Curs - Faptele de Comert

CURS - FAPTE DE COMERŢ
Clasificarea faptelor de comerţ.
Criteriul folosit pentru clasificarea faptelor de comerţ va fi însăşi reglementarea dată

de Codul comercial. Astfel faptele de comerţ se clasifică în:
- fapte de comerţ obiective (art. 3 Cod comercial);
- fapte de comerţ subiective (art. 4 Cod comercial);
- fapte de comerţ unilaterale sau mixte (art. 56 Cod comercial)1.
Faptele de comerţ obiective.
Noţiunea faptelor de comerţ obiective.
Faptele de comerţ obiective sunt acele acte şi operaţiuni prevăzute în art. 3 din
Codul comercial şi pe care legiuitorul le-a calificat comerciale datorită naturii lor şi pe
motiv de ordine publică2 independent de calitatea persoanei care le săvârşeşte3.
Clasificarea faptelor de comerţ obiective.
Faptele de comerţ obiective sunt reglementate de art. 3 din Codul comercial şi se

caracterizează prin aceea că în majoritatea lor sunt activităţi economice şi mai puţin acte
juridice4. Pentru acest motiv acestea se vor clasifica pe criterii economice, care au la bază
obiectul şi funcţia economică a operaţiunilor în cauză5. Analizând faptele de comerţ
obiective în funcţie de obiectul şi funcţia lor economică rezultă că ele pot fi clasificate în
trei grupe:
a) operaţiuni de interpunere în circulaţia bunurilor şi a valorilor;
b) întreprinderi comerciale;
c) acte juridice şi operaţiuni conexe (accesorii).
1
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 32; S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, M. G. Lăstun, Drept comercial,
Editura Oscar Print, Bucureşti, 2000, p. 38.
2
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 32.
3
M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I , p. 32.
4
E. Popa, Drept comercial, Editura Servo-Sat, Arad, 1997 , p. 15.
5
Operaţiunile de interpunere în circulaţia bunurilor şi a valorilor.
Fac parte din această grupă cumpărarea-vânzarea comercială, închirierea

bunurilor cumpărate şi operaţiunile de bancă şi schimb.
Cumpărarea-vânzarea comercială.
Această faptă de comerţ obiectivă prevăzută în art. 3 al.1 şi 2 din Codul comercial
este operaţiunea cea mai des folosită în activitatea comercială. În acelaşi timp ea este şi
cel mai ilustrativ exemplu de aplicare dualistă a codurilor consacrată de art. 1 din Codul
comercial6. Această aplicaţiune este consecinţa nedefinirii de către Codul comercial a
vânzării şi în acest caz, apelând la prevederile art. 1294 din Codul civil vom defini că
vânzarea “este o convenţie prin care două părţi se obligă între sine, una de a transmite
celeilalte proprietatea unui lucru şi aceasta a plăti celei dintâi preţul lui”. Criteriul pe care-
l vom folosi pentru a distinge între vânzarea civilă şi cea comercială este funcţia
economică şi anume interpunerea în circulaţia bunurilor.
Potrivit art. 3 din Codul comercial, pct. 1 şi 2 sunt considerate a fi comerciale:
“1. Cumpărările de producte sau de mărfuri spre a se revinde fie în natură, fie după ce se
vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea şi cumpărarea spre a
se revinde, de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ;
2. Vânzările de producte, vânzările şi închirierile de mărfuri în natură sau lucrate şi
vânzările de obligaţiuni ale statului sau alte titluri de credit circulând în comerţ, când vor
fi fost cumpărate cu scop de revânzare sau închiriere”.
Comercialitatea cumpărării-vânzării comerciale.
Intenţia de a revinde care-l animă pe cumpărător adică de a nu păstra pentru sine

ceea ce el a cumpărat reprezintă trăsătura caracteristică a cumpărării-vânzării comerciale.
Şi în cazul închirierii lucrului cumpărat intenţia de a închiria trebuie să existe în momentul
încheierii contractului. Chiar dacă cumpărătorul a avut ca scop revânzarea şi el renunţă şi
6
I. Turcu, op. cit., vol. I, p. 56.
închiriază ori invers, comercialitatea operaţiunii se menţine pentru că intenţia de
revânzare sau închiriere a existat în momentul încheierii contractului7.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească intenţia de revânzare sau închiriere pentru
a fi o trăsătură caracteristică a cumpărării-vânzării comerciale sunt:
a) intenţia să existe în momentul cumpărării cu menţiunea că cel care cumpără bunuri
pentru uzul său personal ori al familiei sale nu face o operaţiune comercială8. Această
concluzie se desprinde din prevederile art. 5 Cod comercial potrivit cu care: “Nu se
poate considera ca faptă de comerţ cumpărarea de producte sau de mărfuri ce s-ar face
pentru uzul sau consumaţiunea cumpărătorului, ori a familiei sale, de asemenea
revânzarea acestor lucruri…”.
Cât priveşte bunul nu are nici o relevanţă dacă el există sau este unul viitor9. De
altfel în comerţ se întâlnesc frecvent situaţii în care se revând sau se închiriază
bunuri chiar dacă ele încă nu există. Un exemplu l-ar putea constitui cel practicat în
S.U.A. şi anume de a închiria pentru turism cosmic nave spaţiale care încă nu au
fost fabricate.
Cumpărarea în scopul revânzării sau al închirierii îşi păstrează caracterul comercial
chiar dacă ulterior cumpărătorul îşi schimbă intenţiile hotărând bunăoară să doneze
bunul10.
b) intenţia să fie de a afecta bunul cumpărat, unui scop comercial şi nu unuia civil.
O astfel de condiţie nu se va socoti că a fost îndeplinită când un agricultor doreşte să
vândă grâul obţinut pe terenul său sau cel cultivat de dânsul şi cumpără în acest scop saci,
nici când pictorul cumpără vopsele şi pânză spre a le vinde sub forma unui tablou unicat
şi nici atunci când sculptorul cumpără marmură pe care o vinde ca statuie unicat 11.
Cumpărările enumerate mai sus sunt accesorii realizării unui scop civil şi prin urmare ele
nu vor putea fi calificate drept comerciale. Opiniem că intenţia de a cumpăra în scop de
revânzare sau închiriere trebuie să aibă ca principală motivaţie afectarea bunului unui
scop comercial şi nu trebuie să privească în principal bunul.
7
M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 36.
8
9
10
M. A. Dumitrescu, op..cit., vol. I, p. 37.
11
c) intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să fie manifestată expres ori tacit ori să fie
prezumată conform art. 4 Cod comercial, în virtutea calităţii de comerciant a
cumpărătorului12.
Cu privire la această condiţie în literatura de specialitate s-au conturat două opinii:
- cea a lui Cesare Vivante potrivit cu care intenţia de revânzare sau închiriere trebuie să
fie făcută cunoscută celeilalte părţi contractante, fie în urma unei declaraţii exprese, fie
să reiasă din circumstanţe externe, din cantitatea şi calitatea mărfurilor, din modul de
plată, din locul unde s-a încheiat afacerea, din profesiunea comercială a cumpărătorului13;
- cea a lui M.A.Dumitrescu14 care susţine că părerea lui C.Vivante este inadmisibilă
pentru că ea nu se bazează nici pe textul legii şi nici pe principiile dreptului comercial.
În ce ne priveşte considerăm că opinia15 potrivit căreia în lipsa unei declaraţii
exprese făcută de cumpărător vânzătorului, actul nu este comercial nu poate fi primită
pentru că o astfel de abordare conduce la concluzia că, acela care a făcut o profesiune
obişnuită din cumpărarea în scop de revânzare sau de închiriere, nedeclarându-şi intenţia
vânzătorului, nu dobândeşte calitatea de comerciant pentru că pentru el actul ar avea
natură civilă. O astfel de viziune ar infirma un principiu unanim recunoscut şi anume că
dobândirea calităţii de comerciant este rezultatul săvârşirii de fapte de comerţ obiective
cu caracter profesional şi nu rodul unei declaraţii formale.
Obiectul cumpărării-vânzării comerciale.
Cumpărarea-vânzarea comercială poartă numai asupra unor bunuri mobile, prin

aceasta înţelegându-se nu numai bunuri mobile corporale (producte, mărfuri, materii
prime, produse finite şi semifinite etc.) ci şi bunuri mobile incorporale (fonduri de comerţ,
valori mobiliare, creaţii intelectuale etc.).
Într-adevăr, Codul comercial în art. 3 al.1 şi 2 prevede că obiect al cupărării-vânzării
12
I. Turcu, op. cit., p. 59-60.
13
C. Vivante, Traite de droit commercial, vol. I, p. 130 şi urm.
14
M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 42 şi urm.
15
C. Vivante, op. cit.,vol. I, p. 130 şi urm.
comerciale sunt productele16, mărfurile17 şi titlurile de credit18.
Din textul celor două alineate ale art. 3 din Codul comercial rezultă că legiuitorul
nu reglementează decât operaţiunile care au ca obiect bunurile mobile. Aceasta pentru că
el a eliminat alineatul al treilea din Codul comercial italian care i-a servit ca sursă de
inspiraţie, şi a trecut la contractul de report care în codul italian figurează la alineatul al
patrulea iar în Codul comercial român acesta figurând la alineatul al treilea19. Eliminarea
conduce la concluzia că nu s-a dorit a se considera cumpărarea de imobile în scop de
revânzare ca o faptă de comerţ20. Această concepţie urmează a suferi în viitor modificări
în sensul introducerii într-o nouă reglementare în rândul faptelor de comerţ şi a cumpărării
de imobile în scop de revânzare în cazul când este evidentă intenţia de speculaţiune cu
astfel de bunuri. Bunurile cumpărate pot fi vândute în starea în care se găseau în
momentul cumpărării sau asupra lor se pot face anumite manopere prin care să li se
sporească valoarea. Astfel lemnul cumpărat poate fi transformat în furnir şi vândut ca
atare sau sub formă de mobilă, metalul poate fi transformat prin prelucrare într-un produs
semifinit sau finit, pielea animalelor poate fi transformată în produse de pielărie cum ar
fi încălţăminte, haine etc.
Considerăm că fac fapte de comerţ şi aceia care în mod frecvent cumpără
autoturisme uzate, le repară şi le revând pentru că ei au cumpărat în mod evident spre a
revinde după ce vor fi pus în lucru bunul în cauză.
Închirierea bunurilor cumpărate. Leasingul.
Aşa cum rezultă din textul art. 3 al.1 şi 2 din Codul comercial, cumpărările de
bunuri mobile nu se fac numai în scop de revânzare dar şi de închiriere. Comerciantul
este acela care, în funcţie de cerinţa pieţei şi interesul său, va opta fie spre a revinde bunul
ori a-l închiria.
Desigur, trebuie să fie considerat a fi act de comerţ şi subînchirierea bunului
16
Productele numite în Regulamentul organic şi zaherele sunt produsele naturale ale pământului obţinute
prin cultură sau exploatare directă precum şi produsele animalelor (St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 34).
17
Mărfurile sunt bunurile rezultate ca urmare a unui proces de fabricaţie şi sunt destinate consumului.
18
Titlurile de credit sunt înscrisuri în baza cărora titularii lor au calitatea de a exercita drepturile specificate
în cuprinsul lor (St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 34). În cazul titlurilor de credit, dreptul este încorporat în
document, ajungându-se astfel ca acesta să dobândească o valoare de hârtie-valoare, care poate fi obiect de
proprietate, de drepturi reale, precum şi de operaţiuni juridice (P. V. Pătraşcu, O. Sachelarie, Titlurile de
credit în comerţul internaţional, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1975, p. 9).
19
20
M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p.52.
închiriat în acest scop21.
Cu privire la operaţiunile de leasing, art. 1 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997
republicată prevede că ele sunt operaţiuni „prin care o parte, denumită locator/finanţator,
transmite pentru o perioadă determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui
proprietar este celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi
periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing
locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a
cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.
Utilizatorul poate opta pentru cumpărarea bunului înainte de sfârşitul perioadei de
leasing, dacă părţile convin astfel şi dacă utilizatorul achită toate obligaţiile asumate prin
contract”.
Prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 51/1997 republicată se aplică şi în situaţia în care
o persoană juridică îşi vinde echipamentul industrial unei societăţi de leasing, pentru a-l
utiliza în sistem de leasing, cu obligaţia de răscumpărare (art. 22).
Obiect al operaţiunilor de leasing vor fi, potrivit art. 1 alin. 2 din Ordonanţa
Guvernului nr. 51/1997 republicată:
- bunuri imobile;
- bunuri mobile de folosinţă îndelungată, aflate în circuitul civil, cu excepţia
înregistrărilor pe bandă audio şi video, a pieselor de teatru, manuscriselor, brevetelor
şi a drepturilor de autor.
Echipamentul industrial sau construcţiile pot fi utilizate în sistem leasing de către mai
mulţi utilizatori, societăţi comerciale, dacă între acestea s-a încheiat un contract care poate
avea ca scop realizarea în comun a unei construcţii sau folosinţa comună a bunurilor
anterior menţionate.
În cazul operaţiunilor de leasing poate avea calitatea de:
a) finanţator, numai o societate de leasing, persoană juridică română
sau străină;
b) utilizator, orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.
Dacă doreşte să devină parte într-un contract de leasing, utilizatorul trebuie să se
adreseze unei societăţi de leasing cu o ofertă fermă, însoţită de lista cuprinzând bunurile
care vor constitui obiectul contractului de leasing, precum şi de acte din care să rezulte
situaţia sa financiară.
21
R. P. Vonica, op. cit., p. 287.
Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 republicată conferă utilizatorului dreptul de a-şi alege,
cu acordul prealabil al finanţatorului, furnizorul bunurilor precum şi societatea de
asigurări unde acestea urmează să fie asigurate (art. 5 ).
Obligaţiile părţilor în cadrul operaţiunilor de leasing vor fi stipulate într-un
contract de leasing. Drepturile şi obligaţiile minimale ale părţilor sunt cele prevăzute de
art. 9 şi 10 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 republicată., ceea ce înseamnă că ele
nu sunt limitate numai la cele prevăzute de art. 9 şi 10. Astfel, potrivit prevederilor art. 9,
locatorul/finanţatorul se obligă:
să respecte dreptul utilizatorului de a alege furnizorul potrivit necesităţilor;
să încheie contract de vânzare-cumpărare cu furnizorul desemnat de utilizator, în
condiţiile expres formulate de către acesta;
să încheie contract de leasing cu utilizatorul şi să transmită acestuia, în temeiul
contractului de leasing, toate drepturile derivând din contractul de vânzare-cumpărare, cu
excepţia dreptului de dispoziţie;
să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului, care constă în posibilitatea de a opta pentru
prelungirea contractului sau pentru achiziţionarea ori restituirea bunului;
să îi garanteze utilizatorului folosinţa liniştită a bunului, în condiţiile în care acesta a
respectat toate clauzele contractuale;
să asigure, printr-o societate de asigurare, bunurile oferite în leasing.
Utilizatorul, potrivit prevederilor art. 10, se obligă:
să efectueze recepţia şi să primească bunul la termenul stipulat în contractul de leasing;
să exploateze bunul conform instrucţiunilor elaborate de către furnizor şi să asigure
instruirea personalului desemnat să îl exploateze;
să nu greveze de sarcini bunul care face obiectul contractului de leasing fără acordul
finanţatorului;
să efectueze plăţile cu titlu de rată de leasing în cuantumul valoric stabilit şi la termenele
prevăzute în contractul de leasing;
să suporte cheltuielile de întreţinere şi alte cheltuieli care decurg din contractul de leasing;
să îşi asume pentru întreaga perioadă contractului, în lipsa unei stipulaţii contrare,
totalitatea obligaţiilor care decurg din folosirea bunului direct sau prin prepuşii săi,
inclusiv riscul pierderii, distrugerii sau avarierii bunului utilizat, din cauze fortuite, şi
continuarea plăţilor cu titlu de rată de leasing până la achitarea integrală a valorii
contractului de leasing;
să permită finanţatorului verificarea periodică a stării şi a modului de exploatare a bunului
care face obiectul contractului de leasing;
să îl informeze pe finanţator, în timp util, despre orice tulburare a dreptului de proprietate,
venită din partea unui terţ;
să nu aducă modificări bunului fără acordul finanţatorului;
să restituie bunul în conformitate cu prevederile contractului de leasing.
Utilizatorul, în temeiul contractului de leasing, are dreptul:
a) de acţiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamaţiilor privind livrarea, calitatea,
asistenţa tehnică, service-ul necesar în perioada de garanţie şi postgaranţie;
b) de a exercita acţiunile posesorii faţă de terţi (at. 12);
c) la daune-interese în cuantum egal cu valoarea reziduală a bunului sau cu valoarea sa
de circulaţie, calculată la data expirării contractului de leasing, dacă finanţatorul nu
respectă dreptul său de opţiune (art. 16);
d) de a păstra folosinţa bunului până la expirarea contractului de leasing, chiar dacă bunul
în cauză a fost vândut de către finanţatorul parte în contract unui alt finanţator (art. 17).
Finanţatorul, în temeiul contractului de leasing, are dreptul:
a) de a rezilia unilateral contractul de leasing cu daune-interese în cazul în
care utilizatorul refuză să primească bunul în termenul stipulat în contract sau dacă acesta
se află în stare de reorganizare judiciară şi/sau faliment (art. 14 alin. 1);
b) de a rezilia contractul în ipoteza în care utilizatorul nu execută obligaţia
de plată a ratei de leasing timp de două luni consecutive, caz în care utilizatorul este
obligat să restituie bunul, să plătească ratele scadente cu daune interese, dacă în contract
nu se prevede altfel (art. 15).
Societăţile de leasing pot dobândi ca urmare a perfectării unui contract de leasing, având
ca obiect utilizarea unei construcţii sau realizarea şi utilizarea unei construcţii:
a) dreptul de folosinţă sau de achiziţie a terenului pe care se efectuează
lucrarea de către antreprenor;
b) dreptul irevocabil de achiziţie a construcţiei la expirarea contractului
de leasing (art. 24).
Societatea de leasing nu răspunde:
a) dacă bunul ce face obiectul contractului de leasing nu este livrat utilizatorului (art. 14
alin. 2);
b) faţă de terţi, pentru prejudiciile provocate prin folosinţa bunului de către utilizator, din
momentul încheierii contractului de leasing şi până la expirarea acestuia şi reintrarea sa
în posesia bunului (art. 18).
Drepturile reale ale societăţii de leasing (finanţatorul) asupra bunului folosit de
utilizator în temeiul unui contract de leasing sunt opozabile:
a) judecătorului-sindic, în situaţia în care utilizatorul este supus reorganizării judiciare
şi/sau falimentului potrivit Legii nr. 85/2006;
b) lichidatorului numit în condiţiile Legii nr. 31/1990 republicată, când utilizatorul
societate comercială se află în dizolvare şi/sau lichidare (art. 13).
Orice locator sau utilizator este obligat să înscrie în evidenţele sale următoarele date:
a) valoarea de intrare a bunurilor la momentul încheierii contractului;
b) suma totală a ratelor de leasing aferente contractului într-un exerciţiu financiar, inclusiv
cuantumul lor indexat, dacă părţile au prevăzut în contract actualizarea periodică a ratelor;
- pentru leasingul financiar rata de leasing va fi calculată ţinându-se cont de valoarea
de intrare şi de dobânda de leasing aferentă, eşalonată pe perioada derulării
contractului; achiziţiile de mijloace fixe sunt tratate ca investiţii, fiind supuse
amortizării în conformitate cu actele normative în vigoare;
- pentru leasingul operaţional rata de leasing va fi calculată ţinându-se cont de valoarea
de intrare a bunului, de beneficiul stabilit de părţi şi de amortizarea unei părţi din
valoarea acestuia; regimul de amortizare va fi stabilit de părţi, de comun acord, în
conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului
imobilizat în active corporale şi necorporale, republicată;
c) calculul şi evidenţierea amortizării bunului ce face obiectul
contractului se vor efectua, în cazul leasingului operaţional, de către
finanţator, iar în cazul leasingului financiar, de către utilizator;
d) evaluarea la data închirierii bilanţului contabil a ratelor rămase de
rambursat (art. 20 din O.G. nr. 51/1997 republicată).
Aceste operaţiuni se vor face distinct, după natura bunului obiect al operaţiei de
leasing.
Ordonanţa Guvernului nr. 51/1997 conţine o dispoziţie cu privire la publicitatea
operaţiunilor de leasing. Astfel orice contract de leasing având ca obiect utilizarea
bunurilor imobile se va înscrie în Cartea funciară – partea a III-a, din registrul cadastral
de publicitate imobiliară de la biroul judecătoriei în a cărei rază teritorială de activitate
este situat bunul respectiv.
În ipoteza în care au intervenit schimbări în ce priveşte sediul utilizatorului sau al
finanţatorului, ori schimbări cu privire la situaţia juridică a bunului, finanţatorul şi
utilizatorul trebuie să procedeze la rectificare în Cartea funciară şi la oficiul registrului
comerţului.
Societatea de leasing este interesată în a efectua publicitatea operaţiunilor de
leasing prevăzute în Cap VI, întrucât în caz contrar ea nu va putea opune creditorilor săi
contractul încheiat cu utilizatorul.
Operaţiunile de bancă şi schimb valutar.
Principalele acte normative care reglementează aceste operaţiuni sunt:

