Yulif

Ați văzut vreodată un elefant? Nu? Uneori îi poți vedea la grădina

zoologică, dar acolo îmi par triști, visând la libertatea de a se plimba prin savană.
Nu, nu aș vrea să vă prezint un astfel de elefant, ci unul vesel, care trece prin viață
în căutarea experiențelor frumoase, a aventurii și a cunoașterii. E foarte importantă
cunoașterea într-o astfel de lume. Și libertatea are încercările ei.
Am să v-o prezint pe Yulif,un elefant, de fapt o elefănțică venită de curând
pe lume și de care are toată lumea grijă.
Cum cine e toată lumea? Mama, mătușile, verii mai mari și Nana.
Nana este mama tuturor, cea mai înțeleaptă dintre toți. Ea este cea care îi învăță
cum să se poarte și cum să se descurce în sanavă. Odată când nu găseau apă, Nana
le-a propus tuturor să se odihnească. Ea a rămas cu trompa în bătaia vântului vreo
câteva minute, apoi a zis :
- Mergem spre Est încă o zi!
După o zi au găsit o oază cu apă și verdeață. Mereu se întrebă Yulif de
unde știe Nana unde e apă. Uneori chiar o întrebă:
- Nana, de unde știi tu unde vom găsi apă?
- Când vei fi mare, vei ști și tu. Vei deveni foarte înțeleaptă, dacă ai să
înveți tot ce-ți spun și îmi vei lua locul în fruntea turmei.
Se și visa Yulif în fruntea turmei, cu toți ceilalți ascultând-o pe ea. Dar va
ști oare să-i îndrume pe toți spre locurile cu apă și verdeață? E greu să fii
responsabil peste o turmă întregă. Până atunci Nana o va învăța toate acestea și va
reuși! Cu siguranță o să fie greu, dar era hotărâtă.
Obosise. Voia neaparat să se odihnească, dar îi era rușine să se plângă. Toată
familia mergea liniștită fără semne că ar vrea să mai stea puțin.
- Am ajuns la apă, zise Nana, care mergea mereu în fruntea turmei.
Toată lumea bea mai întâi apă, apoi ne vom bălăci cu toții.
- Nana, tu te bălăcești? întreabă Yulif amuzată de idee.
- Cu toții trebuie să ne răcorim, mai avem mult de mers.
Văzând ochiul de apă, Yulif se aruncă înaintea tuturor mai-mai să plonjeze
în apă.
- Yulif, ai uitat ce a spus Nana, întâi să bem apă, pe urmă bălăceala, o certă
ușor mama.
Nu avea ce face! Așteaptă liniștită și puțin cam bosumflată, să bea toată
lumea apă. Era obișnuită să respecte pe cei mai în vârstă. Așa era regula, chiar și
mama, deși era mare, mare, tot trebuia să asculte de Nana.
După ce terminară de băut apă, intrară cu mic cu mare cu picioarele în nămol
și începură să se stropească. Yulif era tare încântată. Mama o mai ridica când și
când cu trompa să nu cadă în apă, iar ea râdea și îi stropea pe toți cu trompița ei
mică. Era o lume a fericirii. Nu dură însă mult bălăceala aceasta, că imediat Nana
dădu tonul de plecare. Un strigăt prelung , pe care Yulif încercă să-l imite, dar din
care nu-i ieși decât un sâsâit haios.
Mama râde, dar o încurajează:
- Cândva vei reuși, să nu abandonezi niciodată o ideee în care crezi!
- Și dacă nu voi reuși, dacă toți vor râde de mine ca acum?
- Nimic să nu te abată din drumul tău, mai întâi trebuie să crezi tu în
puterile tale, ca apoi să creadă și alții. Se vor găsi mereu unii care să râdă, dar tu
trebuie să le arăți că poți! Noi, cei din familie te vom sprijini mereu.
- Mamă, dar de Nana au râs ceilalți?
 - Au râs, când era și ea foarte mică și când se împiedica de pietrele de
pe drum.
Se făcu noapte. Yulif stătea mereu aproape de mama sa. Nu se îndepărta
decât să asculte poveștilele Nanei, apoi revenea lângă ea.
