Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
În structura finanţelor, alături de finanţele publice, finanţele private ocupă un loc important.
Finanţele întreprinderii sunt „relaţii economice care îmbracă forma bănească şi care
apar şi se manifestă în mod obiectiv la nivelul întreprinderii în legătură cu formarea şi
repartizarea fondurilor băneşti necesare procesului de producţie, în scopul obţinerii profitului
maxim, satisfacerii unor nevoi sociale ale salariaţilor şi formării fondurilor financiare la
dispoziţia statului”.
Finanţele întreprinderii nu fac doar obiectul departamentului financiar din cadrul
unei întreprinderi. Există şi sarcini prin excelenţă financiare de mare importanţă în
întreprindere, dar care se rezolvă la nivel de Consiliu de administraţie sau de Adunare
Generală a Acţionarilor, cum ar fi creşterile de capital, deciziile de investire, finanţările de
valori mari, etc. Bineînţeles, şi în cadrul acestor decizii departamentul financiar are un rol
covârşitor prin analizele pe care le pune la dispoziţie pentru facilitarea luării unei decizii.
Pe de altă parte, departamentele financiare realizează şi sarcini nefinanciare, cum ar fi
negocierea contractelor de asigurare, controlul încasărilor, plăţilor, etc.
Indiferent cine iniţiază şi coordonează activitatea financiară la nivelul întreprinderii
este esenţial faptul că această activitate presupune existenţa permanentă a unor fluxuri
financiare, pozitive şi negative, care să servească intereselor întreprinderii.
Întreprinderea privită ca un tot unitar apare ca un sistem care se autoreglează în
funcţie de mărimea parametrilor de intrare şi de ieşire. În cadrul fiecărei întreprinderi se
desfăşoară activităţi concrete, reale, cum ar fi activitatea de producţie, activitatea de
comercializare, care sunt urmate de activităţi de schimburi între agenţi economici pe bază de
monedă care dau naştere vieţii financiare a întreprinderii. Orice transfer între doi agenţi
economici se concretizează în două mişcări de sens contrar, una generată de transferul de
bunuri şi servicii, iar alta de transferul de monedă.
Cantităţile de bunuri sau monedă transferate într-o anumită perioadă între agenţii
economici se numeşte flux.
Fluxurile în cadrul întreprinderii pot fi:
fluxuri reale sau fizice (de bunuri şi servicii);
fluxuri financiare (de monedă sau înlocuitori).
Finanţele întreprinderii sunt organizate pentru a satisface realizarea obiectivului
activităţii în condiţii de rentabilitate. Pentru aceasta, nevoile de fonduri trebuie
dimensionate riguros, iar resursele acoperitoare cele mai avantajoase posibil trebuie
procurate la timp şi în cuantumul necesar. Formarea sau procurarea resurselor financiare
acoperitoare implică decizia de finanţare, care nu se poate lua decât corelând costurile
capitalului cu rentabilitatea proiectelor avute în vedere.
Fiecare din aceste categorii de resurse presupune costuri, fapt pentru care în cadrul
activităţii financiare este necesară o gestionare bună a fiecărei resurse în parte, respectiv
selecţionarea lor după criterii economice.
Fluxurile de intrare, denumite şi fluxuri pozitive sunt cele de formare a fondurilor
necesare finanţării proiectelor. Acestea sunt urmate, mai devreme sau mai târziu, de
fluxuri de ieşire, cum ar fi dividendele plătite acţionarilor, dobânzile şi rambursările de
credite, plata furnizorilor, plata impozitelor şi a taxelor etc..
Echilibrul dintre nevoile şi resursele acoperitoare este, alături de rentabilitate,
obiectivul cel mai important al finanţelor întreprinderii.
Finanţele întreprinderii au rolul de a supraveghea şi corecta operativ orice
dezechilibru iniţiind fluxuri corespunzătoare, de intrare sau de ieşire, înainte ca
dezechilibrul să ia forme ireparabile.