- Legea nr. 58/1998, legea bancară;
- Legea nr. 101/1998, privind Statutul Băncii Naţionale a României.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 58/1998 “Activitatea bancară în România se
desfăşoară prin Banca Naţională a României şi prin alte bănci.
Prin lege se poate autoriza desfăşurarea activităţii bancare şi de către alte persoane
juridice cu respectarea principiilor prezentei legi”.
Legea bancară se aplică băncilor, persoane juridice române, constituite ca societăţi
comerciale, precum şi sucursalelor din România ale băncilor, persoane juridice străine.
Banca Naţională a României este banca centrală a statului român (art. 1 al.1) şi are ca
obiectiv fundamental asigurarea stabilităţii monedei naţionale, pentru a contribui la
stabilitatea preţurilor (art. 2 al.1 din Legea nr. 101/1998).
În art. 8 din Legea nr. 58/1998 se dispune că: “Băncile, persoane juridice române,
şi sucursalele băncilor străine pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordate următoarele
activităţi:
a) acceptarea de depozite;
b) contractarea de credite, operaţiuni de factoring şi scontarea efectelor de comerţ,
inclusiv forfetare;
c) emiterea şi gestiunea instrumentelor de plată şi credit;
d) plăţi şi decontări;
e) leasingul financiar;
f) transferul de fonduri;
g) emiterea de garanţii şi asumarea de angajamente;
h) tranzacţii în cont propriu sau în contul clienţilor cu:
- valută;
- instrumente financiare derivate;
- metale preţioase, obiecte confecţionate din acestea, pietre preţioase;
- valori mobiliare;
i) intermedierea şi plasarea de valori mobiliare şi oferirea de servicii legate de
acestea;
j) administrarea de portofolii ale clienţilor, în numele şi pe riscul acestora;
k) custodia şi administrarea valorilor mobiliare;
l) depozitar pentru organismele de plasament colectiv de valori mobiliare;
m) închirierea de casete de siguranţă;
n) consultanţa financiar-bancară;
o) operaţiuni de mandat.
Băncile pot desfăşura activităţile prevăzute de legislaţia privind valorile mobiliare
şi bursele de valori prin societăţi distincte, specifice pieţei de capital, care vor funcţiona
sub reglementarea şi supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, cu
excepţia activităţilor care, potrivit acestei legislaţii, pot fi desfăşurate în mod direct de
către bănci.
Operaţiunile de leasing financiar vor fi desfăşurate de bănci prin societăţi
distincte, constituite în acest scop”.
Băncile nu vor putea desfăşura, aşa cum se prevede în art. 53 din legea bancară,
următoarele activităţi:
a) angajarea în tranzacţii de bunuri mobile şi imobile. Se exceptează tranzacţiile cu astfel
de bunuri, necesare desfăşurării activităţii şi pentru folosinţa asociaţilor, precum şi
tranzacţiile cu bunuri mobile şi imobile dobândite ca urmare a executării creanţelor
băncii.
Bunurile mobile şi imobile dobândite ca urmare a executării silite a creanţelor
altele decât cele necesare desfăşurării activităţilor şi pentru folosinţa salariaţilor, se vând
de către bancă în termen de un an de la data dobândirii lor.
Pentru bunurile imobile, termenul poate fi prelungit cu aprobarea Băncii Naţionale a
României.
b) achiziţionarea propriilor acţiuni sau gajarea lor în contul datoriilor băncii. Se
exceptează răscumpărarea acţiunilor proprii în vederea reducerii capitalului social, care
face obiectul unei aprobări prealabile a Băncii Naţionale a României;
c) acordarea de împrumuturi sau furnizarea altor servicii clienţilor, condiţionată de
vânzarea sau cumpărarea acţiunilor băncii;
d) acordarea de credite garantate cu acţiunile emise de bancă;
e) primirea în depozite, titluri sau alte valori, când banca se află în încetare de plăţi;
f) angajarea în acceptarea de depozite, dacă majoritatea depozitelor provine de la angajaţii
băncii. Se exceptează operaţiunile fondurilor de plasament şi alte operaţiuni financiare
bazate pe principiul mutualităţii”.
Rezumând cele arătate privitor la operaţiunile de bancă şi cele valutare se poate

afirma că ele sunt în număr de patru şi anume22:
- operaţiuni active, de depozite la vedere şi la termen, în cont, în numerar şi cu
titluri;
- operaţiuni active, de acordare de credit;
- operaţiuni accesorii: cumpărare, vânzare, custodie şi administrare de active
monetare, transferuri, operaţiuni de clearing şi alte operaţiuni de virament, pe cont propriu
sau în contul terţilor, precum şi primirea de titluri în gaj sau în păstrare;
- operaţiuni conexe: operaţiuni valutare, operaţiuni cu metale preţioase sau
cu obiecte confecţionate din acestea şi cu alte valori cu grad mare de lichiditate;
plasamentul, subscrierea, gestionarea, păstrarea şi comerţul cu titluri; consulting bancar;
garanţii, mandatări sau alte activităţi care pot fi asumate pe cont propriu sau în contul
clienţilor.
Potrivit art. 1 din Normele nr. 1/1999 ale Băncii Naţionale ale României privind
registrul bancar, băncile persoane juridice române şi sucursalele băncilor străine, care au
fost autorizate să funcţioneze pe teritoriul României, vor fi înmatriculate într-un registru,
denumit în continuare registru bancar, ţinut de Banca Naţională a României în sistem
computerizat. Acest registru are caracter public şi se află la sediul central al Băncii
Naţionale a României.
Înmatricularea în registrul bancar nu înlătură obligaţia de înregistrare a băncilor
comerciale în registrul comerţului pentru că ele sunt comercianţi şi au această obligaţie
profesională şi legală.
. Întreprinderile comerciale.
Noţiunea şi caracteristicile întreprinderii.
Ca şi în cazul faptelor de comerţ, Codul comercial român nu dă o definiţie a
22
I. Turcu, op. cit., vol. I, p. 69. Problematica este abordată în amănunt în I. Turcu, Operaţiuni şi contracte
bancare, Editura Lumina Lex, ediţia a II-a, Bucureşti, 1995.
întreprinderii mulţumindu-se numai a le enumera. Astfel în art. 3 din Codul comercial
sunt enumerate următoarele întreprinderi:
- de furnitură ( pct. 5);
- de spectacole publice ( pct. 6);
- de comisioane, agenţii şi oficiuri de afaceri ( pct. 7);
- de construcţii ( pct. 8);
- de fabrici, manufactură şi imprimerie ( pct. 9);
- de editură, librărie şi obiecte de artă ( pct. 10);
- de transporturi de persoane sau de lucruri, pe apă sau pe uscat ( pct. 13);
- de asigurări ( pct. 17);
- depozitele în docuri, silozuri şi antrepozite ( pct. 20).
Lipsa unei definiţii legale se află la originea formulării mai multor definiţii
aleîntreprinderii comerciale. Aceste definiţii se consideră în mod tradiţional că au ca
elemente comune coexistenţa a trei factori: natura, munca şi capitalul23. Astfel,
întreprinderea a fost definită ca fiind un organism economic în fruntea căreia se găseşte
factorul uman, întreprinzătorul, al cărui risc constă în punerea în joc a capitalului său sau
al altora, al muncii sale sau împreună cu a altora”24.
În literatura de specialitate franceză întreprinderea a fost definită ca fiind un
ansamblu de mijloace materiale şi umane, coordonate şi organizate în vederea realizării
unui obiectiv economic determinat25.
De asemenea, întreprinderea a fost definită ca un organism economic şi social; ea
constituie o organizare autonomă a unei activităţi, cu ajutorul factorilor de producţie
(forţele naturii, capitalul şi munca) de către întreprinzător şi pe riscul său, în scopul
producerii de bunuri şi servicii, destinate schimbului, în vederea obţinerii unui profit26.
Pornind de la definiţia dată putem afirma că întreprinderea are următoarele
caracteristici:
23
R. Petrescu, op. cit., p. 33.
24
I. N. Finţescu, Curs de drept comercial, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 45.
25
Alfred Jauffret, Jacques Mestre, op. cit., p. 107.
26
- este o activitate economică desfăşurată în condiţiile legii;
- întreprinzătorul subordonează forţa de muncă şi mijloacele materiale scopului
său care este profitul; activitatea economică reprezintă numai mijlocul prin care se
realizează scopul;
- profitul este probabil pentru că orice activitate comercială are ca asociat nelipsit,
riscul.
Considerând27 întreprinderea ca faptă de comerţ rezultă că actele legate de
organizarea şi funcţionarea acesteia au natura comercială.
Un aspect asupra căruia dorim să insistăm este acela că noţiunea de întreprindere-fapta
de comerţ nu se poate confunda cu cea dată întreprinderii ca unitate de bază a economiei
naţionale28 de către economia politică chiar dacă există elemente comune. De aceea
apreciem că atâta timp cât criteriul pentru determinarea calităţii de comerciant îl
constituie exercitarea faptelor de comerţ prevăzute exemplificativ în art. 3 din Codul
comercial, noţiunea de întreprindere în sens juridic rămâne actuală şi necesară.
Clasificarea întreprinderilor.
În literatura de specialitate întreprinderile enumerate în art. 3 din Codul comercial

au fost clasificate în două grupe şi anume29:
- întreprinderi de producţie (industriale), care includ întreprinderile de construcţii ( pct.
8) şi întreprinderile de fabrici, manufactură şi imprimerie ( pct. 9). În această grupă au
fost incluse recent de către jurisprudenţă şi întreprinderile de editură30 ( pct. 10);
- întreprinderile de prestări servicii şi anume întreprinderile de furnituri ( pct. 5);
întreprinderile de spectacole publice ( pct. 6); întreprinderile de comisioane; agenţii şi
oficii de afaceri ( pct. 7); întreprinderile de librărie şi obiecte de artă ( pct. 10);
întreprinderile de transport ( pct. 13); întreprinderile de asigurări ( pct. 17 şi pct. 18);
întreprinderile de depozite în docuri, silozuri şi antrepozite ( pct. 20).
27
28
Gh. Creţoiu, V. Cornescu, I. Bucur, Economie politică, Editura “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1993, p. 116.
29
30
Întreprinderile de construcţii (art. 3 pct. 8 din Codul comercial).
Întreprinderile de construcţii pot avea ca obiect al activităţii lor construcţia de

case, biserici, poduri, şosele, căi ferate, obiective militare, terasamente, porturi, străzi,
desecări, canalizări, construcţia de aeroporturi, reparaţii şi modernizări ale unor
construcţii31. O astfel de întreprindere este comercială chiar şi atunci când materialele
necesare sunt puse la dispoziţia constructorului de către beneficiarul construcţiei32, sau
când s-a contractat cu statul, unităţile sale administrativ-teritoriale ori cu un particular33.
Nu săvârşeşte faptă de comerţ acela care-şi procură singur materialele şi cu eforturi
proprii ridică o construcţie pentru că acesta nu speculează interesul altei persoane, iar
dacă ulterior el se hotărăşte să vândă construcţia ori terenul pe care a construit împreună
cu construcţia, actul său are natură civilă.
De asemenea întreprinderile de construcţii vor fi comerciale chiar dacă ele aparţin
statului sau unităţilor sale administrativ teritoriale sub forma unor regii autonome ori
societăţi comerciale (art. 1 al.2 din Legea nr. 26/1990) 34.
Toate35 contractele legate de executarea unei lucrări de construcţii de către o
întreprindere de construcţii au natură comercială36. Astfel jurisprudenţa a statuat că şi
concesionarea37 a unor lucrări publice constituie faptă de comerţ.
Întreprinderile de fabrică şi de manufactură (art. 3 pct. 9 din Codul comercial).
În literatura de specialitate s-au dat definiţii atât întreprinderii de fabrică cât şi

