asumat de Generația de la 1918, desigur acomodat
pretențiilor timpului nostru și etapelor viitoare de evoluție. Cu atât mai
mult cu cât apartenența la Uniunea Europeană ne va îndruma tot spre
un management al statelor națiune care alcătuiesc organizația, pentru
a avea certitudinea că politicile europene comune vor fi aplicate la nivel
local, vor implica cetățenii țării și ai Uniunii Europene.
Geopolitica noilor frontiere după
Primul Război Mondial.
De la principiul naționalității
la „problema minorităților naționale”
în perioada interbelică
Prof. dr. Constantin Hlihor,

SNSPA
„S
unt trei probleme în ce privește geopolitica noilor frontiere
după primul război mondial. Prima este cea a impactului
pe care l-a avut crearea unei noi arhitecturi a graniţelor în
Europa în raport cu statutul frontierelor existente dinainte războiului
dar şi în raport cu frontierele din mentalul colectiv. Pentru că atunci
când vorbim de frontiere, ne referim la frontierele politice care, în
istoria europeană, dar şi în cea universală, potrivit cercetărilor făcute
acum mai bine de 70 de ani de Gh. I. Brătianu, se stabileau în două
moduri. Rezultatul războiului punea învingătorul în situaţia de a dicta
învinsului frontierele, clauzele păcii, iar cea de-a doua modalitate a fost
doar rezultatul educaţiei şi luminismului, a raţionalismului, a filosofiei
politice care pătrunde în gândirea europeană după secolul al XVII-lea,
aceea a organizării păcii prin ierarhie. Cu participarea tuturor celor
interesaţi pentru a se clădi o lume bazată pe reguli morale, pe principii
unanim acceptate.
Primul război mondial a dus omenirea în pragul unui turning
point. Pentru că era pentru prima dată când, la Conferinţa de Pace
de la Paris, s-a încercat să se organizeze arhitectura frontierelor în
baza principiului naţionalităţii şi autodeterminării. Numai că, din

păcate, acest principiu a fost aplicat doar acolo unde interesele de
mare putere au dictat aplicarea acestui principiu. Şi, prin urmare, avem
de a face cu o arhitectură a frontierelor rezultate după primul război
mondial, cu un amestec între diplomaţia de mare calibru şi principiul
naţionalităţilor, principiul autodeterminării popoarelor aşa cum a fost
el enunţat în ianuarie 1918 de către Woodrow Wilson. Rezultatul a
fost că la Conferinţa de Pace de la Paris nu s-a realizat o arhitectură
a graniţelor în baza unor principii unanim acceptate. Învingătorii nu
au fost consultaţi, iar statul apărut pe ruinele fostului Imperiu Țarist,
Rusia bolşevică a fost izolată.
Ce spunea Mareșalul Foch când a fost întrebat ce părere
are despre hotărârile Conferinţei de Pace de la Paris? Pace? NU. Un
armistiţiu pe 20 de ani. Ce răspundea Lenin unui ziarist de la New
York Times în 1924 cu puţin timp înainte de a muri, întrebat ce părere
are despre Conferinţa de Pace de la Paris: Conferinţă? Ce conferinţă?
O pace între tâlhari. Numai să se întărească Uniunea Sovietică, praf
şi pulbere se va alege de această conferinţă. Deci iată, încă în epocă,
arhitectura graniţelor a intrat în zodia contestării. Marile puteri,
încercând să rezolve această problemă, au sesizat sâmburele viitoarei
conflagraţii care avea să vină la 1 septembrie 1939 şi au încercat să
reglementeze frontiera mentală, dincolo de frontiera politică ce exista
la nivelul continentului european, căci, rod al educaţiei, al loialităţilor,
al mentalităţilor, al stereotipurilor şi psiho-fixaţiilor de ordin istoric,
existau frontiere mentale. Acestea se suprapuneau în mică măsură pe
frontierele politice, rezultat al Conferinţei de Pace de la Paris. Aşa se
face că în noile state organizate pe principiul naţionalităţilor, pe ruinele
fostului Imperiu austro-ungar, pe ruinele Imperiului ţarist şi Otoman, în
interiorul acestor frontiere naţionale cu recunoaştere juridică am avut
comunităţi umane cu frontiere mentale care se opuneau frontierelor
politice. La ce a dus acest decalaj de loialităţi şi de frontiere imaginate?
La situaţia conflictuală, la politica de revizionism şi la naşterea celui
de-al doilea război mondial. Prin urmare, iată că, prin înţelegerea
rolului şi locului pe care l-a jucat modul cum s-a construit arhitectura
frontierelor şi a graniţelor după primul război mondial, înţelegem şi de
ce secolul al XX-lea a fost secolul a două mari conflagraţii cu urmări
până astăzi.
Dacă nu vom înţelege rolul jucat de educaţie, rolul istoriei, rolul
înţelegerii educaţiei civice, probabil experienţe similare primului şi
celui de-al doilea război mondial în ceea ce priveşte pacea şi frontierele
păcii se vor repeta şi vom ajunge la ceea ce Hegel spunea, referindu-se
la istorie, că cel mai important lucru din istorie este că popoarele nu
învaţă niciodată din istorie.
Multiculturalism şi interculturalism
Prof. Dr. Vasile Burtea
1.1. Multiculturalism şi interculturalism astăzi

Precizări preliminarii
Una dintre strategiile antidiscriminatorii care şi-au demonstrat
eficienţa şi utilitatea în societăţile care au adoptat-o, având vădite
valenţe şi posibilităţi generatoare de progres socio-economic şi
cultural şi, implicit, egalizatoare de şanse, o reprezintă politica multi
şi interculturală.
Deşi concepte de primă importanţă în teoria oportunităţilor
egale, multiculturalismul şi interculturalismul nu au constituit
întotdeauna spaţii conceptuale clare, cu determinări specifice şi lesne
de decelat. Multă vreme ambele concepte au desemnat aceeaşi realitate,
având acelaşi înţeles. Doar că utilizarea lor diferea de la o zonă culturală
la alta, de la o instituţie la alta sau de la un organism la altul, în funcţie
de cine îl utiliza şi, uneori, în funcţie de context.
Fără a ierarhiza, într-o percepţie subiectivă şi nu foarte adâncită,
conceptul de multiculturalism, a cărui zămislire se circumscrie anilor
`60 ai secolului trecut, ne apare mai frecvent, la sfârşitul mileniului
al II-lea şi începutul celui de-al treilea d.H., în documentele emanate
de la instituţii şi entităţi precum: Organizaţia Economică pentru
Cooperare şi Dezvoltare (OECD), în cele provenite din zona Marii
Britanii, dinspre Australia şi mai pregnant Comunitatea Europeană.
Suprapunându-se de cele mai multe ori, ca semnificaţie, celui
dintâi, conceptul de interculturalism apare în documentele mai recente
ale unor structuri cum ar fi: Uniunea Europeană, Consiliul Europei,

Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE),
UNESCO etc.
La o analiză atentă, având în vedere experienţa şi realitatea sud-
estului european, a zonei balcanice, în mod deosebit, lucrurile stau
similar cu raportul dintre naţionalitate şi cetăţenie. Dacă în Occident,
şi peste ocean, când ne referim la naţionalitate (nationalité, nationality)
suntem siguri că avem de-a face cu relaţia de apartenenţă statală, că este
vorba de cetăţeanul unui stat anume, noţiunea desemnând legătura
politico-juridică dintre stat şi o persoană anume (cu drepturile şi
obligaţiile implicite şi reciproce), adică ceea ce în sud-estul european
şi în Balcani corespunde conceptului de cetăţenie, în zona balcanică
(cu excepţia Greciei), naţionalitatea desemnează apartenenţa la un
popor, la o comunitate etnică, ce nu aparţine, neapărat, statului al cărui
cetăţean este.
Membrul comunităţii respective poate aparţine fracţiunii
unui popor care coabitează alături de alt popor decât cel din care face
parte, pe teritoriul aceluiaşi stat şi este cetăţeanul acestuia. De aceea,
apreciem că şi conceptele de multiculturalitate şi interculturalitate,
care (cel puţin pentru această parte a lumii, deşi este dificil să acceptăm
această idee în totalitate), nu numai că au semnificaţii diferite (dar nu
contradictorii, nu opuse), dar desemnează realităţi şi procese istorice
diferite, deşi interconectate, trebuie să capete „Identităţi” şi accepţiuni
proprii.
Astfel, noi prin multiculturalism sau multiculturalitate
înţelegem coexistenţa şi chiar interferarea sub o formă sau alta, a două
sau a mai multor etnii, a două sau a mai multor culturi ori a două sau
mai multor religii, aflate pe un acelaşi areal, în cadrul aceleiaşi societăţi
ori naţiuni.
În momente istorice diferite, între acestea se stabilesc şi se
produc relaţii de diferite tipuri şi intensităţi, ca rezultat al interferenţei
lor obiective.
Interculturalismul sau interculturalitatea depăşeşte caracterul

static sau contemplativ al multiculturalismului şi, fundamentându-
se pe multiculturalitate, presupune cunoaşterea, preţuirea, însuşirea
şi utilizarea în interes propriu şi în mod conştient şi reciproc a unor
norme, valori, obiceiuri, procedee sau tehnologii, de la o cultură la
alta, ceea ce conduce spre un patrimoniu comun, reciproc utilizabil
în cuantumuri şi forme diferite, în funcţie de momente, interese şi
conjuncturi, aspect ce sporeşte stocul de preţuire reciprocă, izvorâtă
din cunoaşterea directă şi din interesul pentru prosperitate, pace şi
stabilitate.
O astfel de concepţie-atitudine are menirea de a inspira şi
potenţa creativitatea socială şi soluţionarea nevoilor şi proiectelor,
influenţând pozitiv costurile şi timpul de realizare. Se creează, totodată,
premisele a ceea ce arhitectura postmodernistă postează drept crez
şi fundament al existenţei sale ce o diferenţiază de modernismul
postbelic: „trebuie construit pentru oameni mai degrabă decât pentru
Om” [David Harvey, Conditia Postmodernității, Editura Amarcord,
2002, p. 48].
Creşterea stocului de preţuire reciprocă are drept efect corelativ
eliminarea multora dintre stereotipurile care, veacuri întregi, au
otrăvit relaţiile dintre oamenii aparţinători la diferite culturi, arealuri,
etnii sau societăţi. Nivelul stocului de preţuire reciprocă devine un
indicator calitativ al convieţuirii într-o societate ori stat-naţiune.
Aceasta deoarece, aşa cum apreciază Allen Kassof şi Livia B. Plaks,
în prefaţa la lucrarea Rezolvarea conflictelor etnice: Declaraţia Kona,
„problema convieţuirii între grupuri ce au culturi diferite, care vorbesc
limbi diferite şi au tradiţii diferite într-o lume care este din ce în ce mai
aglomerată şi mai interdependentă va fi de cea mai mare importanţă
în aproape toate zonele de pe pământ” [Allen Kassov & Livia Plaks,
Political Participation and the Roma in Hungary and Slovakia 1].
Împrumutul de norme şi valori menţionat, dacă este iniţiat,
reglementat şi dezvoltat după un model ce are drept temei toleranţa
şi aspiraţia spre pacea socială, furnizează dimensiunea normativă a

conceptului. Apreciind ca „esenţială pentru amprenta pluralistă a
postmodernismului ideea că toate grupurile au dreptul să se reprezinte
singure, prin propria voce, şi că acea voce trebuie acceptată drept
autentică şi legitimă”, Huyssens subliniază deschiderea „pentru
înţele¬gerea diferenţelor şi a individualităţii celorlalţi, ca şi potenţialul
eliberator pe care îl are pentru o mulţime de noi mişcări sociale (femei,
homosexuali, negri, ecologişti etc.)” [apud D. Harvey, 56].
În ceea ce priveşte poziţia oamenilor faţă de multiculturalitate,
apreciem că este aceeaşi ca şi în cazul diversităţii, aspect pe care l-am
analizat în cadrul subcapitolului Poziţia faţă de diversitate.
Ca şi în cazul diversităţii sociale, până prin anii ’50, ’60 ai
secolului al XX-lea d.H., încă predomina concepţia potrivit căreia
multiculturalismul se insinua ca element negativ, destructiv chiar,
maculant, impurificator al culturii monocolore proprii, fiind considerat
o povară politică.
Pentru a rămâne cu exemplificările tot în domeniul artei şi
arhitecturii, nu putem să nu remarcăm similitudinea fenomenului
multiculturalităţii şi interculturalităţii, cu aprecierea pe care D. Harvey
o face postmoderniştilor care se refereau „exact la găsirea unor
modalităţi de a exprima estetica diversităţii” şi austerii proiectanţi
modernişti, care „s-au declarat duşmanii diversităţii, temându-se de
haos şi complexitate, deoarece o vedeau ca dezorganizată, urâtă şi
iremediabil iraţională” [D. Harvey, 79].
Ulterior lucrurile s-au schimbat, apreciindu-se potenţialul
de progres şi inovaţie al multiculturalismului şi interculturalismului,
precum şi influenţa lor în procesul îmbogăţirii şi diversificării culturilor
naţionale. Lucrurile nici nu puteau sta altfel în faţa unei realităţi
invadatoare şi din ce în ce mai evidente, realitate care se impune şi
ne impune să acceptăm ideea ce-şi face loc, cu din ce în ce mai multă
vivacitate, pentru a ne arăta că „naţiunile sunt entităţi multiculturale,
având totuşi profiluri culturale distincte” [Declaraţia Kona, 8].
În procesul de trecere de la o atitudine la alta şi-au dat mâna

atât factorii obiectivi, cât şi cei subiectivi, printre care educaţia multi
şi interculturală a fost determinantă, dar nu şi suficientă. În spiritul
Declaraţiei Kona, „sistemul de educaţie trebuie încurajat să includă
instruirea despre cât de periculoase şi eronate pot fi prejudecăţile
etnice şi despre datoria fiecărui individ de a fi atent la propriile
tendinţe de a se angaja în stereotipism etnic. Eforturile educaţionale
speciale trebuie îndreptate spre grupurile etnice dezavantajate în mod
tradiţional, pentru a le îmbunătăţi abilitatea de a-şi defini propriile
interese, responsabilităţi şi posibilităţi în cadrul societăţii mai largi şi
de a-şi asuma poziţii de conducere economică şi politică, atât la nivel
local cât şi la nivel naţional” [Declaraţia Kona, 9].
Indubitabil că educaţia este foarte importantă. Într-un fel
înţelege şi discută lucrurile un om educat şi cu totul altfel cel care a
fost ocolit sau a ocolit educaţia sistematică, şcolară, formalizată. Dar
depinde şi de ce educaţie se beneficiază. În acord cu Kenneth D. Bush
şi Diana Saltarelli, pe lângă multe fapte bune, „educaţia este, deseori,
folosită ca panaceu pentru un spectru larg de boli sociale, de la rasism la
misoginism”, ea generând „modalităţi prin care s-a exacerbat ostilitatea
intergrupală, în condiţiile tensiunii etnice” [Kenneth & Bush, The Two
Faces of Education in Ethnic Conflict, 8]. Aceeaşi idee o exprimă,
într-o manieră mai tranşantă şi prefaţatorul lucrării celor doi, respectiv
Mehr Khan, directorul Centrului de Cercetare Innocenti UNICEF,
care apreciază că „sistemele educaţionale pot fi manipulate pentru a
conduce la o separare între oameni, mai degrabă decât la apropierea
lor. Pe scurt, educaţia reflectă societatea din jurul ei. Atitudinile care
înfloresc dincolo de zidurile şcolii vor intra, inevitabil, în clasă”.
Deci, nu este vorba de orice fel de educaţie, ci de educaţie
ghidată în sensul interculturalismului şi multiculturalismului, în care
egalitatea de şanse şi de tratament să înlocuiască discriminarea, ura şi
ostilitatea.
Chiar dacă prima atitudine nu a devenit de domeniul trecutului,
aceeaşi factori vor fi capabili să facă din negativism o amintire cu care

nu o să ne prea mândrim, aşa cum nu ne putem mândri cu războaiele,
secesiunile, discriminările, colonialismul şi alte pete negre ale omenirii.
Semnele şi apoi efectele crizei economico-financiare actuale,
care a determinat unele state şi guvernări să instituie unele măsuri
pripite de falsă protecţie, a alimentat propensiunea unor nostalgici să
decreteze eşecul multiculturalismului sau, cel puţin, să aibă referinţe
negative cu privire la această opţiune. Nu-i nicio noutate că există
fenomene şi procese sociale, ca şi politici, care nu au reuşit să obţină
unanimitatea actorilor sociali, pentru a căror impunere asistăm la
evoluţii sinusoide, cu urcuşuri şi coborâşuri, uneori dezamăgitoare. Dar
sensul istoriei ca şi al progresului rămâne întotdeauna ascendent. Şi aşa
cum am mai menţionat, Casa Finisată a Europei, după ce trece de faza
„acoperişului” şi reuşeşte să-şi desăvârşească „tencuielile, vopsitoria
şi zugrăvelile”, nu va fi una a naţiunilor, ci a etniilor, a grupurilor, a
culturilor. În ce raporturi vor fi detractorii multiculturalismului cu
această casă atât timp cât „acţiunea Comunităţii Europene urmează să
fie orientată ... în direcţia ameliorării cunoaşterii şi propagării culturii,
istoriei şi tradiţiilor popoarelor europene”, prin politici ce ne sprijină
să putem „îmbogăţi patrimoniul valorilor comune ale Continentului”
[D. Mazilu, 21]?
Important este faptul că multiculturalismul a devenit mult mai
mult decât un concept sociologic sau politic, el este o filosofie politică
ce girează promovarea diversităţii culturale.
1.2. Premisele multiculturalismului şi interculturalismului