- Nana, ce este noaptea și de unde vine?
- Noaptea e mantia de odihnă a soarelui. E locul de joacă al lunii.
- Dar luna ce este? Se poate mânca?
- Dacă ar fi o rodie, da! zâmbi Nana.
- Noaptea e un tărâm magic, zise mama. Elefanții au libertatea de a
privi cerul până dimineață.
- Mamă, pot gusta luna?
- Uneori poți! Când luna devine rodie.
Yulif rămase uimită de cuvintele mamei. Se așează pe spate și privi luna cu
luare-aminte. La început luna era departe, departe, prinzându-și razele prin copacii
savanei. Apoi se micșoră. Deveni din ce în ce mai mică, până când se transformă
într-o rodie pe care Yulif o mâncă. Era bună la gust și zemoasă. O lumină roșiatică
umplu savana. Era Yulif care devenise ea însăși o rodie ce începu să crească până
deveni luna. De bucurie se înălță până sus pe cer, arătând calea drumeților de
noapte.
Se plimba mândră peste bolta cerească, luminând emisfera sudică. Ba, la un
moment dat își mângâie mama cu razele sale lunatice, apoi mama întinde mâinile
spre ea...
-Yulif, este dimineață! Trezește-te!
 Yulif se juca prin tufișuri legănându-și trompa. Se amuza suflând praful,
care se ridica într-un norișor vesel. Strănută de câte ori, iar norișorul îi gâdilă
trompa. Repetă apoi de câteva ori aceeași mișcare până strănută și mai tare.
- Nu mai face asta,Yulif , îi spuse mama elefant.
Dar ea nu ascultă. Vrând să-i facă în ciudă mamei, suflă și mai tare. Din
norișorul de praf se aud strigăte disperate.
- Au! Au! Căsuța noastră!
- Cine strigă? Se întreabă Yulif mirat. Și de ce?
- Noi strigăm. Furnicile negre. Ne-ai stricat căsuța.
- Eu? Nu e adevărat! Eu sunt o elefănțică tare bună.Așa zice Nana.
- Ba da. Ai suflat spre casa noastră și spre noi. Ne trebuie foarte mult timp
numai să ne adunăm și apoi cât timp o să ne ia să ne facem iar o casă.
- Of, îmi pare tare rău. Hai să vă construiesc eu alta!
Yulif chiar nu era rea, doar că uneori din joacă le putea face neplăceri
celorlați.
-E bine să îi ajuți pe cei în nevoie, o sfătuia mereu mama sa.
-Furnicuțelor, eu vreau să vă ajut, dar nu știu cum arată o casă pentru voi.
-Dar voi, elefanții, nu aveți o casă?se minunau furnicile.
-Toată savana este casa noastră, mergem unde vrem, fără se ne pese de
vremea rea.
-Vai, ce interesant. Și ce faceți noaptea? Nu vă e frică?
-Suntem mereu împreună cu mama, tata, bunicile și mătușile mele. Ei mă
apără de toate problemele.
-Nu te plictisești numai cu cei bătrâni?
- În turmă sunt mai mulți copii și apoi, ei știu foarte multe lucruri. Știu toate
drumurile din savană, știu pe unde curg apele cele bune, cum să alegi frunzele pe
care să le mănânci, dar cel mai interesant, știu să citească în stele.
 -Știu să citească în stele? Și ce scrie acolo?
- Multe lucruri, am să vă povestesc, dacă mergeți cu mine.
Atunci furnicile se gândiră că ar fi bine să o însoțească o vreme pe Yulif să
vadă cum e fără casă.
-Ia-ne și pe noi cu tine, să vedem stelele și să bem apă din cele mai bune
râuri,să ne facem prieteni.
Așa hotărâră, dar furnicile deși alergau, nu puteau ține pasul cu turma de
elefanți. Obosite din cale afară începură să-o strige pe noua lor prietenă.
-Yulif , Yulif, noi renunțăm, nu putem merge atât de repede.
-Dar, răspunse aceasta, eu abia pășesc.
- Noi nu te putem ajunge, ziseră furnicile.
