UNIVERSITATEA POLITEHNICA DIN

BUCUREȘTI
Facultatea de Electronică, Telecomunicații și Tehnologia Informației

Proiect de cercetare

Transportul datelor în rețele DWDM

Coordonator Ştiinţific: Student:

Prof. Ing. Ruxandra Ţapu Diana-Elena Pârciog

Ianuarie 2016
 Cuprins

Introducere .............................................................................................................................................................. 3
Capitolul 1. Trecerea la sistemele DWDM ............................................................................................................. 4
1. Ierarhia reteței globale .................................................................................................................................... 4
2. Cererea de lățime de bandă ............................................................................................................................ 6
3. Opțiuni pentru mărirea lărgimii de bandă a purtătoarei.................................................................................. 7
3.1 Creșterea a debitului sistemelor existente ................................................................................................ 7
3.1.1 Multiplexarea cu diviziune în timp TDM (Time-division multiplexing) .......................................... 7
3.1.2 SDH și TDM..................................................................................................................................... 8
3.2 Creșterea numărului de lungimi de undă pe fibre .................................................................................... 9
3.2.1 Multiplexarea cu diviziunea lungimii de undă WDM (Wavelength division multiplexing) ............ 9
4. Utilizarea DWDM în rețelele metropolitane ................................................................................................ 11
4.1 SDH și DWDM ...................................................................................................................................... 12
Capitolul 2. Principiile fundamentale ale tehnologiei DWDM ............................................................................ 15
1. Evoluția transmisiunii pe fibre optice.......................................................................................................... 15
2. Dezvoltarea tehnologiei DWDM .................................................................................................................. 16
3. Funcțiile sistemului DWDM ........................................................................................................................ 17
4. Componente și funcționare ........................................................................................................................... 18
4.1 Fibra optică ............................................................................................................................................ 18
4.1.1 Reflexia totală ................................................................................................................................. 19
4.1.2 Fibre monomod și multimod .......................................................................................................... 20
4.1.3 Efecte în transmisiunea pe fibră optică ........................................................................................... 22
4.2 Surse și detectoare de lumină ................................................................................................................. 25
4.2.1. Surse de lumină- Led-uri și Lasere ............................................................................................... 25
4.2.2 Detectoare de lumină ...................................................................................................................... 27
4.3 Amplificatoare optice............................................................................................................................. 27
4.4 Multiplexoare și demultiplexoare .......................................................................................................... 28
4.4.1 Tehnici de multiplexare și demultiplexare ...................................................................................... 29
4.4.2 Multiplexoare optice de inserare/extragere OADM........................................................................ 31
4.5 Interfețe pentru DWDM ......................................................................................................................... 32
Capitolul 3. DWDM în rețele metropolitan .......................................................................................................... 34
1. Tehnologii prezente în rețeaua metropolitană .............................................................................................. 34
2. Aplicații și servicii în rețelele MAN ............................................................................................................ 37
3. Topologii și scheme de protecție pentru DWDM ......................................................................................... 40
4. Considerații practice în implementarea DWDM .......................................................................................... 44
DWDM astăzi ....................................................................................................................................................... 45
Bibliografie ........................................................................................................................................................... 46
 Introducere

Lucrarea de cercetare reprezintă continuarea lucrării “Transportul datelor în rețele

SDH”. Tehnologia DWDM s-a dezvoltat în mod natural odată cu cerințele tot mai mari ale
utilizatorilor în ceea ce privește lățimea de bandă și vitezele la care sunt transportate datele.
Proiectul prezintă în cele 3 capitole aspecte fundamentale despre această tehnologie
care este în prezent folosită la nivel global pentru transportul datelor în reţelele de
telecomunicaţii.

Capitolul 1 descrie în mod general principiile transportului de date, făcând o comparație

între tehnologiile vechi și cele noi. Se subliniază astfel necesitatea dezvoltării tehnologiei
DWDM.
Capitolul 2 prezintă evoluția și principiile fundamentale ale tehnologiei DWDM.
Ultimul capitol cuprinde topologii și aplicații DWDM și modul de utilizare al acestora
în rețelele metropolitane.
 Capitolul 1. Trecerea la sistemele DWDM

1. Ierarhia reteței globale

Rețelele de comunicații moderne se află într-o continuă evoluție. Factori precum noi
aplicații, schimbarea modalităților de utilizare duc la modernizarea constantă a rețetelor. Cu
toate acestea, putem defini în linii mari entitățile principale care alcătuiesc rețeaua globală
bazându-ne pe variabile precum tehnologia de transport, distanță, aplicații, etc.

Figura de mai jos ilustrează ierarhia rețelei globale, in care rețelele metropolitan MAN
fac trecerea de la rețeaua de acces la rețeaua centrală.

Figura 1.1. Ierarhia rețelei globale

Partea centrală a rețelei ( Long-Haul Network) s-a bazat în mod traditional pe

tehnologiile SDH (Synchronous Digital Hierarchy ) , respectiv SONET, si bazându-se pe
modalitățile acestora de funcționare, interconectează rețelele MAN. Rolul său este transportul,
astfel că principalul aspect pe care îl urmărește este capacitatea. În multe cazuri, rețeaua
centrală întâmpină problem de congestie pe fibre ca un rezultat al cererilor mari de bandă.

Rețeaua de acces ( Access Network) se află la capatul opus față de rețeaua central.
Aceasta se afla cel mai aproape de utilizatori, la marginea rețelei MAN. Este caracterizată de
diverse protocoale și infrastructure. Acoperă un spectru larg de rate și satisfice astfel o gamă
largă de clieți, de la personae fizice utilizatoare de Internet, pană la instituții și corporații mari.
Predominanța traficului IP reprezintă de multe ori o provocare, datorită caracterului său
asimetric și impredictibil. În același timp, rețeaua de acces continuă să susțină traficul și
protocoalele “moștenite”, precum ESCON ( IBM’s Enterprise System Connection ).
 Rețelele metropolitane ( Metropolitan Area Networks ) se află între cele două marii
domenii descrise anterior. Aceste rețele canaliează traficul între domeniul metropolitan (
printre ariile de bussiness, offices și metropolitane ) și POPs ( Points of presence) din rețeaua
centrală.
MAN are multe caracteristici asemănătoare cu rețeaua de acces, precum diverse
protocoale de rutare si viteze de transmisiune. Se bazează tot pe SDH/SONET, folosind
topologii punct la punct sau inele cu multiplexoare inserare/extracție ( ADMs- add/drop
multiplexers).
Pentru că se află la granița dintre cele doua domenii, rețeaua metropolitană trebuie, pe
de o parte, să satisfacă nevoile create de dinamica lățimii de bandă tot mai mare disponibilă în
rețeaua centrală, iar pe de altă parte să raspundă cerințelor conectivității în creștere și
tehnologiilor de acces rezultate ca urmare a cererii de mare viteză și de servicii de date
personalizate.
Există o tendință de a privi rețeaua metropolitană ca o versiune la scală redusă a rețelei
centrale datorită faptului că rețelele care deservesc zona metropolitană cuprind distanțe mai
scurte decât rețelele de transport din rețeaua centrală. Însă, forma de rețea este mult mai stabilă
în distanțe lungi, în timp ce topologiile se schimbă frecvent în rețelele MAN. Mult mai multe
tipuri de servicii și trafic trebuie să fie susținute în MAN, de la vocea tradițională și servicii de
linii închiriate la aplicații noi, inclusiv stocarea datelor, aplicații distribuite, și video. În
contrast, rețeaua centrală susține conducte mari.
O altă modalitate importantă prin care rețelele metropolitane de astăzi diferă de rețelele
long-haul este faptul că acestea cuprind o colecție de echipamente de transmisiune pentru
fluxuri inferioare sincrone sau asincrone, bucle scurte și o varietate de utilizatori cu diferite
cerințe de lățime de bandă.
Aceste diferențe fundamentale între cele două tipuri de rețele au implicații puternice pentru
cerințele din domeniul metropolitan. Protocoalele și transparența vitezelor, scalabilitate sunt
cel puțin la fel de importante ca și capacitatea, care guvernează în rețeaua centrală.

Ierarhia prezentată anterior reprezintă o vedere simplificată a rețelei globale. Liniile

dintre domenii nu sunt întotdeauna atât de clare. Rețele long-haul și metropolitane nu sunt, de
multe ori, clar delimitate. Aceeași situație este valabilă pentru rețelele de acces și domeniile
metropolitane.
Există și alte puncte de vedere în ceea ce privește ierarhizarea rețelei globale. Un exemplu ar
fi cel în care rețeaua de acces nu este separată de cea metropolitană, ci este o parte din ea și
include conectivități enterprise. Așadar, rețeaua metropolitană devine ierarhizată după cum
urmează:

 Core – sunt rețele la scală redusă a rețelelor long-haul. Sunte considerate creierul
rețelelor MAN, deoarece interconectează purtătoarele POPs și nu interacționează direct
cu utilizatorul.
 Acces Metropolitan - este segmentul dintre purtătoarele POP și facilități de acces, care
ar putea fi echipamente la sediul clientului sau la un punct de agregare.
 Enterprise - este partea rețelei dedicate satisfacerii nevoilor întreprinderilor. Folosind
fibre deținute sau închiriate conectivitatea este prevăzută între site-uri enterprise
dispuse in diferite zone geografice și pentru noi aplicații, cum ar fi rețelele de stocare
(SANs- Storage Area Networks).
2. Cererea de lățime de bandă

Capacitățile fibrelor instalate acum 15 ani au fost de așteptat să satisfacă cerințele în

viitorul apropiat. Datorită dezvoltării continue a tehnologiei și interesului societății față de
serviciile informare, începând cu secolul XXI, resursele creierului rețelei (backbone) au fost
depășite de cererea foarte mare de lățime de bandă, ratele ridicare de utilizare, disponibilitatea
cerințelor foarte mare.
Explozia cererii pentru banda de rețea este datorată în mare parte creșterii traficului de
date, mai precis a protocolului Internet IP (Internet Protocol). Principalii furnizori de servicii
raportează o dublare a lățimilor de bandă în backbone-ul rețelei la fiecare 9 luni. Acest lucru
este în mare măsură, un răspuns la creșterea de 300% pe an a traficului pe Internet, în timp ce
traficul de voce crește la o rată anuală de doar aproximativ 13%.
În același timp în care volumul de trafic de rețea este în creștere, natura traficului în
sine devine mai complexă. Traficul din backbone poate fi cu comutare de circuite (voce TDM
și fax), cu comutare de pachete (IP), sau cu comutare de celule (ATM și Frame Relay). În plus,
există o proporție de utilizare tot mai mare a Voice over IP și video streaming.
Ca răspuns la această creștere explozivă a cererii de lățime de bandă, împreună cu
protocolul IP, devenit baza fiecărui serviciu, furnizorii se îndepărtează de sistemele bazate pe
TDM care erau optimizate pentru voce și care au devenit costisitoare și ineficiente. Rețelele
metropolitane se confruntă și ele cu congestii tot mai dese, precum și cu schimbarea cerințelor
care necesită provizioane cât mai simplă și mai rapidă posibil, folosind echipamentele și
tehnologiile mai vechi.
Asigurarea fiabilității rețelei este un alt factor care necesită cantități mari de lățimi de
bandă. Cum telecomunicațiile și serviciile de date au devenit vitale pentru operatorii bussines,
furnizorii de servicii au fost nevoiți să se asigure că rețelele sunt tolerante la erori. Pentru a
satisface aceste cerințe, furnizorii au construit rute de backup, de multe ori folosind protecția
1:1 în configurațiile inel sau punct la punct. Atingerea nivelului necesar de fiabilitate presupune
rezervarea unei capacități dedicate pentru cazurile în care sistemul are erori. Acest lucru poate
dubla necesitatea de lățime de bandă pe aceeași infrastructură deja saturată.

