Material suport pentru dezvoltarea cursului

„FUNCŢIONAREA REŢELELOR GLOBALE (WAN)”

Activitatea A5. DEZVOLTAREA, AUTORIZAREA ȘI PILOTAREA

FURNIZĂRII UNUI PROGRAM DE STUDII (OFERTE EDUCAȚIONALE)
CU CONȚINUT INOVATOR ADRESATE CURSANȚILOR DIN CADRUL
COLEGIILOR UNIVERSITARE

Subactivitatea A5.2

Dezvoltarea, autorizarea și pilotarea furnizării unui program de studii

(oferte educaționale) cu conținut inovator adresate cursanților din cadrul
colegiilor universitare

Întocmit,
Gheorghe PANFILOIU
Expert elaborare material didactic S

Februarie 2021

Pag.1/58
 Prefață

Prezentul manual a fost elaborat având drept ghid Standardul De Pregătire

Profesională, NIVEL 3 avansat, pentru învățământ postliceal, școală postliceală și reprezintă
Anexa nr.4 la OMECI nr. 4857 din 31.08.2009.
Domeniul este Informatică, iar calificarea este Administrator rețele locale și de
comunicații.
Competențele dobândite în urma parcurgerii cursului și însușirii cunoștințelor teoretice
și practice se referă la:
1. Descrierea rolului echipamentelor de rețea globală.
2. Analizează comunicarea într-o rețea globală.

Prezentul manual a fost elaborat în cea mai mare parte cu date și informații aflate pe
Internet. De altfel, recomand cursanților căutarea și a altor pagini Web cu conținut referitor la
protocoale, atât în limba romană, cât și în engleză.

Pag.2/58
 Cuprins

Capitolul 1. Rolul echipamentelor de rețea globală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4

Moduri de transmisie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
Modul simplex . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6
Modul half-duplex . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
Modul full-duplex . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
Dispozitive de rețea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8
Punți(bridge) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10
Rutare statică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15
Rutare implicită . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
Rutare dinamică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
Broutere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
Gateway . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
Ce este suportul de transmisie? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
Clasificarea mediilor de transmisie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21
Mediul ghidat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22
Mediul neghidat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
Capitolul 2. Analiza comunicării într-o rețea globală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
Algoritm de rutare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
Clasificarea algoritmilor de rutare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
Tipuri de protocoale de rutare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39
Internetul și sistemul autonom . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 45
Protocoale de rutare și politici de rutare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46
Firewall-uri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58

Pag.3/58
 Capitolul 1. Rolul echipamentelor de rețea globală

Modul în care funcționează web oferă o vizualizare simplificată a ceea ce se întâmplă

atunci când vizualizați o pagină web într-un browser web de pe computer sau telefon.

Clienți și servere

Calculatoarele conectate la web se numesc clienți și servere. O diagramă simplificată a

modului în care interacționează ar putea arăta astfel:

Figura 1.1. Diagrama conectării la web (Sursa:

https://media.prod.mdn.mozit.cloud/attachments/2020/06/22/17297/7d4736c78b4dc19e8b8ab
4a1aef232db/simple-client-server.png)

- Clienții sunt dispozitivele conectate la internet ale utilizatorului web tipic (de
exemplu, computerul conectat la Wi-Fi sau telefonul conectat la rețeaua dvs. mobilă)
și software-ul de accesare web disponibil pe aceste dispozitive (de obicei un browser
web precum Firefox sau Chrome ).
- Serverele sunt computere care stochează pagini web, site-uri sau aplicații. Când un
dispozitiv client dorește să acceseze o pagină web, o copie a paginii web este
descărcată de pe server pe computerul client pentru a fi afișată în browserul web al
utilizatorului.

Clientul și serverul pe care le-am descris mai sus nu spun întreaga poveste. Există multe alte
părți implicate și le vom descrie mai jos. Deocamdată, să ne imaginăm că web-ul este un
drum. La un capăt al drumului se află clientul, care este ca casa ta. La celălalt capăt al
drumului se află serverul, care este un magazin de la care doriți să cumpărați ceva.

Pe lângă client și server, trebuie să avem în vedere și:

- Conexiunea la internet: care permite să trimitem și să primim date pe web. Este

practic ca strada dintre casa noastră și magazin.
- TCP / IP: Transmission Control Protocol și Internet Protocol sunt protocoale de
comunicații care definesc modul în care datele ar trebui să călătorească pe internet.

Pag.4/58
 Aceasta este ca mecanismele de transport care vă permit să plasați o comandă, să
mergeți la magazin și să vă cumpărați bunurile. În exemplul nostru, aceasta este ca o
mașină sau o bicicletă (sau altfel s-ar putea să vă deplasați).
- DNS: serverele de nume de domeniu sunt ca o agendă pentru site-uri web. Când
introduceți o adresă web în browser, browserul se uită la DNS pentru a găsi adresa
reală a site-ului web înainte ca acesta să poată recupera site-ul web. Browserul trebuie
să afle pe ce server trăiește site-ul web, astfel încât să poată trimite mesaje HTTP în
locul potrivit (vezi mai jos). Este ca și cum ai căuta adresa magazinului, astfel încât să
o poți accesa.
- HTTP: Hypertext Transfer Protocol este un protocol de aplicație care definește o
limbă pentru ca clienții și serverele să poată vorbi între ei. Aceasta este ca limba pe
care o folosiți pentru a vă comanda bunurile.
- Fișiere componente: un site web este alcătuit din mai multe fișiere diferite, care sunt
ca diferitele părți ale bunurilor pe care le cumpărați din magazin. Aceste fișiere vin în
două tipuri principale:
- Fișiere de cod: site-urile web sunt construite în principal din HTML, CSS și
JavaScript, deși veți întâlni alte tehnologii puțin mai târziu.
- Elemente: acesta este un nume colectiv pentru toate celelalte elemente care
alcătuiesc un site web, cum ar fi imagini, muzică, videoclipuri, documente Word și
PDF-uri.

Moduri de transmisie

Modul în care datele sunt transmise de la un dispozitiv la altul este cunoscut sub numele de
mod de transmisie. Modul de transmisie este, de asemenea, cunoscut sub numele de modul de
comunicare. Fiecare canal de comunicare are o direcție asociată cu acesta, iar mediile de
transmisie oferă direcția. Prin urmare, modul de transmisie este cunoscut și ca mod
direcțional. Modul de transmisie este definit în stratul fizic. Modul de transmisie este împărțit
în trei categorii:

 Modul Simplex
 Modul Half-duplex
 Modul Full-duplex

Figura 1.2. Moduri de transmisie1

1
https://www.javatpoint.com/computer-network-transmission-modes

Pag.5/58
Modul simplex

Figura 1.3. Transmisia în modul simplex2

- În modul Simplex, comunicarea este unidirecțională, adică fluxul de date într-o

singură direcție.
- Un dispozitiv poate trimite doar datele, dar nu le poate primi sau poate primi datele,
dar nu poate trimite datele.
- Acest mod de transmisie nu este foarte popular deoarece comunicările necesită în
principal schimbul de date în două sensuri. Modul simplex este utilizat în domeniul de
afaceri ca și în vânzările care nu necesită niciun răspuns corespunzător.
- Postul de radio este un canal simplex, deoarece transmite semnalul către ascultători,
dar nu le permite niciodată să transmită înapoi.
- Tastatura și monitorul sunt exemplele modului simplex, deoarece o tastatură poate
accepta doar datele de la utilizator, iar monitorul poate fi utilizat doar pentru a afișa
datele pe ecran. Principalul avantaj al modului simplex este că întreaga capacitate a
canalului de comunicație poate fi utilizată în timpul transmisiei.
- Avantajul modului Simplex: În modul simplex, stația poate utiliza întreaga lățime de
bandă a canalului de comunicație, astfel încât mai multe date să poată fi transmise
simultan.
- Dezavantajul modului Simplex: Comunicarea este unidirecțională, deci nu are
intercomunicare între dispozitive.

Modul Half – Duplex

Figura 1.4. Transmisia în modul half-duplex3

22,3
https://www.javatpoint.com/computer-network-transmission-modes
3

Pag.6/58
 - Într-un canal semi-duplex, direcția poate fi inversată, adică stația poate transmite și
primi și datele.
- Mesajele circulă în ambele direcții, dar nu în același timp.
- Întreaga lățime de bandă a canalului de comunicație este utilizată într-o direcție la un
moment dat.
- În modul semi-duplex, este posibil să efectuați detectarea erorilor și, dacă apare o
eroare, atunci receptorul solicită expeditorului să retransmită datele.
- Un walkie-talkie este un exemplu al modului Half-duplex. În walkie-talkie, o petrecere
vorbește, iar o altă petrecere ascultă. După o pauză, celălalt vorbește și prima parte
ascultă. Vorbirea simultană va crea sunetul distorsionat care nu poate fi înțeles.
- Avantajul modului semi-duplex: În modul semi-duplex, ambele dispozitive pot trimite
și primi datele și, de asemenea, pot utiliza întreaga lățime de bandă a canalului de
comunicație în timpul transmiterii datelor.
- Dezavantajul modului semi-duplex: În modul semi-duplex, atunci când un dispozitiv
trimite datele, apoi altul trebuie să aștepte, acest lucru provoacă întârzierea trimiterii
datelor la momentul potrivit.

Modul Full – Duplex

Figura 1.5. Modul de transmisie full-duplex4

- În modul Full duplex, comunicația este bidirecțională, adică fluxul de date în ambele
direcții.
- Ambele posturi pot trimite și primi mesajul simultan.
- Modul full-duplex are două canale simplex. Un canal are trafic care se mișcă într-o
direcție, iar un alt canal are trafic care circulă în direcția opusă.
- Modul Full-duplex este cel mai rapid mod de comunicare între dispozitive.
- Cel mai frecvent exemplu de mod full-duplex este o rețea de telefonie. Când două
persoane comunică între ele printr-o linie telefonică, ambele pot vorbi și asculta în
același timp.
- Avantajul modului duplex complet: Ambele stații pot trimite și primi datele în același
timp.
- Dezavantajul modului full-duplex: Dacă nu există o cale dedicată între dispozitive,
atunci capacitatea canalului de comunicație este împărțită în două părți.

4
https://www.javatpoint.com/computer-network-transmission-modes

Pag.7/58
Dispozitive de rețea (Hub, Repetor, Bridge, Switch, Router, Gateway și
Brouter)

1. Repetor - Un repetor funcționează la nivelul fizic. Sarcina sa este de a regenera semnalul pe

aceeași rețea înainte ca semnalul să devină prea slab sau corupt, astfel încât să extindă
lungimea la care semnalul poate fi transmis prin aceeași rețea. Un punct important care
trebuie remarcat în legătură cu repetitoarele este că acestea nu amplifică semnalul. Când
semnalul devine slab, ei copiază semnalul bit cu bit și îl regenerează la puterea inițială. Este
un dispozitiv cu 2 porturi.

2. Hub - Un hub este practic un repetor multiport. Un hub conectează mai multe fire care
provin din ramuri diferite, de exemplu, conectorul în topologie stelară care conectează diferite
stații. Hub-urile nu pot filtra datele, astfel încât pachetele de date sunt trimise către toate
dispozitivele conectate. Cu alte cuvinte, domeniul de coliziune al tuturor gazdelor conectate
prin Hub rămâne unul. De asemenea, nu au inteligența pentru a afla cea mai bună cale pentru
pachetele de date, ceea ce duce la ineficiențe și risipă.

Tipuri de Hub

Hub activ: - Acestea sunt hub-urile care au propria sursă de alimentare și pot curăța, amplifica
și retransmite semnalul împreună cu rețeaua. Acesta servește atât ca repetor, cât și ca centru
de cablare. Acestea sunt utilizate pentru a extinde distanța maximă între noduri.
Hub pasiv: - Acestea sunt hub-urile care colectează cablurile de la noduri și sursa de
alimentare de la hub-ul activ. Aceste hub-uri retransmită semnalele către rețea fără a le curăța
și amplifica și nu pot fi utilizate pentru a extinde distanța dintre noduri.
Hub inteligent: - Funcționează ca hub-uri active și include capabilități de gestionare la
distanță. De asemenea, oferă rate de date flexibile dispozitivelor de rețea. De asemenea,
permite unui administrator să monitorizeze traficul care trece prin hub și să configureze
fiecare port din hub.
3. Punte – O punte funcționează la nivelul legăturii de date. Un bridge este un repetor, cu
funcționalitate suplimentară de filtrare a conținutului citind adresele MAC ale sursei și
destinației. Este, de asemenea, utilizat pentru interconectarea a două rețele LAN care lucrează
pe același protocol. Are un singur port de intrare și o singură ieșire, făcându-l astfel un
dispozitiv cu 2 porturi.

Tipuri de punți

Punți transparente: - Acestea sunt punțile în care stațiile nu sunt complet conștiente de
existența podului, adică dacă un pod este adăugat sau șters din rețea, reconfigurarea stațiilor

Pag.8/58
nu este necesară. Aceste punți utilizează două procese, adică redirecționarea punților și
învățarea punților.
Punți de rutare sursă: - În aceste punți, operația de rutare este efectuată de stația sursă și
cadrul specifică ce rută să urmeze. Gazda poate descoperi cadrul prin trimiterea unui cadru
special numit cadru de descoperire, care se răspândește prin întreaga rețea folosind toate căile
posibile până la destinație.