celei de manufactură.
31
32
Art.3 al.8 nu se face nici o deosebire între cazul când materialul întrebuinţat s-a dat de proprietar sau s-a
procurat de întreprinzător. Dacă este cert, că atunci când materialul este procurat de constructor, actul este
comercial, deoarece în acest caz el speculează asupra acestui material, pe care-l cumpără spre a-l revinde
proprietarului, şi în cazul când materialul este al proprietarului, nu poate fi îndoială, că actul este comercial,
pentru că aci întreprinzătorul speculează asupra muncii lucrătorilor (C.A.Craiova, I, nr. 11 din 15 iunie
1892 citată de E. Antonescu, op. cit., vol. I, p. 94).
33
34
35
36
Întreprinderile de construcţiuni sunt fapte de comerţ (art. 3 alin. 8 C. com.), şi obligaţiunile izvorâte din
asemenea fapte supun pe codebitori la plata solidară a sumelor datorate (art. 42 C.com). Erezii însă ai unui
codebitor solidar nu răspund de întreaga datorie decât proporţional cu partea ereditară a fiecăruia (Cas.II,
nr. 185, 2 oct. 1895, Buletinul Curţii de casaţie, 1895 , p. 1212).
37
Concesiunea chiar şi parţială a unei construcţiuni de drum de fier, cuprinzând nu numai mişcarea şi
săparea terenului, ci şi opera de artă de orice specie, este un act de comerţ (Cas. Neapole, 23 mai 1886,
citată de E. Antonescu, op. cit., vol. I, p. 97).
Întreprinderea de fabrică a fost definită ca aceea ce are ca obiect “transformarea
produselor teritoriale (extractive sau agricole) fie ca formă, pe cale mecanică, fie ca
substanţă, pe cale chimică; această transformare are loc în stabilimente unde un număr de
oameni lucrează contemporan şi periodic, cu ajutorul predominant al maşinilor”38.
Acelaşi autor defineşte întreprinderea de manufactură arătând că ea are acelaşi scop cu
întreprinderea de fabrică, că lucrătorii îşi desfăşoară activitatea în ateliere, însă cu
diferenţa, după cum însuşi manufacturile o exprimă, că aici joacă mai mare rol munca
manuală39.
Aşadar deosebirea între cele două întreprinderi este dată nu de numărul de
salariaţi, ci de importanţa pe care o are în realizarea obiectului de activitate factorul tehnic
reprezentat de maşini, utilaje etc.
Chiar dacă în prezent asistăm, la o “mecanizare” masivă a tuturor activităţilor economice,
nu putem nega că deşi mai puţine la număr, întreprinderile de manufactură există. Ele
sunt specifice unor anumite activităţi deosebit de profitabile cum ar fi confecţionarea
covoarelor, a bijuteriilor, a unor bunuri unicat.
Întreprinderile de fabrici şi manufactură sunt comerciale chiar şi atunci când materialele
pe care le pun în lucru sunt ale beneficiarului40.
Întreprinderile de imprimerie şi editură (art. 3 pct. 9 şi pct. 10 din Codul

comercial)
Am abordat împreună întreprinderea de imprimerie cu cea de editură pentru că:
38
39
40
- amândouă desfăşoară aceeaşi activitate41;
- amândouă sunt întreprinderi de producţie.
Încadrarea întreprinderii de editură în categoria celor de producţie şi nu în cea a celor de
prestări de servicii este corectă întrucât principala preocupare a unei edituri este de a tipări
iar alte activităţi le considerăm auxiliare principalei sale activităţi.
În acelaşi sens, Curtea Supremă de Justiţie a decis42 că întreprinderile de editură
au fost şi rămân activităţi de producţie: “Prin decizia 276050 din 18 octombrie 1993,
Ministerul Finanţelor a respins contestaţia formulată de societatea comercială “E. M.”
S.R.L Braşov, privind modul de soluţionare a cererii acesteia de scutire de la plata
impozitului pe profit.
S-a precizat în cuprinsul deciziei respective că, societatea comercială se
încadrează în categoria unităţilor prestatoare de servicii, care nu pot beneficia de
prevederile art. 5 lit.a din Legea nr. 12/1991.
Împotriva acestui act administrativ jurisdicţional a declarat recurs, conform art. 4 din
Legea nr. 29/1990, Societatea Comercială “E. M.” SRL.
Recurenta a susţinut că în mod greşit Ministerul Finanţelor a respins contestaţia, deoarece
în cadrul activităţii pe care o desfăşoară, tipărirea unor publicaţii are o pondere de 95%
faţă de 1% cât reprezintă prestările de servicii (publicitate). Ca atare, existau temeiuri
suficiente pentru a aprecia că, fiind vorba de o activitate industrială, nu datorează
impozitul pe profit pe o perioadă de 5 ani. Critica este întemeiată.
Cu xerocopia statutului Societăţii Comerciale “ E. M.” SRL, anexă la dosar, se
atestă că obiectul activităţii acesteia se limitează la editarea de publicaţii, comerţ exterior
şi servicii. Pentru îndeplinirea obiectivelor sale, recurenta îndeplineşte operaţiuni
specifice, între care se regăsesc cele de editare a publicaţiei centrale “Ecran magazin”,
editarea de suplimente ale revistei, de cărţi şi reviste, transporturi de mărfuri cu mijloacele
41
Dicţionarul enciclopedic ilustrat “Cartea românească”, autori I. A. Candrea şi Gh. Adamescu, Editura
“Cartea românească” S.A., Bucureşti, 1931 dă următoarele sensuri cuvintelor:
- imprimerie: tipar, arta de a tipări; localul unde se tipăreşte; tipografie (p. 607);
- edita: a publica, a tipări; a scoate de sub tipar (o carte, o gravură, o compoziţie muzicală etc.) (p. 450)
- editură: faptul de a edita şi rezultatul acestei activităţi; librărie care editează o carte (p. 450)
Dictionarul de neologisme, Ediţia a II-a, autori F. Marcu si C. Manea, Editura Ştiinţifică, Bucuresti, 1966,
dă următoarele sensuri cuvintelor:
- imprima: a lăsa urme prin apăsare; a tipări; a întipări; a întipări desene pe pânză (p. 376);
- imprimerie: tipografie; atelier de imprimat ţesături.
Vom observa că Dicţionarul de neologisme adaugă un sens nou cuvântului “imprimerie” dar aceasta nu
aduce nici o modificare de substanţă pentru că este irelevant mijlocul de imprimare cât şi suportul pentru
calificarea dată
42
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia contencios administrativ, decizia nr. 52 din 24 ianuarie 1994, Revista
de drept comercial nr. 4/1994, p. 78-79.
proprii.
Potrivit constatărilor care au fost consemnate în procesul-verbal de control financiar, în
perioada de la 1 ianuarie-30 septembrie 1993 societatea comercială a efectuat operaţiuni
scutite de plata impozitului pe profit în proporţie de peste 95%.
Prin prestare de serviciu se înţelege acea activitate îndeplinită în vederea realizării
unui anumit scop, altul decât obţinerea unui produs.
Aşadar interpretarea restrictivă dată de Ministerul Finanţelor principalului obiect de
activitate a recurentei astfel cum este el precizat în statut, nu poate fi acceptată, deoarece
contravine semnificaţiei reale a noţiunii mai sus amintite, pe de o parte, iar pe de altă
parte, ignoră, tocmai acele activităţi care deţin ponderea, începând cu aprovizionarea cu
hârtie de ziar, alte materiale necesare tipăririi şi până la operaţiunile care asigură
imprimarea publicaţiilor sau transportul produsului finit.
În sprijinul acestei concluzii pot fi invocate însă şi argumente deduse din analiza
clasificării făcute de Comisia Naţională pentru Statistică, potrivit căreia, activitatea
editurilor şi a poligrafiei este de domeniul industriei, clasele 2211 şi 2212.
Rezultă deci, ca editura nu este încadrată într-o activitate de prestare de servicii,
de vreme ce nu realizează o prestaţie.
Ea a fost şi rămâne un ansamblu de activităţi executate de autori, tehnoredactori, tipografi
şi concretizată într-un produs finit, respectiv publicaţiile destinate publicului.
Faţă de considerentele expuse urmează a se admite recursul şi a se dispune
desfiinţarea actului administrativ jurisdicţional, în sensul admiterii contestaţiei şi al
constatării că recurenta este scutită de impozit pe profit, timp de 5 ani, conform art. 5 lit.a
din Legea nr. 12/1991”.
Aşa cum s-a pronunţat doctrina43, autorul care-şi publică o singură carte, nu face
fapte de comerţ chiar dacă editarea este făcută cu ajutorul unui editor şi difuzarea se face
cu ajutorul unui întreprinzător44. Asupra operei sale autorul are drepturile conferite prin
Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.
. Întreprinderile de furnituri (art. 3 pct. 5 din Codul comercial).
Potrivit art. 3 pct. 5 din Codul comercial sunt considerate ca fapte de comerţ
obiective “Orice întreprinderi de furnituri”.
43
44
Din analiza acestui text de lege rezultă că legiuitorul nu a înţeles să limiteze obiectul
întreprinderii de furnituri. Desigur, această îngăduinţă a legii nu trebuie înţeleasă ca o
renunţare de a mai aplica prevederile art. 5 din Codul civil. Prin urmare obiectul
întreprinderii de furnituri poate fi oricare, cu condiţia să nu deroge de la legile care
interesează ordinea publică şi bunele moravuri.
De asemenea, se consideră că prevederile art. 3 pct. 5 din Codul comercial trebuie
interpretate şi în sensul că faptele de comerţ izolate45, care nu implică prezenţa
întreprinzătorului şi a întreprinderii nu constituie întreprinderi de furnituri, chiar dacă sub
aspectul conţinutului lor se aseamănă cu aceasta.
Întreprinderea de furnituri este definită ca acea activitate organizată prin care
întreprinzătorul, în schimbul unui preţ stabilit anticipat, asigură prestarea unor servicii
sau predarea unor produse la anumite termene succesive46.
Obligaţia asumată de această întreprindere are ca specific că ea nu se execută dintr-o dată,
ci succesiv, la anumite termene fixate prin contract sau ori de câte ori beneficiarul are
nevoie, la un preţ prestabilit. Astfel, printr-un contract de furnitură, furnizorul se obligă
să asigure tensiune în reţea în aşa fel încât beneficiarul să poată să o folosească oricând
are nevoie şi în orice cantitate. Cererea de a se furniza energie electrică se materializează
prin pornirea aparatelor şi a echipamentelor electrice urmând ca la intervale stabilite prin
contract a se plăti, la preţul convenit anterior, costul energie furnizate. Faptul că
întreprinderea de furnituri reactualizează preţul convenit la încheierea contractului nu
afectează esenţa acestui act juridic.
Specificul contractului de furnitură şi care-l deosebeşte de contractul de vânzare-
cumpărare sau locaţiune de lucrări este47 executarea sistematică şi reiterată a prestaţiilor,
cu vocaţie de stabilitate în timp.
În literatura de specialitate se arată, în mod corect, referitor la natura juridică a
contractului de furnitură că el este un contract sui-generis pentru că poate avea ca obiect
atât prestarea de servicii (obligaţia de a face) cât şi transmiterea dreptului de proprietate
asupra unor produse (obligaţia de a da)48.
Au fost considerate întreprinderi de furnituri cele care furnizează energie electrică, gaz
metan, energie termică, asigură curăţenia localităţilor etc49. Jurisprudenţa a statuat că nu
45
M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 75-76.
46
St. D. Cărpenaru, op. cit, p. 42.
47
I. Turcu, op. cit, vol. I, p. 93.
48
49
sunt astfel de întreprinderi pensioanele50, şcolile51 şi spitalele52.
Pentru a aduce un plus de clarificare asupra contractului de furnitură găsim utilă
a reda o decizie53 mai veche a Curţii de apel Bucureşti: “Contractul de furnitură se
caracterizează prin livrările succesive făcute într-un termen determinat, în schimbul unui
preţ unic stabilit în momentul încheierii convenţiei. Nu sunt contracte de furnitură unde
din lipsa mijloacelor de transport se prevede ca livrarea să nu se facă dintr-o dată. Aceste
contracte, deşi cu livrare succesivă nu sunt contracte de furnitură. Contractul de furnitură
este acela cu o livrare succesivă în care părţile au înţeles ca livrarea să aibă caracter de
periodicitate”.
Când predarea se face la un singur termen, contractul este de vânzare-cumpărare
şi nu un contract de furnitură54
Când un proprietar sau un cultivator câştigă spre exemplu, o licitaţie spre a furniza
producte la anumite termene, la un preţ stabilit de la bun început, şi acestea provin de pe
pământul său sau cel cultivat de dânsul, actul are natură civilă.
Întreprinderile de spectacole publice (art. 3 pct. 6 din Codul comercial).
Întreprinderea de spectacole publice poate fi definită ca acea activitate prin care

întreprinzătorul, în schimbul unui profit, oferă publicului producţii artistice sau sportive55.
Pot constitui obiectul unei asemenea întreprinderi: instituţiile de spectacole şi
concerte: teatrele-dramatice, lirice, de balet, de estradă, de păpuşi şi marionete, operele,
operetele, filarmonicile, orchestrele simfonice, formaţiile corale, circurile, formaţiile şi
ansamblurile artistice de muzică şi dansuri; activitatea de exploatare de filme
cinematografice pentru public, organizarea de competiţii sportive, videotecile,
discotecile, hipodromurile, biliard, jocuri de noroc, organizarea de spectacole televizate,
difuzarea de programe radio etc.
Ca şi în cazul întreprinderii de furnituri, şi în cel al întreprinderii de spectacole, trebuie să
fim în prezenţa întreprinzătorului şi întreprinderii pentru a fi incidente dispoziţiile art. 3
pct. 6 din Codul comercial. Anumite persoane pot fi autorizate în condiţiile Decretului-
50
Ap.Buc.VI, Dec.fisc.4 din 20 ian 1940, Pandectele române 1940, Supl.fisc.45
51
Trib.Ilfov IV sent. 57 din 17 ian 1925, Pandectele române 1925, III, 71
52
Trib.Bruges, 18 iulie 1920, Pandectele române, 1927, III, 9
53
C.Ap.Buc.IV dec. 202, decembrie 1941, Jurisprudenţa generală, 1942 , p. 42
54
55
lege nr. 54/1990 să organizeze serviciile de spectacole, turism şi sport (anexa 1, Hotărârea
Guvernului nr. 201/1990).
Specific întreprinderilor de spectacole publice, este că ele speculează asupra
curiozităţii publicului procurându-i distracţii. Întreprinzătorul speculează asupra
talentului artiştilor, dar şi a muncii celorlalte persoane angajate de el, pentru realizarea
spectacolului, toate acestea pentru a-şi asigura pentru sine un profit.
Când un artist dă, spre exemplu, unul sau mai multe spectacole singur, fără a
angaja munca şi talentul altor persoane, mulţumindu-se a-şi pune în valoare doar propriul
talent nu face o faptă de comerţ.
În ipoteza în care mai mulţi artişti se asociază pentru a produce un spectacol, în mod
evident, suntem în prezenţa unei fapte de comerţ, mai exact în prezenţa unei întreprinderi
de spectacole publice pentru că apare factorul de organizare, de coagulare a talentului şi
a resurselor materiale comune.
Dacă se organizează spectacole de binefacere, deşi toate actele şi faptele juridice legate
de pregătirea şi desfăşurarea acestei activităţi au caracter comercial, ele sunt accesorii
scopului de a ajuta o persoană, un grup de persoane, o fundaţie deci nu se îndeplineşte
finalitatea faptei de comerţ adică obţinerea unui profit pentru întreprinzător.
Când se afirmă că un asemenea spectacol a fost în realitate o faptă de comerţ,
lămurirea situaţiei rămâne la suverana apreciere a instanţei de judecată.
Întreprinderile de comision, agenţii şi oficii de afaceri (art. 3 pct. 7 din Codul

comercial).
Codul comercial român face referire asupra comisionului în art. 3 pct. 7 şi în art.
405-412. Astfel în art. 3 pct. 7 comisionul este analizat ca obiect de activitate al
întreprinderii de comisioane, pe când în art. 405-412 este prezentat ca un contract,
varietate a contractului de mandat comercial (mandatul comercial fără reprezentare)56.
Art.3 pct. 7 din Codul comercial are în vedere exclusiv ipoteza unei întreprinderi şi
declară faptă de comerţ o astfel de activitate57. Întreprinderile de comision îşi vor realiza
obiectul încheind contracte de comision în temeiul cărora vor trata, în calitate de
comisionari, afaceri comerciale în socoteala comitetului (art. 405 din Codul comercial).
Dacă are loc o operaţiune de intermediere ca o acţiune singulară, izolată, în afara
56
57
M. A. Dumitrescu, op. cit, vol. I, p. 87.
unei întreprinderi, ea va fi comercială numai dacă priveşte o operaţiune comercială58.
Agenţiile sau oficiile de afaceri, ca întreprinderi comerciale, realizează intermedierea
între comerciant şi client59.
Agenţiile de afaceri sunt întreprinderi complexe60. Ele au un obiect de activitate
complex cum ar fi: încasarea creanţelor (factoring), atragerea de clienţi, publicitatea,
agenţii de voiaj şi turism, administrarea de patrimonii, obţinerea de informaţii cu caracter
comercial, expertiză industrială, agenţii matrimoniale etc. Cu privire la administrarea
(girarea) afacerilor altor persoane, s-a reţinut că: “Întreprinderea de agenţii de afaceri şi
reprezentanţe de comerţ, din care art. 3 al.7 Cod comercial face un fapt de comerţ de sine
stătător, deşi constă din girarea afacerilor altor persoane, este cu totul distinctă de
întreprinderile acelor persoane” 61.
Sediile secundare ale unor societăţi comerciale poartă denumirea de oficii (art. 7
lit. g; art. 8 lit. l din Legea nr. 31/1990). Este limpede că activitatea acestora nu cade sub
incidenţa art. 3 pct. 7 din Codul comercial pentru că acesta reglementează întreprinderile
de oficii în afaceri şi nu subunităţile unei persoane juridice.
Întrucât stabilirea naturii juridice a operaţiunilor de intermediere constituie o
chestiune de fapt62, urmează ca determinarea să se facă prin cercetarea voinţei părţilor şi
în funcţie de calificarea dată, calitatea întreprinzătorului intermediar63 ar putea fi aceea a
unui comisionar, mandatar sau mijlocitor.
Întreprinderile de librărie şi de vânzare a operelor de artă (art. 3 pct. 10 din

