NURSING ÎN ATI

Pregătirea chirurgicală a bolnavului, presupune aplicarea unor măsuri care să

asigure desfășurarea actului chirurgical în condiții optime.
Igiena bolnavului trebuie avută în vedere încă de la internare, când se face baie
generală, apoi acesta va îmbrăca lenjerie curată. De la această regulă fac excepție
doar urgențele majore a căror igienă va fi făcută de asistenta medicală pe porțiunea
de interes chirugical.
În seara premergătoare intervenției bolnavul este din nou invitat să facă baie
generală, îmbracă lenjerie curată, tegumentele păroase din zona de interes
chirurgical vor fi rase apoi dezinfectate cu alcool și derivați de iod.
Clisma preoperatorie nu este întotdeauna necesară - același efect se poate
obține prin administrarea cu 12-24 ore înainte de operație, de laxative ușoare cu
efect mai puțin brutal și consumativ și cu un mai mic efect psihologic neplăcut
asupra bolnavului. În cazul persoanelor de sex feminin se îndepărtează machiajul și
lacul de unghii, pentru observarea corectă și atentă a circulației.

Preanestezie-premedicație
Examenul preanestezic reprezintă momentul contactului direct al
anestezistului cu bolnavul, ocazie cu care ia cunoștință de boala de fond și indicația
operatorie, pe de o parte, și terenul bolnavului, pe de altă parte.
Anamneza are rolul de a decela eventualele disfuncții invalidante cardio-vasculare,
pulmonare, hepatice, renale, neuropsihice, metabolice, endocrine, alergii care pot
interfera cu actul anestezic. De asemenea, anamneza se va extinde asupra
medicației curente a bolnavului care poate interfera cu drogurile anestezice
(neuroleptice, beta-blocante,etc). Se vor cere informații asupra eventualelor
anestezii și intervenții anterioare, evoluție, modul în care au fost tolerate, noxe
profesionale, alcool, fumat.
La sfârșitul consultului preanestezic se prescrie premedicația.
Premedicația are două componente:
- premedicația diferită, compusă din droguri sedative, tranchilizante, eventual
hipnotice, care se aplică în seara premergătoare operației, se administrează de
regulă oral;

1
- premedicația imediată (care precede intervenția cu cel mult 1 oră) și trebuie
administrată injectabil;
Ea poate avea un caracter superficial / profund și se compune din droguri
tranchilizante, neuroleptice, în asociație de multe ori cu analgezice opiacee, având
nu numai rol sedativ ci constituind chiar un fond de analgezie pentru combinațiile
anestezice care vor urma.
Scheme uzuale de premedicatie imediată:
- Mialgin 100 mg (1f=100 mg/2 ml)
- Fentanyl 0,05 mg
- Diazepam 10 mg i.m. / i.v.
- Ketamina 8-10 mg/kgc i.m. la copil (1fl=500 mg/10ml)
- Midazolam 0,5-2 mg i.v. (1f=50 mg/10ml)
Exemple de diluție:
Dacă medicul indică administrarea a 30 mg Mialgin, luăm fiolă de 100mg care are
2ml+8ml SF= va rezulta 10 ml soluție Mialgin care conține 100 mg; deci 10mg/ml.
La indicația de 30 mg din diluţia respectivă vom administra 3 ml (3ml=30mg).
După sedare asistenta medicală interzice pacientului mobilizarea, rugându-l
să rămână la pat. Medicația este administrată în timpii și etapele prescrise, efectul
trebuind să se instaleze până la transportul în sala de operație.
Transportul pacientului în sala de operație este efectuat în funcție de
afecțiune, fiind însoțit de asistență medicală împreună cu documentația medicală.
Odată preluat de personalul din sala de operații, pacientul va fi așezat pe masa de
operație cu multă grijă, pentru a nu perturba efectul medicației preanestezice.
Poziția pacientului este determinată de cerințele intervenției pentru regiunea
anatomică interesată.
Un capitol important în anestezie este monitorizarea bolnavului. Se
monitorizează obligatoriu funcțiile: respiratorie, hemodinamică și excretorie.
Clinic se vor urmări:
 culoarea tegumentelor;
 turgescența jugularelor;
 dimensiunile pupilei;
 poziționarea pe masa de operație;
 sângerarea la nivelul plăgii;
 funcționarea aparatului de ventilație, a perfuziei și ritmul soluțiilor
perfuzate;
 timpii operatorii;