4. Comutator - Un comutator este o punte multiport cu un buffer și un design care îi poate

spori eficiența (un număr mare de porturi implică mai puțin trafic) și performanța. Un
comutator este un dispozitiv de strat de legătură de date. Comutatorul poate efectua
verificarea erorilor înainte de redirecționarea datelor, ceea ce îl face foarte eficient deoarece
nu redirecționează pachetele care au erori și redirecționează pachete bune selectiv numai
pentru a corecta numai portul. Cu alte cuvinte, comutatorul împarte domeniul de coliziune al
gazdelor, dar domeniul de difuzare rămâne același.

5. Rutere(router) - Un ruter este un dispozitiv ca un comutator care direcționează pachetele de

date pe baza adreselor lor IP. Routerul este în principal un dispozitiv Network Layer. Ruterele
conectează în mod normal rețelele LAN și rețelele WAN împreună și au o tabelă de rutare de
actualizare dinamică pe baza căreia iau decizii cu privire la rutare pachetelor de date. Routerul
împarte domeniile de difuzare ale gazdelor conectate prin intermediul acestuia.

6. Gateway - Un gateway, așa cum sugerează și numele, este un pasaj pentru conectarea a
două rețele împreună care pot funcționa pe modele de rețea diferite. În principiu, aceștia
funcționează ca agenți de mesagerie care preiau date dintr-un sistem, le interpretează și le
transferă în alt sistem. Gateway-urile se mai numesc convertoare de protocol și pot funcționa
pe orice strat de rețea. Gateway-urile sunt în general mai complexe decât switch-ul sau
routerul.

7. Brouter - Este, de asemenea, cunoscut sub numele de bridging router este un dispozitiv care
combină caracteristicile atât ale bridge cât și ale routerului. Poate funcționa fie la nivelul
legăturii de date, fie la nivelul rețelei. Funcționând ca router, este capabil să dirijeze pachete
prin rețele și funcționează ca bridge, este capabil să filtreze traficul de rețea locală.

Pag.9/58
 Figura 1.6 Dispozitive de rețea5

Punți(bridge)

O punte de rețea este un dispozitiv de rețea de computer care creează o singură rețea
agregată din mai multe rețele de comunicații sau segmente de rețea. Această funcție se
numește conectare la rețea. Bridging-ul este distinct de rutare. Rutare permite mai multor
rețele să comunice independent și totuși să rămână separate, în timp ce conectarea conectează
două rețele separate ca și cum ar fi o singură rețea. În modelul OSI, punerea în legătură se
realizează în stratul de legătură de date (stratul 2). Dacă unul sau mai multe segmente ale
rețelei conectate sunt fără fir, dispozitivul este cunoscut ca o punte fără fir. Principalele tipuri

5
https://www.geeksforgeeks.org/network-devices-hub-repeater-bridge-switch-router-gateways/

Pag.10/58
de tehnologii de conectare la rețea sunt punte simple, punte multiport și învățare sau punte
transparentă.
O punte de rețea este un dispozitiv care împarte o rețea în segmente. Fiecare segment
reprezintă un domeniu de coliziune separat, astfel încât numărul de coliziuni din rețea este
redus. Fiecare domeniu de coliziune are propria lățime de bandă separată, astfel încât o punte
îmbunătățește și performanța rețelei. O punte funcționează la stratul de legătură de date
(stratul 2) al modelului OSI. Inspectează traficul primit și decide dacă îl redirecționează sau îl
filtrează. Fiecare cadru Ethernet de intrare este inspectat pentru adresa MAC de destinație.
Dacă puntea determină că gazda de destinație se află pe un alt segment al rețelei, acesta
redirecționează cadrul către acel segment. Luați în considerare următorul exemplu de rețea:

Fig 1. 7 Cum funcționează o punte6

În imaginea de mai sus avem o rețea de patru computere. Rețeaua este împărțită în segmente
printr-un pod. Fiecare segment este un domeniu de coliziune separat, cu propria lățime de
bandă. Să presupunem că gazda A vrea să comunice cu gazda C. Gazda A va trimite cadrul cu
adresa MAC de destinație a gazdei C către pod. Podul va inspecta cadrul și îl va redirecționa
către segmentul rețelei Gazda C este activată. Podurile de rețea oferă îmbunătățiri substanțiale
față de hub-urile de rețea, dar nu mai sunt utilizate pe scară largă în rețelele LAN moderne.
Comutatoarele sunt utilizate în mod obișnuit.

În ceea ce privește rețeaua, o rețea bridge este un dispozitiv Link Layer care redirecționează
traficul între segmentele de rețea. Un bridge poate fi un dispozitiv hardware sau un dispozitiv
software care rulează în nucleul unei mașini gazdă. În ceea ce privește Docker, o rețea pod
utilizează o punte software care permite comunicarea containerelor conectate la aceeași rețea
pod, asigurând în același timp izolare de containerele care nu sunt conectate la rețeaua pod
respectivă. Driverul Docker bridge instalează automat reguli în mașina gazdă, astfel încât
containerele din diferite rețele bridge nu pot comunica direct între ele. Rețelele Bridge se
aplică containerelor care rulează pe aceeași gazdă daemon Docker. Pentru comunicarea între

6
https://geek-university.com/ccna/what-is-a-network-bridge/

Pag.11/58
containere care rulează pe diferite gazde de daune Docker, puteți gestiona fie rutare la nivelul
sistemului de operare, fie puteți utiliza o rețea suprapusă. Când porniți Docker, se creează
automat o rețea implicită de tip bridge (numită și bridge), iar containerele nou-pornite se
conectează la aceasta, cu excepția cazului în care se specifică altfel. De asemenea, puteți crea
rețele bridge personalizate definite de utilizator. Rețelele pod definite de utilizator sunt
superioare rețelei pont implicite.

Conectarea transparentă utilizează un tabel numit baza de informații de redirecționare

pentru a controla redirecționarea cadrelor între segmentele de rețea. Tabelul începe gol și
intrările sunt adăugate pe măsură ce podul primește cadre. Dacă nu se găsește o adresă de
destinație în tabel, cadrul este inundat către toate celelalte porturi ale podului, inundând cadrul
pe toate segmentele, cu excepția celui de la care a fost primit. Prin intermediul acestor cadre
inundate, o gazdă din rețeaua de destinație va răspunde și va fi creată o intrare de bază de date
de redirecționare. Atât adresele sursă, cât și cele de destinație sunt utilizate în acest proces:
adresele sursă sunt înregistrate în intrări în tabel, în timp ce adresele de destinație sunt căutate
în tabel și potrivite cu segmentul adecvat pentru a trimite cadrul. Digital Equipment
Corporation (DEC) a dezvoltat inițial tehnologia în anii 1980. În contextul unei punți cu două
porturi, baza de informații de redirecționare poate fi văzută ca o bază de date de filtrare. Un
bridge citește adresa de destinație a unui cadru și decide să redirecționeze sau să filtreze. Dacă
podul determină că gazda de destinație se află pe un alt segment din rețea, acesta
redirecționează cadrul către acel segment. Dacă adresa de destinație aparține aceluiași
segment cu adresa sursei, podul filtrează cadrul, împiedicându-l să ajungă în cealaltă rețea
unde nu este necesară. Acoperirea transparentă poate funcționa și pe dispozitive cu mai mult
de două porturi. De exemplu, luați în considerare un pod conectat la trei gazde, A, B și C.
Podul are trei porturi. A este conectat la portul de punte 1, B este conectat la portul de pod 2,
C este conectat la portul de pod 3. A trimite un cadru adresat lui B către pod. Podul
examinează adresa sursă a cadrului și creează o adresă și un număr de port pentru A în tabelul
său de redirecționare. Podul examinează adresa de destinație a cadrului și nu o găsește în
tabelul său de redirecționare, așa că îl inundă către toate celelalte porturi: 2 și 3. Cadrul este
primit de gazdele B și C. Gazda C examinează adresa de destinație și ignoră cadru. Gazda B
recunoaște o potrivire a adresei de destinație și generează un răspuns la A. Pe calea de retur,
podul adaugă o adresă și un număr de port pentru B la tabelul său de redirecționare. Podul are
deja adresa A în tabelul său de redirecționare, astfel încât transmite răspunsul numai la portul
1. Gazda C sau orice alte gazde de pe portul 3 nu sunt împovărate cu răspunsul. Comunicarea
bidirecțională este acum posibilă între A și B fără alte inundații în rețea.

O punte simplă conectează două segmente de rețea, de obicei prin operarea transparentă și
deciderea pe bază de cadru cu cadru dacă să transmită sau nu de la o rețea la alta. O tehnică de
stocare și redirecționare este de obicei utilizată, astfel încât, ca parte a redirecționării,
integritatea cadrului este verificată în rețeaua sursă și întârzierile CSMA / CD sunt adaptate în
rețeaua de destinație. Spre deosebire de repetatoarele care extind pur și simplu intervalul
maxim al unui segment, punte doar cadrele înainte care sunt necesare pentru a traversa podul.

Pag.12/58
În plus, podurile reduc coliziunile prin crearea unui domeniu de coliziune separat de ambele
părți ale podului.

Un pod multiport conectează mai multe rețele și funcționează în mod transparent pentru a
decide pe bază de cadru cu cadru dacă să redirecționeze traficul. În plus, un pod multiport
trebuie să decidă unde să redirecționeze traficul. La fel ca podul simplu, un pod multiport
folosește de obicei operația de stocare și redirecționare. Funcția de punte multiport servește ca
bază pentru comutatoarele de rețea.

Baza de informații de redirecționare stocată în memoria conținut adresabilă (CAM) este inițial
goală. Pentru fiecare cadru Ethernet primit, comutatorul învață de la adresa MAC sursă a
cadrului și îl adaugă împreună cu un identificator de interfață de intrare la baza de informații
de redirecționare. Comutatorul redirecționează apoi cadrul către interfața găsită în CAM pe
baza adresei MAC de destinație a cadrului. Dacă adresa de destinație este necunoscută,
comutatorul trimite cadrul pe toate interfețele (cu excepția interfeței de intrare). Acest
comportament se numește inundații unicast.

Comutare(Switching)
Atunci când un utilizator accesează internetul sau altă rețea de calculatoare în afara locației
sale imediate, mesajele sunt trimise prin rețeaua de suporturi de transmisie. Această tehnică de
transfer a informațiilor dintr-o rețea de calculatoare în altă rețea este cunoscută sub numele de
comutare.
Comutarea într-o rețea de calculatoare se realizează prin utilizarea comutatoarelor. Un
comutator este un dispozitiv hardware mic care este utilizat pentru a uni mai multe computere
împreună cu o rețea locală (LAN).
Comutatoarele de rețea funcționează la nivelul 2 (stratul de legătură de date) în modelul OSI.
Comutarea este transparentă pentru utilizator și nu necesită nicio configurație în rețeaua de
domiciliu.
Comutatoarele sunt utilizate pentru a redirecționa pachetele pe baza adreselor MAC.
Un comutator este utilizat pentru a transfera datele numai pe dispozitivul care a fost adresat.
Verifică adresa de destinație pentru a direcționa pachetul în mod corespunzător.
Este operat în modul full duplex.
Coliziunea pachetelor este minimă, deoarece comunică direct între sursă și destinație.
Nu difuzează mesajul deoarece funcționează cu lățime de bandă limitată

Rutare
Un router este un proces de selectare a căii de-a lungul căreia datele pot fi transferate de la
sursă la destinație. Rutarea este efectuată de un dispozitiv special cunoscut sub numele de
router.
Un router funcționează la nivelul rețelei în modelul OSI și al stratului internet în modelul TCP
/ IP

Pag.13/58
Un router este un dispozitiv de rețea care transmite pachetul pe baza informațiilor disponibile
în antetul pachetului și în tabelul de redirecționare.
Algoritmii de rutare sunt folosiți pentru rutare pachetelor. Algoritmul de rutare nu este altceva
decât un software responsabil pentru a decide calea optimă prin care pachetul poate fi
transmis.
Protocoalele de rutare folosesc metrica pentru a determina cea mai bună cale pentru livrarea
pachetelor. Metrica este standardul de măsurare, cum ar fi numărul de salturi, lățimea de
bandă, întârzierea, sarcina curentă pe cale etc., utilizat de algoritmul de rutare pentru a
determina calea optimă către destinație.
Algoritmul de rutare inițializează și menține tabelul de rutare pentru procesul de determinare a
traseului.

Valori și costuri de rutare

Valorile și costurile de rutare sunt utilizate pentru a determina cea mai bună rută către
destinație. Factorii utilizați de protocoale pentru a determina cea mai scurtă cale, acești factori
sunt cunoscuți ca metrică.

Valorile sunt variabilele de rețea utilizate pentru a determina cea mai bună rută către
destinație. Pentru unele protocoale, utilizați valorile statice înseamnă că valoarea lor nu poate
fi modificată, iar pentru unele alte protocoale de rutare utilizați valorile dinamice înseamnă că
valoarea lor poate fi atribuită de administratorul de sistem.

