Baticul 

este o țesătură din in, mătase sau bumbac, imprimată cu un desen

colorat, executat deobicei manual, prin diverse tehnici specifice picturii pe
pânză. Baticul este de asemenea unul din genurile artei decorative.

Istoric
Tehnica si arta baticului sunt originare din nordul Indiei, Malaysia și
Indonezia. Au fost introduse în Europa de olandezi (sec. XVI). Baticul a
devenit mai apoi o tehnică de exprimare curentă în artele decorative
(inclusiv în design-ul vestimentar) dar și în arta populară, fiind astăzi, în
variantele ei simplificate, chiar și un procedeu casnic.
Batik (cuvânt indonezian pronunțat /'ba.tiʔ/) definește tehnica indoneziană
de aplicare a unor substanțe rezistente la apă (ceară sau pastă de orez),
pe materiale textile în prealabil pregatite pentru a fi vopsite cu culori
naturale și desenate manual, cu modele specifice zonelor în care sunt
create.
Etimologie
Una dintre explicațiile date privind originea termenului batik susține că
acesta provine din cuvântul indonezian tik, care înseamnă punct sau a
puncta, și cuvântul javanez amba, care înseamnă a scrie.
O altă versiune a etimologiei susține că batik derivă din cuvîntul
javanez batek care ar putea proveni la rândul lui din cuvântul
protoaustronezian *beCík și care înseamnă tatuaj; la început,
tehnica batik presupunea împungerea țesăturii impregnate cu ceară înainte
de vopsire.
Prin intermediul limbii franceze acest cuvânt a ajuns și în limba română
(batic) cu sensul de basma sau în general de țesătură subțire imprimată în
culori.
Tehnica baticului în Indonezia
Javanezii (locuitorii insulei Java din Indonezia), foloseau tehnica batik încă
din secolul 12, de aceea se crede că Indonezia este "țara mamă" a
baticului. Tot în Java se găsește și cea mai mare industrie a baticului.
Tehnica batik se mai întâlnește și în Malaysia, Tailanda, India, Sri
Lanka, Iran, fiecare desene specifice fiecărei zone.
Materialul folosit poate fi bumbac sau mătase fină de culoare albă, finisată
și pregătită pentru a fi pictată. Ceara fierbinte (un amestec
de parafină, rășină și grăsimi în proporții variabile) este aplicată manual cu
ajutorului unui instrument numit canting (pronunțat /'ʧan.tiŋ/), prevăzut cu
un rezervor mic pentru ceara lichidă. Întâi este trasat conturul desenului cu
ceară pe material, ceara protejând materialul de culoare atunci când este
introdus în vopsea. Prima vopsea este deschisă la culoare urmând apoi
colorarea materialului cu nuanțe din ce în ce mai închise. Ceara este
aplicată din nou pe porțiunile care trebuie să iși păstreze culoarea la o
următoare imersie a materialului în vopsea, procedeul continuând până se
obține desenul dorit. La final ceara este îndepărtată manual și apoi
materialul este opărit pentru a îndepărta resturile rămase.
Acest tip de batic se numește "batik tulis" (batic scris), pentru că desenele
sunt făcute manual. Vopseaua este naturală, obținută din plante.
Din secolul al XIX-lea, procedeul realizării baticului indonezian s-a
modernizat, canting-ul înlocuidu-se cu mulaje de metal
numite cap (pronunțat /ʧap/). Tehnica mulajelor se identifică prin repetiția
modelului pe suprafața materialului. Unele batik-uri combină
stilul canting cu stilul cap. Dar bineînțeles că există și imitații care nu sunt
realizate manual sau procedeul de folosire a cerii este complet absent.
Fabricile păstrează tehnica de folosire a cerii, iar desenele sunt mult mai precise și de calitate, dar valoarea unui batik tulis este cu mult mai
mare, prețul poate atinge chiar mii de dolari. Timpul de realizare a unui batik tulis poate varia de la 5 săptămâni pentru baticul obișnuit, până
la un an pentru cele destinate curții regale.