Fără să se gândească prea mult, Yulif le spuse furnicilor:
-Urcați-vă toate pe mine să putem merge repede.
Furnicile erau multe, cu multe neamuri, cu copii mai mari sau mai mici. Loc
ar fi avut ele pe elefănțică, dar când au început să se așeze cu mic cu mare pe
spinarea acesteia, ea se prăpădea de râs. Așa de tare o gâdilau sutele de furnici
urcate pe ea, încât la un moment dat, nemaiputându-se ține a început să se
tăvălească prin praful drumului.
Furnicile erau acum toate îmrăștiate prin praf sau prinse de firele de iarbă,
iîn timp ce Yulif își aruca cu trompița proful pe spate.
-De ce ne-ai aruncat? o întrebau furnicile, neștiind de ce râdea atât de tare
elefănțica.
- Vai, ce tare m-ați gâdilat! reuși în cele din urmă să spună, printre hohotele
de râs. Le-ar fi plimbat cu drag, dacă s-ar fi putut. Le-ar fi arătat apele și stelele.
-Îmi pare tare rău că nu vă pot lua.Promit că vă voi povesti tot când o să mă
întorc.
 Furnicile rămaseră să-și refacă singure casa, dar o vor aștepta pe Yulif din
călătoria sa prin savană, să le povestească despre stele și ape.

-Yulif! Yulif! Striga mama sa, fără să primească vreun răspuns.

Yulif nu era de găsit, iar mama striga uitându-se în toate părțile. Iar uitase că
nu avea voie să se depărteze de turmă.
-Yulif! Yulif! Tot nimic. Nici un răspuns. Acum câteva minute era aici,
acum, iată, e de negăsit. Mama încearcă să o caute prin împrejurimi, deja foarte
supărată că nu-i răspundea.
-Yulif! Ce faci aici?
-Mi-am găsit un prieten! Și acum ne jucăm.
-Nu ai auzit când te-am strigat? De ce nu ai răspuns?
-Nu am vrut să creadă prietenul meu că sunt o prostuță.
- Cum așa?
-Păi, cei care se duc repede când îi cheamă mamele lor sunt considerați niște
prostuți.
-Cine ți-a spus asta?
-Prietenul meu!
- Cine este prietenul tău? Unde este el?
Yulif dădu la o parte câteva frunze mai mari și de sub ele se repezi la ei un pui
de cobră. Speriată mama o împinse la o parte pe Yulif, scoțând țipete disperate. Ca
la un semn toți elefanții se adunară împrejurul lor. Șarpele însă, văzându-se
descoperit, se făcu repede nevăzut.
-Ce este? întreabă Nana.
-Yulif se juca cu un pui de cobră. Acesta o ademenise departe de turmă.
 - Nu toată lumea este prietenul tău. Uneori prietenii te vor amăgi, alteori vor
fi sinceri.
-De unde voi ști când sunt sinceri? Dacă nu scrie pe ei, iar tu nu ești aici să-
mi spui.
-Într-o zi vei ști și singură, zise Nana zâmbind. Hai, la drum că deja se
înserează.
Porniră cu toții la drum. Yulif mergea acum lângă mama sa, dar cu trompa în
jos, ca un copil ce primise o lecție importantă, pe care o căra însă cu greutate.
Se înnoptase bine când se hotărâră să facă un popas. Lângă un pâlc de copaci,
elefanții se așezară împrejurul Nanei.
- E timpul pentru lecții! îi șopti mama lui Yulif. Mergi mai în față să auzi ce
are de zis Nana.
- Dar e noapte, nu ne culcăm? Mai e timp și mâine pentru lecții.
- Da, dar mâine nu vei vedea stelele.
- Unde se duc stelele mâine?
- Se ascund după lumina soarelui, zise Nana. Acum, noaptea putem învăța
despre stele. Vedeți steaua care strălucește cel mai tare? E Steaua polară.
- Ce face steaua polară, Nana?
- Ne arată unde este nordul. Așa știm unde suntem și nu ne rătăcim.
- Păi, eu nu mă rătăcesc dacă mă țin după mama.
- Va veni un timp să iei decizii și singură. E bine să știi.
- Nana , aceea ce este?