Cele mai comune valori metrice sunt date mai jos:

Număr de salturi(hopuri): Numărul de salturi este definit ca o valoare care specifică numărul
de treceri prin dispozitive de internet, cum ar fi un router, un pachet trebuie să călătorească
într-un traseu pentru a se deplasa de la sursă la destinație. Dacă protocolul de rutare consideră
saltul ca o valoare metrică primară, atunci calea cu cel mai mic număr de salturi va fi
considerată cea mai bună cale de deplasare de la sursă la destinație.
Întârziere: este un timp luat de router pentru a procesa, aștepta și transmite o datagramă către
o interfață. Protocoalele folosesc această valoare pentru a determina valorile de întârziere
pentru toate legăturile de-a lungul căii de la un capăt la altul. Calea cu cea mai mică valoare
de întârziere va fi considerată cea mai bună cale.
Lățime de bandă: capacitatea legăturii este cunoscută sub numele de lățime de bandă a
legăturii. Lățimea de bandă este măsurată în termeni de biți pe secundă. Link-ul care are o rată
de transfer mai mare, cum ar fi gigabit, este preferat față de link-ul care are o capacitate mai
mică, cum ar fi 56 kb. Protocolul va determina capacitatea lățimii de bandă pentru toate
legăturile de-a lungul căii, iar lățimea de bandă mai mare va fi considerată cea mai bună rută.
Încărcare: Încărcare se referă la gradul în care resursa de rețea, cum ar fi un router sau o
legătură de rețea este ocupată. O încărcare poate fi calculată într-o varietate de moduri, cum ar
fi utilizarea procesorului, pachete procesate pe secundă. Dacă traficul crește, atunci va crește
și valoarea încărcării. Valoarea încărcării se modifică în raport cu schimbarea traficului.

Pag.14/58
Fiabilitate: Fiabilitatea este un factor metric care poate fi compus dintr-o valoare fixă.
Depinde de legăturile de rețea, iar valoarea sa este măsurată dinamic. Unele rețele coboară
mai des decât altele. După eșecul rețelei, unele legături de rețea s-au reparat mai ușor decât
alte legături de rețea. Orice factor de fiabilitate poate fi luat în considerare pentru atribuirea
ratingurilor de fiabilitate, care sunt în general valori numerice atribuite de administratorul de
sistem.

Tipuri de rutare
Rutarea poate fi clasificată în trei categorii:

- Rutare statică (Static Routing)

- Rutare implicită (Default Routing)
- Rutare dinamică (Dynamic Routing)

Rutare statică

Rutare statică este, de asemenea, cunoscută sub numele de rutare nonadaptivă.

Este o tehnică în care administratorul adaugă manual rutele într-o tabelă de rutare.
Un router poate trimite pachetele pentru destinație de-a lungul rutei definite de administrator.
În această tehnică, deciziile de rutare nu se iau în funcție de starea sau topologia rețelelor

Avantajele rutării statice

Următoarele sunt avantajele rutării statice:

Nici o cheltuială: are o cheltuială asupra utilizării CPU a routerului. Prin urmare, routerul mai
ieftin poate fi utilizat pentru a obține rutare statică.
Lățime de bandă: nu utilizează lățimea de bandă între routere.
Securitate: oferă securitate, deoarece administratorului de sistem i se permite doar să aibă
control asupra rutei către o anumită rețea.

Dezavantaje ale rutei statice:

Următoarele sunt dezavantajele rutării statice:

Pentru o rețea mare, devine o sarcină foarte dificilă adăugarea manuală a fiecărei rute la masa
de rutare.
Administratorul de sistem ar trebui să cunoască bine o topologie, deoarece trebuie să adauge
fiecare rută manual.

Rutare implicită

Pag.15/58
Rutare implicită este o tehnică în care un router este configurat să trimită toate pachetele către
același dispozitiv hop și nu contează dacă aparține unei anumite rețele sau nu. Un pachet este
transmis către dispozitivul pentru care este configurat în rutare implicită.
Ruta implicită este utilizată atunci când rețelele se ocupă de punctul unic de ieșire.
Este util și atunci când cea mai mare parte a rețelelor de transmisie trebuie să transmită datele
către același dispozitiv HP.
Atunci când o rută specifică este menționată în tabelul de rutare, routerul va alege ruta
specifică mai degrabă decât ruta implicită. Ruta implicită este aleasă numai atunci când o rută
specifică nu este menționată în tabelul de rutare.

Rutare dinamică

- Este, de asemenea, cunoscut sub numele de Adaptive Routing.

- Este o tehnică în care un router adaugă un nou traseu în tabelul de rutare pentru fiecare
pachet ca răspuns la modificările stării sau topologiei rețelei.
- Protocoalele dinamice sunt folosite pentru a descoperi rutele noi pentru a ajunge la
destinație.
- În Dynamic Routing, RIP și OSPF sunt protocoalele folosite pentru a descoperi noile
rute.
- Dacă vreun traseu coboară, atunci se va face ajustarea automată pentru a ajunge la
destinație.

Protocolul dinamic ar trebui să aibă următoarele caracteristici:

- Toate routerele trebuie să aibă același protocol de rutare dinamică pentru a schimba rutele.
- Dacă routerul descoperă orice modificare a stării sau topologiei, atunci routerul a transmis
aceste informații tuturor celorlalte routere.

Avantajele rutării dinamice:

- Este mai ușor de configurat.
- Este mai eficient în selectarea celei mai bune rute ca răspuns la modificările stării sau
topologiei.
Dezavantaje ale rutării dinamice:
- Este mai scump în ceea ce privește utilizarea procesorului și a lățimii de bandă.
- Este mai puțin sigur în comparație cu rutarea implicită și statică.

Broutere

Pag.16/58
Un brouter este un dispozitiv care funcționează atât ca o punte, cât și ca un router. Poate
redirecționa date între rețele (servind drept punte), dar poate direcționa și date către sisteme
individuale din cadrul unei rețele (servind ca router).

Scopul principal al unei punți este de a conecta două rețele separate. Pur și simplu
redirecționează pachetele primite de la o rețea la alta. Un router, pe de altă parte, este mai
avansat, deoarece poate direcționa pachete către sisteme specifice conectate la router. Un
browser combină aceste două funcții prin direcționarea unor date primite către sistemele
corecte, în timp ce redirecționează alte date către o altă rețea. Cu alte cuvinte, un browser
funcționează ca un filtru care permite anumite date să intre în rețeaua locală, în timp ce
redirecționează datele nerecunoscute către o altă rețea.

În timp ce termenul „brouter” este folosit pentru a descrie dispozitivul bridge / router,
brouterii reali sunt destul de rare. În schimb, majoritatea browserelor sunt pur și simplu
routere care au fost configurate să funcționeze și ca o punte. Această funcționalitate poate fi
adesea implementată utilizând interfața software a routerului. De exemplu, puteți configura un
router pentru a accepta doar date din protocoale și surse de date specifice, în timp ce
redirecționați alte date către o altă rețea.

Gateway

Un gateway este un nod de rețea care formează un pasaj între două rețele care operează cu
protocoale de transmisie diferite. Cel mai comun tip de gateway-uri, gateway-ul de rețea
funcționează la nivelul 3, adică stratul de rețea al modelului OSI (interconectare sisteme
deschise). Cu toate acestea, în funcție de funcționalitate, un gateway poate funcționa la oricare
dintre cele șapte straturi ale modelului OSI. Acționează ca punctul de intrare - ieșire pentru o
rețea, deoarece tot traficul care circulă prin rețele ar trebui să treacă prin gateway. Numai
traficul intern dintre nodurile unei rețele LAN nu trece prin gateway.

Pag.17/58
 Figura 1.8 Un gateway între o rețea locală și internet7

Caracteristicile Gateway-urilor
Gateway-ul este situat la limita unei rețele și gestionează toate datele care intră sau ies din
acea rețea.

Formează un pasaj între două rețele diferite care operează cu protocoale de transmisie diferite.

Un gateway funcționează ca un convertor de protocol, oferind compatibilitate între diferitele

protocoale utilizate în cele două rețele diferite.

Caracteristica care diferențiază un gateway de alte dispozitive de rețea este că poate funcționa
la orice strat al modelului OSI.

De asemenea, stochează informații despre căile de rutare ale rețelelor de comunicare.

7
https://www.tutorialspoint.com/what-are-gateways-in-computer-network

Pag.18/58
Atunci când este utilizat în scenariul întreprinderii, un nod gateway poate fi suplimentat ca
server proxy sau firewall.

Un gateway este în general implementat ca nod cu mai multe NIC-uri (plăci de interfață de
rețea) conectate la diferite rețele. Cu toate acestea, poate fi configurat și utilizând software.

Folosește tehnica de comutare a pachetelor pentru a transmite date prin rețele.

Tipuri de gateway-uri

Pe baza direcției fluxului de date, gateway-urile sunt în general împărțite în două categorii -

Gateway-uri unidirecționale - Permit fluxului de date într-o singură direcție. Modificările

făcute în nodul sursă sunt reproduse în nodul de destinație, dar nu invers. Ele pot fi utilizate ca
instrumente de arhivare.

Gateway-uri bidirecționale - Permit fluxului de date în ambele direcții. Ele pot fi utilizate ca
instrumente de sincronizare.

Pe baza funcționalităților, pot exista o varietate de gateway-uri, dintre care cele mai
importante sunt următoarele -

Network Gateway - Acesta este cel mai comun tip de gateway care oferă ca interfață între
două rețele diferite care funcționează cu protocoale diferite. Ori de câte ori termenul de
gateway este menționat fără a specifica tipul, acesta indică un gateway de rețea.

Cloud Storage Gateway - Este un nod de rețea sau un server care traduce cererile de stocare
cu diferite apeluri API ale serviciului de stocare în cloud, cum ar fi SOAP (Simple Object
Access Protocol) sau REST (REpresentational State Transfer). Facilitează integrarea stocării
cloud private în aplicații fără necesitând transferul aplicațiilor în orice cloud public,
simplificând astfel comunicarea datelor.

Internet-To-Orbit Gateway (I2O) - Conectează dispozitivele de pe internet la sateliți și nave

spațiale care orbitează pământul. Două gateway-uri I2O proeminente sunt Project HERMES
și Global Educational Network for Satellite Operations (GENSO).

IoT Gateway - gateway-urile IoT asimilează datele senzorilor de pe dispozitivele IoT (Internet
of Things) din teren și se traduc între protocoalele senzorilor înainte de a le trimite în rețeaua
cloud. Acestea conectează dispozitivele IoT, rețeaua cloud și aplicațiile utilizatorului.

VoiP Trunk Gateway - Facilitează transmiterea datelor între dispozitive de serviciu telefonic
vechi (POTS), cum ar fi telefoane fixe și mașini de fax, cu rețea VoIP (voice over Internet
Protocol).

Pag.19/58
Ce este suportul de transmisie?

- Mediul de transmisie este un canal de comunicare care transportă informațiile de la

expeditor la receptor. Datele sunt transmise prin semnalele electromagnetice.
- Funcționalitatea principală a mediului de transmisie este de a transporta informațiile
sub formă de biți prin LAN (rețea locală).
- Este o cale fizică între emițător și receptor în comunicarea datelor.
- Într-o rețea bazată pe cupru, biții sub formă de semnale electrice.
- Într-o rețea bazată pe fibre, biții sub formă de impulsuri luminoase.
- În faza OSI (Open System Interconnection), mediul de transmisie acceptă Layer 1.
Prin urmare, este considerat a fi o componentă Layer 1.
- Semnalele electrice pot fi trimise prin firul de cupru, fibra optica, atmosfera, apa si
vid.
- Caracteristicile și calitatea transmisiei de date sunt determinate de caracteristicile
mediului și ale semnalului.
- Mediile de transmisie sunt de două tipuri: medii prin cablu și medii fără fir. În mediile
cu fir, caracteristicile mediului sunt mai importante, în timp ce, în mediile fără fir,
caracteristicile semnalului sunt mai importante.
- Mediile de transmisie diferite au proprietăți diferite, cum ar fi lățimea de bandă,
întârzierea, costul și ușurința instalării și întreținerii.
- Mediul de transmisie este disponibil în stratul inferior al modelului de referință OSI,
adică stratul fizic.

Factorii ce trebuie luați în considerare pentru proiectarea mediului de transmisie:

- Lățime de bandă: toți factorii rămân constanți, cu cât lățimea de bandă a unui mediu
este mai mare, cu atât rata de transmisie a datelor a unui semnal este mai mare.
- Deficiență de transmisie: Când semnalul primit nu este identic cu cel transmis din
cauza deficienței de transmisie. Calitatea semnalelor va fi distrusă din cauza
deteriorării transmisiei.
- Interferență: o interferență este definită ca procesul de întrerupere a unui semnal atunci
când acesta se deplasează pe un mediu de comunicație la adăugarea unui semnal
nedorit.

Cauzele afectării transmisiei(impairment):

Pag.20/58
 Figura 1.9 Cauzele afectării transmisiei8

- Atenuare: Atenuarea înseamnă pierderea de energie, adică puterea semnalului scade

odată cu creșterea distanței care determină pierderea de energie.
- Distorsiune: Distorsiunea apare atunci când există o modificare a formei semnalului.
Acest tip de distorsiune este examinat de la diferite semnale cu frecvențe diferite.
Fiecare componentă de frecvență are propria sa viteză de propagare, astfel încât
acestea ajung la un moment diferit, ceea ce duce la distorsiunea întârzierii.
- Zgomot: Când datelor utile li se adaugă un semnal nedorit atunci se creează un
zgomot.