Pentru noi, multiculturalismul, multiculturalitatea, este
elementul prim şi generator. Apare ca un dat istoric pe care individul,
de regulă, îl moşteneşte, în care se naşte şi se dezvoltă, fiindu-i obiectiv
şi deteminant în acelaşi timp. El este rezultatul istoriei, al deciziilor
şi înţelegerilor politice, al conflagraţiilor şi tratatelor militare, al
cataclismelor naturale (cutremure, inundaţii, secete, furtuni etc.),
al epidemiilor (ciumă, holeră, tifos) ori a persecuţiilor religioase sau

politice, al existenţei zonelor de conflict, a războaielor interne ori de
agresiune, al cauzelor sociale (sărăcie, foamete), al prigonirilor de orice
fel etc.
Datorită acestor fenomene sau conjuncturi, grupuri mari
de oameni sunt nevoite să părăsească locurile natale şi să migreze
spre locuri mai prielnice, unde continuă să-şi practice tradiţiile,
obiceiurile, modul de trai, religia, portul etc. Practicarea celor aduse
de migranţii veniţi, chiar dacă nu se poate face în aceeaşi manieră ca
în ţinuturile din care au plecat, este posibilă în forme adaptate, alături
de populaţiile lângă care s-au aşezat şi cu care intră într-un inerent
schimb de activităţi de anvergură mai mare sau mai mică. Indiferent
de amplitudinea activităţilor desfăşurate, între nou-veniţi şi populaţia
autohtonă se stabilesc seturi de relaţii mai dense ori mai rarefiate, de pe
poziţii de colaborare ori ostilitate, de teamă ori de ameninţare etc., dar
întotdeauna prezente în forme şi manifestări specifice.
Astfel, multiculturalismul devine sursa, izvorul diversităţii
sociale, dar şi genul proxim pe care se poate edifica interculturalismul.
Spre deosebire de acesta, interculturalismul are drept sursă,
irumpe, dintr-o serie de activităţi, procese şi demersuri specifice
omului, dorinţelor şi trebuinţelor sale curente, izvorâte din lupta pentru
progres şi bunăstare. El acoperă domenii foarte largi: de la oamenii de
afaceri, în goana lor după parteneri şi profit, până la instruirea ofiţerilor
şi practicile educaţionale (atât şcolare, cât şi sociale). Dintre sursele
importante, cu efecte formatoare, menţionăm:
– tendinţele de internaţionalizare şi planetizare a structurilor
în care trăim;
– cooperarea economică, politică, militară, culturală,
informaţională, la nivel naţional, internaţional, regional şi mondial;
– apariţia structurilor multinaţionale: ONU, O.S.C.E.,
Eurostatul, Comunitatea Europeană, Consiliul Europei, NATO,
Uniunea Europeană etc.
– penetrarea culturilor naţionale, prin extinderea unor culturi

transnaţionale (muzica beatles, practicile yoga, medicina tradiţională,
fenomenul Coca-Cola, jaz-ul, fast food-ul, Mc. Donalds-ul etc.);
– dezvoltarea şi perfecţionarea mijloacelor de comunicare în
masă;
– extinderea intereselor şi influenţelor, mult dincolo de graniţele
tradiţionale;
– accentuarea diviziunii sociale internaţionale a muncii şi
specia¬lizarea din ce în ce mai strictă, mai specifică;
– apariţia noilor materiale, tehnologii şi proceduri, rezultate
din competiţia numită de către David Harvey „compresia timp-spaţiu”,
ce numără printre efectele sale şi compresia „orizonturilor temporale
de luare a deciziilor” [D. Harvey, 149];
– impactul politicilor de instruire;
– deciziile politice la diferite nivele;
– practicile administrative, definitorii şi reprezentative pentru
fiecare stadiu de dezvoltare al unei societăţi;
– mutaţiile din plan cultural, pe care politicul şi administrativul
(ca surse de influenţă şi potenţare) le generează.
Chiar în debutul lucrării sale, „The culture of time and space”,
1880-1918, S. Kern aprecia că multitudinea invenţiilor şi inovaţiilor
tehnice, precum telefonul, telegraful, razele X, cinematograful, bicicleta,
automobilul şi avionul au constituit baza materială a unor noi moduri
de gândire asupra spaţiului şi timpului şi de trăire ale acestora [S. Kern,
2]. Dar percepţiile asupra spaţiului şi timpului nu reprezintă altceva
decât baza pe care se încheagă edificiul relaţiilor sociale. Schimbarea
percepţiei şi gândirii spaţiului şi timpului implică cu necesitate
schimbarea relaţiilor sociale. Compresia componentelor spaţiu-timp
[D. Harvey, 149] înseamnă nu numai o mai uşoară construcţie a
legăturilor sociale, dar şi creşterea accentuată a necesităţii intensificării
acestora, a contactelor între oameni diferiţi aflaţi la distanţe din ce în
ce mai mari unii de alţii, ca purtători ai unor culturi tot mai diferite.
Altfel spus, interculturalismul capătă realitate ori de câte ori

oamenii devin purtătorii relaţiilor sociale.
În cadrul acestor relaţii, este necesar ca fiecare membru
(expresie sau purtător al unei culturi) să-l accepte pe celălalt ca element
firesc al ecuaţiei numită existenţa socială, ca o realitate normală.
Interculturalismul presupune două mari şi importante niveluri:
a. intern, care la rândul său se manifestă între: a.1. segmente
culturale şi religioase ale aceluiaşi popor sau a.2. între culturi ale unor
etnii diferite, conlocuitoare pe acelaşi areal, în cadrul aceleiaşi societăţi,
aceluiaşi stat (naţional, federativ);
b. internaţional, ca expresie a conlucrării (în forme colective
sau chiar individuale) între ţări ori persoane din ţări diferite, economii,
corporaţii, companii, organisme, instituţii etc., aparţinătoare la două
sau mai multe state.
Rezultă clar că, atunci când spunem intercultural, spunem, de
fapt, interacţiune, reciprocitate, interdependenţă, schimb şi, de ce nu,
solidaritate. Aceasta presupune recunoaşterea şi valorificarea reciprocă
a valorilor, a modurilor de viaţă, a reprezentărilor şi simbolurilor la
care indivizii, în raporturile lor cu semenii, se poziţionează.
1.3. Debutul preocupărilor multiculturale şi interculturale

Aşa cum am mai menţionat, în schimbarea percepţiilor vestice
cu privire la multiculturalitate, un rol deosebit, alături de presiunea
obiectivă a practicii social-istorice înseşi, l-au avut organizaţiile civice,
a căror militantism şi activitate a stat la baza procesului devenit educaţie
multiculturală. Educaţia multiculturală, ca proces social şi activitatea
conştientă, este legată de deceniile şase şi şapte ale secolului trecut şi a
debutat aproape simultan, în forme mai mult sau mai puţin diferite, în
principalele spaţii în care culturi şi religii diferite, devenite o realitate a
vieţii sociale din respectivele ţări, îşi cereau dreptul legitim la existenţă
şi identitate.
a) În Germania, procesul a debutat ca o consecinţă a masivei
prezenţe postbelice a imigranţilor turci. Germania, înfrântă de

forţele aliate şi sleită din punct de vedere economic, avea imperios
nevoie de reconstrucţia economiei şi vieţii sociale, drastic afectate de
eforturile presupuse de război şi de distrugerile pricinuite de atacurile
şi bombardamentele învingătorilor. Pe lângă datoriile imense pe care
trebuia să le achite faţă de cei cotropiţi, Germania se confrunta şi cu
o drastică penurie de forţă de muncă masculină, aptă să înfăptuiască
necesara sa reconstrucţie. Ca atare, a fost nevoită să facă apel la forţa
de muncă străină.
Atrasă de posibilităţile de câştig, forţa de muncă care a migrat
spre Germania provenea din mai toate colţurile lumii. Dar forţa de
muncă turcă, cel puţin din punct de vedere numeric, s-a distanţat
semnificativ în raport cu toate celelalte grupuri. Alături de bărbaţii
care şi-au găsit utilitatea mai mult în domeniul construcţiilor civile,
industriale, sociale şi culturale, au fost prezente şi femeile acestora
care, prin tradiţie şi vocaţie, erau casnice, principala lor activitate
fiind centrată pe asigurarea menajului şi grija faţă de copii şi treburile
gospodăreşti.
Prezenţa emigranţilor familişti a determinat continuarea vieţii
acestora aproape în aceleaşi forme, norme şi tradiţii ca şi în locurile
de baştină, din ţara de origine. Printre acestea s-a menţinut şi tradiţia
unei natalităţi ridicate şi a familiilor cu mulţi copii, care se năşteau şi se
dezvoltau în spiritul vieţii familiale turce, aflată acum clar la periferia
vieţii culturale şi sociale, a normelor şi tradiţiilor germane.
Barierele lingvistice şi lipsa structurilor adecvate ţineau
descendenţii familiilor muncitorilor migranţi dincolo de procesul
socializării şi educaţiei societăţii germane sau la limitele acesteia.
Desigur că o atare situaţie nu putea să fie lipsită de semnificative
cazuri de inadaptare şi marginalizare socială, în faţa cărora autorităţile
şi personalul didactic s-au arătat nepregătite să le facă faţă, aspect ce
marca eşecul teoriei „mixerului cultural”, ce topea identitatea specifică
grupurilor, doar sub oferta identităţii majoritare.
Încercarea de a ignora o astfel de situaţie s-a lovit de atitudinea

civică fermă a O.N.G.-urilor şi a presei, a căror reacţii nu au întârziat să
apară. În consecinţă, aproximativ pe la jumătatea anilor ’60 ai secolului
al XX-lea, autorităţile au oficializat posibilitatea predării în limba
maternă, făcând loc teoriei „amestecului de culturi”, în care fiecare
avea şansa de a alege păstrarea identităţii specifice sau migrării spre o
nouă identitate. Se discută tot mai intens despre participarea străinilor
la viaţa politică şi modificarea legii alegerilor locale. Din concesie în
concesie se realizează, în fapt, o reformare a modului tradiţional german
de a gândi şi a acţiona, în sensul flexibilizării şi toleranţei. În 1989, se
creează, la Frankfurt pe Main, Oficiul pentru probleme multiculturale.
Rolul acestuia nu era doar acela de a se adresa străinilor, ci întregii
populaţii, în scopul de a elimina teama sau rezerva tradiţională faţă de
străini.
Dincolo de orice speculaţii, teama sau rezerva faţă de străini este
justificată, atâta timp cât grupurile nu se întâlnesc, nu dialoghează ori
nu derulează acţiuni comune, care să le prilejuiască intercunoaşterea,
singura capabilă să-i apere de stereotipurile pe care grupurile şi
mişcările extremiste le promovează.
În goana lor după excepţional şi exotic, mijloacele de comunicare
în masă, creează şi promovează stereotipuri, cu privire la comunităţile
etnice sau persoanele imigrante. Pentru evitarea unor atari situaţii,
regăsirea persoanelor imigrante şi a membrilor grupurilor etnice în
consiliile de administraţie ale mijloacelor de comunicare în masă se
conturează ca una dintre soluţiile viabile, dătătoare de speranţe.
b. În anii ’50, în unul dintre cele mai semnificative creuzete
etnografice, comparabil doar cu spaţiul balcanic, respectiv în S.U.A.,
se constată eşecul teoriilor asimilaţioniste. Tot ca urmare a presiunilor
venite din societatea civilă, anii ’60, ’70 reprezintă şi aici debutul
programelor de valorificare a diferenţelor etnice şi culturale.
Dacă la începutul secolului al XX-lea era o problemă accesul
unui afro-american într-un local public, în perioada la care ne referim
îşi fac din ce în ce mai mult loc teoriile potrivit cărora culturile,
modelele culturale şi creativitatea artistică evoluează şi, atunci când
există interacţiune, se transformă într-un catalizator între pluralitate şi
omogenitate. Procesul este văzut ca generator de impulsuri şi influenţe
ce dinamizează propria cultură stabilă şi cvasi încremenită. În această
perioadă, se promovează politici şi programe tip Black is beautiful sau
debutează pe scenele americane muzica afro-asiatică, primesc acces
liber practicile yoga şi chiar sunt promovaţi în administraţie diferiţi
membri aparţinători minorităţilor. Aşa cum, recent, am putut constata
cu toţii, procesul a evoluat galopant încât astăzi, la numai o jumătate de
secol de la debutul proceselor menţionate, respectiv la începutul celui
de-al doilea deceniu al secolului al XXI-lea, avem plăcuta şi dătătoarea
de speranţe surpriză să vedem în fruntea administraţiei americane un
politician de culoare, care a reuşit să convingă electoratul american să
îi acorde girul de preşedinte al celei mai puternice naţiuni a vremii
noastre.
Revenind la debut, în această perioadă asistăm la o serie de
deschideri şi interes nu numai pentru promovarea cunoştinţelor
comune în procesul de învăţământ, dar şi pentru recunoaşterea şi
promovarea capitolelor de istorie şi cultură ale diferitelor minorităţi,
precum şi a recunoaşterii aportului acestora la dezvoltarea economiei,
culturii şi prestigiului Statelor Unite.
Forma de promovare a interculturalismului devine valorizarea
aproape apologetică a comunicării, interdependenţelor umane şi a
diversităţii culturale.
c. După cum se cunoaşte, Franţa, ca şi Grecia de altfel, nu
recunoaşte existenţa grupurilor şi culturilor minoritare în interiorul
graniţelor naţionale. Temeiul atitudinii se originează în idealurile şi
perceptele Revoluţiei franceze de la 1789.
Politica asimilaţionistă franceză avea drept pavăză ceea ce a
însemnat Franţa de-a lungul secolelor pentru cultura şi civilizaţia
europeană. Mândria sau onoarea de a deveni cetăţean francez a fost
o realitate care a îndreptăţit pretenţia oficială a unei presupuse datorii