Figura 1.2. Rezervarea lățimii de bandă duce la reducerea globală a capacității

3. Opțiuni pentru mărirea lărgimii de bandă a purtătoarei

Există două opțiuni pentru a înfrunta creșterea cererilor și anume: instalarea unor fibre
noi sau creșterea lățimilor de bandă efective pe fibrele existente.

 Implementarea unoi noi fibre este o propunere costisitoare în ceea ce privește

aprobările și construcțiile, și nu neaparat fibra în sine. Aceasta opțiune are sens
numai atunci când se dorește extinderea infrastructurii.
 Creșterea lățimilor de bandă efective pe fibrele existente se poate face prin creșterea
ratei de biți ( a debitului ) sistemelor existente sau creșterea numărului de lungimi de
undă pe fibre, modalități prezentate în cele ce urmează.

3.1 Creșterea a debitului sistemelor existente

Folosind tehnologia TDM, datele sunt în prezent transmise pornind de la 2,5 Gbps, până
la debite între 10-40 Gbps. Achiziționarea și menținerea circuiteor electronice care fac acest
lucru posibil este complexă și costisitoare. În plus, există posibilitatea aparițiilor unor probleme
tehnice semnificative care pot restricționa aplicabilitatea acestui mod de acces. Spre exemplu,
transportul a 10 Gbps prin fibrele single-mod este de 16 ori mai afectat de dispersia cromatică
decât transportul fluxul inferior de 2,5Gbps. Puterea de transmisiune mai mare cerută de
debitele mai mari introduce de asemenea efecte neliniare, care pot afecta calitatea formei de
undă. O altă problemă este modul de polarizare, care limitează distanța pe care o poate parcurge
lumina fără a se degrada.

3.1.1 Multiplexarea cu diviziune în timp TDM (Time-division multiplexing)

Multiplexarea cu diviziune în timp a fost inventată ca o modalitate de a maximiza

volumul de trafic de voce care ar putea fi trimis peste un mediu de transmisiune. Înainte ca
multiplexarea să fi fost inventată, în rețeaua de telefonie, pentru fiecare apel telefonic era
necesară o legatură fizică proprie. Evident, metoda era costisitoare. Folosind multiplexarea,
mai mult de un apel telefonic poate fi tranmis pe o singură legatură.
Modul de funcționare al TDM poate fi explicat printr-o analogie cu traficul de pe
autostradă. Pentru a transporta tot traficul de la patru afluenți într-un alt oraș, se poate trimite
tot traficul pe o singură bandă, fiind astfel sincronizat. Dacă fiecare din cei patru afluenți trimite
o mașină pe autostradă la fiecare patru secunde, atunci autostrada ar primi mașini cu o rată de
o mașină pe secundă. Atât timp cât vitezele mașinilor sunt sincronizate, nu vor exista coliziuni.
La destinație mașinile vor fi preluate de pe autostradă și vor fi oferite afluenților locali de
același mecanism. Acesta este principiul folosit de tehnologia sincronă TDM în transmiterea
biților pe o legatură fizică (link). TDM mărește capacitatea link-ului de transmisiune prin
divizarea timpului în interval mai mici astfel încât biții de la mai multe surse sa poată fi
transportate prin link, crescând în mod eficient numărul de biți transmiși pe secundă. Figura
următoare ilustrează metoda mai sus descrisă:
 Figura 1.3 Conceptul TDM
După cum se vede și în figură, intrările surselor sunt alocate pe calea de transmisiune
prin algoritmul round-robin. Deși corect, această metodă duce la ineficiență, pentru că fiecare
interval de timp este rezervat chiar și atunci când nu există date pentru a fi trimise. Această
problemă este atenuată de multiplexarea statistică utilizată în modul de transfer asincron ATM
(Asynchronous Transfer Mode). Deși ATM oferă o mai bună utilizare a lățimii de bandă, există
limite practice de obținere a vitezelor datorate electronicii necesare pentru segmentarea și
reasamblarea celuleor ATM care tranportă pachete de date.

3.1.2 SDH și TDM

Industria telecomunicațiilor a adoptat standardele sincrone Synchronous Optical

Network (SONET) or Synchronous Digital Hierarchy (SDH) pentru transportul optic a datelor
TDM. Cele doua standarde, descrise pe larg in capitolul anterior, specifică parametrii, ratele
interfețelor, formatul cadrelor, metodele de multiplexare și managementul pentru TDM prin
fibră.
SONET/SDH preia fluxuri de n biți , îi multiplexează și modulează optic semnalul,
trimițându-l mai departe printr-un dispozitiv care emite lumină pe fibră cu un debit de n ori
mai mare decât debitul unui flux de n biți. Spre exmeplu, traficul de 2,5 Mbps din patru locuri
diferite ajunge la multiplexorul SDH și va ieși ca un singur flux cu debitul de 4*2,5=10Mbps.
Principiul este ilustrat în următoarea figură, arătând creșterea dorită in termeni de debit:

Figura.1.4 SDH and TDM

 Tehnologia SDH prezintă o serie de dezavantaje. Ca la TDM, noțiunile de prioritate sau
congestive nu există în SDH. De asemenea, ierarhia de multiplexare este rigidă. Când este
nevoie de o capacitate mai mare, trebuie facut un salt către următorul multiplu, ceea ce în
majoritatea cazurilor reprezintă o capacitate mult peste cea dorită. Spre exemplu, următorul pas
de la 10 Gbps TDM este 40 Gbps TDM. Un alt dezavantaj îl reprezintă faptul că ierarhia este
optimizată pentru traficul de voce, fiind ineficient când vine vorba de transmisia traficului de
date prin cadre SDH. În contrast, DWDM poate transporta orice protocol, inclusiv SDH, fără
o încapsulare specială.
Așadar, cererile de lățime de bandă plasate pe infrastructura de transport de către
aplicații și creșterea explozivă a Internetului au depășit limitele TDM tradiționale. Fibrele, care
promiteau odată lățimi de bandă nelimitate, sunt epuizate, iar limitările SDH în termini de
costuri, complexitate și scalabiliate devin tot mai problematice.

3.2 Creșterea numărului de lungimi de undă pe fibre

Această opțiune presupune combinarea mai multor lungimi de undă pe o singură fibră.
Utilizând tehnologia de multiplexarea cu diviune a lungimii de undă WDM (Wavelength
Division Multiplexing), mai multe lungimi de undă sau culori transmsise prin fascicule
luminoase pot multiplexa semnale cu debite între 2,5-40 Gbps peste același fir de fibră. Prin
această metodă, fără a fi nevoie de a instala fibre noi, capacitatea efectivă poate fi crescută de
16 sau 32 de ori. În prezent sunt operaționale sisteme cu 128 și 160 de lungimi de undă.

3.2.1 Multiplexarea cu diviziunea lungimii de undă WDM (Wavelength division

multiplexing)
WDM crește capacitatea de transport pe mediul fizic, fibra, folosind o modalitate
complet diferită față de TDM. WDM atribuie semnalelor optice de la intrare, frecvențe de
lumină (lungimi de undă sau lambda) dintr-o anumită bandă de frecvență. Această multiplexare
permite transmisia pe mai multe lungimi de undă , fără a interfera între ele. Figura următoare
ilustrează acest procedeu:

Figura 1.5 Multiplexare WDM

Termenul de lungime de undă este folosit în detrimentul termenului frecvență pentru a
evita confuziile și este des folosit ca lambda sau canal. Pentru că fiecare canal este transmis la
o diferită frecvență, putem selecta dintre ele folosind un tuner. Fiecare canal reprezintă o
diferită culoare, astfel ca mai multe canale formează un curcubeu WDM.
 Într-un sistem WDM, fiecare lungime de undă este lansată pe fibră, iar semnalele sunt
demultiplexate la recepție. La fel ca în TDM, capacitatea rezultată este un ansamblu format din
semnalele de intrare, dar WDM transportă fiecare semnal independent față de celelalte.
Înseamnă ca fiecare canal are o lățime de bandă dedicată.

Diferența între WDM și DWDM (Dense wavelength division multiplexing) este că

DWDM distanțează mai puțin lungimile de undă ceea ce duce la o capacitate globală mai mare.
DWDM are o serie de caracteristici esențiale precum abilitatea de a amplifica toate lungimile
de undă simultan, fără a le converti întâi în semnale electrice, și abilitatea de a transporta
simultan pe fibră semnale de diferite viteze și tipuri, fiind astfel un sistem independent de
protocoale și debite.
Atât WDM, cât și DWDM, folosesc fibre single-mod pentru a transporta multiple
lungimi de undă. În transmisia pe fibre multimod lumina este lansată pe fibră țn unghiuri
diferite, rezultând astfel diferite “moduri” a luminii. O singură lungime de undă este transmisă
în transmisia multimod.

SDH TDM preia semnale sincrone și asincrone și le multiplexează într-un singur flux
superior pentru a fi transmis printr-o singură lungime de undă pe fibră. Semnalele sursă ar
trebui să fie convertite din electric în optic, sau din optic în electric și înapoi la optic înainte de
a fi multiplexate. WDM preia multiple semnale optice, le mapează în lungimi de undă
individuale, și multiplexează lungimile de undă pe o singură fibră.
Figura următoare prezintă diferențe între TDM și WDM, cum ar fi transmisia unei
singure lungimi de undă prin fibră folosind TDM, față de transmisia mai multor lungimi de
undă folosind WDM sau transmisia in WDM a diferitelor protocoale fără un format comun al
semnalelor.

Figura 1.6 Interfețe în TDM și WDM

4. Utilizarea DWDM în rețelele metropolitane

În ceea ce privește lățimile de bandă, există o cerere care crește rapid în rețeaua de acces
ce funcționează în primul rând pentru a conecta clienții prin conexiuni de viteză mică, cum ar
fi linii dial-ul, DSL, prin cablu, fără cablu la un POP local. Un astfel de punct de prezență este
un punct care asigură accesul la Internet mai multor utilizatori, fiind format dintr-un ansamblu
de servere, rutere și comutatoare de rețea.
Conexiunile mai sus menționate sunt de obicei agregate și transportate printr-un inel
SDH, care este atașat la un moment dat unui POP cu rol de poartă de acces spre Internet
(Gateway) pentru rețelele long-haul. Cererea tot mai mare pentru servicii de mare viteză
determină furnizorii să transforme POP-urile în centre dinamice de livrare a serviciilor. Prin
urmare, este tot mai probabil ca un client să obțină mai multe servicii de mare viteză direct de
la POP, fără sa folosească segmentul CORE din Internet.
DWDM a fost implementat prima data în rețelele long-haul în perioada în care
capacitatea fibrelor nu mai putea face față cerințelor clienților. Pe lângă faptul că rezolvă
problema epuizării fibrelor din rețelele metropolitane, valoarea DWDM se extinde dincolo de
acest avantaj. Alternative sporirii capacității există, cum ar fi instalarea unor noi cabluri, dar
DWDM oferă suplimentar în piața metropolitană avantaje precum furnizarea rapidă și flexibilă
cu protocoale, debite transparente, servicii centralizate și protejate, împreună cu abilitatea de a
oferi viteze noi și mai mari la prețuri mai mici. O mare parte din economiile de costuri se
datorează reducerii straturilor inutile de echipamente, care, de asemenea, reduce costurile
operaționale și simplifică arhitectura rețelei.
Nevoia de a furniza servicii de diferite tipuri într-o manieră rapidă și eficientă ca un
răspuns al cererilor schimbătoare ale clienților reprezintă o caracteristică distinctive a rețelelor
metropolitan. Folosind SDH, care este fundația pentru majoritatea rețelelor MAN existente,
furnizarea serviciilor reprezintă un process lung și complex. Analiza și planificarea rețelei,
provizionarea multiplexoarelor ADM, reconfigurarea sistemelor de interconectare DCS,
verificarea circuitelor și căilor și crearea serviciilor pot dura mai multe săptămâni. În contrast,
folosind echipamente DWDM furnizarea serviciilor se realiezează simplu prin pornirea unei
alte unde de lumina pe o pereche de fibră existentă.
Cerințele de pe piața metropolitană pot diferi în anumite aspecte față de cele din piața
long-haul, dar rețelele metropolitane sunt doar o un segment georgrafic din rețeaua globală. IP
este tipul dominant de trafic, așadar interconectarea cu acest layer este o cerință, dar nu trebuie
ignorat nici traficul TDM. Gestionarea rețelei reprezintă un interes major, sistemele de
protecție fiind de nivel înalt.