2
Substanțele utilizate în prezent în anestezie reprezintă un grup destul de mare și
heterogen: gaze, lichide volatile, substanțe solubile. Există mai multe clasificări ale
drogurilor anestezice:
 substanțe anestezico-analgetice locale;
 anestezice generale - inhalatorii volatile (Eter, Halotan, Izofluran,
Sevofluran) și gazoase (Protoxid de azot);
 intravenoase (hipnotice, analgezice majore-opioide, neuroleptice, relaxante
musculare, droguri cu acțiune pe SNC).
Orice anestezie cuprinde următoarele etape, la care cadrele medii (asistenta
medicală) participă efectiv:
- examen preanestezic - premedicație;
- inducția anesteziei;
- menținere;
- trezire- decurarizare (Miostin+Atropină), se face la finele anesteziei după
reapariția respirației spontane;
- postoperator imediat, supravegherea bolnavului și terapia durerii.
Înaintea oricărei anestezii asistenta medicală are obligația de a verifica și pregăti:
sursele de oxigen, protoxid de azot, calce sodată, aspirații, circuit;
 funcționarea respiratorului, vaporizatorului;
 masă de intubație: laringoscop, sonde de intubație, mandren, pipe Guedel, pensa
Maguill;
 reglarea valvelor de suprapresiune, umidificator;
 pregătirea drogurilor pentru anestezie (diluţii, etichetaj).
Asistenta medicală de anestezie:
- efectuează puncție venoasă și montează perfuzia, monitorizează TA, P, EKG,
pulsoximetrie.
- se aproximează pierderile sangvine și lichidiene și se înlocuiesc prin perfuzie de
soluții volemice.
- orice modificare în starea generală a pacientului este adusă la cunoștință
medicului anestezist, pentru a putea interveni cât mai rapid până la instalarea unor
complicații.
După operație, pacientul va fi transportat, fie la salonul de trezire, fie la secția de
terapie intensivă sau la salon, în funcție de tipul de intervenție chirurgicală și de
anestezia la care a fost supus și de tarele asociate de care suferă; unde va fi în
continuare urmărit (TA, AV, culoarea tegumentelor, puls, sângerare plagă, etc),
terapia durerii postoperatorii. Transportul din sala de operație se face cu
brancardul, însoțit de medicul anestezist, care să-i asigure o ventilație optimă.

3
 Asistenta medicală din secția în care este adus pacientul trebuie să ceară
informații despre tipul de operație, pierderea de sânge estimată, tuburile de dren,
diagnosticul postoperator și complicațiile intraoperatorii.

Secția de ATI (Anestezie și terapie intensivă)

- numărul paturilor de ATI sunt de 3-5% din numărul paturilor pe spital;

- pentru a organiza o secție de ATI este necesar că numărul minim de paturi care
rezultă din acest procent să fie de 20;
- în spitalele al căror număr de paturi este prea mic pentru a organiza secții ATI, s-
au organizat compartimente de terapie intensive pentru supravegherea permanentă
a bolnavilor care pot avea afecțiuni de urgență (cardiace, pulmonare, chirurgicale,
neurologice).
- la terapie intensivă, îngrijirea bolnavului durează până la reechilibrarea funcțiilor
vitale, după care bolnavul este transferat la secția de specialitate căreia îi aparține;
Secțiile ATI sunt formate din 3 compartimente:
1. Compartimentul de anestezie;
2. Compartimentul de terapie intensivă (reanimare);
3. Compartimentul de transfuzii.
__________

1. Compartimentul de anestezie:

Atribuțiile asistentei de anestezie:

- cunoaște principiile de funcționare a aparaturii cu care lucrează pentru a sesiza la
timp eventualele deficiențe;
- întreținerea și pregătirea de lucru a aparaturii de anestezie și a instrumentarului
necesar;
- cunoașterea medicamentelor cu care lucrează, a dozelor obișnuite de lucru și a
reacțiilor adverse ale unor droguri;
- pregătirea fizică a bolnavilor pentru intervenția chirurgicală și efectuarea
preanesteziei;
- cateterizarea unei vene în vederea administrării anestezicelor intravenoase;
- aprovizionarea cu medicamentele utilizate la anestezie și în urgențele medicale
conform baremului;
4
- aprovizionarea cu sânge pentru operații;
- schimbarea calcei sodate pentru operații;
- urmărirea permanentă a constantelor clinice: TA, P, coloraţia tegumentelor, și a
funcționării corecte a aparatului de anestezie (presiunea cu care ventileazǎ,
concentrația substanțelor anestezice, debitele gazelor);
- pregătește materialele necesare detubǎrii/intubǎrii;
- ajută medicul în plasarea sondei Faucher, aspirație trahealǎ;
- supraveghează pacientul în sala de operație după detubare și îl însoțește la salon;
- predă bolnavul asistentei de terapie intensivă/salon cu venă în stare de
funcționare, supraveghind TA, P, R, informând asistența de terapie asupra
intervenției, eventualelor incidente din timpul intervenției și indicațiilor speciale
date de medic pentru perioada postoperatorie;
- pregătește aparatul de anestezie pentru o nouă intervenție, spală sondele, măștile
și restul instrumentarului folosit care poate fi resterilizat, completează anstezicele
consumate și schimbă calcea sodatǎ;
- înregistrează medicamentele folosite în fișa de anestezie și le decontează în
registrul special de evidență a anestezicelor;
Dotare:
- medicamente de anestezie (opiacee) depozitate în dulapuri metalice închise cu
lacăt; se ține o evidență strictă a acestora; se administrează la indicația medicului
de specialitate sub strictă supraveghere;
- aparatele de anestezie: așezate în imediata vecinătate a sursei de gaze (protoxid
de azot, oxigen).
Părțile componente ale aparatului de anestezie sunt: sursă de gaze, mașină de gaze
și circuitul anestezic al aparatului;