morale, a celui care a beneficiat de ea, de a rupe cu propriile rădăcini
(indiferent care au fost motivele desprinderii) şi a se împăca, cel puţin
în spaţiul public, cu noua sa identitate, care nu putea fi decât franceză,
ca şi cetăţenia.
Numai că lucrurile s-au schimbat odată cu harta lumii şi
progresul tehnologic. Disoluţia sistemului colonial a adus cu sine nu
numai drepturi pentru unii, ci şi datorii morale pentru alţii, toate legate
indisolubil de modul în care s-a derulat şi negociat acest proces. Grupuri
întregi de persoane din fostele colonii, ca şi din lumea musulmană,
în temeiul dreptului de liberă circulaţie sau presate de realităţile şi
problemele din ţara de origine, au migrat spre fostele metropole. De
fapt, procesul nu este decât un revers al formării sistemului colonial,
când mase remarcabile de colonialişti (soldaţi, oameni de afaceri,
aventurieri, instituţii, simboluri, culturi etc.) invadau ţările de origine
ale imigranţilor actuali. Franţa, care întotdeauna a constituit un punct
de atracţie, nu a rămas în afara acestui proces. Diferenţa consta în
faptul că, spre deosebire de vremurile când migraţia era constituită din
indivizi separaţi sau veniţi în grupuri mici, uşor de integrat culturii
dominante franceze, ori era constituită din grupuri de dizidenți veniţi
pentru a se organiza, a primi sprijin şi a-şi întări forţele în vederea
unei reîntoarceri, mai mult sau mai puţin triumfale, în ţările natale,
spre a-şi relua demnităţile sau/şi proprietăţile vremelnic pierdute,
grupurile de migranţi moderni au venit pentru a se aşeza, a rămâne
şi a-şi continua viaţa colectivă, de grup, fără a renunţa în totalitate la
identitatea culturală care le-a zămislit şi definitivat personalitatea.
Dacă Franţa a reuşit să iasă cu soluţii în întâmpinarea nevoilor
sociale (economice şi locative) ale imigranţilor, nivelul şi natura
nevoilor lor culturale şi identitare au rămas chestiuni personale.
Chestiuni care, atât cât a fost posibil, au fost strunite spre a nu se
manifesta decât până la, cel mult, nivelul familial sau de grup restrâns.
Ceea ce fierbea în cazanul năzuinţelor, trebuinţelor spirituale, a
nevoilor culturale şi, în mod deosebit, religioase ale acestor grupuri,

nu a constituit niciodată obiectivul unei identificări oficiale, raţionale,
ştiinţifice şi structurate. Şi nu au constituit nici tema unei dezbateri
publice a societăţii franceze sau a unei negocieri generatoare de
politici publice reciproc acceptate. Asupra faptului că avem de-a face
cu o fierbere, cu un cazan sub presiune, ne-a atenţionat deja celebra
şi victorioasa (tot cu ajutorul presei şi societăţii civile), „l’affaire des
foulards”. Reprimarea dură a revoltei tineretului din suburbiile Parisului
(o continuare a sâmburelui reprezentat de afacerea fularelor şi de un
soi de aprofundare a atenţionării menţionate, după opinia noastră), de
către ministrul de interne al Franţei de atunci şi viitor preşedinte al
acestei ţări, a constituit regresul şi amânarea, totodată, a unui proces
ce debutase cu succesul celebrei „l’affaire des foulards”. Reîntoarcerea
în şcoala din care fuseseră exmatriculate, în anul 1989, a celor două
fete musulmane, odată cu acceptul de a purta pe cap acoperământul
specific religiei lor, a constituit un semnal puternic asupra faptului
că segmente ale societăţii civile franceze doresc să se renunţe la
asimilaţionalismul secular francez, solicitând reconsiderarea anumitor
principii, în vederea adoptării unor măsuri menite să acorde mai multă
atenţie şi valoare diversităţii culturale.
d) În Olanda, primele preocupări de tip multicultural în
politicile şcolare apar la începutul anilor ’70 ai secolului trecut, odată
cu sosirea grupurilor masive de imigranţi indonezieni, marocani şi
turci.
Plecând de la principiul că fiecare cultură trebuie respectată ca
fiind egală, sistemul politic şi administrativ olandez nu ignoră faptul
că orice cultură, pentru a exista şi a se dezvolta, trebuie sprijinită.
Din aceste considerente, instituţiile olandeze locale, cât şi cele de la
nivel central acordă ajutoare financiare diferitelor organizații ale
minorităţilor naţionale, tocmai pentru derularea acţiunilor menite să
păstreze, să dezvolte sau să transmită propria cultură.
Totodată, pentru a veni în întâmpinarea trebuinţelor de ordin
cultural-educativ al noilor sosiţi, Guvernul olandez suplimentează

fondurile pentru predarea limbii şi culturii olandeze şi acordă sprijinul
său material şi logistic pentru o mai bună integrare a elevilor proveniţi
din cadrul acestor grupuri minoritare în liceele olandeze.
Experienţa olandeză se manifestă în lume ca atitudine.
Guvernul olandez promovează dincolo de graniţele ţării politici sociale
destinate respectării drepturilor minorităţilor naţionale, cu convingerea
că minorităţile au avut de multe ori de suferit datorită formelor de
discriminare la care au fost supuse de către cei cu care au convieţuit.
Politicile sociale ale statului olandez se concretizează, de
asemenea, şi în ajutoare pentru sprijinirea accesului minoritarilor pe
piaţa muncii, accesul la serviciile de sănătate şi locuire decentă.
Ca şi în Statele Unite, constatăm că autorităţile procedează la
recunoaşterea contribuţiei aduse de culturile minoritare la dezvoltarea
culturii şi practicii olandeze, paralel cu introducerea unor programe
compensatorii, menite să satisfacă din ce în ce mai multe trebuinţe
spirituale ale grupurilor ce coabitează cu poporul olandez. În acest
sens, presiunea creată de creşterea numărului şi importanţei sociale a
imigranţilor turci potenţează procesul. Libertatea practicării religiei
proprii, educaţia în limba maternă, programele media cu şi despre
minorităţile conlocuitoare şi chiar stimularea participării politice a
minorităţilor, care pot să îşi trimită proprii reprezentanţi în guvern, sunt
câteva din reperele construcţiei interculturale olandeze.
Observăm că ceea ce Vestul a „construit” cu zbucium şi
remarcabile frământări într-o perioadă contemporană nouă sau este
abia la debutul unor dezbateri şi proiecte, sud-estul balcanic deţinea,
în modul cel mai firesc, cu secole mai înainte. La fel ca şi pe teritoriul
altor ţări balcanice şi România avea, pe lângă lăcaşe de cult aparţinătoare
multora dintre minorităţile prezente pe teritoriul său (armeni, greci, ruşi,
turci, ucraineni etc.), nu numai şcoli ungureşti (normale, într-un fel, pe
vremea Imperiului Austro-Ungar), dar şi bulgăreşti, ceheşti, franceze,
greceşti, sârbeşti, slovace, turceşti etc.).
Oricum, abordarea multi şi interculturală a vieţii sociale,

acompaniată de derularea unor programe şi proiecte în parteneriat,
reprezintă calea fertilă spre intercunoaştere, eliberarea de stereotipuri
şi o importantă deschidere spre calea şanselor egale.
1.4. Reprezentarea unei societăţi multiculturale

Apreciem mai sus că societatea multietnică este societatea în
care, pe un acelaşi areal, coexistă mai multe etnii, mai multe culturi, mai
multe religii. Această societate o mai putem numi şi societate plurietnică,
multiculturală sau pluriculturală, denumiri care, în percepţia noastră,
au acelaşi înţeles. Fără a pune semnul identităţii, în unele situaţii,
acelaşi înţeles capătă şi sintagma de societate plurireligioasă.
Important ne apare faptul că, deşi avem o multitudine de
societăţi multietnice, multiculturale, plurietnice, pluriculturale sau
plurireligioase (cum dorim să le denumim – denumirea, în acest
caz, nemaiprezentând prea mare importanţă), nu toate au aceeaşi
structură, formă sau caracteristici. Dimpotrivă, întâlnim o multitudine
de situaţii, o multitudine de forme şi caracteristici, astfel încât putem
aprecia că ceea ce este dominant într-una este nesemnificativ sau
absent în alta, în una predomină libertăţile sau unele dintre libertăţi,
în altele predomină lipsa libertăţilor sau a unora dintre libertăţi, iar
acestea variază la rândul lor, în funcţie de perioada istorică, orientarea
politică, conjunctură, situaţie economică etc.
Cu convingerea că ar fi imposibil să imaginăm, să analizăm
ori să descriem toate cazurile posibile, ne vom opri, pentru câteva
considerente, doar asupra a trei ipostaze teoretice, care să ne dea o
imagine asupra unor realităţi şi unor posibile orientări de politică
socială, dar şi posibilitatea de a emite diagnoze şi judecăţi de valoare
asupra unor situaţii de care luăm cunoştinţă.
1. Întâi vom reprezenta şi vom face aprecieri asupra a ceea ce
specialiştii numesc societatea vulnerabilă la disoluţie.
Societatea, în care îşi făuresc existenţa patru etnii sau patru
culturi (entităţi) ce trăiesc separat, fiecare cu regulile şi normele lor,

au lumea lor, au tranzacţii şi afaceri. Chiar dacă nu au reguli comune,
stabilite prin exprimare liberă şi reciprocă, după reguli negociate,
ele relaţionează sporadic, în funcţie de interese. Având în vedere
dispunerea lor în spaţiu, imaginându-ne realitatea situaţiei, putem
afirma că ele coexistă (chiar în pace), dar, în acelaşi timp, în esenţă,
ele rămân entităţi şi existenţe paralele. Nu se amestecă, nu se cunosc
reciproc mai profund, nu au evenimente majore comune.
Ce le menţine, totuşi laolaltă? Obişnuinţa, comoditatea,
calităţile şi atracţia mediului geografic, tradiţiile sau strămoşii? Într-
un cuvânt ceva, care, atunci când dispare, sparge echilibrul, produce
degringoladă, conduce la disoluţie. De ce? Fiindcă nu există un liant
comun care să menţină coeziunea şi să asigure soluţionarea diferendelor.
Cum am mai afirmat, nu există reguli negociate şi reciproc acceptate, nu
există norme şi nici o autoritate care să asigure respectarea şi aplicarea
acestora. Totodată, nu există un interes sau un interesat de menţinerea
status quo-ului. Din acest motiv, acel ceva care, până la un moment
dat, a ţinut cele patru entităţi laolaltă se dizolvă, dispare. Elementul de
criză intervine, de cele mai multe ori, în momentul în care concurenţa,
sub diferite forme, devine periculoasă, se acutizează, când accesul la
resurse este drastic modificat de unul sau mai multe dintre grupuri,
ceea ce conduce la inevitabile ciocniri şi dezechilibre.
2. De data aceasta, pe un areal (spaţiu societal) similar,
presupunem că lucrurile stau, aproximativ, ca şi în primul caz, numai că
cele patru entităţi diferite sunt amplasate diferit în spaţiul triunghiului
(locul în viaţa socială) decât în primul exemplu, în sensul că entitatea a
se află deasupra celorlalte trei, pe care le subordonează.
Aflându-se într-o poziţie dominantă, entitatea a are tot interesul
să se menţină, să îşi păstreze avantajele, atributele şi supremaţia. Din
acest motiv, elaborează reguli şi norme care să o avantajeze şi pe care
le impune celorlalte trei, a căror acceptare ori consens le smulge într-
un fel sau altul. Pentru ca să se asigure că normele şi regulile stabilite
se aplică, funcţionează şi produc efecte, creează autorităţi, instituţii şi

organe a căror misiune este aceea de a asigura respectarea normelor.
În felul acesta, şi în ciuda aparenţelor, entitatea a devine factor de
stabilitate, deoarece poziţia sa dominantă o face foarte interesată de
menţinerea structurii, a statusurilor.
Această societate este caracterizată de tensiuni latente, crispări,
nemulţumiri neexprimate, dorinţe de revanşă, impulsuri sau acţiuni de
schimbare a statusurilor şi a rolurilor. Într-un cuvânt, totul mocneşte
ori este în fierbere. Situaţia este similară cu aceea a unui cazan aflat
sub presiune, la temperaturi înalte, solicitat, ameninţat din interior
de diverse tensiuni explozive. Datorită unei astfel de comparaţii,
specialiştii denumesc o astfel de societate, societate tip cazan.
Deşi pare paradoxal, o astfel de societate, drastic frământată
de tensiuni şi pulsiuni latente, uneori chiar zbuciumată, este mult mai
stabilă decât prima, deoarece interesul entităţii, a organizării sociale,
a instituţiilor şi autorităţilor, este de a menţine status quo-ul, motiv
pentru care foloseşte toate căile şi metodele pentru ca acest lucru să se
întâmple. Şi de cele mai multe ori se-ntâmplă, deşi o asemenea societate
nu mai este de dorit.
În spaţiul public şi civil toată lumea trebuie să aibă drepturi
şi şanse egale în faţa legii, în politică, în obţinerea unei locuinţe sau
a unui teren pentru construcţii, în găsirea unui loc de muncă, ceea
ce ne îndreptăţeşte să afirmăm că politica socială ce stă la temelia
unei asemenea organizări sociale se constituie într-o strategie
antidiscriminatorie.
Într-o asemenea strategie, minorităţile (indiferent de natura lor)
trebuie şi sunt privite cu respect, ca elemente componente şi parteneri
fireşti, iar respectul vine din gândire, din conştiinţă, din cunoaştere şi
cultură.
Respectul şi echilibrul îşi trag seva şi existenţa din abordarea
conştientă şi raţională a problemelor, din discutarea deschisă şi
negocierea lor, în vederea stabilirii regulilor (sistemul parlamentar),
din respectarea regulilor şi dintr-o reprezentare competentă, de către

oameni informaţi şi capabili ai unei societăţi informatizate şi cu o
solidă cultură civică şi politică, constituită în exerciţiul democratic.
O asemenea societate nu poate fi decât una conştientă de interesele
şi aspiraţiile sale, pe care înţelege că nu le poate realiza, decât prin
activitate şi implicare în cunoştinţă de cauză.
Negocierea reciproc convenabilă a regulilor şi elaborarea lor în
acest spirit, reprezintă elementul prim şi sine qua non al relaţiei, dar
respectarea lor universală în spiritul, în litera şi scopul pentru care au
fost elaborate, rămâne cheia de boltă a coabitării, unităţii, progresului,
păcii şi stabilităţii în orice societate. Societatea doreşte ca cei de la baza
sa, cei de jos, într-o exprimare neacademică, să fie mulţumiţi, să nu
se revolte, să fie solidari cu conducătorii şi să le acorde sprijinul, iar
grupurile, conştiente de interesele lor, sunt cât de cât mulţumite când
persoane care le aparţin, provenite din rândurile lor, se află sus şi îi
reprezintă făcându-şi vocea auzită, conform dorinţelor şi intereselor
negociate.
În funcţie de gradul de maturitate al fiecăreia dintre ele, de
cultura socială şi politică a fiecăreia, de nivelul aspiraţiilor celor mai
mulţi dintre membrii lor, de nivelul de informare al societăţii, de situaţia
economiei, de sprijinul pe care îl primeşte, tendinţa firească, dezirabilă,
ar fi aceea de a edifica societatea democraţiei şi interculturalităţii, a
oportunităţilor egale.
Capitolul 3
Tabloul minorităților naționale:
Valorile cultural-identitare actuale
și aspirațiile minorităților naționale
Interferențe și influențe interetnice și
interculturale în muzicile tradiționale din
România
Etnomuzicolog Constantin Secară,