Cerințe esențiale pentru sistemele DWDM în rețelele MAN includ următoarele:

 Susținerea a mai multor protocoale

 Scalabilitate
 Fiabilitate și disponibilitate
 Deschidere (interfețe, gestionare de rețea, tipuri de fibre standard,
compatibilitatea electromagnetică)
 Ușor de instalat și de gestionat
 Consum de energie
 Eficiența costurilor
 Așadar, principalul avantaj al DWDM, privit din perspective tehnice și economice, este
acela că are puterea de a furniza o potențială capacitate de transmisie nelimitată. Investiția
curentă în instalația de fibre poate fi nu numai păstrată, dar și optimizată cu un factor de cel
puțin 32. Datorită schimbărilor continue în cerințele clienților, mai multă capacitate poate fi
adăugată, fie prin modernizarea echipamentelor existente, fie prin creșterea numărului de
lungimi de undă pe fibre, fără alte actualizări suplimentare.
Cele mai convigătoare avantaje ale DWDM în ceea ce privește lungimea de undă sunt
următoarele:
 Transparența – pentru că DWDM este o arhitectură de layer fizic, poate susține
atât TDM, cu diferite formate de date precum ATM, Gigabit Ethernet, cât și canale de fibră cu
diferite interfețe.
 Scalabilitatea – DWDM poate beneficia de abundența de fibre negre în multe
zone metropolitane și rețele de întreprinderi pentru a satisface rapid cererea pentru capacitate
pen link-urile punct la punct sau pe inelele SDH.
 Provizionare dinamică – Provizionarea simplă, rapidă și dinamică a
conexiunilor rețelei oferă furnizorilor capacitatea de a oferi servicii înalte de lățime de bandă
la cerere, în termen de câteva zile. Aceasta posibilitate creează noi oportunități de venituri cum
ar fi închirierea lungimilor de undă (o alternativă a închirierilor link-urilor fizice), recuperare
după un dezatsru sau rețele VPN optice.

4.1 SDH și DWDM

Folosind DWDM ca transport pentru TDM, pot fi conservate investițiile pentru
echipamentele SDH. Deseori, noi implementari pot elimina straturi de echipamente. De
exemplu, multiplexarea SDH poate fi evitată în totalitate prin interfațarea directă la
echipamentele DWDM de la switch-urile de ATM și de pachete, unde interfețele optice pentru
semnalul SDH STM-16 sunt comune. În plus, îmbunătățirile nu trebuie sa fie conforme cu un
anumit debit al interfeței, ca la SDH, unde agregarea afluenților este stabilită la valori specifice.
Figura următoare ilustrează modul direct de interconectare la DWDM:

Figura 1.7 Interconectare directă Switch-uri – DWDM

 Semnale optice devin atenuate pe durata călătoriei prin fibră și trebuie să fie regenerate
periodic în rețele de bază (core). Înainte de introducerea DWDM, în rețelele SDH, fiecare fibră
care transporta un singur semnal optic, de obicei de 2,5 Gbps, necesita un regenerator electric
la fiecare 60-100km. Cum numărul fibrelor este în continuă creștere pe partea de core a rețelei,
această metodă devine foarte constisitoare, nu numai datorită regeneratoarelor în sine, cât și a
costurilor pentru aprobare și alimentare. Necesitatea de a adăuga regeneratoare crește și timpul
necesar pentru a trimite unde luminoase pe fibră.
În partea de sus a figurii următoare este ilustrată infrastructura necesară transmisiei unui
semnal STM-64 de 10 Gbps = 4* STM-16 de 2,5 Gbps pe o distanță de 360 km folosind
echipamente SDH. Partea de jos a figurii ilustrează infrastructura necesară pentru același
semnal, dar folosind DWDM.

Figura 1.8 DWDM elimină regeneratoarele. Infrastructură simplificată.

Deși în SDH pot fi folosite amplificatoare optice (OA) pentru a extinde intervalele până
să fie nevoie de o stimulare a puterii, acestea ar fi totuși necesare pentru fiecare fibră în parte.
Pentru că în DWDM toate cele patru semnale pot fi transportate pe o singură pereche de fibre,
se reduce numărul de echipamente necesare. Se elimină astfel costul regeneratoarelor (RPTR)
necesare pentru fiecare fibră ceea ce duce la o economie considerabilă.
Un singur amplificator optic poate reamplifica toate canalele de pe fibra DWDM fără a
le demultiplexa și procesa individual, cu un cost care se apropie de costul unui singur
regenerator. Amplificatorul optic doar amplifică semnalele, nu le remodelează, resincronizează
sau retransmite cum face un regenerator, astfel că încă va fi nevoie ca semnalele să fie
regenerate periodic. Depinde însă de modelul sistemului. În present semnalele pot fi transmise
oriunde de la 600 la mii de kilometric fără a necesita regenerare.
Deși amplificatoarele sunt foarte folositoare în zona long-haul a rețelei, ele sunt adesea
inutile în rețelele metropolitan. În cazul în care distanțele dintre elementele de rețea sunt relativ
scurte, puterea și integritatea semnalului pot fi corespunzătoare fără amplificare.
Folosind amplificatoare optice nu este necesară conversia optic-electic-optic pe link-ul
fizic, ca în cazul regeneratoarelor.
 Pe lângă reducerea dramatică a prețului în urma eliminării regeneratoarelor, sistemele
DWDM simplifică foarte mult extinderea capacității rețelei. Singura cerință este de a instala
interfețe suplimentare sau cu debite mai mari în sistemele DWDM la fiecare capăt al fibrei. În
unele cazuri va fi necesar doar să se mărească numărul de lungimi de undă pe fibră pe
interfețele existente, după cum ilustrează figura următoare:

Figura 1.9 Creșterea numărului de lungimi de undă pe fibră

Amplificatoarele optice existente amplifică noul canal fără a fi nevoie de regeneratoare

suplimentare. În cazul adăugării de interfețe cu debite mai mari, așa cum arată imaginea de mai
jos, tipul fibrei poate deveni un factor care trebuie luat în considerare.

Figura 1.10 Creșterea debitului pe interfețe

Multe componente, cum ar fi multiplexoarele optice add/drop (OADM), sunt pasive și,
prin urmare, continuă să funcționeze chiar dacă are loc o pană de curent. În plus, aceste
componente tind să aibă un timp mediu foarte mare între eșecuri MTBF (Mean time between
failures). Sistemele de protecție implementate pe echipamente DWDM și în modelul de rețea
sunt cel puțin la fel de robuste ca cele construite în SDH. Toți acești factori contribuie la o mai
bună performanță și costuri de întreținere mai mici în rețeaua optică.
 Capitolul 2. Principiile fundamentale ale tehnologiei DWDM

1. Evoluția transmisiunii pe fibre optice

Transmisia pe fibră optică a fost dovedită experimental în secolul al XIX-lea, dar

tehnologia a început să avanseze rapid în a doua jumătate a secolului al XX-lea având aplicații
în domenii precum indusria și medicina.
După ce a fost stabilită viabilitatea transmitereii luminii prin fibre, următorul pas în
dezvoltarea de fibră optică a fost de a găsi o sursă de lumină care ar fi suficient de puternică și
îngustă. Dioda emițătoare de lumină LED (Light-emitting diode) și dioda laser s-au dovedit a
fi capabile să îndeplinească aceste cerințe. Laserele au trecut prin mai multe generații în anii
1960, culminând cu laserele semiconductoare care sunt în prezent cele mai utilizate în fibra
optică. Lumina are o capacitate de transmitere a informațiilor de 10.000 de ori mai mare decât
cea mai mare frecvență radio. Avantaje suplimentare ale fibrei față de cupru sunt capacitatea
de a transporta semnale pe distanțe lungi, cu rate de erori mici, imunitate la interferențe
electrice, securitate.
Conștienți de aceste caracteristici, cercetatorii din mijlocul anilor 1960 au propus ca
fibra optică ar putea fi un mediu de transmisie adecvat. A existat totuși un obstacol, acesta fiind
pierderea puterii semnalului, sau atenuarea, vazută pe sticla pe care lucrau. În cele din urmă, în
1970, Corning a produs primele fibre care oferă o comunicare de calitate. Cu o atenuare de mai
puțin de 20 de decibeli pe kilometru (dB / km), această fibră de sticlă purificată a depășit pragul
pentru a face fibra optică o tehnologie viabilă.
La început, monopolurile private și ale guvernului care dețineau companiile telefonice
au fost precaute, adoptând mai greu noile tehnologii. AT&T au fost primii care au standardizat
transmisia la viteze de 45 Mbps pentru fibre multimod. Curând după aceea, fibre single-mode
s-au dovedit a fi capabile de a rate de transmisie de 10 ori mai mari decat fibrele anterioare, pe
distanțe de 32 km.
Evoluțiile ulterioare în fibre optice sunt strâns legate de utilizarea spectrului optic în
diferite regiuni unde atenuarea optică este scăzută. Aceste regiuni, denumite ferestre
(windows), se află între zonele de mare absorbţie și permit emițătorului să genereze mai multe
semnale luminoase, iar receptorului să detecteze mai multe semnale. Cele mai vechi sisteme
au fost dezvoltate pentru a opera în jurul valorii de 850 nm (prima fereastră). A doua fereastră
(banda S), la 1310 nm, a fost dovedit ulterior ca fiind superioară datorita atenuării scăzute,
urmată de a treia ferestră (banda C), la 1550 nm, cu o pierdere optică chiar mai mică. Astăzi, o
a patra fereastră (banda L), aproape 1625 nm, este în curs de dezvoltare și implementare. Aceste
patru ferestrele sunt prezentate în raport cu spectrul electromagnetic în figura următoare:

Figura 2.1 Regiunile lungimilor de undă

2. Dezvoltarea tehnologiei DWDM

WDM a început să fie folosit la sfârșitul anilor 1980, utilizând cele două lungimi de
undă distanțate la scară largă 1310 nm și 1550 nm (sau 850 nm și 1310 nm). Tehnologia a
primit denumirea de WDM de bandă largă (wideband WDM). Figura următoare ilustrează acest
tip de WDM, fiind cel mai eficient și utilizat aranjament în sistemele DWDM. Una din
perechile de fibre este folosită pentru transmisie și una pentru recepție.