Clasificarea mediilor de transmisie

Figura 1.9 Clasificarea mediilor de transmisie(comunicare)9

Mediul ghidat(cablat)
8
https://www.javatpoint.com/transmission-media
9
https://www.javatpoint.com/transmission-media

Pag.21/58
Este definit ca mediul fizic prin care sunt transmise semnalele. Este, de asemenea, cunoscut
sub numele de Bounded media.

Tipuri de suport ghidat:

Pereche răsucită:
Perechea răsucită este un suport fizic format dintr-o pereche de cabluri răsucite între ele. Un
cablu cu perechi răsucite este ieftin în comparație cu alte medii de transmisie. Instalarea
cablului cu perechi răsucite este ușoară și este un cablu ușor. Gama de frecvență pentru cablul
cu perechi răsucite este de la 0 la 3,5 KHz.

O pereche răsucită este formată din două fire izolate de cupru dispuse într-un model spiralat
regulat. Gradul de reducere a interferenței cu zgomotul este determinat de numărul de răsuciri
pe unitatea de lungime. Creșterea numărului de spire pe unitatea de lungime reduce
interferențele de zgomot.

Figura 1.10 Fir de tip pereche răsucită10

Tipuri de cabluri pereche răsucită

- Cabluri neecranate. O pereche răsucită neecranată este utilizată pe scară largă în
telecomunicații. Următoarele sunt categoriile de cablu cu perechi răsucite neecranate:
Categoria 1: Categoria 1 este utilizată pentru liniile telefonice care au date cu
viteză redusă.
Categoria 2: poate suporta până la 4 Mbps.
Categoria 3: Poate suporta până la 16 Mbps.
Categoria 4: poate suporta până la 20 Mbps. Prin urmare, poate fi utilizat
pentru comunicarea la distanță.
Categoria 5: poate suporta până la 200 Mbps.
Avantajele cablurilor răsucite neecranate: sunt ieftine; instalarea lor este ușoară
și pot fi utilizate în rețele locale(LAN) de mare viteză.
Dezavantajul acestui tip de cablu este că nu poate fi utilizat decât pe distanțe
scurte, din cauza atenuării.
- Cabluri ecranate. O pereche răsucită ecranată este un cablu care conține o plasă care
înconjoară firul permițând astfel o rată de transmisie mai mare.
Avantajele cablului perechi răsucite(torsadate) ecranate: costul cablului de
pereche torsadată ecranat nu este foarte mare și nici foarte mic, deci, un preț mediu; instalarea
10
https://www.javatpoint.com/guided-transmission-media

Pag.22/58
unui astfel de tip de cablu este ușoară; are o capacitate mai mare în comparație cu cablul
torsadat neecranat; are o atenuare mai mare; este protejat, asigurând o rată de transmisie a
datelor mai mare.
Dezavantajele acestui tip de cablu sunt: este mai scump în comparație cu
UTP(Unshielded Twisted pair) și cablul coaxial și are o rată de atenuare mai mare.

Cablu coaxial
- Cablul coaxial este un mediu de transmisie foarte frecvent utilizat, de exemplu, cablul
TV este de obicei un cablu coaxial.
- Numele cablului este coaxial deoarece conține doi conductori paraleli unul cu celălalt.
- Are o frecvență mai mare în comparație cu cablul Twisted pair.
- Conductorul interior al cablului coaxial este format din cupru, iar conductorul exterior
este format din plasă de cupru. Miezul de mijloc este alcătuit dintr-un capac
neconductiv care separă conductorul interior de cel exterior.
- Miezul de mijloc este responsabil pentru transferul de date, în timp ce rețeaua de cupru
previne EMI (interferența electromagnetică).

Figura 1.11 Cablu coaxial11

Cablul coaxial este de două tipuri:

- Transmisia în bandă de bază: este definită ca procesul de transmitere a unui singur
semnal la viteză mare.
- Transmisie în bandă largă: este definită ca procesul de transmitere simultană a mai
multor semnale.

Avantajele cablului coaxial:

- Datele pot fi transmise cu viteză mare.
- Are o ecranare mai bună în comparație cu cablul cu perechi răsucite.
- Oferă lățime de bandă mai mare.

Dezavantaje ale cablului coaxial:

- Este mai scump în comparație cu cablul cu perechi răsucite.
- Dacă apare o defecțiune a cablului aceasta induce defecțiunea în întreaga rețea.

Fibra optică
11
https://www.javatpoint.com/guided-transmission-media

Pag.23/58
 - Cablul cu fibră optică este un cablu care utilizează semnale electrice pentru
comunicare.
- Fibra optică este un cablu care reține fibrele optice acoperite cu plastic care sunt
utilizate pentru a trimite datele prin impulsuri de lumină.
- Acoperirea din plastic protejează fibrele optice de căldură, frig, interferențe
electromagnetice de alte tipuri de cabluri.
- Fibra optică asigură o transmisie mai rapidă a datelor decât firele de cupru.

Vedere laterală Vedere transversală

Figura 1.12 Diagramă reprezentând un cablu de fibră optică12

Elementele de bază ale cablului de tip fibră optică

Miez: Fibra optică este formată dintr-un fir îngust de sticlă sau plastic cunoscut sub numele de
miez. Miezul este zona de transmitere a luminii prin fibră. Cu cât zona miezului este mai
mare, cu atât mai multă lumină va fi transmisă în fibră.
Placare: Stratul concentric de sticlă este cunoscut sub numele de placare. Funcționalitatea
principală a placării este de a oferi un indice de refracție inferior la interfața nucleului, astfel
încât să provoace reflexia în interiorul nucleului, astfel încât undele luminoase să fie
transmise prin fibră.
Înveliș: Stratul de protecție constând din plastic este cunoscut sub numele de înveliș. Scopul
principal al unui înveliș este de a păstra rezistența fibrelor, de a absorbi șocurile și de protecția
suplimentară a fibrelor.

Lumina este dirijată prin miezul fibrei optice cu ajutorul reflexiei interne totale. Aceasta face
fibra să se comporte ca ghid de undă. Fibrele care suportă mai multe căi de propagare sau
moduri transversale se numesc fibre multimodale (MMF), iar cele ce suportă un singur mod
sunt fibre monomodale (SMF). Fibrele multimodale au în general un diametru mai mare al
miezului și sunt utilizate în comunicații pe distanțe mai scurte și în aplicații în care trebuie
transferată multă putere. Fibrele monomodale se utilizează pentru comunicații pe distanțe de
peste 550 m.

Avantajele cablului de fibră optică față de cupru:

12
https://www.javatpoint.com/guided-transmission-media

Pag.24/58
 - Lățime de bandă mai mare: cablul de fibră optică oferă o lățime de bandă mai mare în
comparație cu cuprul. Prin urmare, fibra optică transportă mai multe date în
comparație cu cablul de cupru.
- Viteză mai mare: cablul cu fibră optică transportă datele sub formă de lumină. Aceasta
permite cablului de fibră optică să transporte semnalele la o viteză mai mare.
- Distanțe mai mari: cablul cu fibră optică transportă datele la o distanță mai mare în
comparație cu cablul de cupru.
- Fiabilitate mai bună: Cablul cu fibră optică este mai fiabil decât cablul de cupru,
deoarece este imun la orice schimbări de temperatură, în timp ce poate provoca
obstrucționarea conectivității cablului de cupru.
- Mai subțire și mai robust: cablul cu fibră optică este mai subțire și mai ușor în
greutate, astfel încât să reziste la mai multă presiune de tragere decât cablul de cupru.

Mediu neghidat

O transmisie neghidată transmite undele electromagnetice fără a utiliza un mediu fizic. Prin
urmare, este, de asemenea, cunoscut sub numele de transmisie wireless(fără fir). În mediile
neghidate, aerul este mediul prin care energia electromagnetică poate curge cu ușurință.

Transmisia neghidată este în general clasificată în trei categorii:

Unde radio
- Undele radio sunt undele electromagnetice care se transmit în toate direcțiile spațiului
liber.
- Undele radio sunt omnidirecționale, adică semnalele sunt propagate în toate direcțiile.
- Gama de frecvențe a undelor radio este de la 3 KHz la 1 kHz.
- În cazul undelor radio, antena de transmisie și recepție nu sunt aliniate, adică unda
trimisă de antena de transmisie poate fi recepționată de orice antenă de recepție.
- Un exemplu de undă radio este radioul FM.

Pag.25/58
 Figura 1.13 Unde radio13

Aplicații ale undelor radio:

- O undă radio este utilă pentru difuzare multiplă atunci când există un singur expeditor
și mai mulți receptori.
- Un radio FM, televizor, telefoane fără fir sunt exemple de unde radio.
Avantajele transmisiei radio:
- Transmiterea radio este utilizată în principal pentru rețelele extinse și telefoanele
mobile.
- Undele radio acoperă o zonă mare și pot pătrunde în pereți.
- Transmisia radio oferă o rată de transmisie mai mare.

Microundele(microwaves)

Microundele sunt de două tipuri:

- Microunde terestre
- Microunde de transmitere prin satelit

Figura 1.14 Tipuri de microunde14

13
https://www.javatpoint.com/unguided-transmission-media
14
https://www.javatpoint.com/unguided-transmission-media

Pag.26/58
Transmisie terestră cu microunde
- Transmisia cu microunde terestră este o tehnologie care transmite fasciculul focalizat
al unui semnal radio de la o antenă de transmisie cu microunde la sol la alta.
- Microundele sunt undele electromagnetice care au frecvența cuprinsă între 1 GHz și
1000 GHz.
- Microundele sunt unidirecționale, deoarece antena de trimitere și recepție urmează să
fie aliniată, adică undele trimise de antena de trimitere sunt focalizate îngust.
- În acest caz, antenele sunt montate pe turnuri pentru a trimite un fascicul către o altă
antenă aflată la câțiva km distanță.
- Funcționează pe linia de transmisie a vederii, adică antenele montate pe turnuri sunt
vederea directă una celeilalte.

Caracteristicile transmisiei prin microunde:

- Gama de frecvență: Gama de frecvență a microundelor terestre este de la 4-6 GHz la
21-23 GHz.
- Lățime de bandă: acceptă lățimea de bandă de la 1 la 10 Mbps.
- Distanță scurtă: este ieftin pentru distanță scurtă.
- Distanță lungă: este scump, deoarece necesită un turn mai înalt pentru o distanță mai
mare.
- Atenuare: Atenuarea înseamnă pierderea semnalului. Este afectat de condițiile de
mediu și de dimensiunea antenei.

Avantajele transmisiei cu microunde:

- Transmisia cu microunde este mai ieftină decât utilizarea cablurilor.
- Este liber de achiziționarea de terenuri, deoarece nu necesită nici-un teren pentru
instalarea cablurilor.
- Transmisia cu microunde asigură o comunicare ușoară pe terenuri, deoarece instalarea
cablului pe teren este o sarcină destul de dificilă.
- Comunicarea peste oceane poate fi realizată prin utilizarea transmisiei cu microunde.

Dezavantaje ale transmisiei cu microunde:

- Ascultare: o ascultare creează o comunicare nesigură. Orice utilizator rău intenționat
poate prinde semnalul în aer folosind propria antenă.
- Semnal defazat: un semnal poate fi mutat defazat folosind transmisia cu microunde.
- Sensibil la condițiile meteorologice: O transmisie cu microunde este susceptibilă la
condițiile meteorologice. Aceasta înseamnă că orice schimbare de mediu, cum ar fi
ploaia și vântul, poate distorsiona semnalul.
- Lățime de bandă limitată: Alocarea lățimii de bandă este limitată în cazul transmisiei
cu microunde.

Pag.27/58
Comunicare prin microunde prin satelit
- Un satelit este un obiect fizic care se învârte în jurul pământului la o înălțime
cunoscută.
- Comunicarea prin satelit este mai fiabilă în zilele noastre, deoarece oferă mai multă
flexibilitate decât sistemele de cablu și fibră optică.
- Putem comunica cu orice punct de pe glob folosind comunicarea prin satelit.

Cum funcționează satelitul?

Satelitul acceptă semnalul care este transmis de la stația terestră și amplifică semnalul.
Semnalul amplificat este retransmis către o altă stație terestră.

Avantajele comunicării prin microunde prin satelit:

- Zona de acoperire a transmisiei cu microunde prin satelit este mai mult decât
transmisia cu microunde terestru.
- Costul de transmisie al satelitului este independent de distanța față de centrul zonei de
acoperire.
- Comunicarea prin satelit este utilizată în aplicațiile de comunicații mobile și wireless.
- Este ușor de instalat.
- Este utilizat într-o mare varietate de aplicații, cum ar fi prognoza meteo, difuzarea
semnalelor radio / TV, comunicații mobile etc.

Dezavantaje ale comunicării prin microunde prin satelit:

- Proiectarea și dezvoltarea satelitului necesită mai mult timp și costuri mai mari.
- Satelitul trebuie să fie monitorizat și controlat în perioade regulate, astfel încât să
rămână pe orbită.
- Viața satelitului este de aproximativ 12-15 ani. Din acest motiv, o altă lansare a
satelitului trebuie planificată înainte ca acesta să devină nefuncțional.

Infraroşu

- O transmisie în infraroșu este o tehnologie fără fir utilizată pentru comunicații pe

distanțe scurte.
- Frecvența infraroșu în intervalul de la 300 GHz la 400 THz.
- Este utilizat pentru comunicarea pe distanțe scurte, cum ar fi transferul de date între
două telefoane mobile, funcționarea la distanță a televizorului, transferul de date între
un computer și telefonul mobil se află în aceeași zonă închisă.