1
Realizarea unei stări de echilibru permanent reprezintă o condiţie esenţială ca
întreprinderea să-şi poată atinge obiectivul activităţii sale specifice, dar şi pentru realizarea
unei rentabilităţi optime, în conformitate cu cea previzionată. Dezechilibrele sunt în mare
parte generate de o proastă gestionare a întreprinderii. De aceea o bună activitate
financiară desfăşurată de departamentele specializate din întreprindere ca şi de
conducerea întreprinderii are un impact direct, nu numai asupra rezultatelor economice şi
financiare, dar şi asupra menţinerii unor raporturi de încredere cu partenerii de contracte,
cu banca, cu acţionarii, precum şi cu organele fiscale ale statului.
Figura 1.2
Deciziile de investire
Din perspectiva financiară a întreprinderii, o investiţie poate fi considerată orice
decizie de plată, care conduce la achiziţia unui activ, în vederea obţinerii de fluxuri de
trezorerie ulterioare, cu scopul final de creştere a valorii întreprinderii. Investiţia este opusă
consumului, acesta din urmă implică o diminuare a bogăţiei, o pierdere de valoare.
Creşterea valorii întreprinderii înseamnă, în termeni mai simpli, creşterea bogăţiei
proprietarilor întreprinderii. Pentru a avea ca rezultat creşterea bogăţiei, a valorii
întreprinderii, investiţia trebuie să genereze profit. Mai mult decât atât, pentru a se crea
valoare este necesar ca rentabilitatea investiţiei să fie superioară costului resurselor din
care se finanţează.
Avantajul acestei definiţii largi a investiţiilor este că pot fi încadrate în această
categorie toate activele corporale şi necorporale, industriale, comerciale sau financiare.
Astfel, obiectul achiziţionat poate fi atât un activ destinat producţiei de bunuri şi servicii, cât
şi un activ financiar deţinut în scop speculativ.
În urma deciziei de investiţii, portofoliul de active achiziţionat are o structura formată
din următoarele două componente:
(i) activele imobilizate sau activele fixe, care reprezintă componenta principală. Aici se
includ imobilizările necorporale, corporale şi financiare. Aceste tipuri de active sunt
asociate operaţiilor de investiţii şi sunt deţinute, de obicei, pe o perioadă relativ lungă;
(ii) activele circulante (stocuri, creanţe de exploatare, disponibilităţi), care constituie active
necesare operaţiilor de exploatare. În cazul majorităţii întreprinderilor, aceste tipuri de
active sunt supuse unei rotaţii rapide. Deşi în deciziile de investiţii, activele circulante
reprezintă o componentă accesorie, totuşi la luarea deciziei de a investi trebuie să se ţină
cont şi de aceste active. Dacă din valoarea activelor circulante deţinute de întreprindere
deducem datoriile antrenate de operaţiile de exploatare (în principal datoriile faţă de
furnizori), obţinem activul net de exploatare.
Logica deciziei de dezinvestire este identică cu cea a deciziei de investire.
Obiectivul îl constituie tot creşterea bogăţiei proprietarilor întreprinderii. Cu alte cuvinte,
dezinvestirea are loc atunci când fluxurile de trezorerie degajate de vânzarea unor active
primesc o utilizare mai rentabilă: fie prin reinvestirea lor în întreprindere, fie prin restituirea
lor aportorilor de fonduri (investitorilor).
Deciziile de finanţare
În general, deciziile de finanţare se referă la trei tipuri principale de decizii:
a) alegerea structurii de finanţare, prin care înţelegem cât din capitaluri vor
aparţine acţionarilor şi cât creditorilor financiari. Aceste decizii au o influenţă majoră
asupra dimensiunii riscului suportat de acţionari deoarece o creştere a gradului de
îndatorare măreşte riscul pentru acţionari;
b) politica de dividend, care constă în alegerea între reinvestirea profitului şi
distribuirea acestuia sub formă de dividende,
c) alegerea între finanţarea internă (autofinanţare) şi finanţarea externă
(capitaluri aduse de acţionari şi contractarea de datorii financiare)
Structura financiară, care rezultă din deciziile de finanţare, cuprinde capitalurile
proprii şi datoriile financiare.
Este important de reţinut faptul că datoriile financiare nu cuprind datoriile
determinate de operaţiile de exploatare (de exemplu datoriile faţă de furnizori). Ele
corespund datoriilor care fac obiectul unei remunerări explicite sub formă de cheltuieli
financiare (dobânzi), fixate contractual.