Figura 2.2 WDM cu două canale

La începutul anilor 1990 a apărut a doua generație de WDM, uneori numită WDM de
bandă îngustă (narrowband WDM), în care sunt folosite de la 2 la 8 canale. Aceste canale au
fost acum distanțate la un interval de aproximativ 400 GHz în fereastră 1550-nm. De la mijlocul
anilor 1990, sistemele DWDM au fost în curs de dezvoltare cu 16-40 canale și distanța de la
100 la 200 de GHz. Până la sfârșitul anilor 1990 sistemele DWDM au evoluat până la punctual
în care au fost capabile să transmită de la 64 la 160 canale paralele, dens ambalate la intervale
de 50 sau chiar 25 GHz.
După cum arată figura următoare, progresia tehnologică poate fi văzută ca o creștere a
numărului de lungimi de undă însoțită de o scădere în spațierea dintre lungimile de undă.
Împreună cu densitatea crescută a lungimilor de undă sisteme au avansat în flexibilitatea de
configurare, prin funcțiile add-drop și capabilități de management.

Figura 2.3 Evoluția tehnologiei DWDM

3. Funcțiile sistemului DWDM

Partea de core a sistemului DWDM implică un număr mic de funcții la nivelul fizic.
Acestea sunt reprezentate în figura următoare, care arată o schemă DWDM cu patru canale.
Fiecare canal optic ocupă propria lungime de undă. Lungimea de undă este exprimată ca un
punct absolut în spectrul electromagnetic. Lumina efectivă,la o lungime de undă data, se
limitează strict în jurul valorii centrale a lungime de undă.

Figura 2.4 Schema funcțională DWDM

Sistemul îndeplinește următoarele funcții principale:

 Generarea semnalului – Sursa, un laser în stare solidă, trebuie să furnizeze o
lumină stabilă într-o anumită lățime de bandă îngustă care transportă datele
digitale, modulate ca un semnal analogic.
 Combinarea semnalelor – Sistemele moderne DWDM folosesc multiplexoare
pentru combinarea semnalelor. Există unele pierderi inerente datorate
multiplexarii și demultiplexarii. Această pierdere este dependentă de numărul
de canale, dar poate fi atenuată prin utilizarea amplificatoarelor optice care
trimit toate lungimile de undă deodată fără a fi necesară conversia electrică.
 Transmiterea semnalelor – Efectul crosstalk și pierderea sau degradarea
semnalului optic trebuie luate în vedere în transmisia prin fibra optică. Aceste
efecte pot fi minimizate prin controlarea unor variabile precum distanța dintre
canale, toleranță lungimii de undă și nivelul de putere al laserelor. Peste o
legătură de transmisie, semnalul poate fi nevoit să fie amplificat optic.
 Separarea semnalelor recepționate - La capătul receptor, semnalele multiplexate
trebuie să fie separate. Acest procedeu este dificil din punct de vedere tehnic,
chiar daca pare o simplă metodă inversă combinării semnalelor.
 Primirea semnalelor - Semnalul demultiplexat este primit de către un
fotodetector.

În plus față de aceste funcții, un sistem DWDM trebuie să fie echipat cu interfețe pe
partea dinspre client pentru a primi semnalul de intrare. Această funcție este realizată de
transpondere. Pe partea DWDM există interfețe pentru fibra optică care leagă sistemele
DWDM.
4. Componente și funcționare

DWDM este o tehnologie folosită în partea core a rețelelor de transport optic.

Componentele esențiale ale DWDM pot fi clasificate în funcție de locul lor în sistem după cum
urmează:
 Pe partea de transmisie, lasere cu lungimi de undă precise, stabile.
 Pe link-ul de transmisiune, fibre optice care prezintă pierderi reduse și
performanțe de transmisie relevante spectrului lungimii de undă, în plus față de
amplificatoare optice care transmit semnalele pe interval mai lungi.
 Pe partea de recepție, fotodetectori și demultiplexori optici ce folosesc filter
subțiri sau elemente de difracție.
 Multiplexoare optice de inserare/extragere și component optice de
interconectare.

4.1 Fibra optică

Fibra optică este cel mai nou mediu de transmisiune dezvoltat pentru rețele de
calculatoare, având numeroase avantaje față de cablurile de cupru, dintre care cele mai
importante sunt viteza de transmisie superioară pe care o suportă și imunitatea la interferențe
electrice. Principalele dezavantaje sunt costul și dificultatea manevrării și instalării. Acest
mediu este folosit cu prepondorență pentru legaături punct la punct la distanțe mari (peste
câteva sute de metri).
Interiorul fibrei optice este format din miez (core) și înveliș (cladding), două tuburi
concentrice de sticlă, inseparabile, având indici de reflexive diferiți. Învelișul, foarte subțire,
cu diametrul de 125 microni, este învelit în trei straturi protectoare: un strat numit buffer , de
obicei colorat, un înveliș rezistent de protecție fabricat din Kevlar (din acest material se fabrică
și vestele antiglonț) numit Aramid Yarn și un înveliș exterior din PVC (jacket) . Aceste trei
straturi au rol de protecție pentru partea de sticlă care este foarte fragilă.
Următoare figură ilustrează structura fibrei optice:

Figura 2.5 Structura fibrei optice

4.1.1 Reflexia totală

Datorită construcției mai sus descrise, fibra optică poate transmite lumina la aproape
două treimi din viteza luminii în vid. Propagarea semnalului se bazează pe fenomenul de
reflexie totală. Prin acest fenomen, 100% din lumina care lovește o suprafață este reflectată. o
oglindă reflectă aproximativ 90% din lumina care lovește.
Lumina este fie reflectată (aceasta ricoșează înapoi) sau refractată (unghiul este
modificat în timp ce trece printr-un mediu diferit) în funcție de unghiul de incidență (unghiul
la care lumina loveste interfața dintre un material optic mai dens și unul mai subțire).

Reflexia internă totală apare atunci când sunt îndeplinite următoarele condiții:
 Razele trec de la un material mai dens la unul mai puțin dens. Diferența dintre
densitatea optică a unui anumit material și a vidului este indicele de refracție a
materialului.
 Unghiul incident este mai mic decât unghiul critic. Unghiul critic este unghiul
de incidență la care lumina nu mai este refractată ci devine total reflectată.

Figura următoare ilustrează principiul reflexiei interne totale într-un miez din fibră:

Figura 2.6 Principiul reflexie interne totale

Miezul are un indice de refracție mai mare decât învelișul permițând fasciculului care
lovește această suprafață la un unghi mai mic decât unghiul critic să se reflecte. Al doilea
fascicul nu îndepliniște condiția impusă de unghiul critic și va fi refractată.
Fibra optică este compusă din două tipuri de sticla pură și solidă, miezul și ănvelișul,
care sunt amestectate cu elemente specifice, numite dopanți, pentru a le regla indicii de
refracție. Diferență dintre indicii de refracție ai celor două materiale cauzează saltul majorității
luminii din înveliș și păstrarea lui doar în interiorul miezului. Cerința impusă de unghiul critic
este îndeplinită prin controlul unghiului la care lumina este injectată în fibră. Două sau mai
multe straturi de înveliș protector în jurul învelișului (cladding) asigură manipularea sticlei fără
a fi deteriorată.
4.1.2 Fibre monomod și multimod

În funcție de modul de transmisie, și implicit, de dimensiunea core-ului, fibrele optice

se împart în două categorii generale: fibre monomod și multimod.
Figura de mai jos ilustrează o diferență între structurile celor două tipuri de fibră:

Figura 2.7 Structura fibrelor monomod și multimod

Fibra multimod are dimensiunea core-ului de 50 sau 62,5 microni, acest lucru
permițând transmiterea semnalului prin reflexie în pereții core-ului. Datorită dimensiunii core-
ului, acest tip de fibră permite distanțe mai mici decât cea monomod (deoarece lumina are un
drum mai lung de parcurs), însă este mai ieftină și mai ușor de folosit (mai ușor de terminat cu
conectori și de sudat). De asemenea, echipamentele care emit semnal pe fibra optică multimod
sunt mai ieftine, deoarece folosesc LED-uri cu lungimi de undă de 820 sau 1300 nanometri.
Aceste echipamente cu LED-uri nu sunt periculoase pentru oaemeni (nu afectează ochii).
Denumirea de fibră monomod vine de la faptul că permite transmiterea simultan a
numeroase moduri sau raze de lumină prin ghidul de undă.
Figura următoare ilustrează un model de transmisie prin fibra multimod, numită step-
index:

Figura 2.8 Reflecția luminii pe fibre multimod prin step-index

Step-index se referă la faptul că există un indice de refracție uniform în întregul miez.

În figură, cele două moduri trebuie să parcurgă distanțe diferite pentru a ajunge la destinație.
Diferența între timpii pe care razele de lumină le parcurg se numește dispersie modală. Acest
fenomen duce la o calitate slabă a semnalului la recepție și în cele din urmă limitează distanța
de transmisie, motiv pentru care fibra multimod nu este folosită pentru aplicații pe arii întinse.
 Pentru a compensa dezavantajul dispersiei din modelul step-index, a fost inventat
modul graded-index. Acesta se referă la faptul indicele de refracție în core este gradat – scade
trepat de la centrul miezului spre exterior. Refracția mai mare din centrul miezului încetinește
unele raze de lumină, permițând tuturor razelor de lumină să ajungă la destinație în aproximativ
același timp. Se reduce astfel dispersia modală.

Fibra monomod are o dimensiune a core-ului de 10 microni (sau chiar mai mică),
acesta acționând ca un ghidaj pentru raza luminoasă a semnalului care se transmite aproape
fără reflexie. Dimensiunea redusă a miezului permite trecerea unei singur mod de lumină. Ca
un rezultat, fidelitatea semnalului este mai bine păstrată pe distanțe mai lungi, iar dispersia
modală este redusă semnificativ. Acești factori atribuie o lățime de bandă mai mare acesti tip
de fibră, față de cea multimod.

Figura 2.9 Reflexia luminii în fibra monomod

Echipamentele terminale folosesc pentru a emite semnale luminoase lasere cu lungimi

de unda de 1310 sau 1550 nanometri. Deoarece laserul emite o undă luminoasă foarte puternică
și focalizată, aceste echipamente pod produce leziuni grave ochiului. Fibra devine astfel mai
scumpă și impune precauții necesare.

Din punct de vedere al vitezei maxime de transmisie, limita fizică este impusă de
tehnologia folosită de echipamentele terminale, mai exact viteza cu care sunt convertite
impulsurile electrice în semnal optic, limita teoretică a lățimii de bandă pe fibra optică în sine
fiind foarte mare ( aproximativ 80 Tbps). Deși, de exemplu, standardul Ethernet 802.3 pentru
transmisie pe fibră optică limitează lungimea unui segment de fibră optică multimod la 2 km
și unul de monomod la 3 km, trebuie menționat că aceste limite se referă la modul de
funcționare CSMA-CD Carrier sense multiple access with collision detection (atunci când sunt
posibile coliziuni). Deoarece în cazul legăturilor de fibră optică sunt implicate conexiuni punct
la punct, unde transmisia este full-duplex și nu există posibilitatea coliziunilor, limitarea
distanței maxime la care se poate ăntinde un segment de fibră optică este dată numai de puterea
de emitere a dispozitivelor terminale, putând ajunge în cazul transmisie monomod și la 120 km
pentru FastEthernet și mult mai mult pentru alte tehnologii.
4.1.3 Efecte în transmisiunea pe fibră optică

Transmisia luminii pe fibre optice întâmpină diferite probleme, clasificate după cum
urmează:
 Atenuarea – decompunerea puterii semnalului, sau pierderea puterii luminii, pe măsură
ce semnalul se propagă prin fibră.
 Dispersia cromatică – împrăștierea impulsurilor de lumină pe măsură ce se propagă pe
fibră.
 Efectul neliniar – efecte cumulative de la interacțiunea luminii cu materialul prin care
se propagă, rezultând în schimbarea undei de lumină și interacțiunea dintre undele de
lumine.
Fiecare din aceste efecte are diferite cauze, dar nu toate afectează DWDM.

