Fierul vechi reprezintă, de fapt, deşeuri de fonta şi oţel provenite din

echipamente, instalaţii utilaje etc. scoase din uz – deşeuri.

In industria siderurgică se utilizează fierul vechi în două scopuri principale:
A - Ca încărcătură metalică integrală pentru elaborarea oţelului în cuptorul cu
arc electric;
B - Sub formă de adaus, în scopul echilibrării termice a proceselor de
elaborare a oţelului în convertizor.

In cazul A, tehnologia de elaborare a oţelului în cuptorul cu arc electric a

înlocuit total minereul de fier– capital natural – pe de o parte neregenerabil, pe
de altă parte cu rezerve drastic diminuate.
In cazul B, de-a lungul timpului, odată cu creşterea cantităţilor de fier
vechi, acesta a încetat sa mai fie doar adaus , înlocuind şi o parte din fonta
lichidă (încărcătura de bază a convertizorului). Diminuându-se cantitatea de fontă
din încărcătura convertizorului, indirect, se conservă minereul de fier (capital
natural).
Valorificarea fierului vechi reprezintă o activitate cu semnificaţii mult mai
profunde, din perspectiva Strategiei Naţionale de Dezvoltare Durabilă, justificată
prin următoarele argumente:
 în ultimii 20  30 de ani, mediul înconjurător este din ce în ce mai
agresat de acest tip de deşeuri, spaţiile de depozitare au ajuns neîncăpătoare,
găsirea altor spaţii este din ce în cea mai puţin posibilă;
 diminuarea rezervelor naturale, în ansamblu, sau sărăcirea în
component util, a unora dintre acestea;
 consumurile de energie mai reduse – costuri mai mici – în cazul folosirii
fierului vechi;
 grad de poluare mai redus, ca urmare directă a procesului de fabricaţie,
în cazul folosirii fierului vechi în loc de minereu de fier.
Pentru ultimele două exemple este edificatoare şi figura 3.
In procesul de prelucrare a fierului vechi, rareori se utilizează doar fier vechi
rezultat din scoaterea din uz, încărcătura cuptoarelor de elaborare putând să
conţină simultan mai toate tipurile de fier vechi existent, şi anume: fier vechi
propriu, sau fier vechi intern – rezultat ca urmare directă a procesului de obţinere
a produselor din oţel sau fontă (şutaje, reţele de turnare, maselote etc.) sau
rezultat din reparaţii curente şi capitale a utilajelor proprii oţelăriei, laminoarelor,
forjelor; fier vechi de uzinare – rezultă în urma prelucrărilor mecanice a pieselor
turnate, forjate sau laminate; fier vechi din recuperări – rezultat prin scoaterea
din uz , care reprezintă subiectul analizei de faţă. Această ultimă categorie, pe
lângă că reprezintă o sursă ieftină de materie primă, prin reîntoarcerea sa în
procesul de producţie rezultă simultan două efecte importante: conservarea
capitalului natural şi „curăţirea” mediului înconjurător – minimizarea gradului de
poluare(fig.3)

100
Valoarea diminuarii, %

80

60

40

20

0
CE CA GP aer GP apa DR

Fig. 3 - Evidenţierea ratei de diminuare, prin folosirea fierului vechi, a

următorilor factori: CE – consum energie electrică; CA – consum
de apă; GP aer – grad de poluare a aerului; GP apă – grad de
poluare apă; DR – deşeuri rezultate.

Gestionarea corectă a rezervelor de fier vechi rezultate din casări –

scoatere din uz – este o condiţie esenţială a previzionării ratei în care acesta
poate contribui la înlocuirea materiei primare (capitalului natural), la un moment
dat.
Nivelul rezervelor de fier vechi depinde de următorii factori / DD /:
- durata normală de amortizare a mijloacelor care înglobează elemente din
oţel – în Romania este de 15 ani, iar pe plan mondial sub 15 ani;
- coeficientul de pierderi nerecuperabile – cantităţi de metal înglobat în
construcţii (oţel-beton) şi pierderi prin coroziune (oxidare, uzură mecanică)
 – conform normelor CEE acesta este esimat la 0,35 % (inclusiv în
Romania);
- coeficientul de recuperare reală a metalului – ţine seama de faptul că nu
toate utilajele care au funcţionat peste 15 ani se scot din funcţiune, se
casează şi se recuperează fierul vechi, în acelaşi timp. In unele cazuri,
chiar dacă unele dintre acestea sunt casate nu pot fi dezmembrate şi
livrate în acelaşi an. Ceea ce nu se valorifică într-un an (după scoaterea
din uz) trebuie transferat ca resursă suplimentară pentru anul următor (pe
lângă rezervele de fier vechi deja prevăzute pentru acel an).
Din punctul de vedere al protecţiei mediului, la valorificarea fierului vechi
provenit din casări, pot apărea grade mai reduse sau mai ridicate de poluare,
generate de cantitatea de elemente reziduale aşa-zise „neecologice” : polimeri,
ţesături, elastomeri – provenite din acoperiri de protecţie a subansamblelor,
pieselor etc. de oţel, care a devenit fier vechi, sau Zn, Pb, Cd, Hg, As – conţinute
în compoziţia acestora.
De regulă, debarasarea de astfel de elemente este o condiţie de calitate la
elaborarea oţelului în cuptorul electric cu arc, unde încărcătura metalică este 100
% fier vechi, dar această operaţie este însoţită de eliminare de noxe în
atmosferă, motiv pentru care sunt necesare metode şi măsuri pentru reţinerea şi
neutralizarea acestora.
Despre metodele prin care se valorifică fierul vechi se studiază la
disciplinele care se ocupă efectiv cu tehnologiile de elaborare a oţelului.