- Este Luceafărul de seară, Mercur! Apare pe cerul vestic, după ce apune
soarele. Spre dimineață vom vedea Luceafărul de dimineață, care luminează într-o
nuanță argintie, se numește Venus. Venus și Marte nu sunt stele sunt planete.
Yulif se gândea acum la cunoștințele Naneni. Era copleșită de toate stelele și
planetele acelea, care aveau rolul să-i arate calea.
 Adormi într-un târziu tot cu gândul la planete și stele. La un moment dat se
aud zgomote de veselie. Observă că se apropie un trenuleț în a cărui locomotivă era
tot un elefănțel de vârsta lui Yulif.
- Ei, eu sunt Enis! Urcă repede.
- Fără să șovăie, Yulif se aruncă în al doilea vagonet, căci primul era
ocupat.
- Tu cine ești? întreabă mecanicul Enis.
- Eu sunt Yulif! Unde mergem?
- Vei vedea!
Toți ceilalți chiuiau de bucurie la fiecare înclinare a vagonetului.
- Aceasta este contelația Lira. Mergem spre Mercur.
Stelele erau așa de aproape că, dacă întindeai mâna, puteai să le atingi. Unele
erau mari ca niște sori, altele mici ca niște fructe de mango. Le puteai desprinde de
la locul lor și le puteai pune în buzunar.
- Nu aveți voie să luați stele acasă! strigă Enis. Cei de pe pământ își vor
pierde calea fără ele.Nu se mai pot întoarce acasă.
Spusese asta tocmai la timp pentru că mai mulți elefănței întindeau mâna să
ia și ei câte una ca amintire. Și Yulif ar fi vrut să-i ducă una Nanei. Așa va fi văzut
și ea că este o elefănțică curajoasă. Parcă și vedea cum se adunau toți împrejurul
său și o lăudau pentru steaua din buzunar. Pe când așa...
- Stația Mercur! Pregătiți-vă de debarcare!
Ca la un semn elefănțeii coborâră pe Marte. De sus puteau vedea pământul ca
și cum ar fi fost foarte aproape de ei. Yulif văzu grupul său, așa cum îi lăsase.
Stătea la marginea poeniței. Le făcu semn și ei priviră în sus, parcă recunoscându-l.
”Aha, deci așa știe Nana unde este casa noastră. Așa află ea unde este iarba mai
bună, unde sunt râurile cu apă limpede. Cineva, urcat aici pe Marte, îi face semne.”
Era clar. Acum era rândul său să le arate calea. La fel făceau și ceilalți elefănței.
Cu toții arătau spre grupurile din care făceau parte fiecare.
- Ce frumos e pământul! se auzi exclamând Yulif.
- Nu ai mai fost aici? întreabă un alt elefănțel.
- Nu! E pentru prima dată.
- Și cine le-a arătat calea alor tăi?
- Nu știu, doar Nana știe. Ea dă voie elefănțeilor să urce aici, sus.
- Se face dimineață! Să mergem pe Venus.
Se urcară în vagonete, fiecare la locul său. Calea lactee arăta ca o cană
mare cu lapte fiert proapăt.
-Este laptele din care stelele se adapă, zise Enis.
Ajunși pe Venus, Yulif nu înceta să se minuneze. Sub pardoseala de
sticlă transparentă se vedeau mecanismele interioare ale planetei. Arăta precum un
ceas enorm. Mii de rotițe se învârteau, unele mai repede, altele mai încet. O scară
imensă te ajuta să cobori până în mijlocul planetei.
- Vrei să cobori? o întrebă Enis.
- E voie?
- Doar însoțită! Să nu atingi nimic.
Coborî împreună cu Enis. Aici avu voie să-și vadă familia. Din niște
diapozitive privite printr-o lunetă, i se dezvălui în ordine inversă viața grupului
său. O văzu pe mama sa, mică, mică, apoi pe Nana. Era așa de împiedicată încât
Yulif pufni în râs. Uite că și cei mai învățați pornesc de pe jos, din colbul drumului
suflat cu trompa.
- E dimineață, Yulif! Strigă mama, atingându-o ușor cu trompa.