Atenuarea în fibra optică este cauzată de factori intrinseci, incluzând împrăștierea și

absorbția, și de factori extrinseci.
Cea mai comună formă de împrăștiere, împrăștierea Rayleigh, este cauzată de mici
variații în densitatea sticlei când se răcește. Aceste variații sunt mai mici decât lungimea de
undă folosită și acționează ca obiecte împrăștiate. Împrăștierea afectează mai tare lungimile de
undă scurte decât pe cele lungi, limitând utilizarea lungimilor de undă sub 800 nm.

Figura 2.10 Împrăștierea Rayleigh

Atenuarea datorată absorbției este cauzată de proprietățile intrinseci ale materialului

precum impuritățile din sticlă și orice defect la nivel de atom al acesteia. Aceste impurități
absorb energia optică, lumina devenind mai slabă. Fenomenul este ilustrat în imaginea de mai
jos:

Figura 2.11 Absorbția

În timp ce împrăștierea Rayleigh este importantă pentru lungimi de undă scurte,

absorbția reprezintă o problemă pe lungimi de undă mai mari care cresc în mod dramatic mai
sus de 1700 nm.
 Factorii principali care afectează atenuarea în fibrele optice sunt lungimea fibrei și
lungimea de undă a luminii. Figura următoare ilustrează pierderea in dBm/km a lungimii de
undă datorată împrăștieri Rayleigh, absorbția intrinsecă și atenuarea totală.

Figura 2.12 Curba atenuării totale

În principal, atenuarea în fibre este compensată prin utilizarea de amplificatoare optice.

Dispersia reprezintă împrăștierea impulsurilor de lumină pe măsură ce se propagă pe

fibră. Aceasta cauzează distorsionarea semnalului, care limitează lățimea a fibrei.

Figura 2.13 Principiul Dispersiei

Există două tipuri de dispersie care afectează sistemele DWDM. Unul din aceste efecte,
dispersia cromatică, este liniară, în timp ce PMD – Polarization mode dispersion este neliniară.

Dispersia cromatică
Dispersia cromatică apare deoarece diferite lungimi de undă se propagă cu viteze
diferite. În fibrele monomod dispersia cromatică conține două componente: dispersia de
material și dispersia ghidului de undă.
1) Dispersia de material apare când lungimile de undă parcurg materialul la diferite
viteze. O sursă de lumină, indiferent cât de îngustă, emite mai multe lungimi de
undă într-un anumit interval. Astfel, când acest interval de lungimi de undă parcurge
un mediu, fiecare lungime undă ajunge individual la un anumit moment de timp.
 2) Dispersia ghidului de undă se produce din cauza diferiților indici de refracție ai
miezului și învelișului fibrei. Indicele de refracție efectiv variază în funcție de
lungimea de undă după cum urmează:
 La lungimi de undă scurte, lumina este bine închisă în miezul fibrei. Astfel
indicele de refracție efectiv este aproape de indicele de refracție al
materialului miezului.
 La lungimi de undă medii, lumina se răspândește ușor în înveliș. Scade astfel
indicele de refracție efectiv.
 La lungimi de undă lungi, o mare parte din lumină se răspândește în înveliș.
Acest lucru aduce indicele de refracție efectiv la aproximativ aceeași valoare
ca a indicelui învelișului.
Acest fenomen al dispersiei ghidului de undă reprezintă o întârziere de propagare
a unei sau mai multor lungimi de undă relativ cu celelalte.

Dispersia cromatică totală, împreună cu componentele sale, este ilustrată în următoarea

figură:

Figura 2.14 Dispersia cromatică

Deși dispersia cromatică nu reprezintă o problemă pentru fluxuri inferioare semnalului

STM-16, ea devine sesizabilă la debite mai mari datorită lățimii spectrale necesare.

Dispersia modului de polarizare

Majoritatea fibrelor monomod permit două tipuri de polarizări perpendiculare, una
verticală și una orizontală. Deoarece starile acestor polarizări nu sunt menținute, se produce o
interacțiune între impulsuri care duce la degradarea semnalului.
Dispersia modului de polarizare este cauzată de forma ovală a fibrei ca urmare a
procesului de fabricație sau a factorilor externi de stres. PMD nu reprezintă o problemă pentru
fluxuri inferioare semnalului STM-64.

Efectele neliniare apar în plus față de PMD și sunt importante în DWDM deoarece au
tendința de a se manifesta când puterea optică este foarte mare.
 Efecte liniare, cum ar fi atenuarea și dispersia pot fi compensate, dar efectele neliniare
se acumulează. Cele mai importante tipuri de efecte neliniare sunt împrăștierea Brillouin,
împrăștierea Raman, modularea slef-phase, și four-wave mixing. Aceasta din urmă are un rol
critic în DWDM. Este un fenomen datorat naturii neliniare a indicielui de refacție a fibrei în
care interacțiunea una sau mai multe lungimi de undă produce alte lungimi de undă în semnal.
Apar astfel interferențe între canale. În figura următoare trei frecvențe interacționează și produc
o a patra frecvență, generând apariția zgomotului și a efectului crosstalk.

Figura 2.15 Four-wave mixing

Rezultatul acestui fenomen este de a limita capacitatea canalului unui sistem DWDM.
Efectul nu poate fi filtrat, optic sau electric, și crește odată cu lungimea fibrei.

4.2 Surse și detectoare de lumină

Emițătoarele și detectoare de lumină sunt dispozitive active la capetele opuse ale unui
sistem de transport optic. Sursele de lumină, sau emițătoarele de lumină, sunt dispozitivele din
partea de transmisie a sistemului care transformă semnalele electrice în impulsuri luminoase.
Procesul acestei conversii, sau modulația, poate fi realizată prin modularea externă a unei unde
de lumină sau folosind un dispozitiv care poate genera irect lumină modulată. Fetectoarele de
lumină acționează la capătul opus față de emițătoare, la recepție, și convertesc impulsurile
luminoase în semnale electrice.

4.2.1. Surse de lumină- Led-uri și Lasere

Sursa de lumină folosită în modelul unui sistem este un factor important pentru că poate
reprezenta unul din cele mai scumpe elemente. Caracteristicile sale sunt de multe ori un factor
puternic de limitare în performanțele finale ale legăturii optice. Dispozitivele care emit lumină
folosite în transmisia optică trebuie să fie compacte, monocromatice, stabile și de lungă durată.
Monocromatic este un termen relativ; în practică, există doar surse de lumină într-un anumită
gamă. Stabilitatea unei surse de lumină este se măsoară în cât de constantă este intensitatea
luminii și a lungimii de undă.
În transmisia optică sunt folosite două tipuri de surse de lumină: Diodele emițătoare de
lumină LED (Light emitting diodes) și diodele laser sau lasere semiconductoare. LED-urile
sunt dispozitive relativ lente, adecvate pentru folosirea la viteze mai mici de 1Gbps. Ele
prezintă o lățime relativ largă de spectru și transmit lumină într-un con relativ larg. Aceste
dispozitive ieftine sunt adesea folosite în comunicații de fibre multimod. Lasere
semiconductoare, pe de altă parte, au caracteristici de performanță mai potrivite pentru aplicații
pe fibre monomod.
Figura următoate ilustrează principiile generale ale lansării luminii pe fibră cu ajutorul
laserului. Cipul diodei laser emite lumină intr-o direcție pentru a fi ceoncentrată de lentilă în
fibră și în cealaltă direcție în fotodiodă. Fotodioda, care este înclinată pentru a reduce reflecțiile
în cavitatea laserului, oferă o modalitate de monitorizare a luminii generate de laser și oferă un
feedback pentru a se putea face ajustări.

Figura 2.16 Model de generare a luminii cu dioda laser

Cerințele pentru lasere includ lungime de undă precisă, lățime îngustă a spectrului,
putere suficientă și controlul chirp-ului (schimbarea frecvenței semnalului în timp). Lasere cu
semiconductori satisfac primele trei cerințe. Chirp-ul, în schimb, poate fi acetat de mijloacele
utilizate pentru a modula semnalul.
În laserele modulate direct, modulația luminii pentru a reprezenta datele digitale se
realizează intern. În acest caz, chirp-ul poate deveni un factor limitativ la debite mai mari de
10 Gbps. În modulația externă, modulația se face printr-un dispozitiv extern. Aceasta ajută la
limitarea chirp-ului. Schema de modulație externă este reprezentată în figura următoare:

Figura 2.17 Schema de modulație externă

Două tipuri de lasere semiconductoare sunt utilizate pe scară largă, lasere monolitice
Fabry-Perot, și lasere distributed feedback DFB. Ultimul tip este deosebit de bine adaptat
pentru aplicații DWDM, pentru că emite o lumină aproape monocromatică, este capabil de
viteze mari, are un raport favorabil semnal-zgomot, și are liniaritate superioară. Lasere DFB
au, de asemenea, frecvențe centrate în regiunea 1,310 nm, și de la 1520-1565 nm. Există multe
alte tipuri și subtipuri de lasere. Sunt disponibile lasere cu spectru îngust, dar gama lor de
reglare este limitată la aproximativ 100-200 GHz.

Laserele DFB sunt disponibile la lungimi de undă precise. După cum arată și imaginea
anterioară, există un standard ITU G.692 care definește o grilă pentru lasere pentru sitemele
DWDM punct la punct, bazată pe o spațiere între lungimi de undă de 100 Ghz și un centru de
1553,52 nm.
În timp ce această grilă definește un standard, utilizatorii sunt liberi să utilizeze
lungimile de undă în moduri arbitrare și de a alege din orice parte a spectrului. În plus,
producătorii se pot abate de la grilă prin extinderea limitelor superioare și inferioare sau prin
micșorarea spațiilor dinte lungimi de undă, la 50 GHz, pentru a dubla numărul de canale. Cu
cât sunt mai apropiate lungimile de undă, cu atăt apare mai des efectul crosstalk. Spațierea la
50 GHz limitează la 10 Gbps deasemenea și rata maximă de date ce poate fi transmisă pe fiecare
lungime de undă.

4.2.2 Detectoare de lumină

La capătul de recepție, este necesar să se recupereze semnalele transmise pe diferite

lungimi de undă prin fibră. Deoarece fotodetectorii sunt prin natură dispozitive de bandă largă,
semnalele optice sunt demultiplexate înainte de a ajunge la detector.
Două tipuri de fotodetectori sunt larg utilizați, fotodioda pozitiv-intrinsec-negativ PIN
și fotodioada avalanșă APD. PIN funcționează pe principii similare LED-ului , dar în sens opus.
Lumina este absorbită, și nu emisă, și fotonii sunt convertiți în electroni într-o relație 1:1. APD
este un dispozitiv similar fotodiodei PIN, dar oferă un câștig printr-un proces de aplificare. Un
foton care acționează pe dispozitiv eliberează mai mulți electroni. Fotodiodele PIN au multe
avantaje, incluzând prețul scăzut și fiabilitatea, dar APD au mai multă sensibilitate și precizie.
APD sunt mai scumpe decât fotodiodele PIN având cerințe mai mari de curent și sunt sensibile
la temperatură.

4.3 Amplificatoare optice

Datorită atenuării, există limite legate de timpul în care un segment de fibră poate
propaga un semnal cu integritate, până să fie nevoie de regenerarea acestuia. Înainte de apariția
aplificatoarelor optice, regenerarea fiecărui semnal se realiza prin intermediul repetoarelor.
Amplficiatoarele optice au făcut posibilă regenerarea tuturor lungimilor de undă deodată și fără
de a fi nevoie de conversia optic-electric-optic. Pe lângă utilizarea acestora pe legăturile optice,
AO pot fi folosite pentru stimularea puterii semnalului după multiplexare sau înainte de
demultiplexare, în ambele cazuri existând riscul introducerii pierderilor în sistem.