Caracteristicile transmisiei în infraroșu:

- Suportă lățime de bandă mare și, prin urmare, rata de date va fi foarte mare.

Pag.28/58
- Undele infraroșii nu pot pătrunde în pereți. Prin urmare, comunicarea în infraroșu într-
o cameră nu poate fi întreruptă de camerele din apropiere.
- O comunicare în infraroșu asigură o securitate mai bună cu interferențe minime.
- Comunicarea în infraroșu nu este fiabilă în afara clădirii, deoarece razele solare vor
interfera cu undele infraroșii.

Pag.29/58
 Capitolul 2. Analiza comunicării într-o rețea globală

Algoritm de rutare

Pentru a transfera pachetele de la sursă la destinație, stratul de rețea trebuie să determine cea
mai bună rută prin care pot fi transmise pachetele.
Indiferent dacă stratul de rețea oferă un serviciu de datagramă sau un serviciu de circuit
virtual, sarcina principală a stratului de rețea este de a oferi cea mai bună rută. Protocolul de
rutare oferă această sarcină.
Protocolul de rutare este un algoritm de rutare care oferă cea mai bună cale de la sursă la
destinație. Cea mai bună cale este calea care are „calea cu cel mai mic cost” de la sursă la
destinație.
Rutare este procesul de redirecționare a pachetelor de la sursă la destinație, dar cea mai bună
rută pentru a trimite pachetele este determinată de algoritmul de rutare.

Clasificarea algoritmilor de rutare

Algoritmii de rutare se împart în două categorii:

- Algoritmi de rutare adaptivi
- Algoritmi de rutare non-adaptivi

Algoritmii de rutare adaptivi

- Un algoritm de rutare adaptivă este, de asemenea, cunoscut sub numele de algoritm de
rutare dinamică.
- Acest algoritm ia deciziile de rutare pe baza topologiei și a traficului de rețea.
- Principalii parametri legați de acest algoritm sunt numărul de salturi, distanța și timpul
estimat de tranzit.

Un algoritm de rutare adaptivă poate fi clasificat în trei părți:

- Algoritm centralizat: este, de asemenea, cunoscut sub numele de algoritm de rutare

globală, deoarece calculează calea cu cel mai mic cost între sursă și destinație
utilizând cunoștințe complete și globale despre rețea. Acest algoritm ia ca intrare

Pag.30/58
 conectivitatea dintre noduri și costul legăturii, iar aceste informații sunt obținute
înainte de a efectua efectiv orice calcul. Algoritmul de stare a legăturii este denumit
algoritm centralizat, deoarece este conștient de costul fiecărei legături din rețea.
- Algoritm de izolare: este un algoritm care obține informațiile de rutare utilizând
informații locale, mai degrabă decât colectând informații de la alte noduri.
- Algoritm distribuit: este, de asemenea, cunoscut sub numele de algoritm
descentralizat, deoarece calculează calea cu cel mai mic cost între sursă și destinație
într-o manieră iterativă și distribuită. În algoritmul descentralizat, niciun nod nu are
cunoștințe despre costul tuturor legăturilor de rețea. La început, un nod conține
informații numai despre propriile legături atașate direct și printr-un proces iterativ de
calcul calculează calea cu cel mai mic cost către destinație. Un algoritm vectorial de
distanță este un algoritm descentralizat, deoarece nu cunoaște niciodată calea completă
de la sursă la destinație, ci în schimb știe direcția prin care pachetul urmează să fie
redirecționat împreună cu calea cu cel mai mic cost.

Algoritm de rutare non-adaptivă

- Algoritmul de rutare non-adaptivă este, de asemenea, cunoscut sub numele de algoritm
de rutare statică.
- La pornirea rețelei, informațiile de rutare se stochează pe rute.
- Algoritmii de rutare non-adaptivi nu iau decizia de rutare pe baza topologiei rețelei sau
a traficului de rețea.

Algoritmul de rutare non-adaptivă este de două tipuri:

Inundații: în caz de inundații, fiecare pachet de intrare este trimis către toate legăturile de
ieșire, cu excepția celei din care a fost atins. Dezavantajul inundațiilor este că nodul poate
conține mai multe copii ale unui anumit pachet.

Plimbări aleatorii: în cazul plimbărilor aleatorii, un pachet trimis de nod unuia dintre vecinii
săi în mod aleatoriu. Un avantaj al utilizării plimbărilor aleatorii este că folosește rutele
alternative foarte eficient.

Diferențe între algoritmii de rutare adaptivi și neadaptivi

Criteriul de comparare Algoritmii de rutare adaptivi
Definiție Algoritmul de rutare adaptivă
este un algoritm care
construiește tabelul de rutare
pe baza condițiilor de rețea.
Utilizare Algoritmul de rutare adaptivă
este utilizat de rutare
dinamică.
Decizia routării Deciziile de rutare se iau pe
Algoritmii de rutare non-adaptivi
Algoritmul de rutare non-adaptivă
este un algoritm care construiește
tabelul static pentru a determina ce
nod să trimită pachetul.
Algoritmul de rutare non-adaptivă
este utilizat de rutare statică.
Deciziile de rutare sunt tabelele

Pag.31/58
 baza topologiei și a traficului
de rețea.
Categorie Tipurile de algoritm de rutare
adaptivă sunt centralizate,
izolate și distribuite
Complexitate Algoritmii de rutare adaptivă
sunt mai complexi.
statice.
Tipurile de algoritm de rutare non-
adaptivă sunt inundații și plimbări
aleatorii.
Algoritmii de rutare non-adaptivi
sunt simpli.

Algoritm de rutare vector distanță

- Algoritmul vectorial de distanță este iterativ, asincron și distribuit.

o Distribuit: este distribuit prin faptul că fiecare nod primește informații de la
unul sau mai mulți dintre vecinii săi atașați direct, efectuează calculul și apoi
distribuie rezultatul înapoi către vecinii săi.
o Iterativ: este iterativ prin faptul că procesul său continuă până când nu sunt
disponibile mai multe informații pentru a fi schimbate între vecini.
o Asincron: nu necesită ca toate nodurile sale să funcționeze între ele în pasul de
blocare.
- Algoritmul vectorial de distanță este un algoritm dinamic.
- Este utilizat în principal în ARPANET și RIP.
- Fiecare router menține un tabel de distanțe cunoscut sub numele de Vector.

Trei elemente pentru a înțelege funcționarea algoritmului de rutare vectorială la distanță:

- Cunoștințe despre întreaga rețea: fiecare router își împărtășește cunoștințele prin
întreaga rețea. Routerul trimite cunoștințele colectate despre rețea către vecinii săi.
- Rutare doar către vecini: routerul își trimite cunoștințele despre rețea numai acelor
routere care au legături directe. Routerul trimite orice are despre rețea prin porturi.
Informațiile sunt primite de router și le utilizează pentru a-și actualiza propriul tabel de
rutare.
- Partajarea informațiilor la intervale regulate: în 30 de secunde, routerul trimite
informațiile către routerele vecine.

Algoritm de rutare vector distanță

Fie dx (y) costul căii cu cel mai mic cost de la nodul x la nodul y. Cele mai mici costuri sunt
legate de ecuația Bellman-Ford,

dx (y) = minv {c (x, v) + dv (y)}

Unde minv este ecuația luată pentru toți x vecinii. După călătoria de la x la v, dacă luăm în
considerare calea cu cel mai mic cost de la v la y, costul căii va fi c (x, v) + dv (y). Cel mai
mic cost de la x la y este minimul de c (x, v) + dv (y) preluat de toți vecinii.

Pag.32/58
Cu algoritmul de rutare vectorială la distanță, nodul x conține următoarele informații de
rutare:

- Pentru fiecare vecin v, costul c (x, v) este costul căii de la x la vecinul atașat direct, v.
- Vectorul de distanță x, adică Dx = [Dx (y): y în N], conținând costul său pentru toate
destinațiile, y, în N.
- Vectorul de distanță al fiecăruia dintre vecinii săi, adică Dv = [Dv (y): y în N] pentru
fiecare vecin v al lui x.
Rutarea vectorială la distanță este un algoritm asincron în care nodul x trimite copia
vectorului distanță către toți vecinii săi. Când nodul x primește noul vector de distanță de la
unul dintre vectorul său vecin, v, salvează vectorul de distanță al lui v și folosește ecuația
Bellman-Ford pentru a-și actualiza propriul vector de distanță. Ecuația este dată mai jos:

dx (y) = minv {c (x, v) + dv (y)} pentru fiecare nod y din N

Nodul x și-a actualizat propriul tabel vector distanță utilizând ecuația de mai sus și trimite
tabelul actualizat tuturor vecinilor săi, astfel încât aceștia să își poată actualiza propriii vectori
distanți.

Algoritmul15
At each node x,

Initialization

for all destinations y in N:

Dx(y) = c(x,y) // If y is not a neighbor then c(x,y) = ∞
for each neighbor w
Dw(y) = ? for all destination y in N.
for each neighbor w
send distance vector Dx = [ Dx(y) : y in N ] to w
loop
wait(until I receive any distance vector from some neighbor w)
for each y in N:
Dx(y) = minv{c(x,v)+Dv(y)}
If Dx(y) is changed for any destination y
Send distance vector Dx = [ Dx(y) : y in N ] to all neighbors
forever

Exemplu:
15
https://www.javatpoint.com/distance-vector-routing-algorithm

Pag.33/58
 Figura 2.1 Partajarea informației

- În figura de mai sus, fiecare nor reprezintă rețeaua, iar numărul din interiorul cloud
reprezintă ID-ul rețelei.
- Toate rețelele LAN sunt conectate prin routere și sunt reprezentate în cutii etichetate
ca A, B, C, D, E, F.
- Algoritmul de rutare a vectorului la distanță simplifică procesul de rutare presupunând
că costul fiecărei legături este o unitate. Prin urmare, eficiența transmisiei poate fi
măsurată prin numărul de legături pentru a ajunge la destinație.
- În rutare vectorială la distanță, costul se bazează pe numărul de salturi.

În figura de mai jos, 2.2, observăm că routerul trimite cunoștințele vecinilor imediați. Vecinii
adaugă aceste cunoștințe propriilor lor cunoștințe și trimit tabelul actualizat propriilor vecini.
În acest fel, routerele primesc propriile informații plus noile informații despre vecini.

Pag.34/58
 Figura 2.2 Transmitera periodică a informațiilor dintr-un nod în nodurile învecinate16

Tabele de rutare
Într-o tabelă de rutare se desfășoară două tipuri de preocese:
- Crearea tabelei
- Actualizarea tabelei

Crearea tabelei

Inițial, tabela de rutare este creată pentru fiecare router care conține cel puțin trei tipuri de
informații, cum ar fi ID-ul rețelei, costul și următorul salt.

NET ID Cost Următorul salt

----- ----- -----
----- ----- -----
----- ----- -----
----- ----- -----
----- ----- -----

- NET ID: ID-ul de rețea definește destinația finală a pachetului.

16
https://www.javatpoint.com/distance-vector-routing-algorithm

Pag.35/58
 - Cost: Costul este numărul de salturi pe care trebuie să le ia pachetul pentru a ajunge
acolo.
- Următorul salt: Este routerul către care trebuie livrat pachetul.

Figura 2.3. Tabelele de salturi pentru fiecare ruter

- În figura de mai sus, tabelele de rutare originale sunt prezentate pentru toate routerele.
Într-un tabel de rutare, prima coloană reprezintă ID-ul rețelei, a doua coloană
reprezintă costul legăturii, iar a treia coloană este goală.
- Aceste tabele de rutare sunt trimise tuturor vecinilor.

De exemplu:
A trimite tabelul de rutare către B, F și E.
B trimite tabelul de rutare către A & C.
C trimite tabelul de rutare către B & D.
D trimite tabelul de rutare către E & C.
E trimite tabelul de rutare către A & D.
F trimite tabelul de rutare către A.

Pag.36/58
Actualizarea tabelului
- Când A primește un tabel de rutare de la B, atunci își folosește informațiile pentru a
actualiza tabelul.
- Tabelul de rutare al lui B arată cum se pot deplasa pachetele către rețelele 1 și 4.
- B este un vecin cu ruterul A, pachetele de la A la B pot ajunge într-un salt. Deci, 1 se
adaugă la toate costurile date în tabelul lui B și suma va fi costul pentru a ajunge la o
anumită rețea.

După ajustare, A combină apoi acest tabel cu propriul tabel pentru a crea tabelul combinat

Tabelul combinat poate conține câteva date duplicat. În figura de mai sus, tabelul combinat al
routerului A conține datele duplicate, deci păstrează doar acele date care au cel mai mic cost.
De exemplu, A poate trimite datele către rețeaua 1 în două moduri. Primul, care nu folosește
următorul router, deci costă un hop. Al doilea necesită două salturi (de la A la B, apoi de la B
la Rețeaua 1). Prima opțiune are cel mai mic cost, prin urmare este păstrată și a doua este
abandonată.

Pag.37/58
Procesul de creare a tabelei de rutare continuă pentru toate ruterele. Fiecare ruter primește
informațiile de la vecini și actualizează tabelul de rutare.

