ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE, BUCURESTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT ECONOMIC

 CUPRINS

1. Serviciile – sector distinct al economiei…………………………………………………3

1.1. Dimensiunile serviciilor, ca sector al economiei naţionale………………….3
1.2. Interdependenţele serviciilor cu celelalte ramuri şi sectoare de

activitate…………………………………………………………………………...6
2. Contribuţia serviciilor la creşterea economic……………………………………………8
3. Serviciile şi calitatea vieţii………………………………………………………………...10
REZUMAT…………………………………………………………………………………….12
CUVINTE CHEIE……………………………………………………………………………..13
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………….14

1. Serviciile – sector distinct al economiei

2
 Natura specifică a activităţii desfăşurate în sfera serviciilor conferă acestora
trăsăturile unui domeniu distinct al economiei, dimensiuni bine conturate, cu legităţi
proprii de evoluţie. Totodată, integrarea serviciilor în structurile şi mecanismele
reproducţiei sociale, participarea lor în toate fazele acestui proces, aportul lor
deopotrivă la realizarea producţiei materiale şi la satisfacerea nevoilor oamenilor,
determină înscrierea acestora între componentele de bază ale ansamblului ramurilor şi
sectoarelor economiei.
Definirea, în acest context, a locului şi importanţei serviciilor, evaluarea
participării lor la dezvoltarea socială reclamă caracterizarea dimensiunilor acestui
sector, a principalelor schimbări înregistrate în evoluţia lui şi a factorilor ce le-au
determinat, a interdependenţelor şi interferenţelor cu celelalte ramuri şi sectoare de
activitate.

1.1. Dimensiunile serviciilor, ca sector al economiei

naţionale

Complexitatea formelor de manifestare a serviciilor, varietatea domeniilor de

acţiune, implicarea lor în toate compartimentele vieţii economice şi sociale evidenţiază
amploarea activităţii desfăşurate în sectorul serviciilor, dar şi eterogenitatea ei, iar drept
urmare, dificultatea evaluării dimensiunilor acestui sector. La rândul sau, numărul mare
de ramuri ale economiei cuprinse în sfera serviciilor, accentuând eterogenitatea
acesteia, îngustează posibilităţile de exprimare unitară, prin intermediul unor indicatori
direcţi, a activităţii realizate.
În lipsa unui indicator sintetic, capabil să exprime activitatea acestui sector şi să
asigure comparabilitatea cu alte sectoare sau ţări, se poate recurge la abordarea din
diverse unghiuri a contribuţiei şi, respectiv, a gradului de angajare a serviciilor în efortul
global al dezvoltării economiei. În acest sens, ar putea fi luate în considerare, pe de o
parte, proporţia resurselor umane şi a fondurilor materiale angajate în acest sector, iar
pe de altă parte contribuţia lui la crearea produsului intern brut şi a valorii adăugate.
În aceste condiţii, unii dintre indicatorii cei mai expresivi de caracterizare a
dimensiunilor şi evoluţiei sectorului serviciilor îl reprezintă populaţia ocupată (ponderea
faţă de total) şi modificarea acesteia în timp.
Din informaţiile privind economia mondială rezultă că, cu cât o ţară are un nivel
de dezvoltare mai ridicat, cu atât sectorul terţiar (serviciile) deţine o parte mai
însemnată din totalul forţei de muncă.
Corespunzător, în ţările dezvoltate ale lumii, peste 2/3 din populaţia ocupată este
angajată în sfera serviciilor