Institutul de etnografie şi folclor „Constantin Brăiloiu”
P
rivind interferențele și influențele interetnice și intereculturale
în muzicile tradiționale din România, în contextul evidenței
privind unitatea în diversitate a folclorului muzical românesc. În
prezent, suntem martorii unui fenomen de punere în discuție chiar a
conceptelor și teoriilor despre popor, națiune, patrie, patriotism, tradiții
etc. Astăzi, într-un mod mai discret sau mai direct, sunt relativizate
tocmai aceste fundamente care stau la baza edificiului numit națiune,
acești stâlpi care susțin coloana vertebrală a ei, prin cunoașterea și
respectarea unei conștiințe colective, în lipsa căreia, orice popor se
transformă în populație, fiind sortit pierii. Din această perspectivă, nu
foarte optimistă, privind unitatea în diversitate a folclorului muzical
românesc, ca expresie și dovadă a unității de neam, limbă și țară, a
vitalității, trăiniciei, perenității și continuității poporului român pe
aceste meleaguri.
Folclorul românesc deține acea capacitate de a îngloba
caracteristici comune, dar și distincte, cu unele dintre etniile
conlocuitoare, în regiunile, ținuturile și zonele în care acestea trăiesc.
Ele se materializează și constituie un corpus repertorial divers, care
cuprinde piese încadrate într-un repertoriu tradițional și etnic
comun, materializat prin fenomene de „întâlniri” reciproce, culturale

și muzicale, care fac parte din specificurile multietnice ale zonelor
respective.
Un prim exemplu îl constituie cazul „schimburilor” și
influențeleor culturale reciproce dintre românii și evreii din nordul
Moldovei și Ținutul Botoșanilor. Orașele Botoșani, Darabani și
Dorohoi, dar și multe comune, precum Ipotești, Liveni, Mihăileni,
Vorona, au constituit căminul unei populații evreiești destul de
importante numeric, stabilită aici încă de la finele veacului al XVIII-
lea, care și-a adus contribuția la importante schimburi materiale
și culturale cu românii majoritari și cu celelalte etnii conlocuitoare:
rromi, ucraineni, polonezi, germani. Repertoriul muzical divers
cuprindea atât piese reprezentative pentru sărbătorile românești și
evreiești, constituit din muzici care pot fi încadrate într-un repertoriu
tradițional și etnic comun, precum și într-unul cosmopolit, alcătuit din
valsuri, polci, mazurci și arii, care se puteau asculta la finele secolului al
XIX-lea și care au fost ulterior „folclorizate” și transformate de lăutari,
deopotrivă evrei, români și rromi, în piese de largă popularitate. De
asemenea, muzicile din cadrul repertoriului nupțial aveau, deopotrivă
la români ca și la evrei, sensuri și simboluri etalate pe o paletă expresivă
și stilistică diversă, de la jalea miresei și până la bucuria exuberantă a
melodiilor de joc.
Un alt exemplu poate fi găsit în folclorul muzical din Câmpia
Transilvaniei, care evidențiază continuitatea peste timp în păstrarea
trăsăturilor specifice ale muzicii din această zonă, dar și influențele și
interferențele dintre etniile conlocuitoare: românii, maghiarii și rromii.
Multe dintre aceste fenomene de „întâlniri” reciproce, muzicale și
culturale, care fac parte din specificul multietnic al zonei, relevă faptul
că multe dintre particularitățile stilistice dominante au la bază fie un
fond românesc ancestral (în cazul dansurilor din categoria „Purtatelor”
și „Românește”), fie elemente proprii ale fiecărei etnii în parte. Multe
dintre piesele muzicale provin dintr-un strat folcloric arhaic, care
poate fi urmărit și în transcrierile pe care Béla Bartók le-a realizat

după culegerile sale din această zonă, în primul deceniu al veacului
trecut (prezente în Rumanian Folk Music, vol. I, Haga, 1967). Nu în
ultimul rând, chiar și în prezent, muzicanții din Câmpia Transilvaniei,
organizați în tarafuri mixte din punct de vedere etnic, stăpânesc, în
egală măsură, repertoriile românilor, maghiarilor și rromilor.
În a doua jumătate a secolului trecut a existat un interes constant
al cercetătorilor etnomuzicologi români privind identificarea, culegerea,
analizarea și sistematizarea elementelor de folclor proprii altor etnii
din România. Spre exemplu, Ghisela Sulițeanu a studiat, în anii ’60,
folclorul muzical al tătarilor dobrogeni. Aceeași autoare, împreună cu
binecunoscuta folcloristă Emilia Comișel (discipolă a lui Constantin
Brăiloiu) și cu Anca Giurchescu(specialistă în etnocoreologie), au
studiat, în regim de urgență etnologică, genurile muzicale și ale
dansurilor populare ale turcilor din insula Ada-Kaleh, care urmau să
fie strămutați în urma construcției barajului de la Porțile de Fier. Și alți
etnomuzicologi au studiat folclorul etniilor conlocuitoare; îi enumerăm
aici pe: Tiberiu Alexandru, Mariana Kahane, George Marcu, Ioan
Nicola, Eugenia Cernea. După anul 1990, etnomuzicologul Speranța
Rădulescu a înregistrat, în Ținutul Botoșaniului, în Maramureș și în
Câmpia Transilvaniei, muzici tradiționale multietnice, care evidențiază
bogăția și elementele de unitate și diversitate din universul folclorului
românesc și din cel al etniilor conlocuitoare, păstrate în piese muzicale,
vocale și instrumentale, care fac parte din patrimoniul spiritual al
poporului român, în întregul său.
Voi încheia reiterând că muzicile tradiționale (românești și ale
etniilor conlocuitoare) exprimă oglindirea acestui univers aproape
infinit, având drept fundament dorința de a pătrunde și înțelege
rosturile vieții și omului pe pământ, întru nemurirea rostirilor și
rostuirilor esențiale, ca o expresie a unității și vitalității, a trăiniciei,
perenității și continuității.
Mica Americă a minorităţilor:
microregiunea Valea Jiului
Prof. dr. Iosif Andras,

Universitatea din Petroşani
C
e înseamnă a fi minoritar? Greu de spus. Noțiunea are diverse
accepțiuni. Constituționale, juridice, literare, colocviale,
prozaice sau filosofice.
Definiția scolastică a diverselor dicționare si lexicoane plasează
noțiunea în domeniul statistic. O minoritate este un grup (compact)
de indivizi, numeric inferior majorității, care se deosebește de cei din
jur (majoritate) prin diferențe de limbă, cultură, religie, tradiții, etc.,
diferențe pe care și le asumă și uneori le clamează. Ceea ce lipsește însă
din toate definițiile, este legat de geneza calității de minoritate – liber
asumată prin migrațiune, clamată prin deosebiri de diverse tipuri, sau
dobândită fără voie ca urmare a unor evenimente istorice (modificări
de granițe).
Situația de minoritar se caracterizează ca atare printr-o largă
relativitate. Ne amintim cu zâmbetul pe buze de celebra aserțiune a
lui Albert Einstein care, întrebat fiind dacă poate da un exemplu de
aplicare a teoriei relativității în viața reală, a spus despre sine, uite,
acum 15 ani în Germania eram considerat un mare savant german, iar
în Anglia un șarlatan evreu din Germania. Iar acum, în Anglia și SUA
sunt considerat un mare savant german și în Germania un șarlatan
evreu...Paradoxal, Nu? Doi minoritari au fost (și au rămas) cei mai
cunoscuți cercetători ai arheologiei județului Hunedoara. Thorma
Zsófia și Téglás Gábor.

Teglas Gabor, (1848-1916) a fost profesor, director de școală la
Deva și arheolog. A avut un rol important la înființarea și dezvoltarea
Asociației de Istorie și Arheologie a Comitatului Hunedoara.11 Timp
de 23 de ani a fost director al muzeului Asociației, al cărui sediu era
la Deva. Este de amintit faptul că sporirea numărului de artefacte în
muzeu se datorează activităților desfășurate de Téglás Gábor, respectiv
de cei pe care îi considera mentorii lui: frații Torma Zsófia și Torma
Károly. O componentă importantă a activității sale științifice a fost cea
legată de istoria mineritului din Transilvania în perioada daco-romană,
și cea anterioară.
Thorma Zsofia, (1832-1899), a fost arheolog autodidact. „Doctor
Honoris Causa” al Universității din Cluj. A avut legături științifice
cu renumiți arheologi din Stutgart, Paris, Praga, Mein, Budapesta,
Hamburg, Berlin, București, Sibiu. Considerată prima femeie arheolog
din lume. Membră a Societății de Istorie și Arheologie a Comitatului
Hunedoara și a Comitetului Director. Și-a legat numele de săpăturile
efectuate la Stațiunea Neolitică Turdaș (Orăștie). A organizat în casa
proprie, cel dintâi muzeu arheologic al orașului Orăștie, întreținând
vie pasiunea pentru colecții. Pentru a da o interpretare cât mai
corectă a faptelor și evenimentelor, a apelat la folclor și etnografie.
Strânge material etnografic cât mai variat, pentru care cutreieră întreg
Comitatul Hunedoara. La Congresul de Antropologie de la Berlin
(1880) a participat cu o colecție valoroasă de obiecte preistorice de la
Turdaș. A purtat o apreciabilă corespondență științifică cu istorici și
oameni de știință ai vremii.
În acest amalgam de situații existente, microregiunea despre
care doresc să vorbesc în rândurile care urmează are caracteristici
deosebite. Este vorba de Valea Jiului, cunoscută din păcate, de către
publicul larg doar ca locul de unde au pornit mineriadele, o zonă
11
http://www.anuarulsargetia.ro/teglas-gabor-1848-1916-si-cercetarea-arheologica-in-da-
cia.
sumbră, întunecată, cu oameni semisălbatici, care consumă degeaba

subvențiile, îngropând în pământ miliarde. Acum 120 de ani, aceeași
Vale era „floarea mineritului carbonifer a Imperiului Austro-Ungar”,
acum 150 de ani, când în SUA se legifera abolirea sclaviei, muncitorii
erau sindicalizați și aveau drepturi - azi normale - 8 ore de muncă,
posibilități de petrecere a timpului liber, locuință cu apă curentă și
lumină electrică gratuită, și altele. Apoi, în perioada interbelică a fost
pilonul industriei siderurgice și al transportului feroviar în România.
După război, în perioada industrializării galopante, a continuat să fie
un element esențial al dezvoltării industriale.
După 1989, s-a crezut că lichidarea mineritului este o premisă a
căii europene, iar mineriadele au oferit un prilej neafișat de a o realiza
în mod grăbit. În majoritatea zonelor miniere, considerate în teoria
social-economică „monoindustriale”, decretate apoi „defavorizate”,
industria minieră a fost demolată fără a se pune nimic în loc. Așa s-a
întâmplat și în Valea Jiului.
Când în 1870 primul tren a intrat în gara din Petroșani, trecând
prin opt tuneluri, aducând mineri din toate colțurile Imperiului-
maghiari, cehi, slovaci, germani, italieni, ruteni, bosniaci, localnicii
„momârlani”, sosiți din cătunele răsfirate pe dealurile din jur pe caii
lor mici de statură au primit „calul de foc” cu uimire amestecată cu
teamă. De aici încolo, acesta va aduce tot mai multe „barabe” și se
va întoarce încărcat cu cărbune pentru a umple furnalele uzinelor
siderurgice ale Imperiului. Această creștere economică spectaculoasă
s-a temperat apoi cu ocazia Primul Război Mondial.
Consecință a dezvoltării economice, a înflorit și suprastructura
– școlile și locașurile de cult apar cu repeziciune în toate localitățile
Văii. În toate localitățile exista o școală în limba maghiară. După
naționalizarea din 1948, populația a crescut, iar balanța etnică a început
să se inverseze în beneficiul celor veniți din provinciile din afara arcului
Carpatin.
Paradoxal însă, guvernarea comunistă a avut un efect benefic
asupra vieții culturale a Văii Jiului. Deoarece Valea Jiului era considerată
un „Batalion disciplinar”, copii proveniți din familiile de intelectuali,
profesori, preoți, medici și ai proprietarilor de origine maghiară
considerați incomozi – din două motive, cel social-politic (origine
nesănătoasă) și cel al apartenenței etnice (atitudine iredentist-șovină)
– au fost exilați aici. Cu toate acestea, exilații (artiști, medici, profesori,
preoți) au dezvoltat viața culturală a Văii Jiului cu o putere spirituală
minunată. Au fost înființate formații culturale, teatrale, folclorice,
o colonie de artiști plastici și un foto-club, și, mulțumită existenței
universității miniere – care a fost înființată între timp – o viață
culturală de nivel metropolitan a înflorit în orașele din Valea Jiului.
Un loc aparte l-a avut Gulagul Artistic – oficial Filiala UAP
din Petroșani. Un număr important de absolvenți ai Institutului de
arte plastice „Ion Andreescu” din Cluj, promoțiile 1955-1956, au
fost repartizați în Valea Jiului, ca profesori de desen la școli generale,
licee, Școala populară de Artă, etc. Unii erau deja consacrați, alții
s-au consacrat în anii următori. Interesant este că majoritatea erau
maghiari. In afară de aportul inestimabil la renașterea vieții cultural
artistice din Valea Jiului, aceștia au lăsat în urmă și câteva realizări de
artă decorativă monumentală, fresce, mozaicuri, intarsii de lemn pe
fațadele sau în interiorul unor clădiri, unele încă existente, altele azi
degradate, altele distruse.
Totuși, în anii șaptezeci, relocările masive ale populației din
alte zone au schimbat dramatic configurația etnică a zonei, fapt care s-a
reflectat și în viața culturală. Revoluția din decembrie 1989, demolarea
masivă a industriei miniere, mineriadele au fost doar crema de pe
tort. Populația maghiară s-a diminuat, unii au plecat spre locurile de
baștină, alții au fost asimilați. Școlile cu limbă de predare maghiară au
devenit secții, apoi clase. Numărul elevilor a scăzut. În acest domeniu,
inițiativa părintelui Csaba Böjte a oferit o mână de ajutor, în 2005, când
a deschis Colegiul „Inima lui Isus” unde 132 de copii de la grădiniță
la clasa a VII-a sunt cazați, hrăniți, educați și învață în limba maternă.
Comunitatea maghiară, în pofida scăderii numerice, se străduiește să

supraviețuiască printr-o viață culturală activă. Comemorări istorice,
sărbători religioase, Zilele Maghiarilor de Pretutindeni, Zilele Culturale
Maghiare și altele, fac viața comunităților maghiare din Valea Jiului
mai colorate.
Dialogul intercultural - o realitate
Conf. dr. Laura-Maria Crăciunean,