Acţionarii
Acţionarii sunt deţinătorii de titluri de proprietate asupra întreprinderii, aceste titluri
prezentându-se îndeosebi sub forma acţiunilor. Riscul pe care şi-l asumă acţionarii este
remunerat ca urmare a rezultatelor financiare pe care le va obţine întreprinderea. Ei
urmăresc o remunerare maximă pentru aportul lor, ţinând cont de riscul pe care şi-l
asumă, ceea ce echivalează cu maximizarea valorii titlurilor lor. Dacă acţiunile sunt cotate
la bursă, riscul se apreciază şi în funcţie de evoluţia cursurilor. Remunerarea acţionarilor
este dată dividendele şi evoluţia valorii titlurilor financiar, care sunt atât unul, cât şi celălalt,
factori aleatori.
Riscul legat de evoluţia valorii titlurilor financiare depinde de:
(i) dinamica mediului economic, ce afectează ansamblul întreprinderilor şi care este
cunoscut ca riscul de piaţă,
(ii) strategia urmată de întreprindere în materie de investiţii şi de finanţare, care
determină riscul specific de întreprindere.
În funcţie de natura riscului putem avea:
(a) riscul de exploatare
(b) riscul financiar
(c) riscul de faliment.
Riscul de exploatare, determinat de politica de investiţii, provine din fluctuaţiile rezultatului
din exploatare, Riscul financiar şi cel de faliment fiind determinate de politica de finanţare.
Riscul financiar este generat în principal de creşterea îndatorării, care măreşte volatilitatea
rezultatului final. Riscul de faliment rezultă din incapacitatea întreprinderii de a face faţă
plăţilor antrenate de datoriile exigibile.
Rentabilitatea cerută de acţionari depinde de riscul pe care şi-l asumă. O
întreprindere care prezintă, datorită politicii sale financiare, un risc mai ridicat, va trebui să
ofere, în contrapartidă o rentabilitate mai ridicată, dacă doreşte să obţină noi capitaluri de
la vechii sau noii săi acţionari.
Având în vedere riscurile precizate, rata de rentabilitate aşteptată de un acţionar
care investeşte într-o întreprindere, se compune astfel:
Rata cuvenită pentru capitalurile proprii = rata dobânzii fǎră risc
+ prima de risc de exploatare + prima de risc financiar + prima de risc de faliment
Conducătorii unităţii
În întreprinderile mici şi mijlocii este frecventă confuzia între persoanele care
conduc şi acţionari. Obiectivul urmărit, atât în calitate de calitate de conducător, cât şi cel
urmărit în calitate de acţionar concide, fiind legat de asigurarea rentabilităţii capitalurilor
investite şi de sustenabilitatea unităţii economice.
Totuşi, în cazul în care este vorba de aceeaşi persoană, conducătorul primeşte pe
de o parte, un salariu pentru funcţia sa de director şi pe de altă parte o remunerare în
calitatea sa de acţionar. Absenţa frecventă a distribuirii de dividende în întreprinderile mici
şi mijlocii nu înseamnă că rolul de acţionar nu este remunerat. Remunerarea capitalului
investit se realizează, adesea, printr-un salariu mai mare. Conducătorul care este şi
acţionar primeşte o remunerare superioară aceleia pe care ar primi-o ca salariat care nu
este şi acţionar sau beneficiază de alte avantaje.
În marile întreprinderi conducătorilor li se încredinţează de către acţionari rolul de a
conduce întreprinderea. Bineînţeles că obiectivul lor principal este să-şi conserve funcţia
de conducere, însă ei sunt constrânşi să conducă în conformitate cu interesul acţionarilor,
care dispun de diferite mijloace pentru a controla modul cum conducătorii gestionează
întreprinderea.
Creditorii
Creditorii pot fi creditori pentru exploatare sau creditori pentru investiţii, după cum
creanţele lor sunt legate de operaţii de exploatare sau de operaţii de investiţii realizate de
întreprindere.
Creditorii se asigură că valorile unor indicatori de performanţă economică şi
financiară nu au cote îngrijorătoare, care să tragă un semnal de alarmă asupra vitalităţii
întreprinderii. Aceste tipuri de creditori nu figurează explicit în reprezentarea structurii
financiare. Va trebui să fie studiate, in această structură, deciziile de finanţare referitoare
la contractele stabilite între întreprindere şi creditorii financiari.
