Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de C.

Petrescu

Masteranda: Pascari (Prohor) Inga

Profesor:Barna Iuliana

Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil

Petrescu a apărut în perioada interbelică, în anul 1930. Aceasta contribuie la
procesul de sincronizare dintre literatura română şi literatura universală prin
crearea unor aspecte estetice, dar si prin crearea personajului intelectual lucid.
Camil Petrescu a fost un nuvelist, romancier, dramaturg, poet şi doctor în filosofie
Român. El pune capăt romanului tradiţional şi rămâne în literatura română în
special ca iniţiator al romanului modern. Nicolae Manolescu scria că „Întreaga
poetică a romanului camil-petrescian exprimă renunţarea curajoasă la iluzia
cunoaşterii absolute a omului”.
Romanul este specia genului epic in proză, de mare întindere, cu o acţiune
desfăşurată pe mai multe planuri, cu un număr mare de personaje şi cu un conflict
puternic.
La baza romanului lui Camil Petrescu stau niste exerciţii nuvelistice (Romanul
căpitanului Andreescu şi Proces verbal de dragoste şi război), ce s-au cristalizat în
forma finală în ceea ce astăzi se numeşte „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte
de război”.
Temele fundamentale ale textului sunt iubirea şi războiul, după cum ne este
evidenţiat şi de cele două părţi ale operei.
Modul de expunere predominant in text este naraţiunea, aceasta este realizată la
persoana I, iar pesonajul se identifică cu naratorul. Viziunea este „împreună cu”,
iar focalizarea este „internă”, naratorul fiind subiectiv (homodiegetic).
Conflictele romanului sunt interioare şi au în vedere raporturile lui Gheorghidiu cu
sine (în relaţia de cuplu cu Ela) şi cu lumea însăşi (în război).
Romanul este structurat în două părţi, precizate în titlu, care indică cele două
experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist.
Prima parte, „Ultima noapte de dragoste”, este în totalitate o ficţiune şi exprimă
aspiraţia către sentimentul de iubire absolută.
Partea a doua, „Întâia noapte de război”, este inspirată dintr-o experienţă reală a
autorului, valorificând jurnalul de front al acestuia, articole şi documente din
perioada Primului Război Mondial, ceea ce conferă autenticitate romanului.
Incipitul romanului îl prezintă pe Ştefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al
acestuia, ca proaspăt sublocotenent în primavara anului 1916, în timpul unei
concentrări pe Valea Prahovei.
O primă secvenţă semnificativă este „Gândul morţii, cu tot necunoscutul, mi se
pare anesteziat. Mă frământă, cu sâcâitoare grijă şi nelinişte, problema dormitului
in frig, în zorii zilei”. Din care putem observa că pentru protagonistul nostru
moartea nu este percepută ca pe o problemă, ci mai degrabă ca o alinare în
comparaţie cu frigul de afară.
O a doua scenă semnificativă este atunci când, întors din război cu certitudinea că a
fost înşelat, Gheorghidiu işi demonstrează bărbăţia lăsându-i tot Elei. Astfel acesta
îi dovedeşte consoartei sale că războiul l-a învăţat că sunt lucruri mult mai
importante în viaţă.
În concluzie, având în vedere cele prezentate ulterior, putem afirma că „Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu întruneşte toate
notele definitorii unui roman modern de analiză psihologică, obiectiv şi realistic.
În perioada interbelică criticul Eugen Lovinescu iniţiază curentul literar numit
modernism prin care se vizează sincronizarea literaturii române cu literaturile
europene, urmărindu-se astfel dezvoltarea literaturii române prin teoria
sincronismului şi cea a imitaţiei. Aceasta este perioada când romanul cunoaşte o
dezvoltare fără precedent. Romanul este o specie a genului epic, scris în proză, de
mare întindere, cu mai multe planuri narative, cu o acţiune complexă la care
participă un număr mare de personaje între care se nasc conflicte puternice.
Alături de romanul obiectiv se dezvoltă şi romanul subiectiv de analiză
psihologică. Acest tip de roman are drept scop analiza detaliată a vieţii interioare, a
unor cazuri de conştiinţă, fiind sincronizată cu psihologia şi filozofia epocii.