3
 – în SUA, Canada, Olanda, ajungând la peste 73%, în timp ce, în ţările cu un
nivel mediu şi scăzut de dezvoltare ponderea este de 35-40% - Portugalia, Grecia,
Turcia.
Diferenţele sensibile între ţări reflectă nu numai gradul diferit de dezvoltare ci şi o
serie de particularităţi privind structura internă a economiei şi/sau a sectorului terţiar,
opţiunea pentru un anume model de creştere economică, tradiţiile culturale şi religioase,
gradul de militarizare a economiei sau ţării.
În cazul ţărilor est-europene, aflate în plin proces de tranziţie, nivelul mai modest
al serviciilor este condiţionat, dincolo de stadiul dezvoltării economice, de dificultăţile cu
care se confruntă aceste ţări şi ritmul în care se realizează tranziţia.
Totodată, o analiză a evoluţiei dimensiunilor sectorului terţiar, la scară mondială,
evidenţiază
tendinţa de creştere a acestuia, prin deplasarea continuă a forţei de muncă spre
ramurile din sfera serviciilor.
Se vorbeşte astfel de o “terţiarizare” a ocupării forţei de muncă şi a categoriilor
profesionale, proces început cu ani în urmă, dar continuat şi astăzi în ritmuri dintre cele
mai ridicate. În aceste condiţii, se apreciază, că economiilor moderne le este specifică
sporirea ponderii forţei de muncă ocupate în sfera serviciilor, ponderea populaţiei
ocupate în sectorul terţiar căpătând valoarea unui “barometru” al dezvoltării unei
societăţi.
În privinţa ţării noastre se impune, în primul rând, observaţia că se păstrează
aceeaşi corespondenţă între locul deţinut de sectorul terţiar şi nivelul de dezvoltare
economico-socială; poziţionarea României în urma altor ţări est-europene, în ce
priveşte creşterea economică, este reflectată de ponderea sectorului serviciilor în totalul
populaţiei ocupate. Acest nivel redă sugestiv nu numai decalajul referitor la dezvoltarea
economică, ci şi eforturile ce trebuie făcute pentru apropierea de structurile celorlalte
ţări.
Şi pentru perspectivă, se va menţine tendinţa de creştere a populaţiei în sfera
serviciilor. Aceasta este determinată de relativa rămânere în urmă a sectorului
serviciilor, comparativ cu nivelul atins în alte ţări, şi corespunzător de necesitatea
recuperării acestui decalaj, dar şi de faptul că dezvoltarea economiei, asigură
folosirea eficientă şi deplină a potenţialului uman al societăţii, stimulează atragerea în
circuitul economic a unor resurse mai variate. Ritmurile de evoluţie şi nivelurile până la
care se va ajunge vor fi corelate cu nevoile economiei şi implicit cu stadiul de dezvoltare
a acesteia, cu necesitatea stabilirii unui raport optim între cei care lucrează în sfera
producţiei materiale şi în celelalte compartimente.
Un alt indicator, prin intermediul căruia se pot caracteriza dimensiunile globale
ale sectorului serviciilor, îl constituie participarea acestora la crearea produsului intern
brut (pondere serviciilor în PIB). Acceptat fiind faptul că în sfera serviciilor se desfăşoară
o muncă productivă, se creează şi/sau se adaugă valoare, în balanţa producerii,
consumului şi acumulării produsului intern se poate evalua partea
4
realizată prin funcţionarea serviciilor.
În concordanţă cu ponderea deţinută în ocuparea forţei de muncă serviciile au un
aport substanţial la crearea produsului intern brut. De asemenea, având în vedere că,
pe măsura pătrunderii progresului tehnic se înregistrează o sporire a volumul serviciilor,
respectiv a ponderii lor, în multe ţări s-a produs deja o schimbare a raportului între
producţia materială şi servicii în ce priveşte crearea PIB. O astfel de situaţie
susţine, ca şi în cazul producţiei ocupate, tendinţa de “servicizare” a produsului naţional,
respectiv, a ramurilor economiei.
Proporţia participării serviciilor la realizarea produsului intern brut reflectă, pe de
o parte, potenţialul, structura şi caracterul dezvoltării economiei. Se evidenţiază astfel
măsura în care creşterea economică se asigură pe seama factorilor intensivi, legaţi de
aplicarea rezultatelor ştiinţei şi tehnicii noi, de ridicarea nivelului pregătirii profesionale,
de perfecţionarea managementului etc. Pe de altă parte, această pondere dovedeşte
eficienţa înaltă a activităţii desfăşurate în sectorul serviciilor, eficienţă exprimată prin
volumul relativ mai mic al cheltuielilor materiale, prin faptul că rezultatele finale
înglobează o cantitate mai mare de muncă vie, de inteligenţă, de creativitate.
În cazul ţării noastre, deşi aportul terţiarului la crearea produsului intern brut este
relativ modest, comparativ cu ţările dezvoltate şi chiar cu ţările est-europene, se
remarcă tendinţa unei evoluţii pozitive effect al recunoaşterii rolului şi importanţei
serviciilor pentru progresul social.
În categoria indicatorilor ce asigură o evaluare globală a dimensiunilor sectorului
serviciilor se mai poale menţiona şi mărimea fondurilor fixe existente – ca expresie a
resurselor materiale angajate –, precum şi raportul acestora cu cele din alte sectoare.
Ţinând seama de faptul că activitatea în sfera serviciilor este de o mare
complexitate şi nu poate fi cuprinsă în totalitatea sa, în indicatorii analizaţi mai sus,
aprecierea nivelului de dezvoltare şi importanţei acestora se cer întregite cu o seric de
indicatori specifici care să reflecte conţinutul fiecărei ramuri componente. De asemenea,
trebuie adăugat că indicatorii la care s-a făcut referire anterior ilustrează, în
principal, latura cantitativă a muncii desfăşurate în domeniul serviciilor, o imagine
completă a locului şi rolului acestuia necesitând examinarea aspectelor calitative legate
de funcţionarea serviciilor.