Facultatea de Drept din cadrul Universității „Lucian Blaga”
din Sibiu, reprezentantul României în Comitetul Organizației
Națiunilor Unite (ONU) pentru Drepturile Economice,
Sociale și Culturale (CESCR)
P
entru că suntem în anul centenarului, trebuiesc împărtășite câteva
gânduri despre contribuția și atitudinea pe care au avut-o, fiecare
dintre minoritățile naționale/naționalitățile conlocuitoare, la și
față de înfăptuirea Marelui Act Politic de la 1918. Înainte, însă, trebuie
subliniat faptul că Centenarul, dincolo de a fi o evocare a trecutului
istoric, este un moment care privește prezentul și, în egală măsură, ar
trebui să ne prilejuiască evaluări și discuții utile și pragmatice despre
cum ne imaginăm, fiecare dintre noi și toți împreună, viitorul. Domnul
acad. profesor Ioan Aurel Pop, Președintele Academiei Române,
în unele dintre intervențiile sale publice, a evaluat, cred eu, în mod
complex și pragmatic, toate aceste aspecte atunci când a afirmat că,
citez: „Actul politic al Unirii de la 1918, dincolo de a fi un moment
istoric, o dată precisă, este un proces complex, îndelungat în timp,
determinat de mai multe cauze, favorizat și împiedicat sau întârziat de
anumite împrejurări și coordonate. El a avut la bază unitatea etnică
și, mai ales, lingvistică a unui popor care a fost pregătit pentru acest
moment, de-a lungul secolelor, de elitele sale intelectuale care au
contribuit, în mod decisiv, la desăvârșirea unității sale politice”.
Ar fi, însă, de menționat faptul că, deși bazată pe această unitate

etnică și, mai ales, lingvistică, Marea Unire de la 1918 reflectă, dincolo
de aceasta, și consesul supra-etnic. Astfel, românii, armenii, polonezii,
slovacii, sașii, șvabii, evreii, secuii, tătarii, maghiarii, rutenii ori celelalte
naționalități conlocuitoare nu s-au luptat între ei/ele, pentru și nici
contra unirii. Ci multe dintre aceste naționalități conlocuitoare și-au
exprimat explicit adeziunea la actele istorice ale unirii provinciilor
românești Basarabia, Bucovina și Transilvania cu România.
Ei au acceptat să devină, în sensul civic al termenului, cetățeni
ai statului nou creat și s-au considerat, parte componentă a acestuia, pe
baza conviețuirii trecute comune, în prosperitate economică și culturală.
Marea Unire de la 1918 apare, așadar, ca rezultat al voinței și conștiinței
libere a întregii populații, indiferent de apartenența națională, actul
istoric al unirii realizându-se și cu adeziunea minorităților naționale.
Iar statul român și-a asumat, la acel moment obligația de a asigura
deplina egalitate în drepturi a tuturor cetățenilor României, fără niciun
fel de discriminări sau privilegii și de a crea condițiile necesare pentru
afirmarea identității etnice a acestor minorități. Or, această abordare a
României nu cred că s-a schimbat. România este și astăzi un stat care
împărtășește valorile europene și euro-atlantice, este patria comună a
peste 20 de minorități naționale și un model regional de conviețuire
și dialog intercultural. Persoanele aparținând minorităților naționale
alături de români au pus bazele României moderne și au fost și sunt
parte integrantă a societății românești.
Este adevărat că anul 1918, trecutul nu are aceeași semnificație
pentru toate statele din familia europeanăși că, de multe ori, acest
moment istoric, a cărui semnificație este aceea de unire politică și de
creare a națiunii civice, a fost pus, în mod nejustificat, în antiteză cu
drepturile minorităților. Nu cred că aceasta este abordarea corectă și,
cu atât mai puțin, constructivă atunci când gestionezi prezentul cu
gândul la viitor. Or, viitorul fiecăruia dintre aceste state atât individual,
cât mai ales împreună cu celelelate, în construcția europeană, va
trebui să fie unul care să valorizeze și să înțeleagă experiențele acestui

trecut, fără a se bloca în el, să trăiască și să soluționeaze provocările
prezentului, întotdeauna cu gândul la viitor. Iar viitorul înseamnă,
printre altele, că statele europene trebuie să rămână împreună pentru
că împărtășesc valori comune dar că, în același timp, ele trebuie să
accepte că ele însele și societățile lor sunt etrogene, în mod ireversibil,
că diversitatea culturală este o realitate, că simpla existență paralelă a
comunităților s-a dovedit că nu este o soluție și că aceste comunități,
mai mult decât să trăiască existențe paralele într-un cadru dat, trebuie
să accepte să interacționeze, să se cunoască și să se modifice ca urmare
a interacțiunii pentru ca să poată trăi în mod pașnic împreună.
Este, așadar, nu numai util, dar și necesar ca diversitatea
culturală să fie privită și valorizatăca sursă de îmbogățire și nu de
conflict, iar dialogul intercultural să fie o realitate, nu doar un deziderat.
Și cred că aici, contribuția României, care are unul dintre cele mai
apreciate modele de protecție a drepturilor persoanelor aparținând
minorităților, poate fi una semnificativă.
Trebuiesc amintite cuvintele marelui nostru istoric Nicolae
Iorga, cuvinte care sunt și astăzi actuale, ne provoacă și plasează în
sarcina noastră, a tuturor, obligația de a privi și de a gândi România,
acum la împlinirea a 100 de ani de la desăvârșirea Marii Uniri, nu
numai prin prisma trecutului ori a prezentului, ci mai ales a viitorului
(...) pentru construirea căruia, fiecare dintre noi, în locul în care ne
găsim, purtăm responsabilități, citez: „Unirea românească nu este
legată de anumite momente, ci este zbaterea sufletească necontenită
a unui întreg popor, creat unitar, pentru a trăi și a rămâne în aceeași
unitate neîntreruptă (...) este, în mare parte și întruparea unei epoci de
renaștere națională. Unirea este întruparea, în aceste timpuri, a unui
drept câștigat din moși strămoși, care trebuie să ne inspire în fiecare
moment ajutându-ne să deosebim căile bune, care trebuiesc urmate,
de căile rele, împotriva cărora orice conștiință românească trebuie să
se îndrepte cu hotărâre”.
Capitolul 4
Presa publică din România - o inimă multietnică
Unitate în diversitate la Radio România
Dr. Marius Tiţa, redactor şef

Radio România Internațional
R
adio România a fost şi a rămas cel mai interesant mijloc de
comunicare. De 90 de ani vorbim despre radio despre ca o parte
a acestui peisaj media, iar acest rol a fost câştigat pas cu pas,
treptat. Emisiunile în limbile străine sau în limbile minorităţilor nu
sunt procese verbale, nu sunt traduceri ci sunt creaţii media care se
pun în undă şi le putem asculta la radio. Radio care străbate peste tot,
unda radio, duce cuvântul în întreaga lume şi, practic, nu există nici
o limită depinde doar foarte mult de ceea ce spunem pe aceste unde.
În radioul public românesc au existenţei minorităţilor naţionale, este
vorba în primul rând, de limba maghiară şi germană, dar vreau să vă
dezvălui că în prezent sunt mai multe limbi de emisie în radioul public
românesc. Radioul a apărut cam la zece ani fără o lună după România
Mare, după România Unită, a fost un lucru pe care au reuşit să-l pună
pe aceste coordonate academicieni, oameni de ştiinţă, unii dintre ei
chiar aparţinând minorităţilor naţionale.
Din 1928 avem Radio Bucureşti în undă iar emisiuni în
maghiară şi germană avem din 1945, înainte chiar de victorie. Din data
de 2 mai 1945 avem prima emisiune în limba maghiară, o jumătate de
oră, ea a fost transmisă de la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti.
Din 1948 începem să avem şi emisiuni în limba germană. Este
un debut şi nu este pentru că înainte de aceste momente în România
s-au mai transmis ştiri în limba maghiară şi germană. De asemenea, nu

vreau să iau în calcul anumite posturi de propagandă care au existat în
timpul celui de-al Doilea Război care transmiteau în limba germană,
eu mă refer strict la Radioul public românesc.
În prezent, ne plasăm în două zone, mă refer la emisiunile în
maghiară şi germană care se transmit de la Bucureşti şi emisiunile în
diferite limbi care se transmit la posturile teritoriale. Aşa cum avem
Radio România Actualităţi care dă ora exactă de la Bucureşti, RR
Cultural, Radio România Muzical, există și studiourile teritoriale de la
Cluj, Iaşi, Constanţa, Timişoara, Reşiţa fără a face o listă completă. În
funcţie de aceste regiuni bogate în spiritualitate unde se află staţiile de
radio, avem o serie de emisiuni în diferite limbi dar vreau să vă spun,
de exemplu, că Radio Constanţa are emisiuni în greacă, turcă, tătară,
limba armeană şi dialectul aromân.
La Timişoara avem emisiuni în maghiară, germană, sârbă,
slovacă, cehă, bulgară, ucraineană şi în limba romă, la Târgu Mureş
avem emisiuni în maghiară, germană şi înlimba romă, deci iată o
bogăţie spirituală absolut fantastică pe care o remarcăm în zona aceasta
a limbii ca factor de identitate şi de raportare etnică dar şi element al
culturii şi civilizaţei. Diversitatea lingvistică ne ajută când încercăm
să ne informăm şi să informăm. În ţările democratice există această
posibilitate de a avea emisiuni în limbile unor minorităţi chiar dacă
nu este vorba de minorităţi vechi sau care au o pondere semnificativă
în zona respectivă. E vorba de multiculturalism, iată posturile care
se numesc Multiculti, posturi care oferă posibilitatea celor care sunt
capabili de a crea emisiuni de radio, de a avea ascultători, sunt emisiuni
de o jumătate de oră sau de o oră într-o anumită zi şi pe lângă numeroase
limbi găsim pe aceste posturi locale din marile oraşe germane şi
emisiuni în limba română pe care noi, Radio România Internaţional,
le sprijinim.
RRI nu reprezintă emisiunile în limbile minorităţilor naţionale
ci, dimpotrivă, emisiunile Bucureştiului, României, în limbi străine
adresate ascultătorilor din străinătate. Este şi acesta un fenomen

extrem de interesant. RRI funcţionează de zeci de ani, avem emisiuni
în zece limbi străine de la engleză şi franceză până la arabă şi chineză,
avem emisiuni în dialectul aromân, singurul post de radio din lume
care transmite în dialectul aromân, avem emisiuni zilnice cu ştiri
şi informaţii la secundă şi avem, de asemenea, emisiunea în limba
română pentru ascultătorii români din străinătate, acestea sunt
principiile generale în care funcţionăm. Sunt elemente care ne dau de
înţeles că româna este o limbă de comunicare acum, comunicăm şi
aflăm informaţie, limba fiind un vector de civilizaţie, de mesaj şi de
cultură şi, prin RRI punem în legătură românii din întreaga lume care
află ştirile de la Bucureşti dar şi ştirile despre românii din America sau
Australia sau din Basarabia. Globalizarea ne permite să întâlnim peste
tot oameni care să spună: „Bunica mea era din România.” „Bunicul
meu a fost evreu din România.” Şi bucuria cu care îţi transmit acest
lucru este un fenomen constatat şi nu sunt puţini tineri care îşi trec
în CV locul nașterii cu bucuria raportării lor la faptul că sunt români.
Iată, limba română, mijloc de comunicare şi de informare pentru toţi
cei care au rădăcinile aici, indiferent de etnie, pentru toți cei care au
avut un strămoş născut aici şi care a trăit marile momente ale României
inclusiv cel petrecut acum 100 de ani.
RRI emite în 13 limbi, iar de un an de zile avem o emisiune
săptămânală și în ebraică, transmitem astfel pentru toți ascultătorii din
Israel.
Minorităţile naţionale din România în ştirile
AGERPRES
Cristina Tatu,
director adjunct AGERPRES
A
genţia Naţională de Presă AGERPRES, prima agenţie de
presă din România, înfiinţată în anul 1889, instituţie publică
autonomă, de interes naţional, cu personalitate juridică,
independentă editorial, aflată sub controlul Parlamentului, asigură
culegerea, redactarea şi difuzarea informaţiilor şi fotografiilor de
presă pentru informarea în masă, în ţară şi în străinătate, a diferitelor
categorii de beneficiari, fără discriminare şi cu respectarea deplinei
obiectivităţi, în cadrul general al asigurării dreptului la informare.
Unele dintre principalele atribuţii ale AGERPRES sunt acelea
de a culege şi de a redacta informaţii privind actualitatea românească
şi internaţională, pe care le difuzează în limba română sau în limbi
de circulaţie internaţională, pe baze contractuale, presei române şi
străine, precum şi altor categorii de beneficiari, de a realiza fotografii
de presă pe care le oferă, potrivit aceluiaşi regim, beneficiarilor şi de
a asigura difuzarea promptă a comunicatelor, a declaraţiilor, a altor
documente oficiale şi materiale de presă provenind de la autorităţile şi
instituţiile publice, precum şi de la alte organizaţii guvernamentale şi
neguvernamentale.
AGERPRES este, astfel, una dintre principalele instituţii din
România care acţionează pentru promovarea drepturilor minorităţilor
naţionale, oglindind, în materialele de presă difuzate, valorile cultural-
identitare şi aspiraţiile minorităţilor naţionale.

Potrivit datelor oficiale prezentate pe site-ul www.recensamant
romania.ro, la cel mai recent Recensământ al populaţiei, efectuat în
România în anul 2011, informaţia privind etnia a fost disponibilă
pentru 18.884,8 mii persoane (din totalul celor 20.121,6 mii persoane).
S-au declarat români 16.792,9 mii persoane (88,9%). Populaţia de etnie
maghiară înregistrată la recensământ a fost de 1.227,6 mii persoane
(6,5%), iar numărul celor care s-au declarat romi a fost de 621,6 mii
persoane (3,3%). Grupurile etnice pentru care s-a înregistrat un număr
de persoane de peste 20 mii sunt: ucraineni (50,9 mii persoane),
germani (36,0 mii), turci (27,7 mii), ruşi - lipoveni (23,5 mii) şi tătari
(20,3 mii persoane).
Ştirile AGERPRES au evidenţiat, de-a lungul timpului, o
serie de evenimente culturale, festivaluri şi sărbători ale minorităţilor
din ţara noastră, dar şi activităţi politice sau conferinţe, aducând în
atenţia publică organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale din Grupul Parlamentar al Minorităţilor Naţionale din
Camera Deputaţilor, constituit, în prezent, din reprezentanţi ai
Uniunii Armenilor din România (UAR), Uniunii Elene din România
(UER), Uniunii Culturale a Rutenilor din România (UCRR), Uniunii
Croaţilor din România (UCR), Uniunii Sârbilor din România (USR),
Comunităţii Ruşilor Lipoveni din România (CRLR), Uniunii Bulgare
din Banat-România (UBBR), Uniunii Democratice a Slovacilor şi
Cehilor din România (UDSCR), Forumului Democrat al Germanilor
din România (FDGR), Asociaţiei Italienilor din România - RO.AS.IT,
Uniunii Democrate Turce din România (UDTR), Uniunii Polonezilor
din România (DOM POLSKI), Uniunii Ucrainenilor din România
(UUR), Asociaţiei Macedonenilor din România (AMR), Asociaţiei
„Liga Albanezilor din România” (ALAR), Asociaţiei Partida Romilor
‚PRO-EUROPA’ (Pro Europa) şi Federaţiei Comunităţilor Evreieşti
din România (FCER). Agenţia Naţională de Presă AGERPRES a adus
în atenţia autorităţilor, dar şi a cititorilor, proiectele derulate de aceste
organizaţii, fiind, de multe ori, partener media.