5
- monitor EKG, defibrilator, EEG;
- lângă aparat va exista o măsuță pe care se vor așeza: laringoscopul, sondele
endotraheale, pipele Guedel, mandrene, pense “en coeur”, casolete mici cu
comprese sterile, medicamente pentru anestezie.

2. Compartimentul de terapie intensivă:

Atribuțiile asistentei de terapie intensivă:

- preia bolnavii veniți din sala de operație urmărind funcțiile vitale;
- instituie oxigenarea prin sonda nazală sau prin pipa Guedel, mască, ochelari;
- urmărește bună funcționare a perfuziei intravenoase;
- dacă bolnavul necesită ventilație mecanică în continuare, supraveghează
funcționarea aparatului și semnele clinice care arată o ventilație corectă (colorația
tegumentelor și expansiunea ambelor arii pulmonare);
- supraveghează diureza depistand un eventual glob vezical, anunță medicul pentru
montarea unei sonde vezicale;
- supraveghează plaga operatorie pentru depistarea unei sângerări precoce apărută
postoperator;
- în caz de vărsătură sesizează medicul care va aprecia dacă e necesară montarea
unei sonde de aspirație;
- verifică permeabilitatea și poziționarea sondei de aspirație gastrică, aspectul și
cantitatea lichidului de aspirație;
- măsoară și înregistrează constantele biologice principale făcând bilanțul ingesta-
excreta zilnic;
- sesizează medicul asupra modificărilor patologice apărute;
- mobilizează din pat bolnavii operați recent sau imobilizați la pat o perioadă de
timp (doar la indicația medicului);
- recoltează sânge pentru examene de laborator și instalează perfuziile indicate;
- administrează tratamentul indicat de medic respectând ritmicitatea prescrisă;
- asigură în zilele în care nu se poate asigura continuitate la punctul de transfuzii
determinarea grupelor de sânge și a Rh, aprovizionarea cu sânge, livrarea sângelui
după efectuarea probelor de compatibilitate;
Dotarea:
- terapia intensivă este formată din saloane mari de 6 paturi divizate în încăperi mai
mici de 1-2 paturi;

6
- saloanele sunt grupate pe zone distincte (septici/aseptici), prevăzute cu cameră,
filtre, unde se schimbă halatele și încălțămintea de protecție;
- sectile ATI au legături cu blocul operator și laboratoarele, aer condiționat
sterilizat, condiții optime de microclimat (temperatura mediului mbient de 20-
22⁰ );
- paturile trebuie să fie mobile, prevăzute cu instalații de administrarea oxigenului,
aspirație, instalații de lumină, precum și cu monitoare de supraveghere a funcțiilor
vitale care semnalizează sonor și acustic modificările apărute în starea pacientului;
- supravegherea bolnavilor se face de la o stație de supraveghere centrală;
Mai găsim:
- aparate de ventilație artificială;
- truse de cateterism venos;
- truse de intubație traheală;
- defibrilatoare;
- rezervă de soluții perfuzabile și medicamente de urgență.

Intervenții specifice ATI:

- monitorizarea EKG;
- monitorizarea funcțiilor vitale: TA, P, R, D, durerea, starea de conștientă,
aspectul faciesului și tegumentelor;
- respirație asistată pe ventilator, administrare de oxigen;
- IOT (intubație orotrahealǎ) efectuată de medic;
- reechilibrare hidroelectrolitică și administrarea medicaţiei pe injectomat sau
infuzomat;
- ameliorarea durerii.