Codul comercial).
Întreprinderea de librărie este o întreprindere de prestări de servicii numai dacă nu

i se dă sensul de întreprindere care editează cărţi.
Ca întreprindere de prestări de servicii întreprinderea de librărie are ca obiect de
activitate vinderea diferitelor tipărituri cu precădere cărţi pe care le-a cumpărat, le-a
primit în depozit sau în comision.
Întreprinderile de vânzare a operelor de artă au ca obiect punerea la îndemâna persoanelor
58
59
60
R. P. Vonica, op. cit, p. 340.
61
Tribunalul Iaşi, I, 24 martie 1923, Jurisprudenţa generală, 1923, p.296.
62
63
interesate să dobândească rezultatul muncii artiştilor64. Aceasta poate fi concretizat în
picturi, gravuri, sculpturi, goblenuri etc.
Codul comercial instituie o condiţie pentru ca întreprinderile de librărie şi obiecte de artă
să fie considerate fapte de comerţ şi anume altul decât autorul sau artistul să-şi vândă
tipăritura sau opera de artă (art. 3 pct. 10). Aceasta înseamnă că legiuitorul cere ca
întreprinzătorul să joace rolul de intermediar între autor sau artist şi consumatorul de carte
ori de artă. Pe cale de consecinţă dacă autorul îşi vinde singur opera el nu săvârşeşte o
faptă de comerţ.
Întreprinderile de transport persoane sau lucruri (art. 3 pct. 13 din Codul

comercial).
Transportul este o activitate care constă în deplasarea în spaţiu a unor persoane

sau mărfuri65. Codul comercial român reglementează numai transporturile de persoane
sau lucruri pe apă şi pe uscat. Cartea a II-a a Codului comercial român este intitulată
“Despre comerţul maritim şi despre navigaţiune” (art. 490-694).
Pentru că legea cere existenţa unei întreprinderi, urmează că o operaţiune izolată
de transport care nu întruneşte condiţiile unei întreprinderi nu este supusă prevederilor
art. 3 pct. 13 din Codul comercial.
Pentru a fi considerată faptă de comerţ obiectivă nu se poate cere ca întreprinzătorul să se
ocupe în mod obişnuit, profesional de transportul de persoane sau bunuri66. El poate
organiza şi pune în funcţiune o întreprindere de transport când apare o oportunitate şi
numai cu o astfel de ocazie cum ar fi de exemplu deplasarea unui grup masiv de suporteri
la o anume întrecere sportivă, vizitarea unui târg sau a unei expoziţii. De altfel legea nici
nu cere ca mijloacele de transport terestre, navale sau aeriene să fie proprietatea
întreprinzătorului. Singura condiţie legală este ca actul întreprinzătorului să aibă
caracterul unei întreprinderi67. În caz de litigiu urmează să se aprecieze de către instanţele
de judecată dacă suntem sau nu în prezenţa unei întreprinderi.
Considerând întreprinderea de transport o faptă de comerţ obiectivă urmează că
64
Arta este o formă a activităţii umane care are drept scop producerea unor valori estetice, folosind mijloace
cu caracter specific. (V. Breban, Dicţionar al limbii române contemporane de uz curent, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p. 36).
65
O. Căpăţînă, Contractul comercial de transport, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1995, p. 32
66
67
M. A. Dumitrescu, op. cit, vol. I , p. 132.
toate actele făcute în scopul realizării obiectului de activitate au natură comercială. În
acest sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa: “Din actele obiective de comerţ prevăzute la art.
3, unele sunt izolate, altele precum întreprinderile, cuprind un grup complex de acte sau
fapte, organizate în scopul de a desfăşura o activitate economică continuă. Când
legiuitorul comercial, în art. 3 pct. 13, enumera şi întreprinderile de transport ca acte de
comerţ, a înţeles a socoti ca acte obiective de comerţ toate actele care servesc a constitui
o asemenea întreprindere, a o exploata sau lichida şi prin urmare, ca obligaţiuni de natură
comercială toate obligaţiunile care derivă din întreg acest complex de acte. Dat fiind
caracterul obiectiv comercial al întreprinderii de transport complexul de acte ce le
compun şi obligaţiunile ce derivă din ele păstrează caracterul comercial”68.
Pentru a se realiza transportul de persoane şi bunuri între întreprinderea de
transport şi expeditor se încheie un contract de transport. Aceasta este convenţia prin care
o parte, cărăuşul-profesionist, se obligă, în schimbul unei remuneraţii, să efectueze o
deplasare de persoane sau de bunuri pe o anumită distanţă, cu un vehicul corespunzător69.
Potrivit art. 1470 pct. 2 din Codul civil, contractul de transport se încadrează în sfera
locaţiunii de servicii (locatio operis faciendi) numai că această clasificare cu caracter
tradiţional, provenită din dreptul roman, nu mai corespunde exigenţelor actuale când este
evident că un contract de transport nu mai este o simplă închiriere de lucrări70.
În funcţie de natura transportului respectiv, rutier, pe căile ferate, naval, aerian,
reglementarea se face prin acte normative specifice.
Întreprinderile de asigurare (art. 3 pct. 17 din Codul comercial).
Codul comercial român prevede în art. 3 că sunt considerate fapte de comerţ

asigurările terestre, chiar mutuale, în contra daunelor şi asupra vieţii ( pct. 17) precum şi
asigurările chiar mutuale, contra riscurilor navigaţiunii.
Contractul de asigurare este un contract aleatoriu prin care o parte (persoană fizică sau
juridică) numită asigurat, se obligă să plătească periodic celeilalte părţi numită asigurator,
o anumită sumă de bani (prima de asigurare) în schimbul obligaţiei pe care şi-o asumă
asiguratorul de a suporta riscurile ce decurg din producerea în viitor a unor evenimente
68
Cas.I, dec.100 din 2 oct. 1940, Pandectele Române, 1941, III, p. 47.
69
O. Căpătînă, op. cit, p. 26.
70
O. Căpătînă, op. cit, p. 27-29.
determinate , prejudiciabile pentru asigurat (calamităţi naturale, accidente etc.)71.
Contractul de asigurare urmăreşte ca finalitate înlăturarea consecinţelor negative generate
de realizarea riscului asigurat, care este evenimentul viitor, posibil dar incert la momentul
perfectării acestui contract şi care periclitează potenţial bunurile ori patrimoniul sau viaţa
ori sănătatea unei persoane72.
În raport de modalitatea de suportare a daunei asigurările pot fi cu primă sau
mutuale73.
Prima de asigurare este o sumă de bani (remuneraţia) pe care o plăteşte asiguratorul
(contractantul) asiguratorului pentru asumarea riscului (preţul asigurării)74.
Asigurarea mutuală75 se realizează între mai multe persoane expuse unor riscuri
similare, toate părţile contractante (asociaţii) obligându-se la plata primei de asigurare –
numită în această materie cotizaţie – în vederea constituirii unui fond comun, din care
urmează să se plătească, la survenirea cazului asigurat, îndemnizaţia de asigurare
asociatului în cauză sau altor persoane îndreptăţite. Specific asigurărilor mutuale este că
fiecare parte contractantă are o dublă calitate şi anume acea de asigurator şi asigurat, iar
prin încheierea unui astfel de contract de asigurare mutuală nu se urmăreşte realizarea de
beneficii (profit) ci numai partajarea riscurilor între asociaţi76.
Reglementarea asociaţiilor de asigurare mutuală este dată de Codul comercial în art. 257-
263.
În prezent nici un alt act normativ specific nu face referire la asociaţia de asigurare
mutuală.
Constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale specializate în
asigurări sunt reglementate de Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi
supravegherea asigurărilor, iar asigurările şi reasigurările sunt reglementate de Legea nr.
136/1995.
Potrivit art. 3 alin. 1 din Legea nr. 32/2000 activitatea de asigurare se grupează în:
asigurări de viaţă şi asigurări generale.
Potrivit Ordinului nr. 3/2001 al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea
în aplicare a Normelor nr. 3/2001 privind clasele de asigurare care pot fi practicate de
71
M. N. Costin, M. C. Costin, op. cit., p. 278.
72
M. N. Costin, M. C. Costin, op. cit, p. 279.
73
74
F. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editura Actami, Bucureşti, 1996, p. 386.
75
F. Deak, op. cit., p. 399.
76
F. Deak, op. cit., p. 399-400.
societăţile de asigurare:
A. Clasele aferente asigurărilor de viaţă sunt următoarele:
a) Asigurări de viaţă:
- asigurarea de supravieţuire;
- asigurarea de deces;
- asigurarea mixtă de viaţă;
b) Anuităţi (asigurări de tip rentă);
c) asigurări de viaţă suplimentare, care cuprind: asigurări de vătămări corporale din
accidente, asigurări de incapacitate de muncă cauzate de un accident, asigurări de deces
rezultat dintr-un accident;
2. Asigurări de căsătorie şi de naştere;
3. Asigurări de viaţă legate de investiţii, pentru care expunerea la riscul de investiţii este
transferată asiguratului;
4. Asigurări permanente de sănătate, administrate la fel ca asigurările de viaţă;
5. Asigurări de capitalizare, care cuprind: asigurări de viaţă cu prima unică, asigurări de
viaţă cu prima eşalonată.
B. Clasele aferente asigurărilor generale sunt următoarele:
1. Asigurări de accidente şi boală, inclusiv accidente şi boli profesionale, pentru care se
pot acorda atât despăgubiri financiare, în natură sau mixte (financiare şi în natură), cât şi
despăgubiri pentru vătămări corporale suferite de persoane în timpul transportului;
2. Asigurări de sănătate, pentru care se pot acorda atât despăgubiri financiare sau în
natură, cât şi mixte (financiare şi în natură);
3. Asigurări de mijloace de transport terestru, altele decât cele feroviare, care acoperă
orice daună suferită de vehiculele terestre, cu motor şi altele decât cele cu motor;
4. Asigurări de mijloace de transport feroviar, care acoperă orice daună suferită de
vehiculele ce se deplasează sau transportă mărfuri sau persoane pe calea ferată;
5. Asigurări de mijloace de transport aerian, care acoperă orice daună suferită de
vehiculele aeriene care se deplasează sau transportă mărfuri sau persoane pe linie aeriană;
6. Asigurări de mijloace de transport naval, care acoperă orice daune suferite de
vehiculele maritime, fluviale, lacustre sau pentru canale navigabile, construite, amenajate
şi echipate pentru a pluti, a se deplasa, a transporta mărfuri sau persoane, precum şi pentru
a executa lucrări tehnice;
7. Asigurări de bunuri în tranzit inclusiv mărfuri transportate, bagaje şi orice alte bunuri,
care acoperă orice daună suferită de bunurile în tranzit sau de bagaje oricare ar fi mijlocul
de transport;
8. Asigurări de incendii şi calamităţi naturale, care acoperă orice daună parţială sau totală
cauzată proprietăţilor şi bunurilor, altele decât cele menţionate la pct. 3-7, cauzate de
incendiu, cutremur, inundaţie, alte calamităţi naturale etc;
9. Alte asigurări de daune la proprietăţi, asigurări care acoperă orice daună parţială sau
totală suferită de proprietăţi sau bunuri, altele decât cele menţionate la pct. 3-8, cauzate
de grindină sau îngheţ şi de alte evenimente;
10. Asigurări de răspundere civilă pentru autovehicule, care se referă atât la asigurarea
obligatorie de răspundere civilă, internă, pentru pagubele produse terţilor prin accidente
de autovehicule, cât şi la asigurarea de răspundere civilă auto, externă, carte verde, care
acoperă orice răspundere rezultată din producerea unor prejudicii produse unor terţe
persoane din utilizarea autovehiculelor, inclusiv răspunderea transportatorului;
11. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport aerian, prin care se acoperă
orice răspundere rezultată prin producerea unor prejudicii produse unor terţe persoane
prin utilizarea mijloacelor de transport aerian, inclusiv răspunderea transportatorului;
12. Asigurări de răspundere civilă pentru mijloace de transport naval, destinate acoperirii
oricărei răspunderii rezultate prin producerea unor prejudicii produse unor terţe persoane
prin utilizarea mijloacelor de transport maritim, fluvial, lacustru sau pe canale navigabile,
inclusiv răspunderea transportatorului;
13. Asigurări de răspundere civilă generală, care acoperă orice răspundere rezultată prin
producerea unor prejudicii produse unor terţe persoane, altele decât cele menţionate la
pct. 10-12;
14. Asigurări de credite şi garanţii, care au ca obiect acoperirea riscurilor de
insolvabilitate generală, de credit de export, de vânzare în rate, de credit ipotecar, de credit
agricol, precum şi de garanţii directe sau indirecte;
15. Asigurări de pierderi financiare, care acoperă riscuri de pierderi din: utilizare,
insuficienţa veniturilor, pierderi cauzate de timpul nefavorabil, pierderi din beneficii,
cheltuieli comerciale neprevăzute, menţinerea cheltuielilor generale, pierderea valorii de
piaţă, pierderi de rentă sau alte venituri, pierderi comerciale indirecte, altele decât cele
menţionate mai sus, precum şi pierderi necomerciale sau alte pierderi financiare;
16. Asigurări de protecţie juridică, care au ca obiect suportarea cheltuielilor cu procedura
judiciară şi oferirea altor servicii care decurg din acoperirea asigurării, cum ar fi:
recuperarea pagubei suferite de asigurat printr-o procedură civilă sau penală, apărarea ori
reprezentarea asiguratului într-o procedură penală, administrativă sau împotriva unei
reclamaţii îndreptate împotriva acestuia;
17. Asigurări de asistenţă turistică, prin care se acoperă riscul de asistenţă oferită
persoanelor aflate în dificultate în cursul unor deplasări sau al unei absenţe de la domiciliu
sau de la locul reşedinţei permanente.
Potrivit prevederilor art. 11 alin. 1 din Legea nr. 32/2000, activitatea de asigurare în
România se poate exercita numai de:
a) societăţi pe acţiuni, societăţi mutuale, filiale ale unor asiguratori străini, constituite ca
persoane juridice române, autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor potrivit
procedurii reglementate la art. 12;
b) sucursale ale unor asiguratori, persoane juridice străine, autorizate de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor potrivit procedurii reglementate la art. 12.
Potrivit art. 6 al.1 din Codul comercial, “asigurările de lucrări sau stabilimente care nu
sunt obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ numai în ce
priveşte pe asigurător”. Prin urmare asigurările de persoane de orice fel sunt de natură
civilă pentru asigurat, chiar dacă el are calitatea de comerciant - persoană fizică -, întrucât
asigurarea de persoane vizează persoana asiguratului ca persoană fizică şi este străină de
profesiunea acestuia77.
Pentru că asigurarea are caracter mixt (este comercială pentru asigurător şi civilă pentru
asigurat) putem să afirmăm că dacă s-a îndeplinit condiţia din ipoteză şi atunci suntem în
prezenţa unui fapt de comerţ unilateral (mixt). Codul comercial în art. 56 dispune cu
privire la faptele de comerţ mixte că: “Dacă un act este comercial numai pentru una din
părţi, toţi contractanţii sunt supuşi cât priveşte acel act legii comerciale”.
Depozitele în docuri şi antrepozite (art. 3 pct. 20 din Codul comercial).
Codul comercial prevede în art. 3 pct. 20 că sunt considerate fapte de comerţ