Romanul subiectiv anulează omniscienţa, fiind scris de obicei la persoana I, pentru
că se pune accent pe descrierea stărilor sufleteşti, a problemelor de conştiinţă sau
pătrunderea în zona subconştientului. Astfel naratorul omniprezent este un
personaj-reflector, deschizând o naraţiune subiectivă. Se multiplică şi se
relativizează perspectiva narativă, se anulează relatarea cronologică a
evenimentelor, se multiplică perspectiva spaţială.
Prin romanele sale şi prin ideile estetice promovate, Camil Petrescu a înnoit în mod
fundamental romanul românesc interbelic. Romanul modern subiectiv, de analiză
psihologică pune accent pe estetica autenticităţii, iar naraţiunea se concentrează
asupra evenimentelor vieţii interioare. Ca teoretician al romanului, Camil Petrescu
susţine necesitatea creării romanului psihologic, de analiză „Literatura presupune
fireşte probleme de conştiinţă… eroul de roman presupune un zbucium interior…”
Respingând romanul tradiţional, Camil Petrescu promovează romanul modern de
tip proustian care impune un nou univers epic, o nouă perspectivă narativă şi un
nou tip de personaj, eroul intelectual, care este un căutător de valori absolute, de
idealuri, dar este învins de acestea, însă totuşi devine un învingător moral, reuşind
să depăşească criza de conştiinţă. Mereu se află în situaţii-limită şi trăieşte drame
de conştiinţă, fiind plin de frământări, incertitudini, îndoieli. Orgolios şi inflexibil,
suferă exagerat, fiind hipersensibil. Are conştiinţă lucidă, analitică este un
inadaptat superior, care nu este înţeles de lume, dar nici el nu poate înţelege lumea
în care trăieşte.
Autorul susţine că literatura trebuie să se bazeze pe experienţe trăite, aşa cum
mărturisea: „Să nu descriu ceea ce văd, ceea ce cred, ceea ce înregistrează simţurile
mele, ceea ce gândesc eu… Aceasta e singura realitate pe care o pot povesti… Dar
aceasta e realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu psihologic… Orice aş face, eu
nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi
onest decât la persoana I.” Ca soluţie narativă, Camil Petrescu alege sinceritatea
confesiunii, autenticitatea fiind una din trăsăturile definitorii ale romanului
camilpetrescian: scrie cât mai real, verosimil, introducând jurnalul în naraţiune, iar
autorul este şi narator şi personaj. Stilistic, autenticitatea înseamnă grija pentru
exprimarea exactă, cu sinceritate a trăirii unor experienţe de viaţă. O altă
caracteristică este substanţialismul care înseamnă descoperirea complexităţii
realului prin conştiinţă, astfel literatura trebuie să reflecte esenţa concretă a vieţii:
iubirea, războiul, orgoliul, cunoaşterea, adevărul, tot ce interesează omenirea. în
romanul de analiză acţiunea trebuie să prezinte o idee, o pasiune, un sentiment, o
stare sufletească prin cugetări, confesiuni, amintiri, autoanalize, monologuri
interioare, folosindu-se timpul subiectiv. Astfel, se anulează şi cronologia
evenimentelor, evenimentele fiind povestite în funcţie de memoria involuntară.
Anticalofilismul (împotriva scrisului frumos) este o nouă formulă estetică prin care
se manifestă interes pentru stările confuze ale eroului, analizându-se
subconştientul; intelectul este în luptă cu sentimentul, iar opţiunea finală este
dictată de conştiinţă.
Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” este „o monografie
a îndoielii” fiind un roman psihologic prin temă, conflict, protagonist
problematizant şi prin utilizarea unor tehnici moderne ale analizei psihologice; este
roman de analiză prin crearea unei perspective narative subiective, prin descrierea
stărilor sufleteşti, a problemelor de conştiinţă. „Ultima noapte de dragoste, întâia
noapte de război” este un roman modern de tip subiectiv, fiind caracterizat prin
unicitatea perspectivei narative, prin timpul subiectiv, memoria afectivă, naraţiune
realizată la persoana I, prin identificarea actului de creaţie cu realitatea vieţii.
Romanul este scris la persoana I, sub forma unei confesiuni a personajului
principal Ştefan Gheorghidiu, care trăieşte două experienţe fundamentale: iubirea
şi războiul. Naraţiunea la persoana I presupune existenţa unui narator subiectiv.