1.2. Interdependenţele serviciilor cu celelalte ramuri şi

sectoare de activitate

5
 Ca parte integrantă a sistemului unitar al economiei naţionale, serviciile se
găsesc în relaţii de intercondiţionare cu toate celelalte ramuri şi sectoare de activitate;
ele intră în componenţa multora dintre ramuri, iar dezvoltarea lor este influenţată şi
influenţează, la rândul ei, progresul şi eficienţa activităţii din celelalte sectoare.
Totodată, serviciile contribuie la crearea cadrului general al evoluţiei şi se
constituit ca un factor stimulator al creşterii economice.
În acest context, asigurarea echilibrului socio-economic presupune realizarea
unor corespondenţe între dezvoltarea serviciilor şi a celorlalte ramuri.
Pornind de la aceste considerente şi având în vedere complexitatea şi
eterogenitatea sferei serviciilor cât şi implicarea lor în majoritatea activităţilor
desfăşurate în economie, sistemul lor de legături se structurează pe două direclii
principale:
a) impactul cu procesul de producţie propriu-zis şi
b) asupra omului cu nevoile sale.

Serviciile se afla în conexiune directă cu producţia materială, cu evoluţiile şi

mutaţiile structurale pe care aceasta le înregistrează. Pe de o parte, producţia
furnizează mijloacele necesare dotării şi funcţionării ramurilor prestatoare de servicii, ca
şi obiectul activitate al unora dintre ele (transport, comerţ), pe de altă parte, serviciile
reprezintă condiţia desfăşurării normale a procesului de producţie şi factorul principal de
creştere a eficienţei acesteia.
Astfel, progresul ştiinţific şi tehnic în ramurile direct productive, sporirea
producţiei material sunt determinate în bună măsură de nivelul de dezvoltare al unor
servicii cum ar fi: cercetarea ştiinţifică, proiectarea, informatica, selecţia şi pregătirea
forţei de muncă etc. De asemenea, servicii ca: transporturile, comunicaţiile, comerţul,
cele financiar-bancare, juridice etc. contribuie în mod direct la realizarea pe piaţă a
producţiei materiale.
Totodată, adâncirea diviziunii sociale a muncii şi cerinţele economiei de piaţă
provoacă o serie de mutaţii în privinţa poziţiei întreprinderii – ca verigă principală a
procesului economic; corespunzător, întreprinderea va funcţiona într-un cadru tot mai
complex, în permanentă evoluţie şi într-un mediu concurenţial tot mai intens; în aceste
condiţii, supravieţuirea presupune dezvoltarea capacităţii de adaptare şi
respectiv a unor servicii adecvate: studierea pieţei, sistem informaţional, cooperare,
management etc.
Serviciile se află aşadar, fie într-un raport organic cu producţia materială,
exercitându-se în chiar interiorul întreprinderii producătoare de bunuri, fie într-un raport
funcţional, desfăşurându-se în întreprinderi sau de către persoane autonome. Indiferent
de modul de organizare, ele exercită o influenţă importantă asupra producţiei, totodată
ele preiau şi amplifică evoluţiile înregistrate de producţia materială.
Dezvoltarea producţiei materiale şi a serviciilor se stimulează şi condiţionează
reciproc. Serviciile reprezintă astfel o premisă şi un efect al industrializării, al creşterii şi
6
modernizării producţiei. Serviciile, sunt, de asemenea, destinate consumului final şi
corespunzător, implicate în satisfacerea nevoilor de consum ale populaţiei.
Este vorba, în primul rând, de nevoi spirituale cum sunt acelea de instruire, de
lărgire a orizontului de cunoaştere, de utilizare a timpului liber, de recreere etc., dar şi
de nevoi materiale cum ar fi cea pentru confort, nevoi cu o evoluţie permanent
ascendentă pe măsura dezvoltării societăţii. Satisfacerea acestor trebuinţe presupune
dezvoltarea serviciilor de învăţământ, cultural-artistice, de radio şi televiziune, turistice şi
de agrement etc., dar şi a celor de transport, telecomunicaţii, spălătorie şi curăţătorie
chimică, gospodărire a localităţilor ş.a. Totodată, serviciile intervin şi în acoperirea unor
cerinţe materiale tradiţionale (alimentaţie, îmbrăcăminte, locuinţă) intrând de această
dată, în competiţie cu bunurile. În acest caz, serviciile asigură un nivel calitativ superior
de satisfacere a nevoilor de consum respective.
De asemenea, trebuie adăugat că raporturile între sfera serviciilor şi nevoile de
consum se desfăşoară în ambele sensuri, apariţia de noi nevoi determinând, la rândul
ei, dezvoltarea şi diversificarea serviciilor. Interacţiunea serviciilor se manifestă şi pe
alte planuri, cum ar fi cel privind conectarea sau intensificarea participării unei ţări la
circuitul mondial de valori sau al relaţiilor cu mediul înconjurător.
Totodată, trebuie evidenţiat că dezvoltarea serviciilor se produce sub impactul
revoluţiei tehnicoştiinţifice, impact preluat direct sau ca efect mijlocit al mutaţiilor induse
în alte compartimente ale economiei.Toate acestea argumentează integrarea şi
intercondiţionarea serviciilor cu ansamblul economic şi social, caracterul lor de cauză şi
efect al progresului, prezenţa tot mai semnificativă în viaţa societăţii.

2. Contribuţia serviciilor la creşterea economic

Implicate direct sau mijlocit în toate activităţile desfăşurate în economie, serviciile
contribuie într-o măsură tot mai importantă la progresul general. Rolul lor în continuă