obiective: “Depozitele în docuri şi antrepozite, precum şi toate operaţiunile asupra
recipiselor de depozit (warante) şi asupra scrisurilor de gaj, liberate de ele”.
Depozitarea în docuri şi antrepozite are în vedere bunuri mobile indiferent dacă
ele sunt destinate comerţului intern, exportului sau provin din import. Asemenea depozite
reprezintă faptă de comerţ chiar pentru deponentul care nu este comerciant 78.
Legiuitorului i-a fost indiferent de asemenea scopul pentru care s-a făcut depozitul în
77
F. Deak, op. cit., p. 391.
78
docuri şi antrepozite declarând fapta de comerţ obiectivă orice fel de depozite79. Aşadar
depozitul în docuri şi antrepozite este o faptă de comerţ atât pentru deponent cât şi pentru
depozitar. O problemă avută în vedere în literatura de specialitate este dacă depozitarea
în docuri sau antrepozite a productelor ce proprietarul sau cultivatorul le are pe pământul
său sau cel cultivat de dânsul este faptă de comerţ80. Pentru că art. 5 din Codul comercial
are în vedere numai vânzarea şi nu depozitul considerăm că depozitarea în docuri şi
antrepozite constituie fapte de comerţ şi pentru agricultori.
Codul comercial român declară că sunt fapte de comerţ toate operaţiunile asupra
recipiselor de depozit (warante) şi asupra înscrisurilor de gaj, eliberate de ele.
Faptele de comerţ conexe (accesorii).
Noţiunea faptei de comerţ conexe (accesorii).
Faptele de comerţ conexe sau accesorii fac parte din categoria faptelor de comerţ
obiective şi sunt acele acte sau operaţiuni juridice cu caracter civil care sunt calificate
fapte de comerţ datorită legăturii lor strânse cu alte acte sau operaţiuni considerate de
Codul comercial ca fiind fapte de comerţ81
Fac parte din categoria de faptelor de comerţ conexe (accesorii): contractele de report
asupra titlurilor de credit; cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale
societăţilor comerciale; operaţiunile de mijlocire în afaceri; cambia sau ordinele în
producte sau mărfuri; operaţiunile cu privire la navigaţie; depozitele pentru cauză de
comerţ; contul curent şi cecul; contractul de mandat, comision şi consignaţie; contractele
de garanţie reala mobiliară şi fidejusiune.
Contractele de report asupra titlurilor de credit (art. 3 pct. 3 din Codul comercial).
Potrivit art. 3 pct. 3 din Codul comercial, sunt considerate ca fapte de comerţ
“Contractele de report asupra obligaţiunilor de stat sau a altor titluri de credit circulând
în comerţ”.
Contractul de report constă, potrivit art. 74 al.1 din Codul comercial, “în cumpărarea pe
79
80
81
R. P. Vonica, op. cit., p. 412.
bani gata a unor titluri de credit circulând în comerţ şi în revânzarea simultană cu termen
şi pe un preţ determinat către aceeaşi persoană a unor titluri din aceeaşi specie”.
Deşi art. 74 din Codul comercial nu face precizarea că titlurile trebuie să fie şi în aceeaşi
cantitate la revânzare, acest lucru rezultă explicit din textul art. 76 din Codul comercial82.
Reportul este un act juridic complex, care cuprinde o dublă vânzare: prima se execută
imediat (atât în privinţa predării titlurilor, cât şi a preţului), iar a doua este o vânzare cu
termen, la un preţ determinat83.
Părţile în contractul de report sunt:
- reportatul, care este persoana care deţine titluri şi care le înstrăinează cu termen în
schimbul unei sume de bani plătită imediat şi care urmează să răscumpere aceste titluri la
termenul şi la un preţ prestabilit;
- reportatorul (reportorul) este persoana care cumpără pe bani gata titlurile pe care le va
revinde la termenul şi preţul stabilit reportatului.
Utilitatea contractului de report este indiscutabilă. Astfel cel ce are spre exemplu acţiuni
şi are nevoie urgentă de bani poate opta fie:
- să le vândă;
- să facă un contract de report.
Prima opţiune prezintă inconvenientul că, înstrăinându-le, în condiţiile legii,
proprietarul acţiunilor le pierde definitiv. A doua opţiune prezintă avantajul pentru
reportat de a-şi răscumpăra propriile acţiuni. Precizăm că reportatorul nu trebuie să-i
revândă reportatului aceleaşi acţiuni dar ele trebuie să fie de acelaşi fel şi în număr egal.
Astfel dacă s-au revândut acţiuni la o societate comercială purtând numărul de la 1-50
reportatorul poate revinde reportatului fie aceleaşi acţiuni fie acţiunile cu numărul 70-78;
109; 1001-1040 dar aparţinând aceleiaşi societăţi comerciale.
În acelaşi timp şi cumpărătorul temporar al titlurilor de credit circulând în comerţ
are prin contractul de report posibilitatea de a-şi investi economiile făcând cu această
ocazie şi o speculaţie prin diferenţa obţinută din preţul cu care a cumpărat şi cel cu care a
revândut şi prin perceperea fructelor civile ale acestor titluri dacă în contract nu s-a
prevăzut astfel.
Codul comercial consideră faptă de comerţ obiectivă contractul de report. Prin urmare nu
interesează nici calitatea de comerciant sau necomerciant a părţilor contractante şi nici
82
M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. III (art.74 şi urm. C. com. şi art. 1491 şi urm. C. civ. Reportul si societăţile
civile şi comerciale în nume colectiv şi în comandită simplă, 1912, p. 9).
83
V. Pătulea, C. Turianu, op. cit, p. 27.
motivaţia care a avut-o în vedere reportatul şi reportatorul când au încheiat contractul de
report. De asemenea, Codul comercial instituie, în privinţa titlurilor de credit, o singură
condiţie: ca ele să circule în comerţ.
Alături de contractul de report, sunt considerate ca fapte de comerţ conexe (accesorii) şi
operaţiunile de bursă84. Bursa este considerată a fi piaţa unde se oferă şi se desfac, după
o procedură specială, mărfuri şi valori mobiliare. Ca instituţie a economiei de piaţă, bursa
de mărfuri sau valori mobiliare este privită cu interes, ea constituie barometrul care indică
starea economică a unei ţări. Pentru motive de ordine publică activitatea burselor de
mărfuri şi a celor de valori mobiliare sunt reglementate prin acte normative speciale.
Astfel activitatea burselor de mărfuri este reglementată prin Ordonanţa Guvernului nr.
69/1997, iar cea a celor de valori mobiliare de Legea nr. 52/1994.
Cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor

comerciale (art. 3 pct. 4 din Codul comercial).
Potrivit art. 3 pct. 4 din Codul comercial sunt considerate fapte de comerţ:
“Cumpărările sau vânzările de părţi sau acţiuni ale societăţilor comerciale”.
Ca urmare a aportului efectuat la o societate comercială, asociatul primeşte în schimb:
părţi sociale sau acţiuni.
Părţile sociale sunt diviziunile în care este împărţit capitalul social al societăţilor de
persoane. Ele nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile.
Acţiunile sunt diviziunile în care este fracţionat capitalul social al societăţilor pe acţiuni
sau în comandită pe acţiuni. Ele sunt reprezentate prin titluri de credit care circulă în
comerţ.
Asociatul sau acţionarul poate înstrăina, către ceilalţi asociaţi sau acţionari ori
către terţe persoane, în condiţiile legii şi ale actului constitutiv, părţile sociale sau acţiunile
sale.
Dacă părţile sau acţiunile sunt transmise de asociat sau acţionar prin donaţie nu suntem
în prezenţa unei fapte de comerţ pentru că legea cere în mod expres vânzarea 85. Nici cei
care dobândesc pe cale succesorală părţi sau acţiuni ale societăţilor comerciale nu
săvârşesc o faptă de comerţ pentru că ei nu le cumpără; prin urmare nu este îndeplinită
cerinţa expres exprimată în art. 3 pct. 4 din Codul comercial.
84
85
Cumpărările sau vânzările de părţi sau acţiuni ale societăţilor comerciale sunt
fapte de comerţ indiferent dacă părţile contractante doresc ori nu să dea un caracter
comercial acestei operaţiuni. De asemenea nu se cere, pentru a fi considerate faptă de
comerţ, ca cumpărările de părţi sau acţiuni ale societăţilor comerciale, să se fi făcut cu
intenţia de revânzare86.
Dobândirea de părţi sau acţiuni la o societate comercială nu conferă calitatea de
comerciant asociatului sau acţionarului, comerciant fiind societatea comercială.
Vânzătorul, cât şi cumpărătorul pot fi atât comercianţi cât şi necomercianţi, deoarece
Codul comercial nu cere ca aceştia să aibă o anume calitate.
Actul subscrierii de părţi sau acţiuni la o societate comercială deja constituită este,
la fel considerat a fi faptă de comerţ.
Ca o ultimă condiţie care se poate desprinde din analiza prevederilor art. 3 pct. 4 din
Codul comercial este că pentru a fi în prezenţa unei fapte de comerţ trebuie:
a) să fie vorba de părţi sau acţiuni ale unei societăţi comerciale şi nu de obligaţiuni emise
de aceasta;
b) societatea să fie comercială şi nu civilă87.
Operaţiunile de mijlocire în afaceri (art. 3 pct. 12 din Codul comercial).
Codul comercial califică operaţiunile de mijlocire (sămsărie) în afaceri comerciale

ca fapte de comerţ (art. 3 pct. 12).
Operaţiunile comerciale se încheie cel mai adesea prin intermediul unor mijlocitori
(samsari)88. Aceştia luând la cunoştinţă, pe cele mai diverse căi, despre interesul unei
persoane de a încheia o afacere comercială îşi oferă serviciile. Acceptate fiind aceste
servicii, între cel interesat şi mijlocitor se încheie un contract de mijlocire şi pentru că
demersurile samsarului sunt acte materiale, contractul de mijlocire apare sub forma
contractului de locaţiune de servicii89. Mijlocitorul poate încheia un asemenea contract şi
cu cealaltă parte interesată, de exemplu, să cumpere. Contractul de mijlocire are un
caracter aleatoriu pentru că el depinde de voinţa părţilor, altele decât mijlocitorul.
Obligaţia pe care şi-a asumat-o mijlocitorul urmează a fi calificată ca fiind una de
86
87
88
89
diligenţă şi nu una de rezultat pentru că obligaţia acestuia nu constă în îndatorirea
precizată de la început de a atinge un anumit rezultat determinat, ci în îndatorirea sa de a
depune toată diligenţa necesară pentru ca rezultatul dorit să se realizeze90. Nerealizarea
contractului de mijlocire îndreptăţeşte pe cel care a contractat cu mijlocitorul să nu-i
plătească remuneraţia cuvenită. Pentru că obligaţia este calificată ca fiind una de diligenţă
şi nu una de rezultat, nu face să se presupună, ipso facto, lipsa de diligenţă a mijlocitorului,
deci neîndeplinirea obligaţiei înseşi91. A califica altfel obligaţia ar însemna că,
neîncheierea afacerii comerciale, constituie, ipso facto, o dovadă a culpei mijlocitorului
o prezumţie de culpă a acestuia92.
O condiţie care o impune legea operaţiunilor de mijlocire pentru ca ele să fie
considerate fapte de comerţ, este ca să servească la tratarea de afaceri comerciale. Cu
privire la acest aspect, jurisprudenţa a statuat că: “Samsarlâcul făcut pentru închirierea
unui imobil al unui proprietar către o autoritate, nu constituie un fapt de comerţ, ci o
afacere pur civilă, fiindcă nu intră sub prevederile art. 3 pct. 12, unde e vorba de operaţiuni
de samsarlâc în afaceri comerciale, ceea ce în specie nu este”93.
Codul comercial nu impune ca o condiţie pentru a fi calificată mijlocirea ca faptă
de comerţ, existenţa unei pluralităţi de astfel de operaţiuni. Prin urmare, o singură
operaţiune de mijlocire într-o afacere comercială este de ajuns pentru ca ea să constituie
fapta de comerţ94.
În sfârşit, pentru a realiza o mijlocire în afaceri comerciale, mijlocitorul nu are nevoie de
o anume autorizaţie legală şi nu trebuie să aibă calitatea de comerciant.
Cambia şi ordinele de producte sau mărfuri (art. 3 pct. 14 din Codul comercial).
Legea consideră fapte de comerţ cambia şi ordinele de producte sau mărfuri (art.
3 pct. 14 din Codul comercial)
Cambia este acel înscris prin care o persoană (trăgător) dă dispoziţie unei alte persoane
(tras) să plătească o sumă de bani, la scadenţă, unei a treia persoane (beneficiar) sau la
ordinul acesteia95.
90
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit, p. 13.
91
92
93
Cas. I, Nr. 289, 22 iunie 1891, Buletinul Curţii de Casaţie română, p. 744.
94
95
Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană (emitent) se obligă să plătească o sumă
de bani la scadenţă, altei persoane (beneficiar) sau la ordinul acesteia96.
Codul comercial român de la 1887 suprimă deosebirile existente între cambie şi
biletul la ordin şi le consideră pe amândouă fapte de comerţ, îndepărtându-se de
prevederile art. 306 din Regulamentul organic. Prin urmare, sunt considerate fapte de
comerţ atât cambiile cât şi biletele la ordin97 fără a distinge dacă au fost semnate de un
comerciant sau un necomerciant şi indiferent dacă raportul fundamental 98 este de natură
civilă sau comercială. În acelaşi sens, s-au pronunţat în mod constant şi instanţele
judecătoreşti99: “Cambia, după art. 3 C. com, este întotdeauna un act de comerţ. Fără
condiţiune şi fără restricţie, legiuitorul a pus-o între actele de comerţ; deci, nu este permis
a examina, faţă de termenii absoluţi ai acestei dispoziţiuni, dacă cauza pentru care a fost
emisă era comercială sau civilă. Cambia este un act a cărui formă este îndestulătoare a-i
imprima întotdeauna caracter comercial. Prin faptul că un comerciant a subscris o cambie,
chiar pentru o datorie necomercială, face un act de comerţ, care obligaţiune, fie că e
subrogată, fie adaos la cea civilă de mai înainte, a intrat în patrimoniul său comercial şi
nu e nici un motiv să o diferenţiem de celelalte”.
Precizăm că o cambie sau un bilet la ordin conferă dreptul numai la o sumă de
bani posesorului lor legal şi că ordinele în producte sau mărfuri nu au fost reglementate
legal şi nu au fost operaţionale în activitatea practică100.
Operaţiunile cu privire la navigaţie (art. 3 pct. 15, pct. 16 din Codul comercial).
Sunt considerate fapte de comerţ construirea, cumpărarea, vânzarea şi revânzarea
96
97
C. Nacu, Dezbateri parlamentare asupra Codului comercial: “Cambiile cuprinzând sub această denumire
şi biletele la ordin, semnate chiar de necomercianţi, care până acum nu erau considerate ca efecte
comerciale, decât numai când erau achitate sau girate de un comerciant, sunt fapte de comerţ, prin natura
lor, indiferent dacă persoanele care le semnează sunt sau nu comercianţi” (Monitorul Oficial, 29 aprilie
1886, p. 822); I. G. Poenaru-Bordea, Raportul comisiei Camerei asupra Codului comercial: “Faptele de
comerţ fiind dificil de definit, erau cuprinse în vechiul cod într-o dispoziţiune rudimentară a art.306 din
Regulamentul organic. Prin proiectul de faţă se face o enumerare aproape completă a faptelor de comerţ, la
care se adaugă o inovaţie, poate fericită, şi foarte importantă, că orice bilet la ordin subscris chiar de un
necomerciant, constituie un fapt de comerţ şi prin urmare atrage competenţa tribunalului comercial”.
(Monitorul Oficial, 1886, p. 1879).
98
99
Cas.Torino, 30 iunie 1886, citată de E. Antonescu, op. cit. vol. I, p. 278.
100
I. Turcu, op .cit, vol. I, p. 119.
de tot felul de vase101 pentru navigaţia interioară şi exterioară şi tot ce priveşte echiparea,
armarea şi aprovizionarea unui vas (art. 3 pct. 15), precum şi expediţiile102 maritime,
închirierile de nave, împrumuturile maritime şi toate contractele privitoare la comerţul pe
mare şi navigaţie.
Considerăm că atunci legiuitorul a folosit în Codul comercial denumirea generică
de “vas”, a dorit să arate că dispoziţiile art. 3 pct. 15 şi pct. 16 sunt aplicabile oricărui bun
mobil ce face parte din categoria navelor. În acelaşi sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa:
“Dragele sunt vase de navigaţie în sensul art. 490 C.com şi ca atare le sunt aplicabile toate
regulile înscrise în Codul de comerţ pentru vase în general şi deci şi dispoziţiile art. 505
C.com referitoare la proprietatea colectivă a unui vas de comerţ”103. Opiniem că acelaşi
regim juridic poate fi aplicat şi ambarcaţiunilor.
Se consideră104, privitor la construcţia navelor, că aceasta este fapt de comerţ,
neavând relevanţă dacă antreprenorul îşi cumpără singur materialele necesare şi
construieşte fără a apela la o întreprindere şi de asemenea nu se ţine cont când se face
calificarea dacă aceasta urmăreşte ori nu după construire să le vândă. De asemenea orice
act izolat legat de navigaţie constituie fapt de comerţ, legea necerând realizarea lui în
cadrul unei întreprinderi105.
Sunt comerciale pentru armator toate contractele referitoare la echiparea, armarea şi
aprovizionarea vasului106.
101
Vas este sinonim cu cuvântul navă (V. Breban, op. cit.., 1980, p. 654). Nava poate fi definită ca fiind
un plutitor de dimensiuni mari (a nu se confunda cu ambarcaţiunea), amenajat şi echipat pentru a se deplasa
pe apă sau sub apă, în scopul efectuării transporturilor de mărfuri şi pasageri, în scopuri militare, pentru
lucrări hidrografice, pescuit, etc. După destinaţie navele se împart în nave civile şi nave militare. Navele se
împart după zona de navigaţie în nave care navighează în zone nelimitate (oceanice); nave care navighează
în zone limitate (nave costiere, nave care navighează în ape interioare – fluvii, lacuri). Navele civile se
împart în următoarele grupuri: nave de transport – pasageri, pacheboturi, cargouri, mineraliere, petroliere,
vrachiere, portcontainere etc; nave auxiliare-remorchere, spărgătoare de gheaţă, pilotine, şalupe de servicii
etc; nave cu destinaţie specială-ateliere plutitoare, docuri plutitoare; nave far; nave de exploatare piscicolă-
nave bază pentru pescadoare, driftere, traulere etc; nave tehnice - drăgi, macarale plutitoare, elevatoare
plutitoare etc. Ambarcaţiunea este un mijloc plutitor de dimensiuni mici, de regulă nepuntat, propulsat cu
rame, cu vele sau cu motor (barcă, iolă, şalupă etc.). Este folosită pentru transportul de călători şi mărfuri,
pentru salvare, pescuit, ridicări hidrografice, lucrări portuare, sport etc, precum şi pentru scopuri militare
(A. Bejan, M. Bujeniţă, op. cit.., p. 17 şi p. 201-202).
102
Faptul de a expedia, trimitere de mărfuri, scrisori etc.
103
Cas.III, dec.163 din 20 aprilie 1942, R.D.C, 1942, p. 313.
104
M. A. Dumitrescu, op. cit, vol. I, p. 137 şi urm.
105
106
Depozitele pentru cauză de comerţ (art. 3 pct. 19 din Codul comercial).
Sunt considerate fapte de comerţ şi depozitele pentru cauză de comerţ (art. 3 pct.
19 din Codul comercial). Legiuitorul a avut în vedere depozitul în alte locuri decât în
docuri şi antrepozite, adică cele cu caracter izolat, dar care sunt legate de o afacere
comercială. Un depozit pentru cauză de comerţ îl poate constitui depunerea unor tablouri
ce urmează a fi vândute de un organizator de licitaţii în casetele de siguranţă ale unei
bănci.
Depozitul este fapt de comerţ pentru ambele părţi contractante când pentru ele cauza este
comercială sau poate fi faptă de comerţ numai pentru o parte şi civil pentru cealaltă, după
cum cauza depozitului este comercială numai pentru deponent sau depozitar107. Pentru că
pct. 19 nu face nici o distincţie urmează că prevederile sale se aplică la toate categoriile
de depozit: voluntar, necesar, neregulat şi cel judecătoresc dacă cauza este de natură
comercială108. Pentru că depozitul comercial este cu titlu oneros, vor rezulta obligaţii atât
pentru deponent cât şi pentru depozitar, contractul fiind în acest caz sinalagmatic109.
Contul curent şi cecul (art. 6 al.2 din Codul comercial).
Potrivit art. 6 al.2 din Codul comercial, “Contul curent şi cecul nu sunt considerate
ca fapte de comerţ în ce priveşte pe necomercianţi, afară numai dacă ele n-au o cauză
comercială”.
Contul curent (art. 370-373 din Codul comercial) este o convenţie intuitu personae prin
care părţile de regulă comercianţi, denumite “corentişti” consimt ca toate creanţele şi
datoriile lor reciproce să fuzioneze într-un sold unic care să definească poziţia unuia faţă
de celălalt ca debitor şi creditor110. Aşadar, în cazul contului curent corentiştii se înţeleg
ca în loc să procedeze la lichidarea permanentă a creanţelor pe care le au unul faţă de
celălalt ca urmare a prestaţiilor reciproce, să facă lichidarea111 la un anumit termen, prin
achitarea soldului de către partea care a rămas debitoare. Pentru ca să fie considerat ca
faptă de comerţ, contul curent trebuie să aibă o cauză comercială.
107
108
109
D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 224.
110
111
Doctrina s-a pronunţat constant că soluţionarea unor litigii legate de un cont curent
între doi comercianţi este de competenţa tribunalelor comerciale112.
Calificarea ca fapt de comerţ se menţine chiar şi atunci când o parte contractantă
este necomerciant dacă contul curent are o cauză comercială.
Cecul este înscrisul prin care o persoană (trăgătorul) dă ordin unei bănci în care are
disponibil (tras) să plătească o sumă de bani unei persoane (beneficiar) sau la ordinul
acesteia113.
Cecul este faptă de comerţ, chiar atunci când a fost emis de un necomerciant, dacă
el are drept cauză o afacere comercială.
Contractele de mandat, comision şi consignaţie.
Codul comercial consideră contractele de mandat, comision şi consignaţie ca fiind