Punctul de vedere asupra evenimentelor narate este unic şi subiectiv, naratorul
fiind şi personaj. Personajul-narator conferă naraţiunii autenticitate, iar faptele sunt
prezentate ca evenimente exterioare analizate şi interpretate permanent de erou.
Viziunea despre lume a scriitorului, transferată personajului-narator Ştefan
Gheorghidiu, este viziunea unui spirit reflexiv, cu preocupări filozofice. Accentul
cade pe analiza psihologică, pe analiza consecinţelor pe care îl au evenimentele
exterioare asupra personajului, epicul fiind astfel diminuat.
Textul narativ este structurat în două părţi, sugerate şi prin titlul operei, care indică
temele romanului, iubirea şi războiul, care reprezintă în acelaşi timp cele două
experienţe fundamentale pe care le trăieşte eroul. Prima parte prezintă
rememorarea poveştii de iubire dintre Ştefan şi Ela, iar partea a doua construită sub
forma unui jurnal de campanie, prezintă experienţa de pe front a eroului, în timpul
Primului Război Mondial. Prima parte este ficţiune, în timp cea de-a doua parte
valorifică jurnalul de campanie a autorului, ceea ce conferă autenticitate scrierii.
Titlul romanului indică temele acestuia, dar poate fi considerat şi metaforă a
timpului psihologic. Cuvântul „noapte”, repetat în titlu simbolizează incertitudinea,
nesiguranţa, îndoiala lui Ştefan privind fidelitatea soţiei respectiv absurdul,
necunoscutul, nesiguranţa, tragismul războiului. Cele două nopţi prezintă cele două
etape de evoluţie a personajului, dar care nu sunt singurele, pentru că el este dispus
sufleteşte de a trăi alte experienţe, reprezentate sugestiv prin cuvintele „ultima” şi
„întâia”. Conflictul este între ideal şi realitate, fiind un conflict psihologic ce se
desfăşoară în conştiinţa eroului, raportându-se la absolut cele două experienţe:
dragostea şi războiul.
Compoziţia modernă a romanului este dată de dublarea perspectivei temporale şi
spaţiale. Primul capitol pune în evidenţă cele două planuri temporale: timpul
narării, cel cronologic (prezentul frontului) şi timpul narat, cel psihologic (povestea
de iubire). Primul şi ultimul capitol al primei părţi cuprind evenimentele
prezentului, cele de pe front, iar celelalte capitole formează o retrospectivă a
evenimentelor desfăşurate în urmă cu doi ani şi jumătate. A doua parte a romanului
prezintă realitatea cutremurătoare a frontului, experienţa trăită direct de erou, iar în
ultimul capitol al romanului se revine la povestea de dragoste, dar de această dată
eroul este eliberat de gelozie, de suferinţă, schimbându-şi viziunea asupra lumii,
vieţii, morţii şi iubirii. Romanul începe printr-un artificiu compoziţional: acţiunea
primului capitol, „La Piatra Craiului, în munte” este ulterioară evenimentelor
povestite în celelalte capitole ale primei părţi. în început este fixat cu precizie
spaţiul şi timpul: „în primăvara anului 1916, ca sublocotenent proaspăt… luasem
parte… la fortificarea Văii Prahovei, între Buşteni şi Predeal”. Finalul este deschis,
lăsând loc interpretării multiple, manieră specifică prozei de analiză psihologică.