La final tabelele tuturor ruterelor vor fi ca in figura următoare:

Pag.38/58
Tipuri de protocoale de rutare

Această secțiune oferă o prezentare generală a celor mai comune protocoale de rutare IP.

Clasificarea protocoalelor de rutare

Protocoalele de rutare pot fi clasificate în diferite grupuri în funcție de caracteristicile lor. Mai
precis, protocoalele de rutare pot fi clasificate după:
Scop: Protocolul de gateway interior (IGP) sau Protocolul de gateway exterior (EGP)
Funcționare: protocol vector distanță, protocol de stare de legătură sau protocol de cale-
vector
Comportament: protocol clasic (moștenit) sau fără clasă
De exemplu, protocoalele de rutare IPv4 sunt clasificate după cum urmează:

RIPv1 (moștenire): IGP, vector distanță, protocol clasic

IGRP (moștenire): IGP, vector de distanță, protocol clasic dezvoltat de Cisco (depreciat de la
12.2 IOS și versiuni ulterioare)
RIPv2: IGP, vector de distanță, protocol fără clase
EIGRP: IGP, vector de distanță, protocol fără clase dezvoltat de Cisco
OSPF: IGP, link-state, protocol fără clase
IS-IS: IGP, link-state, protocol fără clase
BGP: EGP, cale-vector, protocol fără clase

Protocoalele de rutare clasice, RIPv1 și IGRP, sunt protocoale vechi și sunt utilizate numai în
rețelele mai vechi. Aceste protocoale de rutare au evoluat către protocoalele de rutare fără
clase, respectiv RIPv2 și EIGRP. Protocoalele de rutare a stării de legătură sunt, prin natura
lor, fără clase.

Figura 2.3 afișează o vedere ierarhică a clasificării protocolului de rutare dinamică.

Pag.39/58
 Figura 2.3. Clasificarea protocoalelor de rutare17
Protocoale de rutare IGP și EGP uUn sistem autonom (AS) este o colecție de routere sub o
administrație comună, cum ar fi o companie sau o organizație. Un AS este, de asemenea,
cunoscut sub numele de domeniu de rutare. Exemple tipice de AS sunt rețeaua internă a unei
companii și rețeaua unui ISP.

Internetul se bazează pe conceptul AS; prin urmare, sunt necesare două tipuri de protocoale de
rutare:
Protocoale de gateway interior (IGP): utilizate pentru rutare într-un AS. Se mai numește și
rutare intra-AS. Companiile, organizațiile și chiar furnizorii de servicii utilizează un IGP în
rețelele lor interne. IGP-urile includ RIP, EIGRP, OSPF și IS-IS.
Protocoale de gateway exterior (EGP): utilizate pentru rutare între sisteme autonome. Se mai
numește și rutare inter-AS. Furnizorii de servicii și companiile mari se pot interconecta
folosind un EGP. Border Gateway Protocol (BGP) este singurul EGP viabil în prezent și este
protocolul oficial de rutare utilizat de internet.
Deoarece BGP este singurul EGP disponibil, termenul EGP este rar folosit; în schimb,
majoritatea inginerilor se referă pur și simplu la BGP.

Exemplul din Figura 2.4 oferă scenarii simple care evidențiază implementarea IGP, BGP și
rutare statică.

17
https://www.ciscopress.com/articles/article.asp?p=2180210&seqNum=7

Pag.40/58
 Figura 2.4. Procolul de rutare IGP comparativ cu EGP
Există cinci sisteme autonome individuale în scenariu:

ISP-1: Acesta este un AS și folosește IS-IS ca IGP. Se interconectează cu alți sisteme

autonome și furnizori de servicii care utilizează BGP pentru a controla în mod explicit modul
în care traficul este direcționat.
ISP-2: Acesta este un AS și folosește OSPF ca IGP. Se interconectează cu alți sisteme
autonome și furnizori de servicii care utilizează BGP pentru a controla în mod explicit modul
în care traficul este direcționat.
AS-1: Aceasta este o organizație mare și folosește EIGRP ca IGP. Deoarece este multihomed
(adică se conectează la doi furnizori de servicii diferiți), folosește BGP pentru a controla în
mod explicit modul în care traficul intră și iese din AS.
AS-2: Aceasta este o organizație de dimensiuni medii și folosește OSPF ca IGP. De
asemenea, este multihomed; prin urmare, folosește BGP pentru a controla în mod explicit
modul în care traficul intră și iese din AS.
AS-3: Aceasta este o organizație mică, cu routere mai vechi în cadrul AS; folosește RIP ca
IGP. BGP nu este obligatoriu deoarece este unic (de exemplu, se conectează la un furnizor de
servicii). În schimb, rutare statică este implementată între AS și furnizorul de servicii.
IGRP

Pag.41/58
Comunitatea de rețea a început să-și dea seama de limitările protocolului RIP (pe care le vom
vedea mai târziu în capitol) și a trebuit să se facă ceva. Cu mulți ani în urmă, Internet
Engineering Task Force (IETF) nu formalizase încă specificațiile pentru OSPF, așa că Cisco
avea opțiunea de a aștepta specificațiile sau de a continua să își dezvolte propriul protocol. Au
ales să își pună în aplicare propriul protocol, care s-a dovedit a fi Interior Gateway Routing
Protocol (IGRP).

IGRP este un protocol care este conceput pentru a coordona rutare între mai multe routere.
Există o serie de obiective de rutare cu protocolul IGRP Cisco:
▪ Rutare stabilă, chiar și într-o rețea foarte mare sau complexă
▪ Nu ar trebui să apară bucle de rutare
▪ Răspuns rapid la schimbarea topologiei rețelei
▪ Cost redus, ceea ce înseamnă că IGRP nu ar trebui să utilizeze mai multă lățime de bandă
decât are nevoie pentru propria utilizare
▪ Împărțirea traficului între rute paralele atunci când acestea sunt de aceeași dorință
▪ Luând în considerare ratele de eroare și nivelurile de trafic pe diferite căi
▪ Capacitatea de a gestiona mai multe „tipuri de servicii” cu un singur set de informații.
IGRP este destinat utilizării în rețelele interne, sub conducerea unei organizații. IGRP este, de
asemenea, denumit în mod obișnuit IGP (Interior Gateway Protocol). IGRP este destinat
menținerii unei reprezentări foarte precise a topologiei rețelei interne. Convergența este foarte
importantă în cadrul rețelelor interne, deoarece căile către rețele trebuie redirecționate rapid în
cazul în care o legătură de rețea ar trebui să coboare. Acest lucru nu este la fel de important ca
rețelele externe, deoarece majoritatea schimbărilor în topologia rețelei se produc în cadrul
rețelelor, cum ar fi adăugarea sau eliminarea unei legături rupte. Legăturile de rețea externe
trebuie să fie stabile și coerente pentru a evita perturbările majore cauzate de legăturile
neconfigurate sau descendente. EGRP (Exterior Gateway Routing Protocol) este mai
important pentru a oferi rute rezonabile, mai degrabă decât rute optime. Cu toate acestea,
IGRP este foarte preocupat de furnizarea rutei optime atunci când pachetele sunt dirijate.
IGRP este un protocol vector-distanță în care routerele (adesea numite gateway-uri) schimbă
informațiile de rutare numai cu routerele adiacente. Când routerul adiacent primește
actualizarea, acesta va compara informațiile cu propriul său tabel de rutare. Orice căi sau
destinații noi vor fi adăugate. Căile din actualizarea routerului adiacent vor fi, de asemenea,
comparate cu căile existente pentru a determina dacă noua rută este mai eficientă decât ruta
care există în prezent în tabelul de rutare. Dacă noua cale este mai bună, aceasta o va înlocui

Pag.42/58
pe cea existentă. Aceasta este procedura generală utilizată în toate protocoalele vector-
distanță.

Alternativa la rutare vector-distanță este rutare Shortest Path First (SPF), pe care o vom
discuta în detaliu în secțiunea Open Open Shortest Path First (OSPF). Aceasta este o
tehnologie de stare de legătură în care fiecare router conține o bază de date identică.

Schimbul de informații de rutare conține un rezumat al informațiilor referitoare la restul

rețelei. O colecție de routere care utilizează IGRP completează întreaga topologie a rețelei,
rezultând un algoritm distribuit în care fiecare router rezolvă doar o parte din rutare. Lucrând
împreună și schimbând informații de rutare doar cu ruterele lor adiacente, acești ruteri pot
determina cea mai bună rută pe care o poate lua un pachet. Cu alte cuvinte, niciun router nu
trebuie să mențină informațiile pentru întreaga rețea.

IGRP depășește RIP atunci când vine vorba de valori. Informațiile adăugate în IGRP permit
routerului să facă alegeri mai inteligente în ceea ce privește costul metric al unei rute față de
alta. RIP nu avea nicio modalitate de a alege ruta cu cea mai mare lățime de bandă atunci când
ambele rute aveau același număr de salt metric. Noile valori introduse cu IGRP includ:
- Timp de întârziere topologică. Timpul necesar unui pachet pentru a ajunge la
destinație dacă rețeaua nu era ocupată. Puteți suporta întârzieri suplimentare dacă
există trafic de rețea în rețea.
- Lățimea de bandă a celui mai îngust segment de lățime de bandă a căii. Lățimea de
bandă în biți pe secundă.
- Ocuparea canalului de cale. Indică cât de mult din lățimea de bandă este utilizat în
prezent. Acest număr se va schimba frecvent pe măsură ce traficul de rețea crește și
scade.
- Fiabilitatea căii. Indică fiabilitatea căii pe baza numărului de pachete care ajung
efectiv la destinație, pe baza numărului de pachete care au fost inițial trimise.
IGRP calculează acești factori cu un algoritm complicat și determină cel mai bun traseu de
urmat, indicat de cea mai mică valoare metrică.
IGRP are, de asemenea, caracteristici de stabilitate substanțiale, cum ar fi Hold-downs, Split
horizons și Poison-reverse updates, care sunt descrise după cum urmează:
Țineți apăsate(Holds-downs). Folosit pentru a împiedica un mesaj regulat de actualizare să
reinstaleze o rută care ar fi putut merge prost în trecut. Când o legătură de rețea se oprește,

Pag.43/58
routerele vecine vor detecta lipsa actualizărilor programate în mod regulat și vor stabili că
această legătură nu funcționează. Mesajele de actualizare vor începe apoi să pătrundă în rețea
cu privire la faptul că acest router nu funcționează. Dacă această convergență durează prea
mult, este posibil ca un alt router din rețea să anunțe că acest router funcționează în continuare
normal. Acest dispozitiv poate promova informații de rutare incorecte. O apăsare va spune
routerelor din rețea să țină apăsate oricare dintre modificările care pot afecta rutele pentru o
perioadă de timp. Perioada de reținere este calculată a fi puțin mai mare decât perioada de
timp necesară pentru actualizarea întregii rețele cu o modificare de rutare.
Orizonturi împărțite(Split horizons). Folosit pentru a evita buclele de rutare între două routere.
Nu este niciodată util să trimiteți informații despre ruta înapoi în direcția din care a fost trimis
pachetul. În Figura 6.4, Router1 va promova un traseu către Rețeaua A, la care este conectat
direct. Router2 nu ar trebui niciodată să promoveze acest traseu înapoi la Router1 deoarece
Router1 este mai aproape de rețeaua A. Acest lucru va împiedica rutare bucle între cele două
routere. De exemplu, dacă interfața cu rețeaua A a scăzut, Router2 poate continua să
informeze Router1 că poate ajunge la rețeaua A prin Router1 (care este el însuși). Router1
poate fi păcălit să creadă că această rută este corectă și ar apărea apoi o buclă de rutare.
(Amintiți-vă că orizonturile împărțite evită numai buclele între două routere.)

Figura 2.5.Orizonturi împărțite

Actualizări otrăvitoare(Poison-reverse updates). Folosit pentru a minimiza buclele între mai
mult de două routere. Când metrica crește semnificativ, aceasta poate indica o buclă de rutare.
O actualizare de otrăvire inversă este apoi trimisă la router pentru a-l pune în poziția de
reținere.
O altă caracteristică a stabilității IGRP este utilizarea temporizatoarelor și variabilelor care
conțin intervale de timp. Timerele includ un temporizator de actualizare, un temporizator

Pag.44/58
nevalid, o perioadă de timp de așteptare, un temporizator de spălare și un temporizator de
repaus.
▪Temporizatorul de actualizare va specifica frecvența cu care vor fi trimise mesajele de
actualizare. Timerul de actualizare IGRP implicit este la fiecare 90 de secunde.
▪Temporizatorul nevalid va specifica cât timp va aștepta un router dacă nu primește mesaje de
actualizare a rutei înainte ca ruta să fie declarată nevalidă. Valoarea implicită a
temporizatorului IGRP este de trei ori mai mare decât temporizatorul de actualizare.
▪Perioada de reținere (denumită uneori și perioada de reținere) va specifica perioada de timp
pentru perioada de reținere. Valoarea implicită a timpului de așteptare IGRP este de trei ori
cronometrul de actualizare plus zece secunde.
▪Temporizatorul de spălare va specifica cât timp ar trebui să treacă înainte ca o rută să fie
spălată de pe o masă de rutare. Valoarea implicită a temporizatorului de spălare IGRP este de
șapte ori mai mare decât perioada de actualizare.
▪Temporizatorul de repaus este cantitatea de timp în care mesajele de actualizare vor fi
amânate. Valoarea de repaus trebuie să fie mai mică decât temporizatorul de actualizare,
deoarece tabelele de rutare nu vor fi niciodată sincronizate dacă valoarea de repaus este mai
mare decât temporizatorul de actualizare.