Pentru reflectarea vieţii culturale, politice şi sociale a
minorităţii maghiare din România, cea mai numeroasă potrivit datelor
oficiale, AGERPRES a lansat un flux în limba maghiară, care cuprinde
informaţii la zi din zona politică, socială, economică, administrativă şi
culturală.
O atenţie deosebită a fost acordată materialelor dedicate
festivalurilor şi zilelor culturale ale minorităţilor, organizate pe
teritoriul României cu sprijinul autorităţilor locale şi centrale, cum
ar fi, spre exemplu, Ziua Minorităţilor Naţionale, Sărbătoarea Sosirii
Primăverii - „Nawrez”, pentru membrii minorităţii tătare turco-
musulmane, Sărbătoarea etniei romilor din România, Ziua limbii
bulgare, Ziua limbii slovace, Ziua limbii şi teatrului idiş, Ziua limbii
turce, Ziua limbii cehe, Ziua Holocaustului, Ziua limbii sârbe, Ziua
etniei tătare din România.
AGERPRES a scris pe larg despre Conferinţa internaţională
pe tema protecţiei minorităţilor, desfăşurată la Poiana Braşov, dar şi
despre Festivalul Minorităţilor Naţionale din Bucovina „Convieţuiri”,
organizat de Ministerul Culturii şi Cultelor, alături de Uniunea
Ucrainenilor din România sau despre Simpozionul internaţional
interdisciplinar pe tema minorităţilor, evenimente desfăşurate în anul
2002. De asemenea, au fost prezentate publicului larg şi sărbători sau
obiceiuri ale minorităţilor, cum ar fi Fărşangul (vechi obicei săsesc),
sărbătoarea de Purim, una dintre cele mari sărbători iudaice, sau
comemorarea Sfintei Eudochia de către comunitatea ucraineană din
judeţul Maramureş. Nu în ultimul rând, AGERPRES a prezentat pe
larg manifestări culturale organizate de minorităţile naţionale, precum:
Zilele culturii armene la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti”,
Festivalul Elenismului din România (Galaţi), Expoziţia „Croaţii ieri şi
azi”, în care au fost prezentate viaţa şi obiceiurile croaţilor din România,
vernisată la Muzeul Naţional al Ţăranului Român, evenimentul „Zilele
culturii sârbe”, Festivalul folcloric al minorităţii slovace din România,
organizat în judeţul Bihor, Festivalul de Artă Culinară Turcească

(Medgidia), Zilele Culturii Polone, Festivalul etniilor la Muzeul Satului
Bănăţean, Festivalul ProEtnica - Zilele Comunităţilor Etnice din
România, Zilele literaturii germane.
Totodată, AGERPRES a difuzat materiale aniversare dedicate
minorităţilor naţionale, cum ar fi cele pentru marcarea a 200 de ani
de la aşezarea primilor slovaci la Nădlac sau 25 de ani de la înfiinţarea
Uniunii Armenilor din România (UAR), a Uniunii Democratice a
Tătarilor Turco-Musulmani din România (UDTTMR), a Comunităţii
Ruşilor Lipoveni din România (CRLR), a Uniunii Ucrainenilor din
România (UUR), a Uniunii Elene din România (UER), a Uniunii
Democratice a Slovacilor şi Cehilor din România (UDSCR), a Uniunii
Bulgare din Banat - România (UBBR) şi a Uniunii Polonezilor din
România „Dom Polski” (UPR).
De asemenea, Agenţia Naţională de Presă AGERPRES a acordat
o atenţie deosebită activităţii desfăşurate de minorităţile naţionale în
domeniul învăţământului, prin prezentarea unor ştiri ce aduc în atenţia
publică conferinţe precum „Probleme educaţionale ale minorităţilor
etnice”, organizată de reprezentanţii Uniunii Poloneze din România
(UPR), conferinţă ce prezintă modalitatea în care copiii minorităţii
poloneze din Bucovina învaţă limba maternă, precum şi principalele
probleme cu care aceştia se confruntă în procesul de învăţare; lansări
de carte: „Istoria minorităţilor naţionale din România”, un material
auxiliar pentru profesorii de istorie ce abordează, într-o manieră
integrată, istoria pe teritoriul românesc a minorităţilor recunoscute
oficial în România, punând accentul pe dimensiunea interculturală;
deschiderea unor cursuri precum cele de la Şcoala generală Urzicuţa,
judeţul Dolj, unde au fost inaugurate primele cursuri de limbă
macedoneană din ţară, sau înfiinţarea unei clase de liceu pentru 20
de elevi de etnie polonă la Colegiul „Alexandru cel Bun” din Gura
Humorului, şi a unei clase cu 19 elevi de etnie ucraineană în cadrul
Colegiului „Laţcu Vodă” din Siret, unde, pe lângă disciplinele cuprinse
în programa de învăţământ, tinerii studiază limba maternă, istoria şi

tradiţiile lor.
În ceea ce priveşte participarea minorităţilor din România
la alegerile locale, AGERPRES a făcut cunoscute candidaturile
reprezentanţilor organizaţiilor respective şi date din programul cu care
aceştia s-au prezentat în faţa alegătorilor. De asemenea, fluxul de ştiri
AGERPRES a inclus interviuri ale reprezentanţilor minorităţilor în
Parlament, în care aceştia au avut ocazia să vorbească despre prezenţa
minorităţilor cărora le aparţin pe pământurile României şi totodată
despre problemele cu care se confruntă.
AGERPRES a anunţat, de asemenea, prin intermediul rubricilor
sale specifice, organizarea evenimentelor dedicate minorităţilor
naţionale şi organizaţiilor acestora şi a transmis comunicate de presă ale
organizaţiilor minorităţilor sau ale reprezentanţilor acestora. Au fost,
de asemenea, publicate interviuri şi luări de poziţie ale reprezentanţilor
organizaţiilor minorităţilor naţionale şi ale figurilor publice care
aparţin minorităţilor naţionale.
Totodată, AGERPRES a prezentat materiale referitoare la vizite
efectuate de reprezentanţi ai minorităţilor naţionale atât în ţară cât şi
în străinătate, precum cea a preşedintelui Federaţiei Comunităţilor
Evreieşti din România, dr. Aurel Vainer, la Adunarea Generală
Extraordinară a Congresului Evreiesc European, desfăşurată la Viena,
în 19 februarie 2006, dar şi ştiri cu privire la participări la evenimente
internaţionale, precum cea a Asociaţiei Italienilor din România - RO.AS.
IT. la Expo Milano 2015, unde a organizat, la pavilionul României, în
zilele de 26 şi 27 august 2015, o serie de evenimente cultural-artistice
cu tema „Rolul şi specificul emigraţiei italiene în România”, menite să
promoveze minoritatea italiană din ţara noastră.
De asemenea, AGERPRES reflectă cu promptitudine şi
adoptarea unor proiecte legislative referitoare la minorităţile naţionale,
cum ar fi, spre exemplu, cel din 2018, referitor la ridicarea unui
monument dedicat eroilor evrei care şi-au dat viaţa pentru România în
Primul Război Mondial.

În cadrul materialelor difuzate de AGERPRES în anul 2018,
cu ocazia Centenarului Marii Uniri, o serie de ştiri au făcut referire
la manifestări dedicate acestui eveniment la care au contribuit şi
minorităţile naţionale, exemple în acest sens fiind: proiectul „Bucovina,
Mica Europă”, anunţat de preşedintele Consiliului Judeţean Suceava,
Gheorghe Fluture; manifestările prilejuite de proiectul cultural cu titlul
„Festivalul Elenismului din România” - ediţia a XVIII-a, desfăşurate
la Salonic, Grecia, eveniment iniţiat de Uniunea Elenă din România;
„Ziua Multietnicităţii Dobrogene”, eveniment aflat la prima ediţie, la
Constanţa, urmărindu-se promovarea caracterului multicultural şi
multietnic al tradiţiilor dobrogene; dezbaterea „100 ani - România
Modernă şi rolul minorităţilor - Minoritatea germană ca stimulent al
dialogului comunitar”, organizată la iniţiativa Forumului de Cooperare
Bilaterală Româno-German; programul educaţional „Cercetaşii Uniţi”,
organizat cu ocazia Centenarului recâştigării independenţei Poloniei
şi Centenarului Marii Uniri a României, în cadrul căruia aproape 100
de tineri polonezi şi români au cunoscut istoria şi cultura ţărilor lor;
ediţia a V-a a proiectului „Podurile Toleranţei”, organizat de Federaţia
Comunităţilor Evreieşti din România şi de B’nai B’rith România, sub
Înaltul Patronaj al Preşedintelui României, Klaus Werner Iohannis,
ediţie dedicată contribuţiei minorităţilor naţionale la edificarea
României moderne.
Emisiunea în limba germană la 50 de ani
Christel Ungar Ţopescu,

redactor şef TVR
C
hristel Ungar-Țopescu – realizator de emisiuni, coordonatoarea
secției germane a TVR din 2003, lucrează la TVR din iulie
1990. Primul reportaj l-a realizat în ianuarie 1990 la Școala
germană din București. Subiectul era revoluția română văzută prin
ochii copiilor. Între 1993 și 1999 a realizat împreună cu Cristian
Țopescu și emisiunea de divertisment de sâmbată după amiază Turnul
Babel. În 2007 a realizat Agenda Sibiu 2007 în Capitala Culturala Sibiu
coordonând toate transmisiile și filmările din Sibiu. Din august 2009
până în martie 2010 a coordonat și secția Alte Minorități a TVR.
Emisiunea în limba germană, una dintre cele mai longevive
producţii ale postului public de televiziune, se numără printre
favoritele telespectatorilor. Producţia dedicată comunităţii germane
din România este urmărită şi de telespectatori din rândul populaţiei
majoritare.
Secţia germană urmăreşte viaţa socială şi culturală a minorităţii
germane, subiecte care îi interesează în aceeaşi măsură pe membrii
comunităţii, dar şi pe mulţi telespectatori români. Noi realizăm emisiuni
în limba minorităţii, despre minoritate. Este un format cu totul diferit
de orice emisiune difuzată pe un post străin. Ne-am dorit mereu să fim
în mijlocul minorităţii şi în permanent contact cu problemele celor de
aici. Încercăm să fim o punte de legătură între cei de aici şi cei care au
plecat şi totodată o legătură între populaţia majoritară şi minoritatea

germană din România.
Emisiunea în limba germană, de 50 de ani pe micul ecran

În 29 noiembrie 1969, Televiziunea Română transmitea
prima emisiune în limba germană. Echipa de la început era formată
din Christine Elges Popa, Joss Wesselka, Walter Drodtloff, Eugenia
Silişteanu, Hans şi Ingrid Kloos. Li s-au alăturat, de-a lungul anilor,
Maria Zeller Zamfir, Hans Liebhardt (redactor şef-adjunct începând
cu 1970), Ilja Ehrenkrantz, Reiner Peter, Florin Orezeanu, Adrian
Drăgușin, Franziska Bayer-Giulea), Brigite Drodtloff, Renate Storch,
Ildikó Schaffhauser, pentru a-i enumera numai pe câţiva dintre cei care
au pus umărul la realizarea a mii de ore de emisie în limba germană
până în 1985 când s-a desființat redacția. Din 1990 când s-a reînființat
datorită eforturilor lui Ildiko Schaffhauser, Renate Storch și Franziska
Bayer-Giuglea, a urmat generația tânără, cei mai mulți dintre aceștia
făcând parte și acum din redacția germană.
Pe 23 ianuarie 2010, Secţia de emisiuni în limba germană a
sărbătorit, la sala Thalia din Sibiu, 40 de ani de existenţă. Spectacolul a
reunit 120 de artişti care au prezentat momente corale, dar şi snoave,
dansuri şi cântece tradiţionale. Spectatorii au avut bucuria de a revedea
imagini de arhivă, dar şi pe câţiva dintre foştii colaboratori ai emisiunii,
care au povestit despre începuturile „intime şi pitoreşti” ale redacţiei.
Legea 41/1994 privind funcţionarea SRR şi SRTV prevede
obligativitatea difuzării programelor despre şi pentru minorităţile
etnice din România. Prin urmare, principala activitate a redacţiei
germane este realizarea de programe adresate minorităţii germane.
Menţionăm că, datorită subtitrării în limba română, impusă de Legea
audiovizualului, emisiunile sunt vizionate în mare măsură şi de
populaţia majoritară, conform audienţelor înregistrate şi scrisorilor
primite la redacţie. Aceste emisiuni îşi propun să fie o oglindă a
germanilor din România şi o punte de legătură cu ţările germanofone
și cred că asta constituie o alternativă la celelalte programe ale

televiziunilor. Pentru ora la care sunt difuzate (Akzente – TVR 1, joi
de la 15.30-17.00, Împreună în Europa – TVR 2 marți de la 15.00-
16.00) înregistrează, de altfel, o audiență destul de bună și constantă,
cu vârfuri în timpul difuzării unor documentare deosebite, de ex.
„Procesul scriitorilor 1959”, „Deportarea în Bărăgan”, „Moştenirea lui
Brukenthal” pentru a menționa numai câteva, sau a unor sărbători
specifice. 90% din numărul elevilor liceelor tradiţionale germane sunt
români. Unii dintre ei au trecut la confesiunea luterană, îmbracă port
popular german, participă la sărbătorile tradiţionale germane şi se simt
parte dintr-un întreg.
„Prin emisiunile noastre încercăm să-i motivăm să rămână în
ţară, sau să revină după studiile efectuate în Germania sau Austria. Ei
sunt o şansă pentru noi toţi.” (Christel Ungar-Țopescu)
Secția germană urmăreşte şi se implică în viaţa socială şi
culturală a minorităţii germane în scopul păstrării identităţii etnice
a persoanelor aparţinând acestei minorităţi. În ciuda exodului masiv,
început în anii ’70 în urma acordului secret dintre cancelarul federal
Helmut Schmidt şi Nicolae Ceauşescu, exod accentuat apoi în mod
dramatic la începutul anilor ’90, membrii comunităţii germane din
România au reuşit să-şi păstreze tradiţiile şi obiceiurile – unele cu o
vechime de aproape 800 de ani. Conform datelor statistice furnizate de
ultimul recensământ, în România se declară ca aparţinând minorităţiii
germane un număr de cca. 60.000 de persoane, repartizate pe întreg
teritoriul ţării. În realizarea şi conceperea emisiunilor germane, se
urmărește principiul „nu numărul contează, nu cantitatea, ci calitatea”.
Cu ajutorul emisiunilor realizate, comunitățile germane pot fi
cunoscute şi înţelese mai bine, emisiunile sunt un liant între diferitele
grupuri etnice germane din România. Iar, datorită subtitrării în limba
română, programele sunt foarte apreciate şi de publicul din rândul
populaţie majoritare, interesat de limba şi cultura germană.
Emisiunea în limba maghiară în an jubiliar
Sandor Kacso,
redactor şef TVR
L
a începutul anului 1970, au apărut primele emisiuni în limba
maghiară. În 1971, Pál Bodor, liderul de atunci al programelor
naționale, a reușit să obțină două ore și jumătate (mai târziu trei
ore din 20 februarie 1978). Programul a fost urmat de subtitrarea pentru
publicul românesc.Transmisia maghiară din București cuprindea știri
politice, economice, sociale și culturale periodice, reportaje industriale,
agricole, urbane și filme documentare, serii de reportaje sociologice,
serii portret, rubrici științifice, educaţionale, juridice, mese rotunde,
documentare istorice, programe artistice și literare de teatru - interviuri,
poezii, recenzii de carte - spectacole folclorice, muzică populară și
muzică pop, muzică de jazz, uneori, muzică de cameră, balet, operă,
operetă, festivaluri de muzică timpurie, concursuri culturale de masă,
seriale de divertisment, de tineret, programe pentru copii, desene
animate și teatru de păpuși. Cu excepția desenului animat, toate erau
producţii proprii. Emisiunile acopereau întreaga ţară, astfel încât
maghiarii români au fost uniți într-o singură unitate informală.
Emisia în limba maghiară după 1989

După schimbările din 1989 în România, emisiunea a fost
repornită cu ajutorul unui program de limba maghiară difuzat
din Ungaria la care au contribuit vechii editori Laszlo Aradits,
Zsuzsanna Aradits Luke Zoltan Boros, Zoltan Feczko, Nicholas Pataky