Protagonistul şi, în acelaşi timp naratorul întâmplărilor, Ştefan Gheorghidiu este
concentrat pa Valea Prahovei şi aşteaptă intrarea României în Primul Război
Mondial. La popota ofiţerilor participă la o discuţie despre dragoste şi fidelitate,
pornind de la un articol de ziar unde este comentat că un soţ gelos şi-a ucis soţia,
prinzând-o cu amantul ei. Unii ofiţeri sunt de părere că fidelitatea în căsătorie este
sfântă, alţii spun că unei femei, dacă nu-şi mai iubeşte soţul, trebuie să-i fie redată
libertatea. Intervenţia în discuţie a lui Ştefan este surprinzătoare, el spunând: „Cei
care se iubesc, au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”. Această
discuţie declanşează memoria afectivă a eroului, amintindu-şi de căsnicia de doi
ani şi jumătate cu Ela. „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la
Universitate şi bănuiam că mă înşeală”. Ştefan, student la filozofie se îndrăgosteşte
de Ela, cea mai frumoasă fată de la Universitate. Iubirea lui se naşte din admiraţie,
din duioşie, din orgoliu, deoarece cea mai frumoasă fată era iubita lui. Căsătoria lor
e liniştită, frumoasă la început, singura lor avere fiind iubirea. însă moare unchiul
lui Ştefan, Tache Gheorghidiu şi ei moştenesc o frumoasă avere. Ela treptat se
schimbă, este atrasă de lux, de bani, de petreceri, de viaţa mondenă. Cu o
verişoară, Anişoara, merge la distracţii de noapte, fiind preocupată de modă, de
distracţie. Ştefan cu uimire constată că soţia lui se schimbă şi este chinuit de
nelinişti, bănuieli şi gelozie. Gelozia lui atinge apogeul cu prilejul plimbării de la
Odobeşti, unde Ela este curtată de domnul G. Ştefan se chinuie nu doar din cauza
geloziei ci şi pentru că încearcă să- şi ascundă durerea şi gelozia.
Relaţia lor devine o succesiune de despărţiri şi împăcări. Pentru a se răzbuna,
Ştefan duce acasă o prostituată, motiv pentru care Ela îl părăseşte. După o
despărţire temporară se împacă, însă, într-o noapte soseşte acasă pe neaşteptat de la
Azuga şi nu-şi găseşte acasă soţia. Ela se întoarce doar dimineaţa şi cei doi se
ceartă, chiar Ştefan propune divorţul. După mai mult timp găseşte un bilet în care
scria că soţia lui a dormit la Anişoara în noaptea respectivă. O altă dezamăgire e
trăită când obţine Ştefan o permisiune de pe front să-şi viziteze soţia, care îşi
petrecea vara la Câmpulung, dar în oraş se întâlneşte cu domnul G. Plănuieşte să-i
ucidă pe amândoi, dar este obligat să se întoarcă pe front, astfel nu-şi poate duce la
capăt planul de răzbunare.
A doua experienţă existenţială o reprezintă războiul, iar absolutul morţii
estompează absolutul iubirii. Acţiunea se desfăşoară pe front, când Gheorghidiu
participă direct la lupta pentru eliberarea Ardealului de sub ocupaţia trupelor
austro-ungare. Aici descoperă o realitate dramatică: lupta nu înseamnă atacuri
vitejeşti, strigăte eroice, ci ordine date haotic, marşuri obositoare, lupte sângeroase.
Peste tot este foame, frig, moarte, totul este ca o apocalipsă, unde oamenii mor fără
să ştie de ce, armata e dezorganizată, ofiţerii sunt incompetenţi şi soldaţii
dezorientaţi. Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” ilustrează
tragismul războiului şi tragismul confruntării cu moartea. Viaţa soldaţilor ţine de
hazard, iar eroismul este înlocuit de spaima morţii, totul este o luptă instinctuală
pentru supravieţuire. „Nu mai e nimic omenescdn noi”.
Ultimul capitol, intitulat „Comunicat apocrif’ prezintă transformarea sufletească
prin care trece eroul. Pe de o parte, titlul poate sugera comunicatele contradictorii
care sosesc de pe front, iar pe de altă parte se poate referi la scrisoarea anonimă pe
care o primeşte Ştefan, scrisoare din care reiese că Ela îl înşela. Ştefan a obosit să
mai caute certitudini, fiindu-i indiferent dacă Ela l-a înşelat sau nu. Rănit şi
spitalizat, Ştefan se întoarce acasă la Bucureşti, dar se simte înstrăinat de Ela. îi
propune soţiei să se despartă, dăruind Elei casele de la Constanţa, bani, lucruri
personale, „amintiri, adică tot trecutul”. Prin renunţare la trecut, la amintiri,
Gheorghidiu se eliberează de drama erotică şi este dispus sufleteşte să trăiască alte
experienţe la valoarea lor absolută.
Romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” prin formula
narativă abordată modernizează romanul românesc interbelic; este un roman
modern, realist- psihologic prin unicitatea perspectivei narative, prin subiectivarea
timpului narativ, prin analiza retrospectivă a evenimentelor, prin modalităţile
narative noi, prin naraţiunea la persoana I, prin autenticitatea lui şi prin stilul său
anticalofil.