comerciale dacă au ca obiect afaceri comerciale.
Contractul de mandat este acel contract prin care o persoană (mandatarul) se obligă să
încheie acte juridice în numele şi pe seama altei persoane (mandantul) de la care a primit
împuternicirea114. Acest contract este considerat faptă de comerţ numai în situaţia în care
actele juridice pe care le-a încheiat mandatarul sunt fapte de comerţ şi pentru mandant
(art. 374 al.1 din Codul comercial)115;
Contractul de comision este acel contract în care o parte (comisionarul) se obligă
ca, din însărcinarea celeilalte părţi (comitentul) să încheie anumite acte juridice în numele
său, dar pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii (comision). Contractul va fi
considerat faptă de comerţ când actele juridice pe care le-a încheiat comisionarul să
constituie fapte de comerţ şi pentru comitent (art. 405 din Codul comercial).
Contractul de consignaţie, ca varietate a contractului de comision, este definit ca
acel contract prin care una din părţi (consignant) încredinţează celeilalte părţi
(consignatar) anumite bunuri mobile spre a le vinde, în nume propriu, dar pe seama
consignantului116. Pentru că este o varietate a contractului de comision, urmează să fie
supus aceluiaşi regim juridic, adică constituie faptă de comerţ numai în măsura în care
112
C. Toneanu, Tratat de Drept comercial, vol. I, p. 38.
113
114
115
V. Pătulea, C. Turianu, op. cit., p. 28.
116
actul de vânzare-cumpărare încheiat cu terţul are caracter comercial pentru consignant117.
De asemenea, întrucât este o varietate a contractului de comision, contractul de
consignaţie va fi considerat ca faptă de comerţ şi în ipoteza când este folosit 118 în cadrul
unei întreprinderi de consignaţie (art. 3 pct. 7 din Codul comercial), precum şi în cazul
când a fost folosit de un comerciant (art. 4 din Codul comercial).
. Contractele de garanţie reală mobiliară şi contractul de fidejusiune.
Codul comercial socoteşte contractul de garanţie reală mobiliară şi contractul de

fidejusiune fapte de comerţ atunci când ele sunt accesorii ale unei obligaţii comerciale
principale.
Contractul de garanţie reală mobiliară este contractul în temeiul căruia se
constituie o garanţie reală în bunuri sau drepturi în beneficiul unui anumit creditor (art.
14 din Titlul VI al Legii nr. 99/1999).
Contractul de fidejusiune este acel contract prin care o persoană numită fidejusor se obligă
faţă de creditorul altei persoane să execute obligaţia debitorului, dacă acesta nu o va
executa (art. 1652 din Codul civil).
Faptele de comerţ subiective.
Noţiunea faptelor de comerţ subiective.
Potrivit art. 4 din Codul comercial “Se socotesc, în afară de acestea, ca fapte de
comerţ, celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant, dacă nu sunt de natură civilă
sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi actul”.
Pentru că art. 4 urmează imediat după enumerarea din art. 3, sensul pe care trebuie sa-l
dăm textului este că el exclude aplicării sale faptele de comerţ obiective şi înţelege să se
ocupe de toate celelalte contracte şi obligaţiuni ale comerciantului, care în temeiul art. 3
nu ar constitui fapte de comerţ obiective pentru că nu întrunesc condiţiile cerute119.
Condiţia cerută de art. 4 din Codul comercial pentru ca celelalte contracte şi obligaţiuni
să fie considerate fapte de comerţ este ca ele să fie săvârşite de un comerciant. În literatura
117
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 52-53.
118
119
de specialitate în mod întemeiat s-a arătat că faptele de comerţ subiective reprezintă un
reflex al activităţii desfăşurate de comerciant120.
Alături de faptele de comerţ obiective principale şi faptele de comerţ obiective
conexe (accesorii), legiuitorul introduce o nouă categorie de fapte de comerţ şi anume
cele subiectiv accesorii, calificate astfel pentru că aceste fapte şi acte sunt accesorii
activităţii comerciantului şi nu activităţii obiectiv comerciale121. În acest fel, prin
considerarea ca fapte de comerţ subiective a contractelor şi obligaţiunilor unui
comerciant, dacă ele nu sunt de natură civilă sau contrariul nu rezultă din însuşi actul, se
asigură o certitudine asupra naturii cât şi a regimului juridic al actelor şi operaţiunilor
săvârşite de un comerciant122.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa, care însă a dat o interpretare mai
nuanţată prevederilor art. 4 din Codul comercial: “Art.4 Cod comercial prescrie că sunt
fapte de comerţ nu numai contractele anume specificate în art. 3 dar şi toate celelalte
obligaţiuni ale unui comerciant care nu sunt de natură civilă, sau dacă contrariul nu rezultă
chiar din act şi cum obligaţiile derivă nu numai din contracte ci şi din delicte sau
cvasidelicte, rezultă că faptele comise de un comerciant în exercitarea comerţului său,
sunt de natură comercială, iar nu civilă; deci acţiunile introduse pentru repararea
prejudiciului cauzat de astfel de fapte ale unui comerciant sunt potrivit art. 56 şi 893 din
Codul comercial, de competenţa jurisdicţiei comerciale”123.
Prezumţia de comercialitate.
Prin prevederile sale, art. 4 din Codul comercial instituie o prezumţie de

comercialitate pentru toate contractele şi obligaţiile comerciantului, indiferent de izvorul
lor, cu excepţia acelora care sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuşi
actul124.
Sunt considerate izvoare ale obligaţiilor contractuale, actele juridice unilaterale,
faptele ilicite cauzatoare de prejudicii (delictele şi cvasidelictele civile), îmbogăţirea fără
just temei, gestiunea de afaceri, plata unei prestaţii nedatorate (plata nedatoratului)125.
120
121
122
123
Apel Chişinău, dec. civ. nr. 322 din 13 noiembrie 1928, Pandectele Române, 1928, III, 6.
124
125
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p.13 şi urm.
Obligaţiile pot avea şi un izvor legal cum sunt plata impozitului pe profit, taxa pe valoare
adăugată126.
În acest sens instanţele de judecată au statuat că “Gestiunea de afaceri (negotiorum
gestio) nu este un act esenţialmente civil.
Este comercială gestiunea de afaceri îndeplinită de un comerciant cu ocazia sau în relaţia
cu operaţiunile inerente comerţului său”127.
Convertirea unui act civil într-unul comercial nu poate avea loc dacă acesta a fost şi
rămâne de natură civilă ori dacă contrariul rezultă din însuşi actul.
Pentru o mai bună înţelegere a problemelor teoretice găsim cu cale să prezentăm
următoarea decizie a Curţii de Casaţie: “Prin dispoziţiile art. 4 Cod comercial, legiuitorul
a căutat să precizeze caracterul unor serii de fapte de comerţ – altele în afară de cele
obiective deja reglementate în art. 3 – şi anume acelea subiective, sau prezumate
comerciale din cauza calităţii persoanei care le face, prezumţie care încetează – după cum
însuşi textul exprimă – pentru acele contracte şi obligaţiuni, care sunt de natură civilă,
adică prin esenţa lor nu pot fi socotite ca accesorii comerţului obligatului.
În acest înţeles al textului menţionat, un împrumut va fi prezumat ca fiind un act
comercial subiectiv, atâta timp cât actul nu conţine o declaraţie expresă că banii au fost
destinaţi la scopuri străine comerţului sau cât timp din clauzele şi împrejurările
contractului nu va reieşi dovada, cum că creditorul ştia sau trebuia să ştie în momentul
încheierii contractului, că împrumutul nu era în interesul comerţului, adică din acele
clauze sau împrejurări să rezulte caracterul civil al obligaţiei”128.
Atunci când iau naştere litigii, de regulă, o parte afirmă despre un act că este
comercial şi competentă a rezolva pricina este instanţa comercială sau dimpotrivă afirmă
că un anume act nu este de natură comercială şi competentă a da o rezolvare este instanţa
civilă. Urmează ca cel ce afirmă să dovedească ca actul este de natură comercială sau să
răstoarne prezumţia de comercialitate. Aceasta va putea fi combătută numai în condiţiile
art. 4 din Codul comercial prin producerea dovezilor din care să rezulte în mod indubitabil
natura civilă a obligaţiei sau caracterul ei necomercial, chiar dacă actul a fost săvârşit de
un comerciant. Urmează ca instanţa de judecată să decidă dacă prezumţia de
comercialitate operează sau nu în funcţie de probele administrate în cauză129.
126
127
Cas.Roma, 22 febr.1922, Pandectele Române, 1925, III, p. 46.
128
Cas.II, dec. nr. 237 din 12 febr. 1935, Pandectele Române, 1936, II, p. 120.
129
Excepţiile de la prezumţia de comercialitate.
Excepţiile de la prezumţia de comercialitate sunt arătate chiar în textul art. 4 din