Un exemplu relevant de amplificator optic este amplificatorul Erbium-Doped Fiber.

Erbium este un element chimic care emite lumină în jurul valorii de 1,54 micrometri atunci
când este excitat. Figura de mai jos ilustrează o diagramă simplificată a aplificatorului de fibră
dopată cu erbium. Un semnal slab intră în fibra dopată cu erbium, în care este injectată lumina
la 980 nm sau 1480 nm cu ajutorul unui laser pompă. Această lumină stimulează atomii de
erbium pentru a elibera energia stocată de aceștia ca lumină suplimentară la 1,550 nm.
Semnalul devine mai puternic pe măsură ce acest procedeu continuă de-a lungul fibrei. Emisiile
spontane din WDFA adaugă deasemenea zgomot semnaluluii.

Figura 2.18 Modelul EDFA

Parametrii de performanță a amplificatoarelor optice sunt câștigul, nivelul de zgomot,

puterea generată. Amplificatoarele EDFA sunt de obicei capabile de câștiguri de 30 dB sau mai
mult și putere de ieșire de 17 dB sau mai mult. Parametrii țintă pentru EDFA sunt zgomotul
redus și câștigul plat. Câștig ar trebui să fie plat deoarece toate semnalele trebuie amplificate
uniform. În timp ce câștigul semnalului prevăzut cu tehnologia EDFA este dependent de
lungimea de undă, aceasta poate fi corectată cu filtre de aplatizare a câștigului.
Zgomot redus este o cerință, deoarece împreună cu semnal, acesta este amplificat.
Deoarece efectul este cumulativ și nu poate fi filtrat, raportul semnal-zgomot este un factor
limitativ în numărul de amplificatoare care pot fi concatenate și, prin urmare, lungimea unei
singure legături de fibră. In practica, semnalele pot călători până la 120 de km între
amplificatoare. La distanțe mai lungi de 600 - 1000 km semnalul trebuie să fie regenerat. Asta
pentru că amplificatorul optic doar amplifică semnalele și nu îndeplinește funcțiile de
remodelare, resincronizare și retransmitere.

4.4 Multiplexoare și demultiplexoare

Deoarece sistemele DWDM trimit semnale din mai multe surse într-o singură fibră,
acestea trebuie să includă unele mijloace prin care să combine semnalele de intrare. Acest lucru
se face cu un multiplexor, care preia lungimi de undă optice de la mai multe fibre și le converge
într-un singur fascicul. La recepție, sistemul trebuie să fie capabil să separe componentele de
lumină astfel încât să poată fi detectate discret. Acest lucru se realizează cu un demultiplexor
care extrage lungimile de undă din fasciculul primit și le cuplează la fibre independente.
Demultiplexarea trebuie realizată înainte de detectarea luminii, pentru că fotodectorii sunt
dispozitive de bandă largă, care nu pot detecta selectiv o singură lungime de undă.
Un sistem unidirecțional cuprinde un multiplexor la transmisie și un demultiplexor la
recepție. Pentru o comunicare bidirecțională ar fi nevoie de doua astfel de siteme la fiecare
capăt, și două fibre separate. Figura următoare prezintă această situație:
 Figura 2.19 Multiplexarea și demultiplexarea într-un sistem unidirecțional

Un sistem bidirecțional cuprinde un multiplexor și un demultiplexor la fiecare capat

iar comunicația se realizează pe o singură pereche de fibre.

Figura 2.20 Multiplexarea și demultiplexarea într-un sistem unidirecțional

Multiplexoare și demultiplexoarele pot fi dispozitive pasive sau active. Cele pasive se

bazează pe prisme, rețele de difracție, filtre, pe când cele active combină dispozitivele pasive
cu filtrele reglabile. Principalele scopuri privind aceste dispozitive este de a minimiza efectul
cross-talk și maximizarea separării canalelor. Cross-talk se referă la cât de bine sunt separate
canalele, în timp ce separarea canalelor se referă la capacitatea de a distinge fiecare lungime
de undă.

4.4.1 Tehnici de multiplexare și demultiplexare

O formă simplă de multiplexare sau demultiplexare de lumina se poate face cu ajutorul

unei prisme, ca în figura de mai jos:

Figura 2.21 Demultiplexarea datorată refracției prin prismă

 Un fascicul paralel de lumina policromatică se ciocnește cu suprafața unei prisme.
Fiecare lungime de undă componentă se refractă diferit. Acesta se numește efectul „curcubeu”.
La ieșire, fiecare lungime de undă este separată de următoarea printr-un unghi. O lentilă
centrează apoi fiecare lungime de undă spre punctul de intrare pe fibră. Aceleași componente
pot fi folosite în sens invers pentru multiplexarea lungimilor de undă pe o singură fibră.

O altă metodă se bazează pe principiile de difracție și de interferență optică. Când o

sursă de lumină policromatică se ciocnește de un grilaj de difracție, fiecare lungime de undă
este difractată la un unghi diferit și, prin urmare, la un alt punct în spațiu. Folosind o lentilă
aceste lungimi de undă pot fi concentrate pe fibre individuale.

Figura 2.22 Difracția ghidului de undă

Arrayed waveguide gratings AWG se bazează tot pe principiile difracției. Un dispozitiv

AWG, deseori numit un router optic de ghid de undă, constă într-o matrice de ghiduri de undă,
cu o diferență fixă în lungimea dintre canelele adiacente, după cum este ilustrat în figura de
mai jos. Ghidurile de undă sunt conectate în cavități la intrare și la ieșire. Când lumina intră în
cavitate, este difractată și este introdusă în matricea de ghiduri de undă. Acolo diferența de
lungime optică a fiecărui ghid de undă introduce defazaje la cavitatea de ieșire, unde este
cuplată o matrice de fibre. Astfel, diferite lungimi de undă au interferențe maxime la locații
diferite, care corespund cu porturile de ieșire.

Figura 2.23 Arrayed waveguide gratings

 O tehnologie diferită folosește filtre de intereferență în dispozitive numite filtre de film
subțiri sau filtre de intereferență cu multe straturi. Prin poziționarea filtrelor, formate din filme
subțiri, pe calea optică, lungimile de undă pot fi sortate (demultiplexate). Proprietatea fiecărui
filtru este aceea că transmite o lungime de undă în timp ce reflectă o altă lungime de undă.

Figura 2.24 Filtre de intereferență cu multe straturi

Dintre aceste modele, AWG și filtre de film subțiri sunt cele mai des folosite. Filtrele
oferă o bună stabilitate și izolare între canale la costuri moderate, dar inserează pierderi mari.
AWG sunt dependente de polarizație și prezintă un răspuns spectral plat și inserția unei pierderi
scăzute. Un dezavantaj este că sunt sensibile la temperatură, deci nu vor fi utile în toate mediile.
Avantajul principal este că pot fi proiectate să efectueze multiplexare și demultiplexare
simultan. AWG oferă un număr mare de canale, unde utilizarea filmelor cu filtre subțiri este
imposibilă.

4.4.2 Multiplexoare optice de inserare/extragere OADM

Între punctele de multiplexare și demultiplexare într-un sistem DWDM, există o zonă

în care există multe lungimi de undă. Se dorește deseori inserarea sau extragerea uneia sau mai
multor lungimi de undă la un moment punct în acest interval. Un multiplexor optic de
inserare/extragere deține această funcție. În loc să combine sau să separe toate lungimile de
undă, multiplexorul poate alege lungimi de undă să extragă.
OADM sunt similare în multe privințe cu multiplexoare de inserare/extragere ADM din
SDH. Aici însă, numai lungimile de undă optice sunt inserate sau extrase și nu are loc conversia
optic-electirc a semnalului. Procesul este reprezentat în figura de mai jos. Acesta cuprinde
partea de pre și post amplificare, componente ce pot exista sau nu în OADM, în funcție de
modelul dorit.
 Figura 2.25 Extragerea prin selecție și introducerea unor lungimi de undă folosind OADM

Există două tipuri de OADM. Prima generație reprezintă un dispozitiv fix configurat
fizic ca să eleminie anumite lungimi de undă în timp ce adaugă altele. A doua generație este
reconfigurabilă și capabilă de a selecta în mod dinamic lungimile de undă care să fie inserate
sau extrase.

4.5 Interfețe pentru DWDM

Majoritatea sistemelor DWDM conțin interfețe optice standard SDH la care orice
dispozitiv compatibil al clientului se poate conecta. Suplimentar, sunt suportate interfețe
importante pentru ariile metropolitane și rețelele de acces. Pe partea de client, există terminale
SDH, ADM, switch-uri ATM, routere. Transponderul presupune conversia semnalului optic
de intrare în lungimi de undă care să respecte standardul ITU pentru a fi multiplexate.
În cadrul sistemelor DWDM, un transponder convertețte semnalul optic de la client
înapoi la un semnal electric și efectuează funcțiile de remodelare, resincronizare, retransmitere
(3R). Acest semnal electric este folosit apoi să ghideze laserul WDM. Fiecare transponder din
sistem convertește semnalul de la client la o lungime de undă puțin diferită. Lungimile de undă
de la toate transponderele din sistem sunt apoi multiplexate optic. În partea de recepție a
sistemului DWDM, are loc procesul invers. Lungimi de undă individuale sunt fliltrate din fibra
multiplexată și sunt oferite transponderelor individuale, care convertesc semnalul din optic în
electric și îl trimit prin interfața standard către client.

Figura 2.26 Funcțiile unui transponder

 Așadar, sistemele DWDM unidirecționașe bazate pe transpondere urmăresc următorii
pași pentru a crea legătura end-to-end:

Figura 2.27 Legătura end-to-end în sisteme DWDM unidrecționale

 Transponderul acceptă intrări multimos sau monomod. Intrările pot proveni de la

diferite medii fizice, diferite protocoale și trafic diferit.
 Lungimea de undă a fiecărui semnal este mapat într-o lungime de undă DWDM.
 Lungimile de undă DWDM de la transponder sunt multiplexate într-un semnal optic și
lansat pe fibră. Sistemul poate include posibilitatea de a accepta direct semnale optice
în multiplexor. Astfel de semnale pot provenit, de exemplu, de la un nod satelit.
 Un post-amplificarot stimuleazp puterea semnalului optic, pe măsură ce părăsețte
sistemul
 Amplificatoare optice sunt folosite de-a lungul fibrei la intervale necesare.
 Un pre-amplificator stimulează semnalul înainte de a intra în sistem.
 Semnalul primit este demultiplexat în lungimi de undă DWDM individuale.
 Lungimile de undă DWDM individuale sunt mapate în tipurile cerute pentru iețire și
trimite către transponder.
 Capitolul 3. DWDM în rețele metropolitan

Comunicațiile la distanțe lungi făcute posibile prin progrese în domeniul tehnologiei,

cum ar fi amplificatoare optice, compensatoare de dispersie, și noi tipuri de fibre, a condus la
implementarea inițială a tehnologiei DWDM în rețelele transoceanice și terestre. Odată ce
aceste tehnologii au devenit viabile din punct de vedere comercial, următorul pas logic a fost
implementarea lor în rețelele metropolitane și ulterior, în rețelele de acces care folosesc
arhitecturi hibride cu mediu de transmisiune pe fibră sau pe cabru coaxial.

1. Tehnologii prezente în rețeaua metropolitan

Numeroase tehnologii pentru transport și încapsulare de date au fost răspândite în rețeaua

metropolitană. O caracteristică a acestor rețele este că acestea au fost implementate să susțină
o varietate mare de tipuri de trafic noi și vechi, dar și debite diferite. Cu toate acestea, există
un tendință de a folosi nivel optic comun pentru a transporta datele digitale.