Internetul și sistemul autonom

Înainte de a arunca o privire mai detaliată asupra protocoalelor de rutare pe care TCP / IP le
folosește pentru a se asigura că fiecare router știe cum să redirecționeze pachetele mai
aproape de destinația lor finală, este o idee bună să cunoaștem cu fermitate exact ce
protocoale de rutare încearcă să realizeze pe internetul modern. Internetul de astăzi este
compus din piese de rețea interconectate, la fel ca un puzzle de proporții globale. Fiecare
piesă se numește sistem autonom (AS) și este convenabil să ne gândim la fiecare ISP ca la un
AS, deși acest lucru nu este strict adevărat.

Protocoale de rutare și politici de rutare

Un protocol de rutare este rulat pe un router (și poate fi rulat pe o gazdă) pentru a permite
routerului să învețe dinamic despre rețeaua sa de rețea și să transmită aceste cunoștințe până
când fiecare router a construit o vedere consecventă a „hărții” rețelei cost („cel mai bun”) loc

Pag.45/58
pentru a redirecționa traficul către orice destinație accesibilă. Până când protocolul converge,
există întotdeauna posibilitatea ca unele routere să nu aibă cea mai recentă vizualizare a
rețelei și să redirecționeze pachetele incorect. De fapt, este posibil ca unele dintre „hărți” să
nu convergă niciodată și să se ia o cale mai puțin decât optimă. Dar acest lucru nu trebuie să
fie un dezastru, deși motivele depășesc cu mult această simplă introducere.

O politică de rutare poate fi definită ca „o regulă implementată pe router pentru a determina

gestionarea informațiilor despre protocolul de rutare”. Un exemplu de regulă a politicii de
rutare a unui ISP este „să nu acceptați actualizări ale protocolului de rutare de la gazde sau
routere care nu fac parte din rețeaua acestui ISP”. Această regulă, menită să minimizeze
efectele utilizatorilor rău intenționați, poate fi combinată cu altele pentru a crea o politică
generală de rutare pentru întregul ISP.

Termenul nu trebuie confundat cu rutare de politici. Direcționarea politicii este de obicei

definită ca redirecționarea pachetelor bazate nu numai pe adresa de destinație, ci și pe alte
câmpuri din antetul TCP / IP, în special biții IPS ToS. În mod confuz, rutare de politici poate
fi făcută mai eficientă cu politicile de rutare, dar această carte nu se va ocupa de rutare de
politici sau probleme QoS.

Protocoalele de rutare nu amestecă și nu pot combina toate aceste AS-uri într-un întreg fără
probleme, toate de la sine. Protocoalele de rutare permit routerelor sau rețelelor să partajeze
informații de adiacență cu vecinii lor. Acestea stabilesc conectivitatea globală între routere,
într-un AS și fără, iar AS-urile stabilesc la rândul lor conectivitatea globală care
caracterizează Internetul. Politicile de rutare modifică comportamentul protocoalelor de
rutare, astfel încât conectivitatea AS este transformată în ceea ce doresc ISP-urile (de obicei,
ISP-urile adaugă un termen precum „AS conectivitatea este făcută mai eficientă și mai
eficientă”, dar de multe ori politica de rutare nu face acest lucru).

Ruterele sunt nodurile de rețea ale internetului public global și transmit informații de adresă
IP înainte și înapoi, după cum este necesar. Rezultatul este că fiecare router știe cum să ajungă
la fiecare rețea IP (într-adevăr, prefixul IP) oriunde în lume sau cel puțin la cei care fac
publicitate că sunt dispuși să accepte trafic pentru acel prefix. Știu, de asemenea, când un link
sau un router a eșuat și, prin urmare, alte rețele ar putea fi (temporar) neaccesibile. Routerele
pot rute dinamic în jurul linkurilor și routerelor eșuate, cu excepția cazului în care rețeaua de

Pag.46/58
destinație este conectată la Internet printr-un singur link sau se întâmplă să fie chiar acolo pe
routerul local.

Nu există utilizatori pe router în sine care să genereze sau să citească e-mailuri (de exemplu),
deși routerele își asumă în mod obișnuit un rol client sau server (sau ambele) în scopuri de
configurare și administrare. Routerele aproape întotdeauna trec doar traficul de pachete IP de
la o interfață la alta, portul de intrare în portul de ieșire, încercând în același timp să se asigure
că pachetele progresează prin rețea și se apropie cu un pas de destinația sa. Se spune că
routerele rutează pachetele „hop by hop” prin Internet. Într-un sens foarte real, routerelor nu
le pasă dacă pachetul ajunge vreodată la destinație sau nu: Tot routerul știe că dacă prefixul
adresei IP este X, acel pachet iese în portul Y.

Firewall-uri
Protocoale de rutare
Protocoalele de rutare sunt utilizate pentru a distribui informații de rutare între dispozitivele
de rutare. Aceste informații se vor schimba în timp în funcție de condițiile de rețea; prin
urmare, aceste informații sunt esențiale pentru a se asigura că pachetele vor ajunge la
destinațiile lor. Desigur, atacatorii pot folosi și protocoale de rutare pentru atacuri. De
exemplu, setarea rău intenționată a unor rute astfel încât o anumită rețea să nu poată fi
accesată poate fi considerată un atac de refuz de serviciu (DoS). Securizarea routerelor și a
protocoalelor de rutare este un domeniu continuu de cercetare. Paravanul de protecție poate
ajuta la prevenirea acestor atacuri (de obicei, prin nerespectarea acestor informații).

Luând în considerare protocoalele de rutare, este important să se determine mai întâi ce

dispozitive din rețeaua internă vor trebui să primească și să trimită informații de rutare. Mai
mult decât probabil, numai dispozitivele care sunt conectate direct la rețeaua externă vor
trebui să primească și să răspundă la modificările de rutare externă - de exemplu, router-ul
(gateway-urile) pentru rețeaua internă. Acest lucru se datorează în primul rând naturii
ierarhice a tabelelor de rutare, care nu necesită ca o gazdă externă să cunoască specificul de
rutare al unei subrețele îndepărtate. Ca rezultat, de obicei nu este nevoie să redirecționați
informațiile de rutare din rețeaua externă în rețeaua internă și invers.

Routing Information Protocol (RIP) este cel mai vechi protocol de rutare pentru Internet. Cele
două versiuni ale RIP diferă în primul rând prin includerea măsurilor de securitate. RIPv1 este

Pag.47/58
protocolul original, iar RIPv2 este același, dar acceptă adrese fără clase și include o anumită
securitate. Dispozitivele care utilizează RIP vor transmite periodic (aproximativ la fiecare 30
de secunde) informații de rutare către gazdele vecine. Informațiile trimise de o gazdă descriu
dispozitivele la care sunt conectate direct și costul. RIP nu este foarte scalabil, deci este
utilizat în principal pentru rețelele mici. RIP utilizează UDP pentru a difuza mesaje; portul
520 este utilizat de servere, în timp ce clienții folosesc un port peste 1023.

Un alt protocol de rutare este Open Short Path First (OSPF), care a fost dezvoltat după RIP.
Ca atare, OSPF este considerat o îmbunătățire, deoarece converge mai repede și încorporează
autentificare. Interesant este că OSPF nu este construit pe stratul de transport, ci în schimb
vorbește direct cu IP. Este considerat protocolul 89 de către stratul IP. Mesajele OSPF sunt
difuzate utilizând două adrese IP multicast speciale: 224.0.0.5 (toate routerele SPF / link state)
și 224.0.0.6 (toate routerele desemnate). Utilizarea adreselor de difuzare multiplă și setarea
pachetului Time to Live (TTL) la una (care este realizată de OSPF) înseamnă de obicei că un
firewall nu va transmite aceste informații de rutare

Rutarea este una dintre cele mai fundamentale domenii de rețea pe care trebuie să le cunoască
un administrator. Protocoalele de rutare determină modul în care datele dvs. ajung la
destinație și ajută la îmbunătățirea procesului de rutare. Cu toate acestea, există atât de multe
tipuri diferite de protocol de rutare încât poate fi foarte dificil să le urmăriți pe toate!
Protocoalele routerului includ:
Protocol de informare de rutare (RIP)
Protocolul de gateway interior (IGRP)
Deschideți cea mai scurtă cale mai întâi (OSPF)
Protocolul Gateway Exterior (EGP)
Enhanced Interior Gateway Routing Protocol (EIGRP)
Border Gateway Protocol (BGP)
Sistem intermediar la sistem intermediar (IS-IS)
Înainte de a ne uita la protocoalele de rutare în sine, este important să ne concentrăm pe
categoriile de protocoale.

Toate protocoalele de rutare pot fi clasificate în următoarele:

Pag.48/58
Vector de distanță sau protocoale de stat de legătură
Protocoale de gateway interior (IGP) sau Protocol de gateway exterior (EGP)
Protocoale fără clasă sau fără clasă
Protocoalele de rutare a vectorului la distanță sunt protocoale care utilizează distanța pentru a
elabora cea mai bună cale de rutare pentru pachetele dintr-o rețea.
Aceste protocoale măsoară distanța în funcție de câte salturi trebuie să treacă pentru a ajunge
la destinație. Numărul de salturi este în esență numărul de routere necesare pentru a ajunge la
destinație.

În general, protocoalele vectoriale la distanță trimit un tabel de rutare plin de informații către
dispozitivele învecinate. Această abordare le face să fie investiții reduse pentru administratori,
deoarece aceștia pot fi implementați fără a fi nevoie să fie gestionați. Singura problemă este
că necesită mai multă lățime de bandă pentru a trimite pe tabelele de rutare și pot rula și în
bucle de rutare.
Protocoalele de stare a legăturilor adoptă o abordare diferită pentru găsirea celei mai bune căi
de rutare prin faptul că împărtășesc informații cu alte routere din apropiere. Ruta este
calculată pe baza vitezei căii către destinație și a costului resurselor.
Protocoalele de rutare a stării de legătură utilizează un algoritm pentru a rezolva acest lucru.
Una dintre diferențele cheie față de un protocol vector distanță este că protocoalele de stare a
legăturilor nu trimit tabele de rutare; în schimb, routerele se notifică reciproc când sunt
detectate modificări ale traseului.

Routerele care utilizează protocolul de stare a legăturii creează trei tipuri de tabele; tabelul
vecin, tabelul topologiei și tabelul de rutare. Tabelul vecin stochează detalii despre routerele
învecinate utilizând protocolul de rutare a stării legăturilor, tabelul topologie stochează
întreaga topologie a rețelei, iar tabelul de rutare stochează cele mai eficiente rute.
IGP și EGP
Protocoalele de rutare pot fi, de asemenea, clasificate ca protocoale de gateway interior (IGP)
sau protocoale de gateway exterior (EGP).
IPG-uri

Pag.49/58
IGP-urile sunt protocoale de rutare care schimbă informații de rutare cu alte routere într-un
singur sistem autonom (AS). Un AS este definit ca o rețea sau o colecție de rețele aflate sub
controlul unei întreprinderi. Compania AS este astfel separată de ISP AS.

Fiecare dintre următoarele este clasificat ca IGP:

Deschideți cea mai scurtă cale mai întâi (OSPF)
Protocol de informare de rutare (RIP)
Sistem intermediar la sistem intermediar (IS-IS)
Enhanced Interior Gateway Routing Protocol (EIGRP)
EGP
Pe de altă parte, EGP-urile sunt protocoale de rutare care sunt utilizate pentru a transfera
informații de rutare între ruterele din diferite sisteme autonome. Aceste protocoale sunt mai
complexe, iar BGP este singurul protocol EGP pe care probabil îl veți întâlni. Cu toate
acestea, este important să rețineți că există un protocol EGP numit EGP.

Exemple de EGP includ:

Border Gateway Protocol (BGP)
Protocolul Gateway Exterior (EGP)
Protocolul de rutare InterDomain (IDRP) al ISO
Cronologia protocoalelor de rutare
1982 - EGP
1985 - IGRP
1988 - RIPv1
1990 - IS-IS
1991 - OSPFv2
1992 - EIGRP
1994 - RIPv2
1995 - BGP

Pag.50/58
1997 - RIPng
1999 - BGPv6 și OSPFv3
2000 - IS-ISv6
Protocol de informare de rutare (RIP)
Routing Information Protocol sau RIP este unul dintre primele protocoale de rutare create.
RIP este utilizat atât în rețelele locale (LAN), cât și în rețelele extinse (WAN) și rulează, de
asemenea, pe stratul Aplicație al modelului OSI. Există mai multe versiuni ale RIP, inclusiv
RIPv1 și RIPv2. Versiunea originală sau RIPv1 determină căile de rețea pe baza destinației IP
și a numărului de salturi ale călătoriei.