Există trei categorii principale de creditori financiari:
(i) creditorii obligatari,
(ii) băncile / instituţiile financiare
(iii) agenţii economici care oferă spre închiriere diverse active.
Creditorii obligatari sunt cei ale căror creanţe apar sub forma unui titlu cotat pe piaţă şi
uşor negociabil, obligaţiunea. Numai marile întreprinderi au acces la piaţa obligaţiunilor.
Băncile şi diversele instituţii financiare sunt cele care care finanţează majoritatea
întreprinderilor. În al treilea rând, cei care dau cu chirie realizează operaţiile de finanţare
sub forma leasing- ului, care reprezintă un tip particular de împrumut.
Creditorii sunt remuneraţi pentru capitalul pe care îl pun la dispoziţia celui pe care îl
creditează printr-o dobândă stabilită contractual. El îşi recuperează, la scadenţă, capitalul
împrumutat. Creditorii nu sunt proprietari ai întreprinderii, de aceea şi remunerarea lor nu
depinde de rezultatele întreprinderii.
Creditorii financiari suportă trei tipuri de riscuri:
(a) riscul de fluctuaţie a ratei dobânzii
(b) riscul de variaţie a nivelului de preţ
(c) riscul de faliment
Primele două îşi găsesc originea în variaţia valorii creanţelor. O creştere a dobânzii
în viitor, antrenează o pierdere de oportunitate pentru creditori, care ar fi putut să-şi
plaseze fondurile cu o dobândă mai mare. În cazul în care împrumutul este de natură
obligatară, obligaţiunile a căror dobânda este mică vor avea un curs scăzut. Pe de altă
parte, o creştere a preţului obligaţiunilor în viitor conduce la o pierdere a puterii de
cumpărare pentru capitalul care urmează să fie dat cu împrumut. Există însă anumite
forme de împrumut care ţintesc protejarea creditorilor împotriva acestor două tipuri de risc.
Aceste forme de împrumut sunt obligaţiunile cu dobândă variabilă. Trebuie să precizăm că
cele două tipuri de risc, de fluctuaţie a ratei dobânzii şi de variţie a nivelului de preţ sunt
asumate chiar dacă împrumutul se face la o dobândă fără risc cum ar fi, de exemplu,
subscrierea de obligaţiuni emise de stat.
Al treilea tip de risc, este riscul de faliment, determinat de imposibilitatea
întreprinderii de a face faţă plăţilor legate de îndatorare. În cadrul relaţiei de împrumut
numai această componentă a riscului ţine de întreprindere şi face obiectul unei exigenţe
de remunerare din partea majorităţii creditorilor financiari, sub forma unei prime pentru
riscul de faliment.
Statul
Statul intervine la diferite niveluri ale circuitului financiar în funcţie de obiectivele
sale, între care menţionăm lupta contra inflaţiei, lupta contra şomajului. Aceste obiective
determină politica sa monetară. Există diverse pârghii prin care statul influenţează
ansamblul deciziilor financiare ale întreprinderilor, cu impact asupra variabilelor care stau
la baza previziunilor agenţilor economici, de exemplu modificarea fiscalităţii, care poate
afecta întreprinderile şi/sau particularii, modificarea ofertei şi a cererii de capital.
Statul are un dublu interes pentru prezentarea fidelă a patrimoniului, rezultatului şi
situaţiei financiare a întreprinderii prin documentele financiar-contabile anuale obligatorii.
Pe de o parte, prin instituţiile sectorului public el are misiunea de a efectua prelevări şi, pe
de altă parte, statului îi revine misiunea de a subvenţiona sau a ajuta diverse persoane
fizice sau juridice.
a. Ciclul de investire
Privită din perspectivă economică, investiţia constă în crearea capitalului tehnic (de
producţie) necesar realizării producţiei în cadrul ciclului de exploatare. Capitalul de
producţie este compus din active fizice, a căror utilizare poate fi abandonată atunci când
nu mai prezintă utilitate economică pentru întreprindere.
Durata de utilizare a echipamentelor de producţie (capitalului fix) sau durata de
viaţă economică depinde atât de caracteristici tehnice (durata de viaţă fizică a activului),
cât şi de considerente economice sau strategice (evoluţia contextului economic şi
tehnologic, politica generală). Ciclul de investiţii este, adesea, întrerupt prin cedarea sau
scoaterea din funcţiune a activelor înainte de sfârşitul duratei de viaţă.