Georgina, Rostás Emilia, Simonffy Ecaterina, Toda Ildikó, Joseph
Öllerer, profitând de noul mediu de relații politice. Au contribuit
Schnedareck Ervin - Târgu Mureș, Dembrovszky Attila - Satu Mare și
tineri repreyentanți ai intelectualității tehnice Györfi György, Sándor
Kacsó. Din partea Companiei Maghiare de Radiodifuziune a venit un
redactor-șef independent. Cu ajutorul subtitrării, spectatorii români au
fost deja în contact cu emisiunea încă din primele momente confuze
ale schimbării regimului, astfel încât difuzarea să poată îndeplini rolul
unei punți de comunicare interetnice.
În această etapă, diferența fundamentală a fost oportunitatea
de a emite informații autentice, clare, în locul situației anterioare de
constrângeri ideologico-politice. De asemenea, noutatea a fost că în
anii 1990 a existat o oportunitate de cooperare cu televiziunea publică
maghiară, în special MTV și Duna TV; cu primul, acest lucru a fost
demonstrat într-o producție comună cu acesta din urmă. Personalul ar
putea fi trimis la Budapesta pentru instruire ulterioară. Au fost produse
documentare de dimensiuni mai mari, în principal cu sprijinul ORTT,
Fundației de Film istoric și a televiziunii Dunării. Cu ajutorul Fundației
Publice Illyes, a fost consolidată baza tehnică a redacției.
Transmisia maghiară a fost difuzată pentru prima dată luni
după-amiază de RTV Channel 1, cu o durată de programare de trei ore,
însă din februarie 1991 Răzvan Theodorescu, președintele televiziunii
române, a desființat difuzarea: o parte a emisiei a fost pe TVR1, iar
cealaltă era pe RTV2 care nu era încă disponibilă în maghiarime.
Aproape un milion de spectatori și-au exprimat protestul în scris (lista
a fost predată lui Petre Roman de către redactorul-șef, Zoltán Boros
personal), dar măsura sperată a fost ratată. Cu toate acestea, începând
cu anul 1997, programul a fost prelungit cu o oră: redacția a primit 60
de minute marți după-amiază, RTV2 acoperind întreaga țară. RTV2 a
avut o emisiune dimineața din 2000, subtitrarea căreia la acel moment
a fost neglijată.
Din anul 2000, emisiunile ungare au fost difuzate pe cinci canale

ale Televiziunii Române: pe TVR1, două ore și jumătate (luni), 2 ore
(TVR2) o săptămână (joi), pe canalul regional 3 (TVR3), de două ore
pe săptămână (vineri), pe canalul cultural (TVR Cultural), o jumătate
de oră (joi) pe TVR International. Astfel, numărul total de emisiuni în
limba maghiară ale televiziunii publice românești de la București poate
fi văzut de 5 sau 6 ore pe săptămână, însă timpul de difuzare al acestor
programe nu este întotdeauna coordonat cu emisiunile maghiare ale
studiourilor regionale ale TVR. În 2009, TRV1 a acoperit 98% din țară,
80% TVR2, TRV3 doar pentru satelit și TVR Cultural pentru cca. 60%,
TVR Internațional este practic vizibil doar dincolo de frontieră (și pe
Internet).
Aria programului transmisiei maghiare s-a extins: Cronica
saptamanala (Tamás Bodor, Éva Nagy, mai târziu Emony Mosoni),
spre deosebire de anii 1970, nu a mai fost un raport oficial privind
succesul la locul de muncă, ci a furnizat informații reale despre viața
minorității maghiare. În plus față de programele de știri și informații
culturale au devenit populare discuțiile în studio, în care probleme
vitale (populație, migrație, educație nativă, universitatea autonomă
maghiară, a îmbunătățire „liniei maghiare“ a UBB, consolidarea
economiei, autonomiei etc.) au fost discutate de către participanți. Au
fost, de asemenea, locuri pentru filme educaționale și educaționale,
programe de tineret și cabarete, muzică ușoară și diverse evenimente
menite să cultive cultura populară.
În prima perioadă de după schimbarea din 1989 se remarcă
cifrele foarte mari de audiență referitoare la transmisiile evenimentelor,
cum ar fi conflictul sângeros de la Tîrgu Mureș în 1990, 19 martie
(Simonffy Ecaterina, George Györfi, Ervin Schnedareck), atacarea
sediului Televiziunii Române din București în iunie 1990 (László
Aradits, Zoltán Boros). În programele lor (de ex. Forum - Zoltán
Boros, Biroul -György Koczka, Pe ordinea de zi– Galba).
Redactorii programelor politice și sociale au monitorizat
legislația românească privind minoritățile, dezvoltarea relațiilor

româno-ungare și activitățile UDMR. Datorită obiectivității și
deschiderii lor, aceste programe erau de asemenea populare în rândul
spectatorilor români, iar unii făceau parte din elita politică.
Mai multe secțiuni: Despre noi, Tehnologie, Open Space,
Quo Vadis (publică politică și dezbateri economice), Wake (cronică
de tineret, satiră, cabaret de Alexander Kacsó și Tibor Schneider),
Cetatea (revistă de cultură de Moson Emmo, Kacsó), o altă emisiune
care prezintă problemele maghiarilor din diaspora, László B. Nagy etc.,
emisiuni despre patrimoniul arhitectural transilvănean, arte plastice
de Agnes Bartha, programe pentru copii de Godri Ildikó, declarații
de teatru, rapoarte, portrete actor (Tomcsányi Maria, Eniko Nagy),
emisiuni școlare de Ildiko Kos Anna, emisiuni muzicale de Aaron
Anthony, istorie cu Eva Meltzer și Lia Magyar, emisiuni de psihologie
de Veronika B. Nagy și Ádám Sánta. Conversații de după-amiază,
emisiuni istorice, documentare tradiționale, culturale (Ioan Balazs
Zoltan Boros, Katalin Simonffy, Tomcsányi Mary, Zoltan Tófalvi
Gabor Xantus). În 2001, Comitetul Editorial Maghiar al Companiei de
Televiziune din România a primit premiul pentru minorități acordat
de Ungaria.
Televiziunea Română operează și în studiouri teritoriale din
marile orașe ale țării. Dintre acestea, redacțiile de la Cluj, Timișoara și
Târgu Mureș au și programe de limba maghiară.
Televiziunea Română, o televiziune
a dialogului interetnic
Ioana Roșca,
realizator Secţia „Alte minorităţi” TVR
Î
n toamna anului 1991 a fost înființată Redacția Alte Naționalități,
avându-l ca redactor-șef pe Ovidiu Drăgănescu, iar ca director al
Departamentului pentru Minorități pe Vartan Arachelian. Ion Bîtu
îi succede în postul de redactor-şef în 1999 lui Ovidiu Drăgănescu,
post pe care îl va ocupa pînă în 2003 cînd postul de redactor-şef este
preluat de Luminiţa Velciu. În vara lui 2006 conducerea redacţiei
este preluată până în vara anului 2009 de regretatul Călin Mitici. Din
februarie 2010 Cătălin Sava a preluat interimatul Redacţiei Emisiuni
pentru Alte Minorităţi pînă în septembrie 2017. Din 18 noiembrie
2017, coordonator cu atribuţii de Producător Executiv, Secţia Alte
Minorităţi, este domnul Borislav Velimirovici.
Emisiuni realizate de-a lungul timpului:
Emisiunea Conviețuiri – înfiinţată în 1990/ TVR 1 – titlul s-a
păstrat până în prezent. Între 1991 și 1999 – emisiunile minorităţilor
au fost transmise numai pe TVR 1. Din 1999: emisiunile redacţiei
au fost transmise pe TVR 1 şi pe TVR 2. Alte emisiuni: Conviețuiri
muzicale; Conviețuiri magazin; Sub aripa muzei; Bagaj pentru Europa;
Mozaic interetnic.
În 2019: În emisiunea „Convieţuiri”, principala emisiune a
Secţiei Alte Minorităţi, difuzată live, miercuri de la orele 15.00, durată
efectivă 98 de minute, pe TVR1, în afara rubricilor consacrate sunt

prezente diverse momente din actualitate şi realitatea cotidiană a vieţii
minorităţilor naţionale. Emisiunea „Convieţuiri” acoperă cele mai
importante tradiţii, obiceiuri şi sărbători dar şi festivaluri, aniversări
şi comemorări dedicate personalităţilor istorice, culturale şi ştiinţifice
din marea familie a minorităţilor care trăiesc pe teritoriul României.
Producători în 2019: Anca Marchidan şi Mihai Alecsandrescu.
Emisiunea „Identităţi” – începând de luni 25 noi. 2002 –
prima emisiune semnată de O. Drăgănescu. În perioada 2005-2012
producători au fost Ilinca Ciobanu şi Iuliana Constantin. Din martie
2013 emisiunea „Identităţi” a revenit, producător Cătălin Sava şi
Diana Deleanu Ciurus. Din 2019: „Cultura minorităţilor – Identităţi”
– cu difuzare luni şi miercuri 13.40 – 14.10, TVR2, cu o durată efectivă
de 24 de minute, este un proiect unitar prin care toate minorităţile
îşi prezintă cultura, tradiţiile şi istoriile din care fac parte, în genurile
reportaj şi documentar.
„Identităţi” este emisiunea care încearcă promovarea esenţei,
valorii şi culturii ce aparţin diferitelor etnii - parte integrantă a
patrimoniului nostru naţional. Încercând îmbinarea a ceea ce a fost şi a
ceea ce este, emisiunea cuprinde poveşti despre oameni care înseamnă
ceva pentru cultura românească, despre exponenţi de valoare ai ţării dar
şi despre anonimi, despre oameni simpli care fac parte dintr-un grup
etnic ce încearcă să îşi păstreze tradiţiile, meşteşugurile, obiceiurile
moştenite din vechime.
„Identităţi” - un reportaj-documentar, prezinta tot ceea ce
înseamna un om, un grup, un neam. Fiecare minoritate naţională
are specificitatea ei. Emisiunea redă ceea ce este semnificativ pentru
o etnie (istorie, artă, tradiţii, oameni de cultură). În majoritate,
reportajele, portretele sau documentarele difuzate în cadrul emisiunii
„Identități” sunt perene și pot fi redifuzate oricând. Emisiunea vine
în întâmpinarea nevoii de educaţie, de informare a telespectatorului
de diferite vârste asupra identităţii culturale şi spirituale a diferitelor
etnii naţionale. Din 12 sept 2018 emisiunea „Identităţi” de miercuri

s-a transformat în „Mozaika”, emisiune dedicată minorității evreiești,
realizată de Teodora Drăgoi.
Se mai pot adăuga următoarele titluri de emisiuni: „Mozaic
interetnic” - din aprox 1994, „Din muzica minorităților” – din iulie
1998, „Toţi împreună”, „Toţi în România”, 2000-2013, „Noi, voi, ei” -
2007. Iată și câteva rubrici semnificative: “Oameni și locuri” - reportaje
care fac portretul comunităților etniilor ce trăiesc alături de populația
majoritară. „Eveniment” – informații și știri de actualitate. „Pași spre
trecut” – rubrica despre cunoașterea istoriei unei minorități. “Cei de
lângă noi”- rubrica despre originea unei comunități, despre așezarea
lor pe aceste meleaguri, de ce au rămas, ce au găsit acolo, care este
modul de viață pe care îl duc. „O lecție de viață”- rubrica prezinta
un om de succes în cariera sa care ne dezvăluie ceva din secretele
reușitei sale. „Din bătrâni”- prezintă tradițiile și obiceiurile păstrate
de-a lungul timpului de către aceste etnii. “Eurobarometru”- rubrica
despre proiectele dedicate etniilor. „Religia”- cu prezentarea religiei
fiecarei minorități. „Muzica” vorbește despre valențele muzicale
specifice etniilor. „Interferențe”- o rubrică despre contribuția lingvistică
a minorităților la îmbogățirea vocabularului limbii române. „Dialog
interetnic”- cuprinzând discuții libere cu minoritarii, despre ce au
sperat să găsească în țara de adopție și ce au găsit. „Calendar” prezintă
sărbătorile religioase și naționale ale minorităților. “Gastronomie, despre
preparate tradiționale transmise din bătrâni. „Ai carte – ai parte”-
rubrica despre învățământul in limba minorităților. „Revista presei”- o
prezentare a ultimilor publicații din presa minorităților nationale, un
scurt comentariu al ziarelor si revistelor editate de comunități.
Este semnificativ să menționăm:
1. Realizarea, începând cu 2017, a rubricii RO-Etnia – proiect
dedicat sărbătoririi centenarului Marii Uniri din 1918 – implicarea
comunităţilor etnice în realizarea acestui moment important din istoria
României.
2. TVR prin Secţia Alte Minorități a semnat mai multe

parteneriate media cu organizaţiile minorităţilor naționale cu scopul
de a promova activitatea, dar şi cultura, tradiţiile şi obiceiurile acestora.
Unele dintre cele mai importante evenimentele în promovarea cărora
ne-am implicat sunt: Alfabetul Convieţuirii (greci); Confluenţe, Iaşi
(italieni), Johnny Răducanu, Brăila (romi), Mihail Sebastian, Brăila
(evrei), Proetnica 2017 – Festival Intercultural Sighişoara, Strada
Armenească Bucureşti, Zilele Filmului Polonez, Zilele Culturii Ruse,
Festivalul Filmului Sârbesc, Etnorama la turci, Festivalul Turcesc
din Parcul IOR, Întâlniri Bucovinene la Câmpulung Moldovenesc
(polonezi), Ziua Recoltei la polonezi şi ucraineni, Drumul Lemnului
– Târgul Lăptarilor (ucraineni), Festivalul Gospodina Ucraineană,
Festivalul Rutenilor de la Deva.
3. Calitatea programelor Secției Alte Minorităţi şi a muncii
depuse a fost apreciată cu premii la diverse concursuri: Premiul Comisiei
Europene pentru cel mai bun documentar, Premiul de Regie, FIF 2017,
Short Film Roma 2017, Premiul Festivalul de Film Documentar Iaşi
2017 – obţinute de producătorul şi realizatorul emisiunii Identităţi,
Diana Deleanu şi distincţii acordate de organizaţiile minorităţilor
etnice precum: Medalia de onoare „Prieten al comunităţilor evreieşti
din România – Iubitor de pace şi iubitor de oameni” - Federaţia
Comunităţilor Evreieşti din România, Distincţie acordată la Gala
de Excelenţă a Romilor de către Partida Romilor „Pro Europa” în
parteneriat cu Centrul Naţional de Cultură a Romilor Romano Kher
pentru contribuţia la promovarea şi dezvoltarea culturii şi identităţii
romilor, Diplomă acordată cu ocazia împlinirii a 25 de ani de activitate
şi colaborare, acordată de Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România
şi altele.
Iată câteva dintre cele mai importante subiecte abordate în
cadrul emisiunilor: „Tradiții și obiceuri ale minorităților etnice din
România”. Preocupările realizatorilor au avut în vedere momente
cheie din viața socio-tradițională a grupurilor etnice: naștere (botez),
nuntă, înmormîntare, Paște, Crăciun și Nevruz. Alte subiecte:

„Geamiile Dobrogei” (documentar istoric), „Sinagogile României” -
(documentar istoric), o serie de documentare care rememoreze viața
spirituală a evreilor din România, lăcașurile de cult impresionante
ale acestei etnii și zbuciumatul lor destin în cel de-al doilea război
mondia. De asemenea, numeroasele documentare realizate de
scriitoarea Cleopatra Lorințiu în colaborare cu Asociația interetnică
ANIMA FORI cu personalități precum acad. Carol Iancu, prof.univ.
dr. Magda Stroe, Drept între Popoare, conf. dr. Felicia Waldman sau
documentarele scriitoarei încununate cu premii despre B. Fondane ori
despre dr. Nathan Brumberg, medicul român plecat la Paris, salvatorul
multor evrei bucovineni... Amplul film documentar „Alexandre
Safran. Rezistenţa spirituală.” (TVR2, 2018) de natură să readucă în fața
publicului adevărul despre viața Marelui Rabin al României și după 1948
al Genevei, personalitate decisivă în salvarea în perioada Shoahului a
unui mare număr de evrei din România, temele legate de combaterea
antisemitismului în docueentare precum: Rememorări necesare – (19
decembrie 2016), un dialog cu prof. dr. Alexandru Florian, directorul
INH, Elie Wiesel, Dreptul la amintire (TVR2, 29 iulie, ora 14:00,
cu Tiberiu Roth și Maximilian Marco Katz), documentare despre
fondatorii Mișcării dada cu Erwin Kessler sau despre poeta Nina
Cassian. Un alt proiect de mare amploare a fost realizat la împlinirea
a 60 de ani de existență a TVR: „Minoritățile spun La mulți ani TVR
60” - realizatori Camelia Văcaru, Oana Roșca & Mihai Alexandrescu.
Cu ocazia împlinirii a 60 de ani de existență a TVR, redacția Alte
Minorități a realizat o serie de fillere - reportaje cu personaje de origine
minoritară de pe întreg cuprinsul României care au vorbit despre
imapactul televiziunii publice, prima televiziune din viața românilor,
în existența lor cotidiană. „Mănăstirile sârbești din Clisura Dunării”,
cele mai vechi edificii arhitectonice ale acestei etnii bănățene despre
care s-au realizat o serie de reportaje care au reușit să descrie fiecare
din aceste bijuterii sacre românești.
Emisiunile dedicate etniei rome

