Mihai Eminescu 

(născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850,[2][3][4]

[5]
 Botoșani, Moldova – d. 15 iunie 1889,[2] București, România) a fost
un poet, prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica literară
postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.[6] Receptiv
la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale,
creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai
Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru
trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un
Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea
stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană
descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stéphane
Mallarmé. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de
marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de
marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur
Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea
tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse
să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la
urmă) și de teoriile lui Hegel.
Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice
era conservatoare; prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat
la Timpul a reușit să-i deranjeze pe câțiva lideri importanți din acest mare partid care au
lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica
eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau
guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau
teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță,
fiind un veritabil cronicar al momentului.
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor
la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator.[7] A publicat primul său poem la vârsta
de 16 ani (De-aș avea), iar la 19 ani a plecat să studieze
la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de
file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25 ianuarie
1902.[8] Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și
apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4
dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost
înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem
(28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.
Familia

Mihai Eminescu și unii din apropiații săi, pe colița nr. 21 emisă de serviciile poștale ale
Republicii Moldova, cu ocazia sărbătoririi a 150 de ani de la nașterea poetului
Strămoșii paterni ai poetului se presupune că provin dintr-o familie românească
din Banatul ocupat de turci. Acolo la 1675 s-a născut un copil care adult fiind a fost
poreclit Iminul[9], fiul lui Iminul a fost Iovul lui Iminul, născut la 1705, care a fost
hirotonisit ca preot sub numele sârbizat de Iovul Iminovici, în conformitate cu uzul limbii
slavone al cancelariei mitropoliei de la Carloviț.[10][11]
Din cauza războiului ruso-austriaco-turc din 1735-1739, în urma căruia Banatul și alte
regiuni, abia cucerite de la turci în 1716-1718, reintrau sub suzeranitate turcă, și în
urma apelului episcopului Inocențiu Micu-Klein către românii de pretutindeni de a se
stabili la Blaj, preotul Iovul Iminovici pleacă din Banat spre Blaj pe la 1738-1740,
beneficiind de libertăți cetățenești, lot agricol contra unei taxe, învățământ gratuit în
limba română pentru copii, condiționat fiind însă de a se mărturisi unit.[11]. Iovul Iminovici
a avut doi fii, Iosif, elev de 10 ani la 1755, și Petrea Iminovici.[11]
Petrea Eminovici, străbunicul poetului, s-a născut probabil în 1735[11], iar din căsătoria
acestuia cu Agafia Șerban, născută în 1736, au apărut mai mulți urmași, cunoscută cu
certitudine fiind doar existența mezinului Vasile, bunicul poetului. Vasile Iminovici,
născut la 1778, a făcut școala normală din Blaj și se însoară cu Ioana Sărghei. După un
timp, soții Petrea și Agafia se despart, Petrea decedând la Blaj în 1811, iar Agafia
însoțind familia fiului Vasile în Bucovina și stingându-se la Călineștii Cuparencu în
anul 1818 la vârsta de 83 de ani.[11]
Vasile Iminovici, în vârstă de 26 ani, atras de condițiile economice și sociale oferite
de Imperiul Austro-Ungar imigranților stabiliți în Bucovina, se mută cu familia la
Călineștii Cuparencu în 1804, unde primește post de dascăl de biserică și lot agricol din
rezerva religionară. A avut patru fete și trei feciori. Cel mai mare dintre feciori,
Gheorghe, născut la 10 februarie 1812, a fost tatăl lui Mihai Eminescu.[11][12] Vasile
Iminovici a decedat la 20 februarie 1844.[12]
Gheorghe Eminovici a făcut vreo trei ani de școală la dascălul Ioniță din Suceava[13][14], a
fost în slujba boierului Ioan Ienacaki Cârstea din Costâna, apoi scriitoraș la baronul
Jean Mustață din Bucovina, iar mai apoi la boierul Alexandru Balș din Moldova. După
moartea boierului, fiul acestuia, Costache, îl numește administrator al moșiei
Dumbrăveni și îi capătă de la vodă titlul de sulger.[15]
Strămoșii din partea mamei, Jurăsceștii, proveneau din zona Hotinului. Stolnicul Vasile
Jurașcu din Joldești s-a căsătorit cu Paraschiva, fiica lui Donțu, un muscal sau cazac,
care se așezase pe malul Siretului, nu departe de satul Sarafinești și luase în căsătoria
pe fata țăranului Ion Brehuescu, Catrina.[16] Raluca, mama poetului, a fost a patra fiică a
lui Vasile și a Paraschivei Jurașcu.[17]
Gheorghe Eminovici s-a căsătorit cu Raluca Jurașcu în primăvara anului 1840, primind
o zestre substanțială[18][19], iar la 12 mai 1841 a primit titlul de căminar de la vodă Mihail
Grigore Sturza.[20]
Mihai Eminescu a fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai lui Gheorghe Eminovici
și al Ralucăi.[21][22]
Primul născut dintre băieți, Șerban (n.1841), studiază medicina la Viena, se
îmbolnăvește de tuberculoză și moare alienat la Berlin la 30 noiembrie 1874[23]. Niculae,
născut în 1843, se va sinucide în Ipotești[23], în 1884. Iorgu (n. 1844)[24] studiază la
Academia Militară din Berlin. Are o carieră de succes, dar moare în 1873 din cauza unei
răceli contractate în timpul unei misiuni. Ruxandra se naște în 1845[24], dar moare în
copilărie[21]. Ilie (n. 1846)[24] a fost tovarășul de joacă al lui Mihai, descris în mai multe
poeme[25]. Moare în 1863 în urma unei epidemii de tifos. Maria (n. 1848[24] sau 1849)
trăiește doar șapte ani și jumătate. Aglae (n. 1852, d. 1906) a fost căsătorită de două ori
și are doi băieți, pe Ioan și pe George. A suferit de boala Basedow-Graves. După el s-a
născut în jur de 1854 Henrieta (Harieta), sora mai mică a poetului, cea care l-a îngrijit
după instaurarea bolii. A murit cu semne de tuberculoză.[23] Matei (n. 1856)[24] este
singurul care a lăsat urmași direcți cu numele Eminescu. A studiat Politehnica
la Praga și a devenit căpitan în armata română. S-a luptat cu Titu Maiorescu, încercând
să împiedice publicarea operei postume. Ultimul copil, Vasile, a murit la un an și
jumătate, data nașterii sau a morții nefiind cunoscute.