7
expansiune se datorează, pe de o parte evoluţiei explozive a serviciilor şi, pe de altă
parte, mutaţiilor înregistrate în structura modelelor de creştere economică.
Aportul serviciilor la dezvoltarea economiei trebuie pus în evidenţă, în primul
rând, în relaţie cu producţia materială pe care o stimulează, îi asigură modernizarea,
eficienţa, circulaţia şi valorificarea.
În argumentarea acestui rol trebuie pornit de la faptul că, multă vreme, serviciile
au fost considerate neproductive, secundare pentru dezvoltarea socială. Chiar şi
activităţi precum comerţul, transporturile sau băncile nu erau considerate decât
“intermediari”, utili desigur, dar fără să fie acceptate drept creatoare de valoare, de
bogăţie. Unii autori le-au considerat chiar o frână în calea dezvoltării, a creşterii
economice, atribuindu-le trăsăturile unui factor inflaţionist deoarece creşterea salariilor
şi profiturilor în sfera serviciilor nu corespunde unei sporiri a productivităţii.
Faţă de aceste evaluări – corecte prin raportarea la realităţile perioadelor în care
au fost emise – în prezent, serviciile sunt considerate un factor de progres, de stimulare
a creşterii economice, substituindu-se industriei în rolul de motor al dezvoltării sociale.
Schimbarea opticii cu privire la rolul serviciilor este rezultatul prezenţei tot mai
semnificative a acestora în viaţa economică şi socială, şi al reconsiderării caracterului
muncii depuse în acest sector.
Astfel, una dintre caracteristicile definitorii ale societăţii moderne o reprezintă
preponderenţa serviciilor, exprimată în creşterea ponderii acestora în ocuparea forţei de
muncă, în crearea produsului intern brut etc. Afirmarea acestei caracteristici, deşi
dobândeşte forme concrete diferite de la un autor la altul sau în etape diferite ale
evoluţiei sociale, cum ar fi: tendinţa de “terţiarizare” a economiei, societate
“postindustrială” societate a “serviciilor”, societate “informaţională” etc., exprimă, în
esenţă, sporirea importanţei serviciilor şi sugerează, totodată, spre ce direcţie se
îndreaptă societatea. Corespunzător acestei tendinţe, realitatea a evoluat spre un
sistem economic în care costurile de producţie nu reprezintă decât o parte minoră
a costurilor implicate de disponibilizarea produsului în favoarea consumatorului, o parte
tot mai consistent revenind, evident, serviciilor.
În condiţiile sporirii complexităţii producţiei, a specializării şi cooperării interne,
dar, mai ales, internaţionale, producerea şi vehicularea informaţiilor reprezintă unul din
principalii factori de progres, de creştere economică. Astfel, sunt tot mai frecvente
opiniile potrivit cărora economia contemporană poate fi denumită ca o economie a
serviciilor de următoarea configuraţie: o situaţie în care resursele (sau factorii de
producţie) sunt utilizate în funcţii de servicii, în cadrul cărora cele vizând depozitarea,
transmiterea şi prelucrarea informaţiilor reprezintă o parte crescândă a întregului.
În concordanţă cu cele prezentate, se poate concluziona că dezvoltarea
serviciilor are un rol esenţial pentru creşterea economică. Realitatea este însă mai
complexă şi impune sublinierea că nu orice dezvoltare a sectorului terţiar contribuie, în
egală măsură, la progresul economic intern sau la obţinerea unor avantaje