Din punct de vedere financiar, investiţia se analizează ca o utilizare de monedă cu
scopul de a crea sau achiziţiona active fizice.
Fluxurile financiare care apar la momentul creării sau achiziţiei de capital de
producţie pot fi imediate sau eşalonate pe o perioadă scurtă (dacă intervine un credit
acordat de furnizori). În anumite cazuri, cum ar fi de exemplu construcţia unei hale
industriale, aceste fluxuri financiare de ieşire (plăţi) pot fi eşalonate pe o perioadă mai
lungă.
Activele fizice create sau achiziţionate sunt integrate în procesul de producţie al
întreprinderii. Durata lor de viaţă economică acoperă mai multe cicluri de exploatare
succesive în decursul cărora ele contribuie la producerea de bunuri şi servicii. Surplusul
monetar obţinut prin vânzarea acestor bunuri şi servicii trebuie să-i permită întreprinderii
să recupereze suma investită iniţial. O parte din moneda astfel recuperată trebuie să fie
repartizată pentru reînnoirea sau creşterea capitalului de producţie iniţial. Odată creat,
orice element al capitalului fix se depreciază, fie prin uzură fizică, fie prin uzură morală. De
aceea este foarte important ca întreprinderea să dispună de capitalul de producţie necesar
realizării strategiei sale industriale şi comerciale în fiecare stadiu al dezvoltării sale.
Acumularea de capital de producţie depinde de surplusul monetar degajat de
operaţiunile de exploatare şi reciproc.
Investiţia a fost prezentată ca procesul prin care întreprinderea creează sau
achiziţionează active industriale şi comerciale. Lărgind puţin orizontul, trebuie să
menţionăm că întreprinderea îşi poate mări potenţialul său economic şi într-o manieră
indirectă, prin controlul pe care îl poate exercita asupra altor întreprinderi. In acest caz,
investiţia constă în afectarea monedei pentru a achiziţiona active financiare, adică titluri
sau acţiuni ale altor societăţi.
Trebuie să facem distincţie între achiziţia de titluri determinată de o strategie
industrială sau comercială şi operaţiunile de plasament. Prima corespunde unei investiţii
indirecte, iar cea de-a doua nu este decât un arbitraj provizoriu între monedă şi o investiţie
financiară susceptibilă de a aduce venit, care este supusă logicii plasamentului financiar,
şi se încadrează în domeniul operaţiunilor financiare.
b. Ciclul de exploatare
Ciclul de exploatare poate fi definit ca ansamblul operaţiunilor realizate de
întreprindere pentru a-şi atinge obiectivul său esenţial, şi anume producerea de bunuri şi
servicii destinate vânzării.
c. Ciclul de finanţare
Ciclul de finanţare cuprinde operaţiunile prin care se primesc şi se acordă
împrumuturi precum şi achiziţiile de titluri de plasament şi de cedare a creanţelor. Durata
ciclului diferă în funcţie de scopul operaţiilor, care pot viza dezvoltarea întreprinderii,
investiţiile sau buna desfăşurare a ciclului de exploatare.
Prin acordarea unui împrumut are loc o transformare a monedei în activ financiar.
Evident, suma de bani încasată la finalizarea operaţiunii este mai mare decât cea dată cu
împrumut datorită dobânzilor încasate de la debitor, dobânzi care remunerează creditorul.
Există însă riscul de nerambursare, pe care creditorul şi-l asumă.
În cazul în care întreprinderea primeşte un împrumut, ea încasează monedă în
schimbul angajamentului de a rambursa împrumutul şi de a plăti dobânda care reprezintă
un cost concretizat într-o ieşire de monedă.
Achiziţia de titluri de plasament (acţiuni sau obligaţiuni) oferă posibilitatea
întreprinderii să încaseze venituri sub formă de dobânzi sau dividende. Cedarea titlurilor îi
permite să-şi reconstituie disponibilităţile băneşti iniţiale, sub rezerva unei diferenţe de preţ
(câştig sau pierdere din diferenţa de curs).
Acţiune – hârtie de valoare care atestă participarea la capitalul unei societăţi comerciale
şi care dă deţinătorul dreptul să primească dividende (cote părţi repartizate din profitul
obţinut de societatea comercială).