Îngrijirea bolnavilor cu ventilație mecanică

- Problemele bolnavului care necesită ventilație mecanică sunt: anoxie,

hipercapnie, cianoză, transpirații abundente, obnubilare.
- În acest caz medicul dispune aplicarea respirației artificiale, mecanice asistate.
- Adaptarea aparatului de ventilație mecanică asistată la bolnav se face prin
intermediul unor sonde endotraheale introduse prin intubație orotraheală;
- Între aparat și sonda de intubație se interpune un circuit închis pentru efectuarea
ventilației mecanice;
- Gazul (oxigenul) ajunge la bolnav, steril, trecându-l prin filtre antibacteriene;

7
- Pornirea aparatului se face după ce acesta a fost conectat la sursa de curent și la
oxigen;
Îngrijirea permanentă presupune supravegherea permanentă a:
- parametrilor ventilatori (frecvența respirației, presiunea de insuflare);
- analiza gazelor prin oximetrie;
- supravegherea funcțiilor vitale;
- radiografie toracică de control/ examen bacteriologic la 5 zile pentru prevenirea și
tratarea infecțiilor respiratorii;
- aspirarea secrețiilor traheo-bronșice;
- tapotare pentru favorizarea eliminării eventualelor secreții și prevenirea apariției
complicațiilor pulmonare;
- aerosoli cu bronhodilatatoare pentru fluidifierea secrețiilor;
- schimbarea frecventă a poziției bolnavilor;
- reechilibrare hidroelectrolitică pe cale parenterală sau pe sonda nazogastricǎ.

Aspirația traheobronşicǎ

Materiale necesare:
- mănuși sterile;
- sondă de aspirație sterilă, de unică folosință;
- sursă de oxigen;
- aspirator electric;
- comprese sterile;
- recipient de colectarea secreţiilor.
Tehnica aspirației:
- asistenta se spală pe mâini, își pune mănușile sterile;
- reglează presiunea aspiratorului (80-120mmHg);
- administrează oxigen pacientului 100% cu 3-5 min înainte;
- adaptează sonda la aspirator;
- introduce capătul sondei de aspirație în canula de intubație și aspiră secrețiile
retrăgând treptat sonda;
- timpul maxim de aspirație nu trebuie să depășească 10 secunde;

Intubația orotrahealǎ

Rolul asistentei este de a pregăti materialele și bolnavul și de a servi medicul.

Materiale necesare:
- laringoscop cu lamǎ dreapta sau scurtă și sursă de luminǎ;

8
- sonde de intubație endotrahealǎ din material plastic prevăzute cu mandren, sterile,
de unică folosință;
- seringă sterilă de 5-10 ml pentru umflarea balonaşului traheal;
- gel cu xilină;
- depǎrtǎtor de gură;
- pense speciale (Maguille);
- la nevoie balon Ruben cu mască, sursă de oxigen, aspirator, sonde de aspirație
sterile;
- medicamente necesare pregătite în seringi etichetate (sedative, curare-relaxante
musculare);
- stetoscop.
Indicații:
- administrarea anesteziei generale;
- obstrucția căilor aeriene;
- resuscitare cardio-resporatorie;
- asigurarea ventilației mecanice.
Rolul asistentei în timpul tehnicii:
- să îndepărteze protezele dentare;
- curățarea oro-faringelui de secreții;
- așezarea pacientului în decubit dorsal cu capul în extensie;
- servirea medicului cu instrumentele necesare.
Intervenții aplicate după intubație:
- supravegherea funcțiilor vitale;
- menținerea permeabilă a sondei prin aspirația secrețiilor;
- toaleta cavității bucale și aspirarea secrețiilor din gură;
- imobilizarea la indicație a pacienților intubaţi pentru prevenirea detubǎrii
spontane.
Detubarea pacientului:
- este indicată de către medic atunci când respirația pacientului este normală;
Se efectuează astfel:
- se aspiră întâi secrețiile de pe sondă și din cavitatea bucală;
- se dezumflă balonaşul de etanșare;
- se scoate lent sonda aspirând continuu;
- se efectuează toaleta cavității bucale.
Complicațiile intubaţiei orotraheale:
- intubația esofagiană: determină decesul pacientului dacă nu este recunoscută la
timp;
- intubația unei bronhii;
- pneumotoraxul;
- hemoragia orofaringiană;
9
- leziuni ale corzilor vocale;
- fracturi dentare- fragmentele dentare pot fi aspirate în căile aeriene inferioare;
- vărsăturile- risc de aspirație bronşicǎ;
- leziuni de părți moi (limbă, trahee).