proporţionale din comerţul internaţional cu servicii.
8
 În funcţie de conţinut, dar şi de aportul la creşterea economică, serviciile pot fi
împărţite în prestaţii intensive în muncă (ce presupun un volum mare de muncă
manuală mediu sau puţin calificată) şi prestaţii intensive în inteligenţă (ce necesită un
personal puţin numeros, dar având calificare înaltă). Dacă sectorul terţiar este dominat
de servicii intensive în muncă (comerciale, de reparaţii, cu caracter gospodăresc etc.)
participarea acestuia la creşterea economică internă şi la exportul total al ţării va fi
modestă. Dimpotrivă, o structură a terţiarului dominată de servicii intensive în inteligenţă
(cercetare ştiinţifică, învăţământ, informatică) va mări considerabil aportul acestuia la
dezvoltarea economico-socială.
O astfel de evoluţie este susţinută şi de poziţia pe care o deţin în producţia şi pe
piaţa mondială ţări ca Japonia, SUA, Franţa care au investit sume imense în cercetarea
ştiinţifică, informatică, telecomunicaţii.
Pe lângă aportul nemijlocit asupra creşterii producţiei materiale, rolul serviciilor în
economie poate fi argumentat şi prin contribuţia acestora la valorificarea superioară a
resurselor natural-materiale. Multe dintre servicii se integrează, prin conţinutul lor,
eforturilor privind descoperirea de noi surse de materii prime, materiale şi energie,
introducerea de noi tehnologii de fabricaţie cu randamente mai înalte, recuperarea
materialelor refolosibile şi reintroducerea lor în circuitul economic, asigurând astfel
folosirea intensivă a resurselor naturale. Utilizarea raţională a potenţialului natural, dar
şi conservarea lui se realizează prin servicii de amenajare a teritoriului, de zonare, de
protejare a mediului etc., servicii ce contribuie la stabilirea destinaţiei optime a fiecărei
zone şi modalităţile de exploatare a acestora.
Serviciile contribuie, de asemenea, la conservarea bunurilor materiale (prin
întreţinere şi reparaţii) şi chiar la sporirea valorii lor de întrebuinţare, la prelungirea
duratei lor de folosire şi ridicarea randamentului în consum etc., ceea ce conduce în
ultimă instanţă, la economii materiale şi investiţionale.
Totodată, raportul dintre servicii şi creşterea economică trebuie privit şi prin
prisma contribuţiei serviciilor la sporirea eficienţei întregii activităţi. Un asemenea aport
este argumentat prin faptul că serviciile influenţează optimizarea structurii producţiei,
corespondenţa acesteia cu nevoile consumatorilor finali, ritmurile ei de evoluţie.
Serviciile contribuie la organizarea ştiinţifică, raţională a diferitelor procese şi activităţi,
la desfăşurarea lor fluentă fără perturbaţii, la realizarea echilibrului macroeconomic şi
respectiv la stabilirea proporţiilor de dezvoltare a diferitelor ramuri şi sectoare, a
legăturilor şi interdependenţelor dintre activităţi, la valorificarea superioară a resurselor
de muncă vie şi materializată, a celor naturale de care dispune societatea.
3. Serviciile şi calitatea vieţii
Conceptul de calitate a vieţii şi cercetările circumscrise acestuia s-au afirmat în
urmă cu câteva decenii în sfera ştiinţelor sociale Între cauzele majore ce au favorizat
iniţierea şi aprofundarea studiilor în această direcţie s-au numărat:

9
 - constatarea că progresul economic nu duce automat la bunăstarea generală,
aşa cum s-a considerat multă vreme şi
- faptul că, perturbările mediului provocate de industrializarea şi urbanizarea
necontrolate au efecte dramatice asupra vieţii şi existenţei individului.
Pornindu-se de la aceste observaţii s-a încercat găsirea unor elemente
(indicatori) care să permit evaluarea nivelului de bogăţie, respectiv de sărăcie, şi implicit
a unor soluţii de eradicare a sărăciei, de perpetuare a vieţii. Pe de altă parte, poluarea,
fenomen mult mai grav şi care, spre deosebire de sărăcie, ce afectează numai o parte a
populaţiei, degradează calitatea vieţii tuturor, a generat, la rândul ei, preocupări pentru
evaluarea dimensiunilor, a efectelor şi soluţiilor de atenuare.
Pe fondul acestor eforturi s-a cristalizat un concept al calităţii vieţii şi un
ansamblu de indicatori capabil să asigure o cuantificare a acesteia.
Astfel, calitatea vieţii se referă la satisfacerea nevoilor materiale, umane,
biologice, spirituale, psihice ale omului în corelaţie cu condiţiile existenţei societăţii şi
individului, cu relaţiile interumane şi cele cu mediul natural sau creat de societate.
Corespunzător, sistemul de indicatori vizează deopotrivă componentele
economice, obiective, dar şi cele neeconomice legate, în principal, de percepţia
individuală a calităţii vieţii.
Complexitatea conţinutului calităţii vieţii se reflectă în numărul impresionant de
indicatori – după unii autori circa 250 – prin intermediul cărora se poate asigura o
evaluare obiectivă a acesteia; între aceştia pot fi enumeraţi: calitatea mediului social-
politic, nivelul şi evoluţia veniturilor, nivelul şi structura consumului, condiţiile de muncă
şi satisfacţia muncii, calitatea condiţiilor de locuit, gradul de dezvoltare a învăţământului,
nivelul de cultură, raportul dintre timpul de muncă şi timpul liber precum şi modul de
utilizare a timpului liber, calitatea mediului înconjurător, starea de sănătate a populaţiei
etc.
În studii mai recente întreprinse în ţara noastră indicatorii calităţii vieţii au fost
structuraţi în câteva grupe importante cum ar fi:
a) standardul economic al gospodăriei (venituri, locuinţă, înzestrare cu bunuri şi
proprietăţi);
b) condiţiile de viaţă şi muncă (habitatul, familia, programul de muncă, şomaj);â
c) relaţiile sociale (mediul social, organizarea vieţii);
d) timpul liber şi utilizarea acestuia;
e) dimensiunea subiectivă a calităţii vieţii (percepţia).
Conţinutul şi indicatorii de evaluare a calităţii vieţii pun în evidenţă contribuţia
deosebită a serviciilor la realizarea unui anumit nivel al acesteia. Aproape nu există
componentă a calităţii vieţii asupra căreia serviciile să nu aibă un rol determinant. În
consecinţă, se poate aprecia că o creştere a consumului de servicii conduce nemijlocit
la o îmbunătăţire a calităţii vieţii.
Aportul serviciilor în definirea calităţii vieţii este ilustrat şi de tendinţele, relativ mai
recente, de evaluare a conţinutului acesteia. Astfel, faţă de o caracterizare dominant
10
calitativă – specifică perioadei de început – îşi face tot mai mult loc abordarea calitativă.
Exprimarea laturii calitative aduce în discuţie o serie de aspecte ce evidenţiază o
importantă implicare a serviciilor şi anume: starea mediului, timpul liber şi utilizarea lui,
starea de sănătate, securitatea socială şi personală etc.