SONET/SDH
SONET/SDH a reprezentat fundația pentru rețelele MAN în ultimii ani, fiind stratul de
transport fundamental atât pentru rețelele de comutare de circuite bazate pe TDM, cât și pentru
majoritatea rețelelor cu comutare de pachete. Deși SONET/SDH a evoluat într-o tehnologie
optimă, rămâne în continuare destul de costisitor de implementat. Ineficiențele inerente în
adaptarea serviciilor de date la cele de voce optimizată și multiplexarea inflexibilă rămân
problematice. Și mai important, limitările de capacitate și imposibilitatea de comunicare cu
traficul IP fac ca tehnologiile bazate pe TDM să fie o alegere improbabilă pentru viitor.

ATM
Mulți furnizori favorizează tehnologia ATM deoarece poate încapsula protocoale
diferite și tipuri de trafic într-un format comun pentru transmisiune într-o infrastructură SDH.
Între timp, în lumea rețelelor de date, care este orientată pe IP, este favorizată transmisia
pachetelor folosind tehnologia SDH, care elimină stratul ATM intermediar costisitor.
Progresele în IP, combinate cu capacitatea routerelor la nivel de gigabiți sau multigigabiți, a
făcut posibilă o rețea bazată pe IP care este potrivită pentru a transporta în primul rând traficul
de date, și în al doilea rând vocea. Chiar și așa, ATM rămâne cu predominanță în rețelele
metropolitane. Poate acomoda interfețe de viteze ridicate și poate asigura servicii de circuite
virtuale în timp ce oferă capabilități de management de trafic. Astfel, dispozitivele bazate pe
ATM sunt frecvent utilizate în VoIP, DSL și Frame Relay.

Gigabit Ethernet
Gigabit Ethernet (GE) este o tehnologie demonstrată pentru o ușoară migrare de la și o
integrare în tradiționalul Ethernet. Este relativ ieftină în comparație cu celelalte tehnologii care
oferă aceleași debite de transmisiune, dar nu asigură QoS (servicii de calitate) sau toleranță la
erori. Când este limitată la tehnologii punct-la-punct, coliziunile și CSMA (acces multiplu cu
sesizarea purtătoarei) nu sunt de interes, asta rezultând într-o folosire a benzii mult mai efectivă.
Deoarece stratul fizic optic poate suporta distanțe mult mai lungi, GE care folosește fibră
(1000BASE-LX, de exemplu) poate fi extinsă într-un domeniu larg folosind DWDM. Ultima
descoperire în tehnologia Ethernet, 10 Gigabit Ethernet, a fost condusă de nevoia de a
interconecta LAN-urile Ethernet care operează la 10, 100 sau 1000 Mbps. 10 Gigabit Ethernet
poate fi folosită pentru a agrega linkuri de acces mai lente, în partea backbone a rețelei, dar și
pentru acces WAN. Folosind lasere de 1550 nm, distanțe de la 40 la 80 km sunt posibile
utilizând 10 Gigabit Ethernet cu fibră monomod. Cu asemenea tehnologie, furnizorii de servicii
pot construi rețele simple Ethernet folosind dark fiber fără a fi nevoie de SDH sau ATM, și pot
proviziona servicii de viteze înalte la un preț scăzut. În plus, o interfață VSR (very short reach)
poate fi folosită pentru a conecta Gigabit Ethernet la echipamentul DWDM folosind fibră
multimod. Ethernet oferă avantajele unei tehnologii adaptabilă, solidă și ușor de implementat.
Arhitectural, avantajul Ethernetului este potențialul de a servi ca o soluție scalabilă, end-to-
end. Managementul rețelelor poate fi de asemenea îmbunătățit utilizând Ethernet în rețelele
MAN și WAN.

IP
Evident, cum serviciile tradiționale de comutare de circuite migrează spre IP și volumul
de date crește, rețelele trebuie să evolueze să adapteze traficul. Atât ATM, cât și IP sunt
candidați să transporte direct peste DWDM. În oricare caz, rezultatul este o infrastructură
simplificată, cost redus din cauza unui număr mai mic de elemente și mai puțină fibră, interfețe
deschise, flexibilitate sporită și stabilitate.

Figura 3.1 Linkul de date și protocoalele de rețea peste stratul optic

Fibre channel
Fibre channel este tehnologia predominant folosită în SAN (storage area networks).
Fibre channel este un înlocuitor economic pentru protocolul SCSI (Small Computer System
Interface) ca o interfață rapidă pentru aplicații ca backup de date și recuperare de date. Spre
deobsebire de alte protocoale, Fibre Channel poate fi transportat direct peste stratul optic
folosind DWDM.

Transport dinamic de pachete

Transportul dinamic de pachete (DPT) este un protocol Cisco care oferă o alternativă
pentru SDH pentru un transport mai eficient pentru date în arhitecturile de tip inel. DPT suportă
procesare de pachete, calitate, multicasting, IPS (Intelligent Protocol Switching), ARP
(Address Resolution Protocol), rutare și management de rețea. DPT poate să ruleze peste dark
fiber, SDH sau WDM. Avantajul lui DPT asupra SDH este abilitatea de a reutiliza banda, care
ar fi fost, de altfel, pierdută. Banda este consumată doar pe segmentele traversate și noduri
multiple pot transmite simultan. DPT este bazat pe inele de rotație bidirecționale. Pachetele
sunt transportate pe ambele inele în payload concatenat, în timp ce mesajele de control sunt
transportate în direcție opusă față de cele de date.

Figura 3.2 Arhitectura tip inel DPT

FDDI
FDDI este o tehnologie moștenire. Servind o nevoie la un anumit timp, a fost înlocuită
cu alte tehnologii mai avansate. Deși FDDI e scalabilă în aria metropolitană, este în același
timp o tehnologie media cu o capacitate limitată pentru standardele curente. Această limitare
cauzează ca FDDI să fie înlocuită de Gigabit Ethernet, sau ATM. Chiar și așa, este un protocol
care poate fi transparent transportată peste stratul optic utilizând DWDM.

Suport pentru traficul de tip legacy

În ciuda creșterii disproporționate al traficului de date față de voce, traficul legacy nu
va dispărea deodată. Rețelele trebuie să suporte diverse conexiuni de viteze reduse în plus față
de conexiuni noi de viteze ridicate. Astfel, DWDM trebuie să fie complimentată de
multiplexare electrică (TDM/FDM) pentru a asigura o utilizare eficientă a undelor luminoase.
În același timp, traficul de tip legacy trebuie să fie crescut cu transport de date de capacitate
mare fără impact asupra eficienței transportului IP. Pentru ISP-uri, situația este diferită: totul
traficul lor este IP. ISP-urile au nevoie de o construcție rapidă a rețelelor și favorizează
pachetele peste unde luminoase sau Gigabit Ethernet, față de ATM sau SDH. Alte cerințe ale
aceste piețe includ strategii de optimizare, transmisie pe dark fiber și management de tip
datacom mai simplu.
2. Aplicații și servicii în rețelele MAN

Piața de rețele metropolitane este condusă de o cerere pentru servicii noi și de

introducerea unui acces de viteze mai mari. Luate împreună, aceste forțe crează o congestie în
rețeaua MAN. Printre aplicații sunt incluse tranzacțiile e-commerce, vocea prin pachete și
multimedia streaming. Printre servicii sunt incluse interconectarea și consolidarea centrelor de
date, extensia transparentă ale LAN-urilor de-a lungul rețelei MAN conectând locații
geografice care folosesc lungimi de undă peste dark fiber, backup al tranzacțiilor în timp real,
etc. Două dintre aplicațiile cele mai importante ale tehnologiei DWDM în rețeaua MAN sunt
în ariile de SAN (storage area network) și migrarea de la SDH.

SAN (Storage Area Networks)

SAN-urile reprezintă ultima etapă a evoluției stocării de date în masă pentru
întreprinderi sau alte instituții de dimensiune mare. Stocarea, la fel ca aplicațiile, a fost
centralizată și gestionată la nivel central. Odată cu apariția unor medii de tip client/server,
informația care a fost anterior centralizată a devenit distribuită în toată rețeaua. Problemele de
management create de această decentralizare sunt abordate în două moduri principale: NAS
(network attached storage), unde dispozitivele de stocare sunt direct atașate LAN-ului, și SAN-
urile. Formată din servere, dispozitive de stocare și dispozitive de rețea (multiplexoare, routere,
switchuri, etc.), un SAN constituie o rețea cu totul separată de LAN. Ca o rețea diferită, SAN
poate reduce congestia din LAN asigurând resurse pentru aplicații ca mirroring de date,
procesare de tranzacții, backup și restaurare.

Figura 3.3 Arhitectura SAN

Un număr de tipuri de interfețe au fost folosite să conecteze dispozitive într-un SAN.
Cea mai răspândită este ESCON (Enterprise System Connection) de la IBM, un protocol de 17
MBps half-duplex peste fibră. Fibre Channel, protocol pe care FICON este bazat, este de
asemenea frecvent folosit în SAN-uri și are o capacitate mai mare față de ESCON. Ambele
tehnologii au însă limitări de distanță semnificative. De exemplu, distanța maximă standard
fără repetoare este de aproximativ 3 km pentru half-duplex ESCON și în jur de 10 km pentru
full-duplex 100 MBps Fibre Channel. Există degradări de performanță după ce distanțele cresc
peste aceste numere. Aceste limitări pot fi depășite transportând datele între una sau mai multe
întreprinderi, sau între una sau mai multe SAN peste stratul optic folosind DWDM. În
următoarea figură, de exemplu, distanța care separă locația întreprinderii și site-ul SAN poate
fi mult extinsă. Accesul la inel este de tipul satelitului OADM cu Fibre Channel sau interfețe
ESCON la fiecare locație SAN.

Figura 3.4 Accesul SAN peste stratul optic

În plus de depășirea limitărilor de distanță, DWDM poate de asemenea reduce cerințele
de fibră din SAN-uri. Atât ESCON, cât și FICON necesită o pereche de fibre pentru fiecare
canal. Multiplexând aceste canale peste transportul DWDM se realizează economii
semnificative.

Migrarea de la SONET/SDH
Ca o tehnologie de transport, SDH este un protocol agnostic care poate transporta toate
tipurile de trafic, în timp ce asigură interoperabilitate, scheme de protecție, management de
rețea și suporta o ierarhie TDM. Deși SDH încă este interfața standard și protocolul de transport
ales, upgradarea lui este scumpă, deoarece elemente de rețea specifice sunt necesare la fiecare
punct de trafic. Folosind DWDM să creștem capacitatea fibrelor încorporate și păstrând
infrastrucura SDH, se oferă o alternativă la upgrade-urile scumpe. Migrarea de la SDH la
DWDM poate fi de fapt singura aplicație importantă pe termen scurt. În general, această
migrare începe înlocuind rețeaua backbone cu DWDM, apoi se mută spre marginile rețelei.
Într-un scenariu uzual, lățimea de bandă a unui inel SDH poate fi mult mărită înlocuind
ADM-urile SDH cu echipament DWDM. În următoarea figură ne este prezentat un exemplu
cu 3 opțiuni pentru upgradarea inelului:
 Înlocuirea sau upgradarea echipamentului; de exemplu, de la OC-48 la OC-192.
 Instalarea unui nou inel peste o nouă fibră, sau o fibră existentă.
 Instalarea unuia sau mai multor inele noi cu ajutorul DWDM.
 Figura 3.5 Migrarea de la inelul SDH la DWDM (Înainte)

A treia opțiune este prezentată în figura următoare. Folosind DWDM să creștem

capacitatea inelului existent, o fibră poate acționa de fapt ca mai multe fibre.