Codul comercial. Nu vom fi în prezenţa unui fapt de comerţ subiectiv când obligaţia
comerciantului are natură civilă sau necomercialitatea rezultă din însuşi actul săvârşit de
către comerciant.
Natura civilă a obligaţiilor comerciantului.
Din prevederile legii nu rezultă în mod expres care sunt actele considerate a avea
numai o natură civilă şi în acest caz trebuie avute în vedere actele de drept privat care prin
structura şi funcţia lor esenţială nu se pot referi la activitatea comercială şi care rămân
civile indiferent dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu calitatea de comerciant 130.
Dintre aceste acte esenţialmente civile enumerăm: căsătoria, testamentul, renunţarea la o
moştenire, acceptarea unei moşteniri, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei,
adopţia131.
Cu privire la actele juridice privind imobilele, jurisprudenţa, dar şi legislaţia
actuală s-au îndepărtat de concepţia tradiţională potrivit căreia rămân esenţialmente civile
operaţiunile ce au ca obiect imobile. Astfel, de exemplu, contractul de leasing, care poate
avea ca obiect bunuri imobile este, incontestabil, un contract comercial132.
Pentru argumentele deosebit de interesante ale părţilor, dar şi pentru eleganţa
soluţiei date cităm ca exemplu o decizie a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă şi de
contencios administrativ133 în care aceasta s-a pronunţat asupra naturii unui contract de
locaţiune: “Prin acţiunea civilă înregistrată la 4 august 1993 la Tribunalul Cluj,
reclamanta S. C. “T.T.” S.A. CLUJ-NAPOCA a chemat în judecată pe pârâta B. R.
S.A.BUCUREŞTI prin care a solicitat rezilierea contractului de locaţiune încheiat între
părţi la 15 iulie 1992, având ca obiect suprafaţa de 1205 m.p. din imobilul situat în Cluj-
Napoca, Piaţa Unirii nr. 10 şi în consecinţă, evacuarea necondiţionată a locatarului.
De asemenea, s-a mai cerut obligarea pârâtei la plata chiriei restante şi a
130
131
C.Petrescu Ercea, Curs de drept comercial, Cluj, p. 115.
132
În acelasi sens, I. Turcu, op. cit., vol. I, p.154.
133
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă şi de contencios administrativ, dec.nr 1 din 4 ian. 1994 citată de prof.
I. Turcu, op. cit., vol. I, p.169-172.
penalităţilor în sumă de 19.890.927 lei, precum şi la plata daunelor viitoare, rezultate din
indisponibilizarea spaţiului închiriat, până la executarea hotărârii de evacuare ce se va
pronunţa în cauză, cu cheltuieli de judecată.
Tot prin această acţiune, reclamanta a arătat că a determinat competenţa Tribunalului Cluj
de a soluţiona litigiul în primă instanţă pe baza art. 10 pct. 1 şi 2 C. pr. civ. şi art. 2 pct. 1
lit. a C. pr.civ, în speţă fiind vorba de un litigiu comercial al cărui obiect are valoare de
peste 10 milioane lei.
Tribunalul Cluj, din oficiu, a pus în discuţia părţilor problema competenţei soluţionării
acestei cauze.
Reprezentantul reclamantei a susţinut că litigiul este de natură comercială şi că ţinând
cont de valoarea obiectului acestuia competenţa aparţine Tribunalului Cluj.
Dimpotrivă, reprezentantul pârâtei, a arătat că este vorba de un litigiu civil şi pe
cale de consecinţă, competenţa soluţionării cauzei revine judecătoriei.
După amânarea pronunţării dispusă pentru ca părţile să depună concluzii scrise,
Tribunalul Cluj, prin sentinţa civilă nr. 105 din 12 octombrie 1993, a declinat competenţa
soluţionării cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca, statuând că este vorba de un
litigiu civil.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a pornit de la constatarea că obiectul litigiului
constă în rezilierea unui contract de închiriere asupra unui imobil, evacuarea pârâtei, plata
chiriei restante şi repararea prejudiciului cauzat reclamantei-locator. Aşa fiind, se pune
problema calificării juridice a contractului de închiriere a cărui reziliere se solicită de
reclamantă. În acest scop, instanţa a apreciat că atunci când urmează să se stabilească
dacă un act juridic este civil sau, dimpotrivă, comercial, trebuie avut în vedere că regula
este civilitatea actului iar comercialitatea excepţia; în caz de dublă natură se va tinde spre
natură civilă a acestui act.
Pe această linie de gândire, instanţa a considerat că, în spiritul Codului comercial,
închirierile de imobile nu sunt fapte de comerţ obiective. Ba mai mult, astfel de acte nu
pot fi considerate nici fapte de comerţ subiective, în baza art. 4 C. com, chiar în situaţia
în care se încheie exclusiv între comercianţi. Ele pot fi calificate fapte de comerţ numai
atunci când obiectul închirierii este un fond de comerţ în alcătuirea căruia intră şi imobilul
în care se exercită comerţul.
Or, în speţă, imobilul în litigiu nu poate fi considerat ca făcând parte dintr-un fond de
comerţ, deoarece în art. 1 al contractului de închiriere se precizează că închirierea s-a
făcut cu destinaţia “sediu firmă”.
Împotriva acestei sentinţe reclamanta a declarat apel, prin care solicită desfiinţarea
ei şi trimiterea cauzei aceluiaşi tribunal spre competentă soluţionare.
Reclamanta critică sentinţa atacată, apreciind că soluţia Tribunalului Cluj este greşită din
mai multe motive.
Astfel, în legătură cu ideea reţinută de instanţă în sensul că atunci când urmează
să se stabilească dacă un act juridic este sau nu comercial, civilitatea actului este regula,
iar comercialitatea excepţia, a fost formulată ca urmare a unui viciu de interpretare,
deoarece: legea comercială nu este o lege de excepţie la cea civilă, ci este ea însăşi o lege
generală; chiar dacă legea comercială este considerată lege specială ea trebuie să aibă
întâietate faţă de legea civilă; în caz de dublă natură a actului de locaţiune, nu se tinde pur
şi simplu spre natura lui civilă, ci trebuie să se stabilească dacă prin încheierea sa părţile
au urmărit sau nu realizarea unui interes comercial.
De asemenea raţionamentul pe baza căruia în considerentele sentinţei s-a spus că
singură voinţa părţilor nu poate conferi caracter comercial unor acte care după criteriul
legii nu-l au şi că instanţa stabileşte comercialitatea numai după natura internă a actului
în litigiu pentru a se găsi condiţiile de vădită identitate şi echivalenţă cu acelea care au
determinat pe legiuitor să atribuie caracter comercial unor fapte, rămâne discutabil sub
trei aspecte: dacă voinţa părţii nu are nici o semnificaţie, atunci cauza actului juridic
devine o categorie superfluă; repudiind cauza actului se poate ajunge la concluzia,
inadmisibilă, că nici un contract civil n-ar putea îmbrăca forma unui fapt comercial;
căutarea condiţiilor de “vădită identitate şi echivalenţă” cu faptele arătate de art. 3 C. com.
este inutilă, din moment ce art. 4 din Codul comercial a instituit prezumţia de
comercialitate.
În fine, reclamanta apreciază că teza reţinută în cuprinsul considerentelor potrivit
căreia în spiritul Codului comercial închirierile de imobile nu sunt fapte de comerţ,
intenţia legiuitorului fiind aceea de a califica “fapte de comerţ” numai convenţiile care au
ca obiect bunuri mobile, pragmatic, prin analogie şi legal este şi rămâne vulnerabilă,
astfel: pragmatic-de regulă, închirierea unui imobil constituie primul şi necesarul fapt al
unui comerciant pentru a-şi putea desfăşura activitatea; prin analogie - dacă vânzarea –
cumpărarea poate fi un contract comercial, cu atât mai mult închirierea poate fi un
asemenea contract; legal-locaţiunea de imobile, nu numai că nu a fost expres interzisă în
sfera raporturilor comerciale, dar a fost chiar confirmată (art. 717 C. com. sau art. 25 din
Legea nr. 33/1991).
Apelul este fondat pentru considerentele următoare: studiul doctrinei juridice şi
analiza practicii judiciare anterioare ne permite să constatăm că, în opinia dominantă,
închirierea unui imobil, nu poate fi considerată ca fapt de comerţ, chiar dacă ar interveni
între comercianţi, afară dacă obiectul închirierii este un fond de comerţ. În motivarea
acestei opinii, s-a arătat că soluţia rezultă din faptul că Codul comercial, referitor la
imobile, s-a îndepărtat de modelul său, Codul comercial italian, care în art. 3 alin. 3
declară vânzările-cumpărările şi revânzările de imobile ca fiind comerciale, când sunt
făcute în scop de speculaţiune comercială, şi a menţinut formularea din Codul comercial
francez, unde nu există o astfel de dispoziţie. Această soluţie împărtăşită şi aplicată, fără
a admite nici o explicaţie, apreciem că este contrară prevederii art. 4 C.com şi o socotim
eronată. Din modul în care este redactat art. 4 C. com., în sensul că se consideră fapte de
comerţ şi “celelalte contracte şi obligaţiuni ale unui comerciant”, rezultă că operaţiile la
care se referă textul sunt altele decât cele din art. 3. De aceea, pe baza comparării textului
art. 3 C. com. român şi textele Codului comercial italian, a deduce că, din moment ce
legiuitorul nostru nu a urmat pe cel italian, s-ar dovedi voinţa sa de a califica închirierile
de imobile ca fiind acte de natură civilă, oricând şi de oricine ar fi fost încheiate este o
concluzie prea generalizatoare şi contrară realităţii.
Aşa fiind, nimic nu ne îndreptăţeşte să admitem că atunci când un comerciant
închiriază imobile pentru nevoile comerţului său, actul ar avea în intenţia legiuitorului
caracterul ştiinţific organic şi structural de act civil.
Analizând cauza din speţă rezultă că locatarul este o societate bancară pe acţiuni cu capital
privat. Motivul determinant care a stat la baza hotărârii locatarului de a închiria imobilul
care face obiectul contractului a fost acela de a obţine un sediu pentru a putea să-şi
desfăşoare comerţul care intră în obiectul său de activitate.
Contractul de locaţiune nu are şi nu poate avea întotdeauna o natură exclusiv
civilă. El dobândeşte caracterul unui act comercial când este în legătură cu comerţul pe
care îl desfăşoară locatarul.
Este în afară de orice discuţie că primul act, pe care un comerciant trebuie să-l facă, este
acela de a-şi asigura localul care îi este necesar pentru a-şi desfăşura activitatea sa
comercială. Aşa cum s-a afirmat, contractul de locaţiune a imobilului în care comerciantul
îşi va instala stabilimentul său comercial este contract comercial. Fără îndoială că el nu
urmăreşte, în principal, să câştige din spaţiul închiriat, dar contractul de încheiere este de
natură a-i procura mijlocul de a-şi desfăşura obiectul principal al comerţului, prin
operaţiuni speculative.
Închirierea sediului de către o societate bancară este un fapt de comerţ, în virtutea
principiului accesoriului, care are drept scop de a face posibil comerţul pe care îl
desfăşoară în spirit de câştig.
În concluzie, în situaţia de faţă, spaţiul respectiv din imobilul în discuţie a fost
închiriat de către pârâtă pentru sediu firmă, unde intenţiona să-şi desfăşoare operaţiunile
bancare, operaţiuni care sunt fapte de comerţ.
Ba mai mult, am putea considera că, în speţă, suntem în prezenţa închirierii unui fond de
comerţ. Elementul definitoriu al fondului de comerţ este clientela. Prin clientelă se
înţelege ansamblul persoanelor aflate în relaţii de afaceri cu un comerciant (clientelă
atrasă) sau aptitudinea de a atrage clienţii datorită amplasării locului unde se desfăşoară
operaţiunile comerciantul (vadul comercial). Or, pârâta-locatară, prin închirierea
imobilului în discuţie, imobil situat în plin centrul municipiului Cluj-Napoca, unde îşi au
sediul majoritatea celorlalte societăţi bancare, a urmărit asigurarea unui vad comercial,
contând pe o clientelă viitoare.
Prin urmare, se poate susţine că, în realitate închirierea a avut ca obiect un fond
de comerţ, în alcătuirea căruia intră şi spaţiul din imobilul dobândit în locaţiune.
Caracterul de act comercial al contractului de închiriere a unui fond de comerţ este
unanim recunoscut.
Faţă de considerentele de mai sus, urmează ca apelul să fie admis şi procedându-
se la desfiinţarea sentinţei atacate, se va trimite cauza Tribunalului Cluj, spre competentă
soluţionare potrivit art. 2 pct. 1 lit.a C. pr. civ”.
Necomercialitatea să rezulte din însuşi actul săvârşit de comerciant.
Legea nu opreşte pe comerciant să încheie şi acte juridice care n-au legătură cu