RIPv1 interacționează cu rețeaua prin transmiterea tabelei sale IP către toate routerele
conectate la rețea. RIPv2 este puțin mai sofisticat decât acesta și își trimite tabelul de rutare la
o adresă multicast. RIPv2 folosește, de asemenea, autentificarea pentru a menține datele mai
sigure și alege o mască de subrețea și un gateway pentru traficul viitor. Principala limitare a
RIP este că are un număr maxim de salturi de 15, ceea ce îl face inadecvat pentru rețele mai
mari.
Protocolul de gateway interior (IGRP)
Interior Gateway Protocol sau IGRP este un protocol de rutare a vectorului la distanță produs
de Cisco. IGRP a fost conceput pentru a se construi pe bazele stabilite pe RIP pentru a
funcționa mai eficient în cadrul rețelelor mai mari conectate și a îndepărtat capacul de 15 hop
care a fost plasat pe RIP. IGRP folosește valori precum lățimea de bandă, întârzierea,
fiabilitatea și încărcarea pentru a compara viabilitatea rutelor din rețea. Cu toate acestea,
numai lățimea de bandă și întârzierea sunt utilizate în setările implicite ale IGRP.

IGRP este ideal pentru rețele mai mari, deoarece transmite actualizări la fiecare 90 de secunde
și are un număr maxim de salturi de 255. Acest lucru îi permite să susțină rețele mai mari
decât un protocol precum RIP. IGRP este, de asemenea, utilizat pe scară largă, deoarece este
rezistent la buclele de rutare, deoarece se actualizează automat atunci când apar modificări ale
rutei în rețea.
Deschideți cea mai scurtă cale mai întâi (OSPF)
Open Shortest Path First sau protocolul OSPF este un IGP de stat de legătură care a fost
personalizat pentru rețelele IP utilizând algoritmul Shortest Path First (SPF). Algoritmul de
rutare SPF este utilizat pentru a calcula cel mai scurt traseu care acoperă arborele pentru a

Pag.51/58
asigura transmiterea eficientă a datelor a pachetelor. Routerele OSPF întrețin baze de date
care detaliază informații despre topologia înconjurătoare a rețelei. Această bază de date este
umplută cu date preluate din Link State Advertisements (LSA) trimise de alte routere. LSA-
urile sunt pachete care detaliază informații despre câte resurse ar lua o anumită cale.

OSPF folosește, de asemenea, algoritmul Dijkstra pentru a recalcula căile de rețea atunci când
topologia se schimbă. Acest protocol este, de asemenea, relativ sigur, deoarece poate
autentifica modificările protocolului pentru a păstra datele în siguranță. Este utilizat de multe
organizații, deoarece este scalabil în medii mari. Modificările topologiei sunt urmărite și
OSPF poate recalcula traseele de pachete compromise dacă a fost blocată o rută folosită
anterior.
Protocolul Gateway Exterior (EGP)
Protocolul Gateway Exterior sau EGP este un protocol care este utilizat pentru a face schimb
de date între gazdele gateway care se învecinează între ele în cadrul sistemelor autonome. Cu
alte cuvinte, EGP oferă un forum pentru routere pentru a partaja informații între diferite
domenii. Cel mai înalt exemplu al unui EGP este internetul în sine. Tabelul de rutare al
protocolului EGP include ruterele cunoscute, costurile rutei și adresele de rețea ale
dispozitivelor învecinate. EGP a fost utilizat pe scară largă de către organizații mai mari, dar
de atunci a fost înlocuit cu BGP.

Motivul pentru care acest protocol a renunțat este că nu acceptă medii de rețea multipath.
Protocolul EGP funcționează prin păstrarea unei baze de date a rețelelor din apropiere și a
căilor de rutare pe care ar putea să le ia pentru a le ajunge. Aceste informații despre rută sunt
trimise către routerele conectate. Odată ce acesta ajunge, dispozitivele își pot actualiza
tabelele de rutare și pot efectua o selecție mai informată a căilor în întreaga rețea.
Enhanced Interior Gateway Routing Protocol (EIGRP)
Enhanced Interior Gateway Routing Protocol sau EIGRP este un protocol de rutare vector
distanță care este utilizat pentru rețelele IP, AppleTalk și NetWare. EIGRP este un protocol
proprietar Cisco care a fost conceput pentru a urma protocolul IGRP original. Atunci când se
utilizează EIGRP, un router preia informații din tabelele de rutare ale vecinilor și le
înregistrează. Vecinii sunt interogați pentru o rută și atunci când are loc o modificare, routerul
își anunță vecinii despre schimbare. Acest lucru are ca rezultat final conștientizarea routerelor
vecine cu privire la ceea ce se întâmplă în dispozitivele din apropiere.

Pag.52/58
EIGRP este echipat cu o serie de caracteristici pentru a maximiza eficiența, inclusiv
Protocolul de transport fiabil (RTP) și un algoritm de actualizare difuză (DUAL). Transmisiile
de pachete sunt mai eficiente, deoarece rutele sunt recalculate pentru a accelera procesul de
convergență.

Border Gateway Protocol (BGP)

Border Gateway Protocol sau BGP este protocolul de rutare al internetului care este clasificat
ca protocol de vector distanță. BGP a fost conceput pentru a înlocui EGP cu o abordare
descentralizată a rutei. Algoritmul BGP Best Path Selection este utilizat pentru a selecta cele
mai bune rute pentru transferurile de pachete de date. Dacă nu aveți setări personalizate,
atunci BGP va selecta rutele cu cea mai scurtă cale către destinație.

Cu toate acestea, mulți administratori aleg să schimbe deciziile de rutare pe criterii în

conformitate cu nevoile lor. Cel mai bun algoritm de selectare a căii de rutare poate fi
personalizat prin schimbarea atributului comunității de cost BGP. BGP poate lua decizii de
rutare pe baza unor factori precum greutatea, preferința locală, generată local, lungimea
AS_Path, tipul de origine, discriminatorul multi-exit, eBGP peste iBGP, metrica IGP, ID-ul
routerului, lista cluster-ului și adresa IP a vecinilor.

BGP trimite datele actualizate ale tabelelor routerului doar atunci când se schimbă ceva. Ca
urmare, nu există o descoperire automată a modificărilor topologiei, ceea ce înseamnă că
utilizatorul trebuie să configureze manual BGP. În ceea ce privește securitatea, protocolul
BGP poate fi autentificat astfel încât numai routerele aprobate să poată face schimb de date
între ele.
Sistem intermediar la sistem intermediar (IS-IS)
Intermediate System-to-Intermediate System (IS-IS) este un stat de legătură, protocol de
rutare IP și protocol IGPP folosit pe internet pentru a trimite informații de rutare IP. IS-IS
folosește o versiune modificată a algoritmului Dijkstra. O rețea IS-IS constă dintr-o gamă de
componente, inclusiv sisteme finale, (dispozitive utilizator), sisteme intermediare (routere),
zone și domenii.

În cadrul IS-IS routerele sunt organizate în grupuri numite zone și mai multe zone sunt
grupate împreună pentru a alcătui un domeniu. Routerele din zonă sunt plasate cu Layer 1 și
routerele care conectează segmente împreună sunt clasificate ca Layer 2. Există două tipuri de

Pag.53/58
adrese de rețea utilizate de IS-IS; Punct de acces la serviciul de rețea (NSAP) și Titlul entității
de rețea (NET).
Protocoale de rutare clasă și fără clasă
Protocoalele de rutare pot fi, de asemenea, clasificate ca protocoale de rutare fără clasă.
Distincția dintre aceste două se reduce la modul în care se execută actualizările de rutare.
Dezbaterea dintre aceste două forme de rutare este adesea denumită rutare clasă vs rutare fără
clasă.

Protocoale de rutare clasice

Protocoalele de rutare clasice nu trimit informații despre masca de subrețea în timpul
actualizărilor de rutare, dar protocoalele de rutare fără clasă o fac. RIPv1 și IGRP sunt
considerate a fi protocoale clasice. Aceste două sunt protocoale clasice, deoarece nu includ
informații despre masca de subrețea în actualizările de rutare. Protocoalele de rutare clasă au
devenit de atunci depășite de protocoalele de rutare fără clase.

Protocoale de rutare fără clasă

După cum sa menționat mai sus, protocoalele de rutare clasă au fost înlocuite cu protocoale de
rutare fără clase. Protocoalele de rutare fără clasă trimit informații despre masca de subrețea
IP în timpul actualizărilor de rutare. RIPv2, EIGRP, OSPF și IS-IS sunt toate tipurile de
protocoale de rutare de clasă care includ informații despre masca de subrețea în actualizări.

Protocoale de rutare dinamică

Protocoalele de rutare dinamică sunt un alt tip de protocoale de rutare, care sunt esențiale
pentru rețelele moderne la nivel de întreprindere. Protocoalele de rutare dinamică permit
routerelor să adauge automat informații la tabelele de rutare de la routerele conectate. Cu
aceste protocoale, routerele trimit actualizări de topologie ori de câte ori se schimbă structura
topologică a rețelei. Aceasta înseamnă că utilizatorul nu trebuie să-și facă griji cu privire la
actualizarea căilor de rețea.

Unul dintre principalele avantaje ale protocoalelor de rutare dinamică este acela că reduc
nevoia de gestionare a configurațiilor. Dezavantajul este că acest lucru vine la costul alocării
resurselor precum CPU și lățime de bandă pentru a le menține rulate în mod continuu. OSPF,
EIGRP și RIP sunt considerate a fi protocoale de rutare dinamică.

Pag.54/58
Protocoale și valori de rutare
Indiferent de tipul de protocol de rutare utilizat, vor exista valori clare care vor fi utilizate
pentru a măsura ce rută este cea mai bună de parcurs. Un protocol de rutare poate identifica
mai multe căi către o rețea de destinație, dar trebuie să aibă capacitatea de a stabili care este
cea mai eficientă. Metricele permit protocolului să determine ce cale de rutare trebuie aleasă
pentru a oferi rețelei cel mai bun serviciu.

Cea mai simplă valoare de luat în considerare este numărul de salturi. Protocolul RIP
utilizează numărul de hopuri pentru a măsura distanța necesară pentru ca un pachet de date să
ajungă la destinație. Cu cât trebuie să călătorească mai multe salturi, cu atât trebuie să
călătorească mai departe. Astfel, protocolul RIP își propune să aleagă rute în timp ce
minimizează salturiul acolo unde este posibil. În afară de numărul de hopuri, există multe
valori care sunt utilizate de protocoalele de rutare IP. Valorile utilizate includ:

Număr de hop - Măsurează numărul de routere prin care trebuie să parcurgă un pachet
Lățime de bandă - Alege calea de rutare pe baza căreia are cea mai mare lățime de bandă
Întârziere - Alege calea de rutare pe baza căreia durează cel mai puțin timp
Fiabilitate - Evaluează probabilitatea ca o legătură de rețea să eșueze pe baza numărărilor de
erori și a eșecurilor anterioare
Cost - O valoare configurată de administrator sau IOS care este utilizată pentru a măsura
costul unui traseu pe baza unei valori sau a unei game de valori
Încărcare - Alege calea de rutare pe baza utilizării traficului de legături conectate

Valori după tipul protocolului

Tipul protocolului Tipul de valoare(metrică) aleasă
RIP Număr de salturi
RIPv2 Număr de salturi
IGRP Lățime de bandă, întârziere
OSPF Lățime de bandă
BGP Ales de administrator
EIGRP Lățime de bandă, întârziere

Pag.55/58
IS-IS Ales de administrator

Distanța administrativă
Distanța administrativă este una dintre cele mai importante caracteristici ale routerelor.
Administrativ este termenul folosit pentru a descrie o valoare numerică care este utilizată
pentru a stabili prioritatea carei rute ar trebui folosite atunci când există două sau mai multe
rute de conexiune disponibile. Când sunt localizate una sau mai multe rute, protocolul de
rutare cu distanța administrativă mai mică este selectat ca rută. Există o distanță
administrativă implicită, dar și administratorii își pot configura propriile distanțe.

Sursa traseului administrativ la distanță Distanța implicită

Interfață conectată 0
Rută statică 1
Traseu rezumat IGRP îmbunătățit 5
BGP extern 20
IGRP intern îmbunătățit 90
IGRP 100
OSPF 110
IS-IS 115
RIP 120
Rută externă EIGRP 170
BGP intern 200
Necunoscut 255

Cu cât valoarea numerică a distanței administrative este mai mică, cu atât routerul are mai
multă încredere în traseu. Cu cât valoarea numerică este mai aproape de zero, cu atât mai
bine. Protocoalele de rutare utilizează distanța administrativă în principal ca o modalitate de a
evalua încrederea dispozitivelor conectate. Puteți modifica distanța administrativă a
protocolului utilizând procesul de distanță în modul de sub-configurare.

La adresa: https://www.comparitech.com/net-admin/lan-monitoring/ se găsește o listă a celor

mai bune instrumente de monitorizare a rețelelor LAN.

Pag.56/58
Bibliografie

1. A.S. Tanenbaum, Rețele de calculatoare, ediția a patra, Byblos S.R.L. 2003

2. ***, Introducere în rețelele de calculator, Note de curs,
http://www.afahc.ro/ro/facultate/cursuri/retele_note_curs.pdf
3. I.Ș. Lucaș, Protocolul TCP/IP și rețelele, articol tradus,
https://profs.info.uaic.ro/~busaco/teach/courses/net/docs/tcpip_net-ro.pdf
4. https://sites.google.com/site/sfuicu/rc/rc_lab/wireshark/stiva
5. https://web.mit.edu/rhel-doc/4/RH-DOCS/rhel-sg-en-4/ch-ports.html

Pag.57/58
6. https://www.iana.org/assignments/service-names-port-numbers/service-names-port-
numbers.xhtml

Pag.58/58