Figura 3.6 Migrarea de la inelul SDH la DWDM (Prima fază)

Într-un al doilea tip de scenariu, DWDM poate fi folosit să eliminăm o întreagă clasă
de echipamente, ADM-urile SDH. Această schimbare, care poate constitui a doua fază din
migrarea de la SDH, permite routerelor și altor dispozitive să evite echipamentul SDH și să
intre în contact direct cu DWDM, simplificând în același timp traficul de la IP/ATM/SDH la
POS spre IP direct peste stratul optic (vezi figura următoare).
 Figura 3.7 Migrarea de la inelul SDH la DWDM (A doua fază)
În această fază a migrării, utilizatorii sunt deserviți de OADM-uri, mai mult decât de
ADM-urile SDH. În acest mod, inelele DWDM și rețelele mesh pot elimina complexitatea și
costul ridicat al introducerii unor elemente SDH în rețea care să satisfacă cererea. Avantajul
transportatorilor, în acest caz, este abilitatea de a oferi servicii cu debite independente,
eliberându-le de cadrele STM. O asemenea schemă permite întreprinderilor ca accesul LAN să
fie extins peste MAN sau WAN fără o infrastructură SDH. Un alt avantaj al migrării de la SDH
la stratul optic este că protecția și restaurarea devin mai puțin susceptibile la defectarea
componentelor electronice; o platformă comună pentru toate serviciile de rețea este creată,
inclusiv pentru cele fără protecție încorporată.

3. Topologii și scheme de protecție pentru DWDM

Arhitecturile de rețele sunt bazate pe mulți factori, inclusiv tipuri de aplicații și

protocoale, distanțe, modelul de access și utilizare, și topologiile anterioare de rețea.
Pe piața metropolitană, topologiile punct-la-punct pot fi folosite pentru conectarea
locațiilor enterprise, topologiile inel folosite pentru conectarea IOF-urilor (inter-office
facilities) și acces rezidențial, iar topologiile mesh pentru conexiuni inter-POP și conexiuni cu
backbone-ul pentru long-haul. Stratul optic trebuie să suporte multe topologii, iar datorită
dezvoltărilor imprevizibile din această zonă, aceste topologii trebuie să fie de asemenea
flexibile.
Astăzi, principalele topologii implementate sunt cele de tip inel și P2P. Cu link-uri P2P
peste DWDM între locații enterprise mari, este necesar doar un dispozitiv pentru conversia
traficului de aplicații pe anumite lungimi de undă specifice și multiplexate. Purtătoarele cu
topologii inel liniare pot evolua în inele complete bazate pe OADM-uri.
Topologii Punct la Punct
Topologiile punct la punct pot fi implementate cu sau fără OADM. Aceste rețele sunt
caracterizate de viteze de canal mari (10-40 Gbps), fiabilitate și integritate sporită a semnalului,
și restaurarea rapidă a căilor. În rețelele long-haul, distanța dintre transmițător și receptor poate
fi de câteva sute de kilometri iar numărul de amplificatoare necesare între capete este de obicei
mai mic de 10. Adesea în MAN, amplificatoarele nu sunt necesare.
Protecția în topologiile punct la punct poate fi implementată prin mai multe căi. În
prima generație de echipamente, redundanța este la nivelul sistemului. Link-uri paralele
conectează sisteme redundante la fiecare capăt. Comutarea în caz de defecțiune este
responsabilitatea echipamentului client, în timp ce sistemele DWDM oferă doar capacitatea.
În a doua generație de echipamente, redundanța este la nivelul card-ului. Link-uri
paralele conectează sisteme singulare la ambele capete, ce conțin transpondere, multiplexoare
și CPU-uri redundante. Aici protecția a migrat către echipamentul DWDM, cu decizia de
comutare sub control local. Un tip de implementare este cel din figura următoare care folosește
o schemă de protecție 1+1 bazată pe Sistemul de Comutare Automată SDH.

Figura 3.8 Arhitectura punct la punct

Topologiile inel
Inelele sunt cea mai comună arhitectură în zonele metropolitane cu o rază de câteva
zeci de kilometri. Inelul de fibră poate conține doar patru canale de lungime de undă, și în
general mai puține noduri decât canale. Debitul este între 622 Mbps si 10 Gbps per canal.
Configurațiile inel pot fi implementate cu unul sau mai multe sisteme DWDM ce
suportă trafic any-to-any, sau pot avea o stație hub cu unul sau mai multe noduri OADM, sau
sateliți. La hub, traficul este generat, terminat și administrat, iar conexiunea cu alte rețele este
stabilită.
La nodurile OADM, anumite lungimi de undă sunt extrase si adăugate, în timp de altele
trec transparent (canale expres). Astfel, arhitecturile inel permit nodurilor de pe inel să ofere
acces elementelor de rețea precum routerelor, switchurilor sau serverelor prin adăugarea sau
extragerea canalelor de lungime de undă în domeniul optic. Odată cu creșterea numărului de
OADM-uri, semnalul suferă atenuări și este necesară amplificarea.
 Figura 3.9 Arhitectura inel DWDM hub și sateliți
Rețelele candidat pentru implementarea DWDM în zonele metropolitane sunt adesea
deja bazate pe structuri inel SDH cu protecție 1+1. Astfel, scheme precum Inele
Unidirecționale cu Comutare de Cale (UPSR) sau Inel Bidirecțional cu Comutare de Linie
(BLSR) pot fi refolosite pentru implementările de DWDM.
Figura prezintă o schemă UPSR cu două fibre. Aici, hub-ul și nodurile transmit pe două
inele în sensuri opuse de transmisie a semnalului, dar de obicei aceeași fibră este folosită de
echipmanete pentru a recepționa semnalul, de unde și denumirea de unidirecțional.
Dacă inelul prinicpal s-ar defecta, echipamentele receptoare ar comuta pe cealaltă
pereche. Deși această metodă are o redundanță completă a căii, reutilizarea lățimii de bandă nu
este posibilă, deoarece fibra redundantă ar trebui să fie în permanență pregătită de transportul
traficului de lucru. Această schemă este cel mai des utilizată în rețelele de acces.

Figura 3.10 Protecția UPSR pe un inel DWDM

Alte scheme, cum ar fi Inel Bidirecțional cu Comutare de Linie (BLSR), permit

traficului să călătorească de la emițător la nodul receptor pe cea mai directă rută. Din această
cauză, BSLR este preferată de majoritatea rețelelor core SDH, în special atunci când sunt
implementate cu patru fibre, ceea ce oferă redundanță completă.
Topologiile mesh
Arhitecturile mesh sunt o componentă importantă a rețelelor optice. Cu cât rețelele au
evoluat, arhitecturile inel și punct-la-punct au fost încă folosite, dar arhitectura mesh a oferit o
topologie mult mai robustă. Această evoluție a fost permisă prin introducerea interconectărilor
optice configurabile și a unor switchuri care, în unele cazuri înlocuiesc sau suplimentează
dispozitivele fixe DWDM. Din punct de vedere al designului, există o cale evoluționară
disponibilă de la punct-la-punct la mesh. Începând cu linkuri punct-la-punct, echipate cu noduri
OADM pentru flexibilitate, și ulterior interconectând aceste noduri, rețeaua poate evolua în
mesh fără a realiza un design nou. În plus, topologiilor mesh și inel li se pot alătura linkuri
punct-la-punct (vezi figura următoare).

Figura 3.11 Arhitecturi mesh, punct-la-punct și inel

Rețelele mesh DWDM, constituite din noduri optice interconectate, necesită

următoarea generație de protecție. Schemele de protecție anterioare se bazau pe redundanța
sistemului, nivelul de fibră, însă redundanța acum va migra spre nivelul lungimii de undă.
Printre alte lucruri, aceasta înseamnă că un canal de date și-ar putea schimba lungimea de undă
în timp ce traversează rețeaua, din cauza rutării sau a erorilor. Situația este similară cu cea a
unul circuit virtual din ATM, care poate experimenta schimbări în valorile VPI (virtual path
identifier)/VCI (virtual channel identifier) în punctele de comutare. În rețelele optice, acest
concept este denumit adeseori cale de lumină.
Rețelele mesh vor necesita astfel un nivel ridicat de inteligență pentru a asigura funcțiile
de protecție și gestionarea lățimii de bandă, incluzând comutarea de fibră și lungime de undă.
Cu toate acestea, beneficiile în flexibilitate și eficiență sunt potențial ridicate. Utilizarea de
fibră, care este scăzută în soluțiile inel din cauza cerințelor de protecție la fiecare inel, poate fi
îmbunătățită într-un design mesh. Protecția și restaurarea se poate realiza pe aceeași cale, prin
urmare cerința de fibră va fi mai redusă pentru același volum de trafic fără a epuiza lungimi de
undă nefolosite.
 În final, rețelele mesh vor fi foarte dependente de software pentru management. Un
protocol bazat pe MPLS (Multiprotocol Label Switching) ajută la transportul căilor rutate prin
toată rețeaua optică. În plus, managementul de rețea necesită un canal nestandardizat pentru a
transporta mesajele prin elementele de rețea.

4. Considerații practice în implementarea DWDM

În implementarea unei rețele bazate pe DWDM sunt unele considerații care vor afecta alegerea
furnizorului, tipului de echipament, designului, etc.
Deoarece DWDM este capabilă sa suporte creșteri masive în lățime de bandă în timp fără
upgrade-uri suplimentare, aceasta reprezintă o investiție pe termen lung. Cum s-a prezentat mai
devreme, atât topologiile punct-la-punct, cât și cele inel servesc ca fundație pentru tranformarea
în topologii mesh. Planificarea permite adiții flexibile de noduri, cum ar fi OADM-uri, pentru
a răspunde cerințelor clienților și al utilizării.
Un tool complet de management al rețelei a fost implementat pentru provizionare, monitorizare
de performanță, identificarea erorilor și acțiuni de remediere. Acest tool este standardizat și
capabil să interopereze cu sistemul de operare existent.
Proiectarea unei strategii de protecție a fost un proces complex care a luat în considerație multe
variabile. Există erori mari (de echipament, cum ar fi laserul sau fotodetectorul, și fibră ruptă)
și erori mai mici, cum ar fi degradarea de semnal (BER inacceptabil). Acestea pot fi rezolvate
cu ajutorul redundanței dispozitivului, componentelor sau nivelului de fibră. Protecția și
strategiile de monitorizare depind de tipul serviciului, de sistem sau de arhitectura rețelei. În
multe rețeli, depinde de asemenea de protocolul de transport folosit.
 DWDM astăzi

DWDM a continuat să ofere lățimi de bandă pentru un volum mare de date. De fapt,
capacitatea sistemelor a crescut odată cu dezvoltarea tehnologiilor, dezvoltare care permite
spațiere mai mică, și prin urmare număr mai mare de lungimi de undă. În același timp, DWDM
a devenit baza tuturor rețelelor optice cu provizionare de lungimi de undă și protecție bazată
pe arhitectura mesh. Comutarea la nivel fotonic a permis această evoluție, așa cum protocoalele
de rutare au permis căilor luminoase să traverseze rețeaua în același mod ca circuitele virtuale.
Figura următoare arată o infrastructură de acest tip, care folosește topologii mesh, inel și punct-
la-punct la un strat optic pentru a asigura nevoile întreprinderilor, accesului metropolitan și al
rețelelor core metropolitane.

Figura: Rețea metropolitană optică

 Bibliografie

Introduction to DWDM Technology, Cisco Systems

Rețele locale – Răzvan Rughiniș, Răzvan Deaconescu, Andrei Ciorba, Bogdan Doinea
www.cisco.com
www.wikipedia.com