activitatea sa comercială. Astfel, prin propriul său act de voinţă, comerciantul poate
imprima actului un caracter necomercial134. Prin urmare, un comerciant poate închiria o
vilă pentru a-şi petrece concediul în ea; poate cumpăra pentru uzul său şi al familiei sale
hrană, haine, medicamente, bunuri de folosinţă îndelungată; poate împrumuta sume de
bani care să-i folosească într-un alt scop decât finanţarea afacerilor proprii sau ale altuia;
poate garanta un împrumut civil făcut de o altă persoană.
Trebuie reţinut că prin “act” legea are în vedere operaţiunea juridică (negotium)
şi nu înscrisul constatator al actului juridic (instrumentum)135.
134
135
St. D. Cărpenaru, op. cit., p .56.
Înscrisul constatator al actului juridic nu trebuie să cuprindă o declaraţie expresă a
comerciantului din care să rezulte dorinţa sa de a înlătura prezumţia de comercialitate
instituită prin prevederile art. 4 din Codul comercial. Urmează, ca în caz de litigiu,
instanţa de judecată, în temeiul probelor ce i-au fost înfăţişate şi a cercetării judecătoreşti
efectuate în cauză, să stabilească care a fost intenţia reală a comerciantului când a încheiat
actul juridic în discuţie.
În acelaşi sens a statuat şi jurisprudenţa: “ Faptul unui debitor de a împrumuta
pentru cumpărarea unui imobil-cum a făcut obştea din comuna Slobozia-Moară,
constituită în acest scop constituie pentru debitor un act de natură civilă; garanţia
personală pentru acest act, faţă de caracterul accesoriu pe care-l are această garanţie, nu
poate să aibă şi ea decât tot un caracter civil; într-adevăr datoria nu mai este decât una, cu
caracter civil, iar pentru această datorie sunt doi debitori, cel principal şi cel accesoriu,
care dacă are calitatea de comerciant, nu poate să schimbe prin acest fapt natura datoriei
faţă de el.
La acest rezultat se ajunge şi prin solidaritatea la care s-a obligat garantul emiţând cambii
împreună cu debitorul principal, pentru datoria iniţială; prin solidaritatea datoriei,
garantul a devenit codebitor, deci debitor pentru datoria iniţială, care s-a văzut că este de
natură civilă.
Natura datoriei nu s-a schimbat prin faptul că raportul juridic dintre părţi este constatat
printr-o cambie; într-adevăr cambiile s-au dat pentru avantajele pe care le prezintă pentru
plată sau ca titlu de credit, însă prin aceasta ele n-au novat datoria iniţială, astfel că deşi
cambiile sunt acte de comerţ, însă pe baza lor nu se poate cere declararea în stare de
faliment, când s-ar constata că datoria impusă în ele, are o cauză civilă”136.
Dovada în cazul litigiilor cu privire la comercialitatea ori necomercialitatea unui
act al unui comerciant, adică pentru a se stabili care a fost intenţia reală a părţilor, se va
putea face prin orice mijloc de probă admis de lege137.
Faptele de comerţ unilaterale sau mixte.
Noţiunea faptelor de comerţ unilaterale sau mixte.
Aşa cum am arătat anterior un act juridic sau o operaţiune poate fi faptă de comerţ
136
Trib. Dîmboviţa, Sent.71 din 2 decembrie 1927, Pandectele Române, 1928, III, p. 68.
137
pentru ambele părţi participante la raportul juridic sau numai pentru una din ele.
Actul juridic sau o operaţiune poate fi faptă de comerţ bilaterală în următoarele
situaţii:
- când pentru ambele părţi constituie faptă de comerţ obiectivă;
- când pentru ambele părţi constituie faptă de comerţ subiectivă;
- când pentru o parte este faptă de comerţ obiectivă şi pentru cealaltă este faptă de comerţ
subiectivă138.
Sunt o multitudine de situaţii când fapta de comerţ are caracter bilateral, dar tot
atât de multe situaţii sunt acelea când actul sau operaţiunea are caracter de faptă de comerţ
numai pentru una din părţi. Pentru că actele şi operaţiunile sunt fapte de comerţ numai
pentru una din părţi, ele au fost denumite fapte de comerţ unilaterale sau mixte.
Codul comercial, în două articole consecutive respectiv art. 5 şi art. 6, prevede anumite
situaţii în care anumite acte juridice au caracter necomercial numai pentru una din părţi.
Astfel, potrivit art. 5, nu se poate considera ca fapt de comerţ vânzarea produselor pe care
proprietarul sau cultivatorul le are de pe pământul său, sau cel cultivat de dânsul.
În art. 6 se prevede: “Asigurările de lucruri sau stabilimente139 care nu sunt
obiectul comerţului şi asigurările asupra vieţii sunt fapte de comerţ numai în ce priveşte
pe asigurator.
Contul curent şi cecul nu sunt considerate ca fapte de comerţ în ce priveşte pe
necomercianţi, afară numai dacă ele n-au o cauză comercială”.
Regimul juridic al faptelor de comerţ unilaterale sau mixte.
A evidenţia dacă suntem în prezenţa unei fapte de comerţ pentru o parte şi a unui
act civil pentru cealaltă parte, constituie o necesitate pentru a lămuri regimul aplicabil
raportului juridic care a luat naştere.
Reglementarea situaţiei este dată de prevederile art. 56 din Codul comercial: “Dacă un
act este comercial numai pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi cât priveşte
acest act legii comerciale…”.
Ideea exprimată de art. 56 din Codul comercial o regăsim şi în art. 893 din acest cod unde
este lămurită problema instanţei competente să judece când un act este comercial pentru
o parte şi necomercial pentru cealaltă, astfel: “Chiar când actul este comercial numai
138
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 56; I. Turcu, op. cit., vol. I, p.175.
139
Stabilimentul este locul unde se desfăşoară o anumită activitate industrială sau comercială.
pentru una din părţi, acţiunile ce derivă dintr-însul sunt de competenţa jurisdicţiei
comerciale”140.
O altă aplicare a aceleiaşi idei, dar în materie de prescripţie, o găsim în art. 945
Cod comercial: “Acţiunile din acte care sunt comerciale chiar numai pentru una din părţi,
se prescriu pentru toate părţile contractante în conformitate cu dispoziţiile legii
comerciale”.
Toate aceste prevederi legale au ca unic141, scop de a supune un raport juridic unic
unui regim unic142 acordând prevalenţă143 legii comerciale. În acelaşi sens s-a pronunţat
şi jurisprudenţa : “Societatea comercială reclamantă a solicitat obligarea pârâtei “M.” la
plata contravalorii lucrărilor executate şi neachitate şi la penalităţi de întârziere în
decontare, obiectul contractului fiind construirea unui lăcaş de cult pentru pârâtă.
Tribunalul a admis în parte acţiunea, în sensul că a diminuat penalităţile de
întârziere în decontare.
Pârâta a declarat apel, care a fost admis de curtea de apel, s-a desfiinţat sentinţa
atacată şi s-a trimis cauza spre rejudecare, ca litigiu civil, la judecătorie.
Instanţa a reţinut că obiectul cauzei îl constituie un contract de lucrări de construcţii, ce
nu poate fi considerat un fapt de comerţ, astfel că în mod greşit tribunalul s-a investit cu
soluţionarea litigiului.
Reclamanta a declarat recurs, considerând că eronat instanţa de apel a calificat litigiul
comercial, ca fiind de drept comun.
Recursul este fondat, reţinându-se că în art. 3 din Codul comercial sunt prevăzute
faptele de comerţ, între care se menţionează ( pct. 8) şi întreprinderile de construcţii. De
asemenea, se mai reţine ca art. 56 C.com prevede că dacă un act este comercial numai
pentru una din părţi, toţi contractanţii sunt supuşi în ce priveşte acest act legii comerciale.
Din coroborarea acestor dispoziţii legale, rezultă că, în speţă, ne aflăm în prezenţa
unui litigiu comercial atât sub aspectul faptelor de comerţ, cât şi a calităţii de comerciant
a părţii reclamante, situaţie în care, în mod legal, s-a investit tribunalul cu soluţionarea în
fond a pricinii.
În consecinţă, curtea de apel trebuia să procedeze la examinarea motivelor de fond
ale apelului cu care a fost legal sesizată, soluţia de trimitere a cauzei la judecătorie, ca
140
141
M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I , p.569.
142
143
I. Turcu, op. cit., vol. I, p.177.
instanţă de drept comun, fiind greşită”144.
Excepţiile de la aplicarea legii comerciale.
Art.56 din Codul comercial indică şi situaţiile în care faptului de comerţ unilateral
nu-i este aplicabilă legea comercială. Se au în vedere în primul rând situaţiile în care este
vorba de dispoziţiile privitoare chiar la persoana comerciantului şi în al doilea rând
cazurile în care legea ar dispune altfel.
Prima excepţie trebuie înţeleasă în sensul că necomerciantului nu-i sunt aplicabile
dispoziţiile legii comerciale care reglementează exercitarea profesiei de comerciant145.
Avem în vedere regulile referitoare la capacitatea, înregistrarea în registrul comerţului,
obligaţia de a ţine registre contabile, cele referitoare la obligaţiile comerciantului care nu
vrea să primească o însărcinare de la mandant, cele legate de reorganizarea judiciară şi la
faliment146.
Cea de a doua excepţie are în vedere cazurile când în loc să se aplice legea
comercială anumitor raporturi juridice se aplică legea civilă. O astfel de situaţie este aceea
în care există147 o obligaţie şi o pluralitate de debitori şi care este reglementată de art. 42
Cod comercial: “În obligaţiunile comerciale codebitorii sunt ţinuţi solidar, afară de
stipulaţie contrarie.
Aceiaşi prezumţie există şi contra fidejusorului, chiar necomerciant, care
garantează pentru o obligaţiune comercială.
Ea nu se aplică la necomercianţi pentru operaţiunile care, în cât îi priveşte, nu sunt fapte
de comerţ”.
Potrivit acestui text de lege prezumţia de solidaritate a codebitorilor în obligaţiile
comerciale nu este aplicabilă codebitorului şi fidejusorului necomerciant şi pentru care
actul juridic nu are caracter comercial.
Aceasta înseamnă că vor fi incidente, în caz de litigiu, dispoziţiunile legii civile cu privire
la divizibilitatea obligaţiunilor în cazul pluralităţii de debitori. În acelaşi sens s-au
pronunţat constant şi instanţele de judecată: “Plata solidară nu poate să se aplice decât
atunci când rezultă dintr-o stipulaţie expresă primită, sau din calitatea coobliganţilor care
144
Curtea Supremă de Justiţie, s.com, dec. nr. 174/1997, Dreptul. Tabla de materii pe anul 1997. Supliment
al Revistei Dreptul, Bucureşti, 1998, p.107.
145
146
M. A. Dumitrescu, op. cit., vol. I, p. 571-572.
147
să fie comercianţi. Când una din aceste condiţii nu este îndeplinită, atunci conform art.
42 C.com alineatul ultim fiecare nu poate fi răspunzător decât pentru partea de obligaţie
pe care şi-a luat-o”148.
Operaţiunile din domeniul agriculturii.
Interpretarea dispoziţiilor Codului comercial român.
Potrivit art. 5 din Codul comercial, “Nu se poate considera ca fapt de comerţ…
vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pământul său, sau
cel cultivat de dânsul”.
Reforma legislativă ulterioară anului 1989 a avut printre altele, ca efect, abrogarea unui
mare număr de articole din Codul comercial.
Cu toate acestea, până în prezent, prevederile art. 5, au fost menţinute,
continuându-se în acest fel tradiţia de peste un secol în a se considera că agricultorul
trebuie protejat, ferindu-l de riscurile la care s-ar expune dacă ar dobândi calitatea de
comerciant ca urmare a operaţiunilor pe care le face.
Astfel, legiuitorul a considerat că au caracter civil vânzarea productelor pe care
proprietarul sau cultivatorul le-a obţinut de pe terenul său sau cel cultivat de dânsul. Din
textul legii rezultă că agricultorul nu trebuie, în mod obligatoriu, să fie şi proprietarul
terenului de pe care a obţinut productele pe care le vinde149. Locul în care vinde, precum
şi persoana căreia îi vinde productele nu schimbă calificarea actului, el fiind şi rămânând
civil, ca regulă, pentru agricultor.
Valorificarea profitabilă, pentru a se relua ciclul de producţie şi pentru a se asigura
traiul agricultorului şi a familiei sale, presupune executarea unor operaţiuni de prelucrare,
de transformare a productelor. Prelucrarea din care rezultă produse derivate se consideră
că este un mijloc accesoriu al activităţii de producţie agricolă şi are ca scop numai crearea
unor condiţii favorabile desfacerii către consumator, a acestor produse150.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa: “Sunt socotite acte de comerţ,
conform art. 3 şi 258 Cod comercial, numai vânzarea lucrurilor mobile în genere,
148
C.A.Bucureşti, II, nr. 8 din 19 ian.1905, Cond, p.14-15, citată de E. Antonescu, op. cit., vol. I, 1908, p.
278.
149
150
conferite sau dobândite în scop de revânzare, iar nu şi vânzarea produselor proprii, ori
transformarea sau prelucrarea lor, cu condiţiunea însă ca această operaţie să nu
depăşească cercul unei industrii, adică această activitate să nu constituie o activitate
independentă de cea de producător şi o ramură de industrie aparte; în speţă, este vorba de
transformarea strugurilor în vin, ceea ce nu constituie o activitate independentă de cea de
viticultor”151.
Cuvântului “agricultură” nu trebuie să i se dea un sens restrâns, adică să se refere numai
la obţinerea de producţii cerealiere. El însumează în înţelesul său şi alte activităţi cum ar
fi: floricultura, horticultura, silvicultura, creşterea animalelor etc152.
Jurisprudenţa a decis că153: “Face însă act de comerţ agricultorul care nu se
mărgineşte a vinde produsul albinelor sale, ci cumpără miere şi ceară de la alţii, în
cantitate mare, spre a le preface şi a le vinde”. Aceasta înseamnă că agricultorul care
cumpără în scop de revânzare producte devine comerciant pentru că el săvârşeşte în acest
caz un fapt de comerţ obiectiv prevăzut în art. 3 din Codul comercial. Nu aceiaşi calificare
se poate da cumpărării în scop de îngrăşare de animale tinere, pentru că activitatea
principală a agricultorului care are asemenea preocupări este creşterea, îngrijirea
animalelor, cumpărarea iniţială având caracter accesoriu la cea principală, agricultura
Exploataţiile agricole.
Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2001 privind exploataţiile

agricole a fost reglementat caracterul comercial sau necomercial al acestor forme de
organizare a proprietăţii.
Exploataţiile agricole sunt forme complexe de organizare a proprietăţii, prin care se pun
în valoare pământul, animalele şi celelalte mijloace de producţie, interconectate într-un
sistem unitar, în vederea executării de lucrări, prestări de servicii şi obţinerii eficiente de
produse agricole (art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2001).
Exploataţiile agricole vor putea fi formate din una sau mai multe proprietăţi de
terenuri, animale şi mijloace necesare procesului de producţie agricolă, conducerea şi
administrarea acestora urmând a fi asigurată de specialişti acreditaţi de Ministerul
151
Cas III, dec 2440 din 1937, Practica judiciară în materie comercială vol. I, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1991, p. 32.
152
153
Trib. Comme. La Rochelle, 9 mai 1919, Pandectele Române, III, 1938.
Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, la propunerea organelor de specialitate de la
nivelul judeţelor şi al municipiului Bucureşti.
Articolul 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului apreciază că exploataţiile
agricole se vor diferenţia în funcţie de:
natura juridică a acesteia;
forma de proprietate;
natura activităţii pe care o desfăşoară;
mărimea economică şi dimensionarea acesteia:
comerciale;
familiale.
Pentru ca o exploataţie agricolă să poată fi considerată comercială trebuie să aibă
următoarele dimensiuni minime:
Pentru sectorul vegetal:
a) cereale, plante tehnice şi medicinale:
zona de câmpie, 110 ha;
zona de deal, 50 ha;
pajişti naturale cultivate şi culturi furajere pentru zona de munte, 25 ha;
legume, 2 ha;
plantaţii de pomi şi pepiniere, 5 ha;
căpşunerii, arbuşti fructiferi, 1 ha;
plantaţii de vii nobile, pepiniere şi hamei, 5 ha;
sere şi solarii, 0,5 ha.
B. Pentru sectorul animalier:
vaci de lapte, 15 capete;
taurine la îngrăşat, 50 capete;
oi sau capre, 300 capete;
porci, 100 capete;
alte specii de animale, 100 capete;
găini ouătoare, 2000 capete;
păsări pentru carne, 5000 capete;
alte specii de păsări, 1000 capete;
apicultură, 50 familii.
C. Pentru sectorul piscicol:
bazine amenajate pentru producerea puietului, peste 10 ha;
bazine amenajate pentru producerea peştelui de consum, peste 20 ha;
păstrăvării 1 ha (art. 5 alin 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2001).
Sunt considerate a fi exploataţii familiale exploataţiile agricole cu dimensiuni sub limitele
prevăzute la art. 5 alin. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2001.
Constituirea exploataţilor agricole se poate face cu:
a) terenurile dobândite în proprietate de persoanele fizice sau juridice, conform
prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, şi ale Legii nr. 1/2000 pentru
reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere
solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 167/1997,
cu modificările ulterioare;
b) terenurile dobândite prin acte între vii şi pentru cauză de moarte;
c) terenurile rezultate în urma schimburilor efectuate conform prevederilor art. 12 şi 13
din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor;
d) terenurile rezultate prin asocierea liber consimţită a proprietarilor individuali;
e) terenurile arendate;
f) tenurile concesionate;
g) terenurile în proprietate comună, deţinută în devălmăşie;
h) terenurile în proprietate comună, pe cote-părţi (indiviziune).

Curs - Faptele de Comert

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs - Faptele de Comert

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS - FAPTE DE COMERŢ

Clasificarea faptelor de comerţ.

Criteriul folosit pentru clasificarea faptelor de comerţ va fi însăşi reglementarea dată

Faptele de comerţ obiective.

Noţiunea faptelor de comerţ obiective.

Clasificarea faptelor de comerţ obiective.

Faptele de comerţ obiective sunt reglementate de art. 3 din Codul comercial şi se

Fac parte din această grupă cumpărarea-vânzarea comercială, închirierea

Comercialitatea cumpărării-vânzării comerciale.

Intenţia de a revinde care-l animă pe cumpărător adică de a nu păstra pentru sine

Obiectul cumpărării-vânzării comerciale.

Cumpărarea-vânzarea comercială poartă numai asupra unor bunuri mobile, prin

Închirierea bunurilor cumpărate. Leasingul.

Operaţiunile de bancă şi schimb valutar.

Principalele acte normative care reglementează aceste operaţiuni sunt:

Rezumând cele arătate privitor la operaţiunile de bancă şi cele valutare se poate

Noţiunea şi caracteristicile întreprinderii.

Ca şi în cazul faptelor de comerţ, Codul comercial român nu dă o definiţie a

În literatura de specialitate întreprinderile enumerate în art. 3 din Codul comercial

Întreprinderile de construcţii pot avea ca obiect al activităţii lor construcţia de

Întreprinderile de fabrică şi de manufactură (art. 3 pct. 9 din Codul comercial).

În literatura de specialitate s-au dat definiţii atât întreprinderii de fabrică cât şi

Întreprinderile de imprimerie şi editură (art. 3 pct. 9 şi pct. 10 din Codul

Am abordat împreună întreprinderea de imprimerie cu cea de editură pentru că:

. Întreprinderile de furnituri (art. 3 pct. 5 din Codul comercial).

Întreprinderile de spectacole publice (art. 3 pct. 6 din Codul comercial).

Întreprinderea de spectacole publice poate fi definită ca acea activitate prin care

Întreprinderile de comision, agenţii şi oficii de afaceri (art. 3 pct. 7 din Codul

Întreprinderile de librărie şi de vânzare a operelor de artă (art. 3 pct. 10 din

Întreprinderea de librărie este o întreprindere de prestări de servicii numai dacă nu

Întreprinderile de transport persoane sau lucruri (art. 3 pct. 13 din Codul

Transportul este o activitate care constă în deplasarea în spaţiu a unor persoane

Întreprinderile de asigurare (art. 3 pct. 17 din Codul comercial).

Codul comercial român prevede în art. 3 că sunt considerate fapte de comerţ

Depozitele în docuri şi antrepozite (art. 3 pct. 20 din Codul comercial).

Codul comercial prevede în art. 3 pct. 20 că sunt considerate fapte de comerţ

Faptele de comerţ conexe (accesorii).

Noţiunea faptei de comerţ conexe (accesorii).

Cumpărările sau vânzările de părţi sociale sau acţiuni ale societăţilor

Operaţiunile de mijlocire în afaceri (art. 3 pct. 12 din Codul comercial).

Codul comercial califică operaţiunile de mijlocire (sămsărie) în afaceri comerciale

Sunt considerate fapte de comerţ construirea, cumpărarea, vânzarea şi revânzarea

Contul curent şi cecul (art. 6 al.2 din Codul comercial).

Contractele de mandat, comision şi consignaţie.

Codul comercial consideră contractele de mandat, comision şi consignaţie ca fiind

. Contractele de garanţie reală mobiliară şi contractul de fidejusiune.

Codul comercial socoteşte contractul de garanţie reală mobiliară şi contractul de

Faptele de comerţ subiective.

Noţiunea faptelor de comerţ subiective.

Prin prevederile sale, art. 4 din Codul comercial instituie o prezumţie de

Excepţiile de la prezumţia de comercialitate sunt arătate chiar în textul art. 4 din

Natura civilă a obligaţiilor comerciantului.

Necomercialitatea să rezulte din însuşi actul săvârşit de comerciant.

Legea nu opreşte pe comerciant să încheie şi acte juridice care n-au legătură cu

Faptele de comerţ unilaterale sau mixte.

Noţiunea faptelor de comerţ unilaterale sau mixte.

Regimul juridic al faptelor de comerţ unilaterale sau mixte.

Excepţiile de la aplicarea legii comerciale.

Operaţiunile din domeniul agriculturii.

Interpretarea dispoziţiilor Codului comercial român.

Prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 108/2001 privind exploataţiile

S-ar putea să vă placă și