Din 1996 au fost realizate emisiunile Din viaţa romilor şi Din
muzica romilor - tradiție și actualitate. În 2000 a apărut emisiunea
Sub aripa muzei. În 2002 i s-a dat titlul Primul pas – o emisiune de 60
minute. Din februarie 2013, emisiunea Primul pas s-a transformat în
Opre roma. Apoi din februarie 2015, numele emisiunii s-a schimbat
din Opre roma în Fără etichetă.
2019: „Fără etichetă”, cu difuzare vineri între orele 15.00 –
15.50 pe TVR1, durată efectivă 50 de minute, magazinul de actualitate
săptămânal dedicat minorităţii roma. Emisiunea aduce în prim plan
problemele acestei etnii - de la educaţie, integrare socială şi stil de
viaţă, până la drepturi şi obligaţii, politici publice - reflectând, în acelaşi
timp, tradiţiile şi evenimentele din comunităţile rome. Este o emisiune
gen magazin (cu ştiri, evenimente de actualitate şi reportaje axate pe
probleme educaţional-sociale), cu moderator şi invitaţi. Producători
2019: Anamaria Bobe şi Oana Ilinca Creţulescu Cârligel. Din 1994
până în 2018, Secţia Alte Minorităţi a avut-o angajată pe Carmen State,
vorbitor de limba romani, redactor şi producător, până în iulie 2018
când acest om minunat a trecut în nefiinţă la o vârstă mult prea tânără.
Emisiunea „Împreună în Europa” - (producători Ovidiu Drăgănescu,
Gabi Popescu, Daniela Ioniţă), 2006. În 2013 s-a schimbat numele
emisiunii în Europolis, realizator Nicoleta Epure.
2019: „Europolis”, cu difuzare vineri de la ora 16.00, TVR1,
durată efectivă 48 de minute, emisiunea de reportaj a Secţiei Alte
Minorităţi care, sub generoasa titulatură a armoniei europene în
diversitate, propune poveşti, experienţe şi întâlniri de viaţă captivante
cu oameni formaţi în alte culturi şi religii, cu origini etnice şi istorii
naţionale diferite de ale majorităţii, care îmbogăţesc viaţa fiecăruia
dintre noi. Meste un magazin de reportaje cu moderator şi invitaţi.
Festivalurile Multietnice realizate pe tot parcursul anului, în
întreaga țară, precum: Proetnica - Sighișoara, Serbările Deltei - Delta
Dunarii - Sulina, Festivalul Internațional al Slovacilor - Valea Cerului
(Bihor), Gala de Excelență a Romilor și multe altele.
Capitolul 5
Instituții ale statului român cu atribuții în domeniul
promovării și respectării drepturilor minorităților
naționale
Repere ale activității instituțiilor cu atribuții
în domeniul drepturilor minorităților naționale
Irina Airinei,
R
omânia, ca stat democratic european, susține o politică publică
de prevenire și sancționare a tuturor formelor de discriminare și
recunoaște principiul egalității și nediscriminării între cetăţeni,
indiferent de naționalitate.
Implicarea statului român în viața minorităților naționale

1. Departamentul pentru Relaţii Interetnice / DRI funcţionează
ca structură fără personalitate juridică, aflată în subordinea Prim-
ministrului (DRI face parte din Secretariatul General al Guvernului),
în baza Hotărârii de Guvern nr. 111/2005.
DRI colaborează cu Comisia de Învăţământ şi Tineret a
Consiliului Minorităţilor Naţionale, organizează independent sau
în parteneriat programe de educaţie non-formală cu elevi şi tineri
din rândul tuturor minorităţilor naţionale și sprijină editarea unor
manuale de liceu pentru elevii din reţeaua publică de care beneficiază
minorităţile naţionale.
Această structură are următoarele atribuţii:
- pune în aplicare politica stabilită prin Programul de guvernare
în domeniul relaţiilor interetnice;
- elaborează şi supune Guvernului spre aprobare strategii şi
politici pentru păstrarea, afirmarea şi dezvoltarea identităţii etnice a
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale;

- elaborează proiecte de legi şi alte acte normative din domeniul
său de activitate;
- avizează proiecte de lege şi alte acte normative, care au
incidenţă asupra drepturilor şi îndatoririlor persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale;
- monitorizează aplicarea actelor normative interne şi
internaţionale referitoare la protecţia minorităţilor naţionale;
- participă la elaborarea Raportului cu privire la aplicarea de
către România a Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor
naţionale a Consiliului Europei, precum şi la elaborarea capitolelor
referitoare la minorităţile naţionale din rapoartele României către alte
instituţii şi organisme internaţionale;
- stimulează dialogul majoritate – minorităţi naţionale în
vederea îmbunătăţirii actului decizional şi a măsurilor de implementare;
- cultivă valorile comune, combaterea discriminării şi a
prejudecăţilor prin promovarea diversităţii culturale, lingvisitice,
confesionale prin activităţi pe bază de proiecte;
- promovează şi organizează programe privind garantarea,
păstrarea, exprimarea, promovarea şi dezvoltarea identităţii etnice,
culturale, lingvistice şi religioase a persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale;
- sprijină realizarea unor programe sau activităţi interetnice
iniţiate de organizaţii, asociaţii, fundaţii sau instituţii publice, pe bază
de proiecte;
- supune Guvernului spre adoptare, la propunerea fundamen-
tată a Consiliului Minorităţilor Naţionale, în baza Legii nr. 500/2002
privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare
şi a legilor bugetare anuale, proiecte de hotărâri pentru acordarea de
asistenţă financiară organizaţiilor persoanelor aparţinând minorităţilor
naţionale, membre ale Consiliului Minorităţilor Naţionale / CMN,
şi pentru aprobarea repartizării sumelor alocate prin bugetul de stat
acestor organizaţii;
- colaborează cu CMN, în condiţiile legii;
- colaborează cu autorităţi ale administraţiei publice centrale şi
locale în îndeplinirea atribuţiilor proprii, în condiţiile legii;
- stabileşte şi menţine relaţii cu organizaţii neguvernamentale
din ţară şi din străinătate, precum şi cu organisme şi instituţii
internaţionale cu activitate în domeniul minorităţilor naţionale şi al
combaterii discriminării pe criterii etnice;
- menţine legături permanente şi colaborează cu autorităţile
administraţiei publice locale, prin reprezentanţi cu competenţe
teritoriale, în vederea identificării problemelor specifice şi soluţionării
acestora sprijină cercetările ştiinţifice în domeniul relaţiilor interetnice,
prin menţinerea de contacte şi colaborarea cu organizaţii, instituţii şi
personalităţi din domeniu.
CMN este un organ consultativ al Guvernului, fără persona-

litate juridică, ce se află în coordonarea DRI şi are drept scop
asigurarea relaţiilor cu organizaţiile legal constituite ale cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale. Este format din trei reprezentanţi
ai organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale
(reprezentate în Parlamentul României) și își desfășoara activitatea în
plen și pe comisii de specialitate.
Atribuţiile CMN sunt:

- sprijinirea activității organizaţiilor cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale;
- realizarea de propuneri Guvernului, prin DRI, pentru
îmbunătăţirea vieţii sociale şi culturale a cetăţenilor aparţinând
minorităţilor naţionale şi reflectarea cât mai fidelă a problematicii
minorităţilor naţionale în mass-media;
- realizarea de analize și propuneri destinate Guvernului,
prin DRI, despre măsurile necesare desfăşurarii în condiţii optime a
învăţământului în limbile minorităţilor naţionale;

- inițierea și menținerea cooperării cu societatea civilă şi cu
organisme internaţionale ce activează în domeniul minorităţilor
naţionale;
- înaintarea de propuneri DRI pentru adoptarea de măsuri cu
caracter administrativ şi financiar în scopul soluţionării eficiente, în
condiţiile legii, a problemelor ce intră în competenţa sa.
2. Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării / CNCD

este: autoritate de stat autonomă, aflată sub control parlamentar, ce își
desfășoară activitatea în domeniul discriminării; garant al respectării
și aplicării principiului nediscriminării, în conformitate cu legislația
internă în vigoare și cu documentele internaționale la care România
este parte.
În acord cu aceste principii, CNCD acționează pentru:
- prevenirea faptelor de discriminare (prin realizarea de
campanii de informare, de conștientizare privind drepturile omului,
efectele discriminării etc.);
- medierea faptelor de discriminare a părților implicate (în
prezența reprezentanților CNCD);
- investigarea, constatarea și sancționarea faptelor de
discriminare etc.
3. Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor

Naţionale / ISPMN cu sediul la Cluj-Napoca, este instituţie publică,
cu personalitate juridică, aflată în subordinea Guvernului şi în
coordonarea DRI.
Obiectivele Institutului sunt:
- studierea şi cercetarea inter şi pluridisciplinară a păstrării,
dezvoltării şi exprimării identităţii etnice, aspectelor sociologice,
istorice, culturale, lingvistice, religioase sau de altă natură ale
minorităţilor naţionale şi ale altor comunităţi etnice din România;
- elaborarea, coordonarea, efectuarea şi contractarea de

studii, analize şi cercetări inter şi pluridisciplinare, fundamentale,
respectiv aplicate, privind diferitele aspecte ale păstrării, dezvoltării şi
exprimării identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase în rândul
minorităţilor naţionale şi a altor comunităţi etnice constituite în urmă
unor procese migraţionale recente;
- organizează şi realizează programe în parteneriat cu instituţii
şi organisme internaţionale;
- elaborează, tipăreşte şi difuzează în ţară şi în străinătate
publicaţii, rapoarte de informare, precum şi alte materiale cu caracter
ştiinţific;
- asigură participarea personalului Institutului la acţiuni cu
caracter ştiinţific şi cultural, la reuniuni, precum şi la alte acţiuni având
ca scop protejarea drepturilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale;
- iniţiază şi organizează seminarii, colocvii, dezbateri,
simpozioane, mese rotunde şi alte acţiuni pe tema păstrării, dezvoltării
şi exprimării identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase în
rândul minorităţilor naţionale;
- organizează vizite de documentare şi schimburi de experienţă
cu persoane din ţară şi din străinătate în scopul cunoaşterii experienţei
altor sisteme de protecţie a drepturilor cetăţeneşti aparţinând
minorităţilor naţionale.
4. Direcția pentru învăţământ cu predare în limbile

minorităţilor naţionale din cadrul Ministerului Educației Naționale,
care este condusă de un secretar de stat.
Prin învăţământ cu predare în limbile minorităţilor naţionale
se înţelege:
- tipul de învăţământ în cadrul căruia toate disciplinele se
studiază în limba maternă, cu excepţia disciplinei Limba şi literatura
română;
- tipul de învățământ pentru elevii aparţinând minorităţilor

naţionale care frecventează unităţi de învăţământ cu predare în limba
română sau în altă limbă decât cea maternă și cărora li se asigură, la
cerere, ca discipline de studiu, limba şi literatura maternă, istoria şi
tradiţiile minorităţii naţionale respective şi educația muzicală.

Rolul Minoritailor Naionale La Dezvolt

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Rolul Minoritailor Naionale La Dezvolt

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ROLUL MINORITĂȚILOR

Ediţie publicată de Editura Universul Academic

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

I. Centenarul Marii Uniri şi rolul minorităţilor naţionale la dezvoltarea

Note asupra ediţiei......................................................................13

Proclamaţia de la Alba Iulia la 100 de ani.................................... 27

Rutenii la Marea Unire.................................................................. 31

Aspecte ale contribuţiei Bisericii greco-catolice la dezvoltarea

Minoritățile naționale din România la Conferința

Şansa integrării naţionale în România Mare............................... 46

Atitudini și poziționări ale germanilor din provinciile reunite

Aportul evreilor sefarzi la dezvoltarea României........................ 83

Minoritățile naționale din Maramureș și Marea Unire.

Aspecte ale contribuţiei minorităţii evreieşti de-a lungul

Minoritatea bulgară și găgăuză din Basarabia............................. 94

Realități pozitive ale protecției minorităților etnice în România:

Statul Naţiune, România la Centenar...........................................109

Geopolitica noilor frontiere după Primul Război Mondial.

Interferențe și influențe interetnice și interculturale în muzicile

Mica Americă a minorităţilor: microregiunea Valea Jiului........146

Dialogul intercultural - o realitate................................................151

în Comitetul Organizației Națiunilor Unite pentru Drepturile

RADIO ROMÂNIA INTERNAȚIONAL

Repere ale activității instituțiilor cu atribuții în domeniul

Prelegerile susținute în cadrul conferinței „Centenarul Marii

Am o pasiune pentru istorie și cred că cei care nu își cunosc

au contribuit la realizarea Marii Uniri, de sprijinul Franței, mă gândesc

2019, anul președinției rotative a României la UE este anul în

În România de azi fiecare minoritate națională rămâne identică

Asociația nonguvernamentală „ANIMA FORI” a realizat, în 13

putut părea unora o povară şi o problemă dificilă, uneori imposibil de

învățământ, cu peste 10 000 de profesori, pentru peste 160.000 de elevi.

Democrată a Maghiarilor din România, care a obținut, în prezent,

Ministerul Educației Naționale (MEN) organizează și fi-

40 de cadre didactice. Elevii aparținând minorității italiene au locuri

Minoritatea ruteană cuprinde cca. 500 de persoane, dintre

universități, pentru cca. 1.000 de studenți. Folosirea limbii materne

privește învățământul superior, există un departament de limbă și

de un loc în Camera Deputaților a Parlamentului României.

al Jandarmeriei Române, al Poliției Române și al Poliției de Frontieră

din București. Minoritatea armeană este reprezentată de Uniunea

Contribuția minorităților naționale la momentul

Personalități marcante ale Marii Uniri

Aportul Bisericilor la înfăptuirea idealului de unitate

extraordinar de tolerantă din punct de vedere religios. Şi toleranţa

Poziţia armenilor faţă de actul Unirii de la 1918

Armenii care au venit târziu după genocid, după 1915, cu

românii și rutenii din Maramureș a rămas în istorie. În unanimitate, la

Prof. univ. dr. Gheorghe Firczak

păstrau ritul și tradițiile, anulându-se situația și denumirea jignitoare

problemei românești. La Blaj, din nou conlucrarea dintre greco-catolici

austriac și, mai apoi, austro-ungar, se poate spune că Biserica Unită

dezideratul naţional. C.N.R.C. hotărăşte, la 25 octombrie/7

regulator pentru episcopii români din Ungaria și Transilvania a fost

condițiuni să poată încheia acea mare unire a popoarelor care va fi

P.S. a adăugat cuvintele: „Pe cum ne vedeți aici îmbrățișați frățește,

Conf. univ. dr. Giordano Altarozzi,

dʼaccepter dʼavances les décisions que les Grandes Puissances croiront

alte formalități, orice persoană domiciliată, la data semnării tratatului,

atitudinea autorităților române vis-a-vis de minoritățile naționale

Tot cu privire la învățământul universitar, legile de modificare a

Prof. Univ. Dr. Vasile Pușcaș

doar sincronicitatea cu statele-naţiune din Occident, ci şi preluarea

statului roman, majoritatea energiilor politice şi economice ale