REZUMAT

Locul serviciilor în economie este rezultatul unui proces evolutiv complex, al

mutaţiilor înregistrate în viaţa economică şi socială. Astfel, dezvoltarea şi diversificarea
structurilor economiilor lumii, amploarea cuceririlor ştiinţifice şi pătrunderea lor în
realitatea de zi cu zi au favorizat afirmarea şi intensificarea participării serviciilor în
desfăşurarea diferitelor fenomene şi procese, creşterea rolului lor. Se poate afirma, în

11
acest context, că locul şi importanţa serviciilor în sistemul economiei naţionale se află în
conexiune cu dinamica
socială, că dezvoltarea lor este, în egală măsură, o condiţie şi o caracteristică a
evoluţiei societăţii moderne.
Activităţile de servicii sunt regrupate, potrivit clasificărilor sectoriale ale
economiei, în sectorul terţiar, în timp ce sectorul primar include agricultura, silvicultura,
pescuitul şi mineritul, iar sectorul secundar industria prelucrătoare şi construcţiile.
Analiza diacronică şi sincronică a dimensiunilor sectorului serviciilor evidenţiază
puternica tendinţă de ”terţiarizare” a economiilor ţărilor dezvoltate precum şi corelaţia
între nivelul de dezvoltare a serviciilor şi gradul de dezvoltare a economiilor naţionale.
Astfel, în ţările dezvoltate ponderea serviciilor în populaţia ocupată depăşeşte 60
şi chiar 70%, existând totuşi unele diferenţieri chiar în cadrul acestor ţări, determinate
de particularităţilemodelelor de creştere economică, diferenţele de tradiţii şi obiceiuri
etc.
În acelaşi timp, în ţările mediu dezvoltate ponderea sectorului terţiar în ocuparea
populaţiei se situează la un nivel de asemenea mediu, de 50-60%, pe când în ţările cu
un nivel scăzut de dezvoltare acest indicator ia valori corespunzător mai reduse (30-
40%). Acesta este de altfel şi cazul României cu o pondere a populaţiei ocupate în
servicii de numai 31,2% în anul 2000.

CUVINTE CHEIE

• productivitatea relativă a muncii = raportul între ponderea unui sector

economic în PIB şi ponderea aceluiaşi sector în populaţia ocupată;

• sector cuaternar = sectorul informaticii;

12
 • internalizarea serviciilor = organizarea şi exercitarea serviciilor de producţie
în exteriorul întreprinderilor productoare;

• creşterea economică= sporirea avuţiei materiale şi nemateriale a unei ţări

(regiuni, zone etc.);

• calitatea vieţii = calitatea aspectelor materiale şi spirituale ale vieţii oamenilor,

calitatea relaţiilor umane şi perceperea subiectivă a tututror acestor aspecte de către
individ;

• coeficienţii bugetari ai serviciilor = puterea cheltuielilor pentru servicii în

consumul familiilor;

• loisir = timp liber petrecut de bună voie şi cu plăcere.

BIBLIOGRAFIE

 Al. Jivan, Serviciile moderne, o provocare pentru teoria şi practica economică,

Ed. Mirton, Timişoara, 1996;

13
 Ctin Grigorescu, Ştefan Mihai, Dezvoltarea şi specializarea serviciilor, Ed.
Academiei Române, Bucureşti, 1992;

 Ionescu, S. (2000), Managementul serviciilor, Editura INID, Bucureşti;

 Maria Ioncică, Economia serviciilor. Teorie şi practică, – Ediţia a III-a, revăzută şi

adăugită, Ed. Uranus, Bucureşti, 2003,

 Zamfir, Andreea (2009), Managementul serviciilor. Lucrare aplicativă privind

creşterea eficieţei serviciilor prin reabilitare şi modernizare, Bucureşti, ASE.

14