Comunicarea nonverbala este procesul de transmitere a informatiei fara a folosi

cuvinte. Cuprinde felul in care o persoana isi foloseste corpul, cum ar fi expresia
fetei, privirea, gesturi ale bratelor si ale mainilor, pozitia, si diferite miscari ale
picioarelor. Comunicarea nonverbala include, de asemenea, paralingvistica – adica
unele calitati cum ar fi tonul, ritmul, frecventa si vibratia; greseli de vorbire; si
pauze sau tacere. De foarte multe ori, intelegem sentimentele celorlalti tocmai prin
aceste aspecte ale comunicarii nonverbale. Exemple medicale frecvente sunt
tensiunea discursului in cazul pacientilor anxiosi sau hipomaniacali, tonul lipsit de
inflexiune al celor foarte deprimati. Pacientii bolnavi, de cele mai multe ori “au
vocea slabita”; putem masura starea sanatatii unei persoane dupa cum ii suna vocea
(“A trecut printr-o operatie, dar glasul ii suna bine!”).

O componenta importanta a comunicarii nonverbale implica spatiul de miscare,

adica pastrarea distantei: cat de mult ne apropiem fizic in timp ce vorbim cu
prietenii sau partenerii de afaceri, iubite sau pacienti.

Alte componente cum ar fi ingrijirea personala, imbracamintea, si mirosurile

(exemplu: transpiratia, alcoolul, tutunul) de asemenea ofera informatii despre
pacient fara a fi nevoie de cuvinte si va poate fi de ajutor in intelegerea mai buna a
situatiei. Chiar daca comunicarea nonverbala a pacientului este evidenta, acesta
este foarte probabil sa nu fie constient de ea. Asta nu inseamna ca mesajele
nonverbale sunt neconcludente; de fapt, pot fi chiar mai exacte decat mesajul
verbal, tocmai pentru ca sunt neintentionate si necenzurate. Cu toate ca este
interesant sa observi aspecte ale comunicarii nonverbale, te poti intreba ce sa faci
cu observatiile facute. Cautati consistenta; identificati comportamentele nonverbale
si decideti daca exista punte de legatura intre acestea si mesajul verbal transmis de
pacient. Cand aceste legaturi exista, comunicarea este mai mult sau mai putin
directa. Iar daca exista discrepante, trebuie facut un efort pentru descifrarea
mesajului corect.

Propria comunicare nonverbala necesita un nivel ridicat de constiinta de sine si

disciplina. Este deosebit de important modul in care reactionezi la anumite urgente
ce pot aparea in spital in timpul consultatiei. Trebuie sa arati ca atentia iti este
concentrata asupra pacientului privindu-l in ochi, pastrarea unei pozitii atente si o
aparenta neconstientizare a faptului ca, in alta parte, situatia este destul de grava.

Comunicarea non-verbală ar putea fi și prost înteleasă. Să presupunem că un

pacient în așteptarea diagnosticul sezizează în expresia feței asistentului o oarecare
îngrijoarare în momentul în care acesta dialogând cu medicul privește spre pacient.
Nu ar mai conta dacă discuția respectivă este sau nu despre pacientul în cauză,
informația non-verbală trasmisă de asistent în momentul fixării pacientului cu
privirea ar fi din start înțeleasă ca pe ceva rău, un diagnostic grav.
De asemenea trebuie să fim atenți și la mișcările corpului, elemente care se
observă ușor atunci cand comunicam non-verbal, poziția in care stă o anumită
persoana, felul în care dă mâna, lucrul în grabă, sunt gesturi care uneori ne pot
trăda sau pot fi interpretate prost daca nu sunt asociate și cu contextul în care s-a
făcut. Astfel poziția corpului (postura) oferă informații despre atitudine, emoție,
despre gradul de curtoazie sau căldură sufletească. O persoană dominantă tinde să
țină capul în sus și să privească în jos, iar opusul acestei posturi este bărbia în piept
și privirea în sus printre gene. Lucrul în grabă ar putea fi justificat în cazul unei
urgențe, dar nu și intr-o zi de lucru normală, o strângere de mână prea moale, ar
putea arăta dezinteres sau una prea tare, ar putea însemna amenințare, mâinile
încrucișate în unele contexte poate fi interpretat ca o barieră în comunicare, dar în
alte contexte ar putea fi o formă de confort sau pur și simplu că persoanei îi este
frig.
Ca asistenți medicali trebuie să ținem cont și de prosemică sau teoria distanțelor,
cum i se mai zice. Teoria distanțelor se referă la cât de aproape sau departe stăm de
cineva. Unele culturi acceptă o apropierea mai mare, iar alte culturi se pot șimți
chiar intimidate de un asemenea gest. De aceea, asistentul medical tebuie să știe că
exista 4 zone de comunicare:
 zona intimă - 0 - 45 cm (îndrăgostiți și prieteni apropiați)
 zona personală: 50 cm - 1.20 m (pentru convorbiri cu prietenii)
 zona socială 2m - 3 m (pemtru discuții formale, afaceri sau reuniuni)
 zona publica 3m - 10 m sau mai mult (pentru prezentări în auditoriu)
Prin asta se explică cât de greu se poate controla partea non-verbala și atunci cănd
este prost înțeleasă poate provoca mai mult stress sau poate determina pe cineva să
ia decizii greșite.
În completarea posturii vine atitudinea care de exemplu este mai greu de observat,
dar s-a observat că persoanele care ocupă poziții importante au în general o poziție
relaxată, sigură, expansiva, iar în momentul in care au de luat o decizie importantă
sunt dominatoare, datorită modificării secreției hormonale prin creșterea
teststeronului și scaderea cortizolului.