Resuscitarea cardio-respiratorie

Semnele stopului cardio-respirator:

- oprirea mișcărilor respiratorii, toracice și abdominale;
- ȋncetarea bătăilor inimii;
- absența pulsului la arteră carotida;
- paloarea sau cianoza tegumentului;
- midriaza cu globii ocular imobili;
- pierderea cunoștinței;
- relaxarea completӑ a musculaturii și sfincterelor.
Pentru resuscitare și asigurarea oxigenarii creierului (care este afectat sever prin
absența oxigenului mai mult de 3-4 min.) sunt esențiale 3 lucruri:
A: airway- libertatea cǎilor aeriene;
B: breathing- asigurarea ventilației;
C: circulation- menținerea funcţiei de pompă a inimii;
A: Eliberarea căilor aeriene
- primul gest = deschiderea cǎilor aeriene prin extensia capului (cu mâna pe frunte)
și ridicarea bărbiei cu două degete;
- se deschide gura și se observă eventualii corpi străini (curățarea orofaringelui);
- dacă se bănuiește o leziune traumatică a coloanei cervicale, nu se efectuează
manevra de mai sus ci doar subluxația mandibulei menținând capul în poziție
neutră în ax cu trunchiul.
B: Respirația: privește, ascultă și simte
- se verifică prezența respirației privind mișcările toracelui, ascultând zgomotele
respiratorii și simțind fluxul de aer;
- verificarea se face în maxim 10 sec.
C: Circulația
- persoana care efectuează resuscitarea se poziționează lateral față de victima, care
se află pe un plan dur și reperează locul pentru compresii toracice externe (centrul
toracelui sau jumătatea sternului);

10
- în acest loc se poziționează podul palmei stângi și a doua deasupra primei, cu
degetele răsfirate, cu coatele drepte și brațele perpendicular pe planul pacientului;
- se execută 30 compresii toracice astfel încât sternul să fie comprimat 4-5 cm;
- după fiecare compresiune se lasă un moment de revenire a toracelui fără a se
pierde contactul mâinilor cu toracele victimei;
- frecvența compresiunilor toracice este de 100/min, iar timpul de compresiune și
revenire trebuie să fie egal.
Ventilația (respirația artificială) gură la gură:
- după 30 compresiuni se fac 2 respirații gură la gură;
- se mențin căile aeriene deschise; se curǎţǎ de eventualii corpi străini și se
pensează nasul cu indexul și policele;
- salvatorul face un inspir după care își plasează gura etanș pe gura pacientului
efectuând expirul prin care se introduce aerul în căile aeriene ale victimei 1 sec.
- se urmărește expansiunea toracelui în timpul insuflației și apoi are loc expirul
pasiv;
- dacă toracele nu se expansioneazǎ, înseamnă că există o obstrucție a cǎilor
aeriene și va fi necesară efectuarea manevrei de dezobstrucție a cǎilor aeriene
(curățare orofaringe, manevră Heimlich, lovituri interscapulare).
Manevrele de resuscitare de bazǎ se continuă până la:
- sosirea echipei de resuscitare;
- revenirea respirației normale;
- epuizarea persoanei care efectuează resuscitarea.
Înafara primului ajutor, asistenta va avea pregătite:
- Adrenalină (se administrează pacientului cu fibrilație ventriculară/tahicardie
ventriculară fără puls la fiecare 3-5 min, 1 mg) urmat de Atropină 3 mg i.v.
- antiaritmice (tv/fv fără puls: Amiodaronǎ 300 mg bolus diluat în 20 ml glucoză
5%, apoi perfuzie cu 900 mg/24h sau Xilină 1% 1mg/kgcorp care se repetă la 3-5
min).
- bicarbonat de sodiu 8,4% indicat dacă ph-ul este sub 7,1 sau dacă stopul are drept
cauză hiperpotasemia.
Eficienţa resuscitării cardio-respiratorii:
- apariția pulsului la vasele mari;
- dispariția midriazei;
- recolorarea tegumentelor;
De aceea pulsul va fi palpat periodic după primul minut de la începerea resuscitării
și apoi la fiecare 5 min.
Recunoașterea obstrucției căilor aeriene:
- se efectuează evaluarea respirației după eliberarea căilor aeriene folosind
formula: privește, ascultă, simte.

11
- la pacientul care respirǎ cu dificultate, se pot decela semnele obstrucției
incomplete de cǎi aeriene superioare: stare de inconștiență;
imposibilitatea de a vorbi;
retracție sternală; respirație zgomotoasă.
flux prin căile aeriene scăzut sau inexistent;
cianoză;

3. Compartimentul de transfuzii:
TRANSFUZIA DE SÂNGE ȘI PREPARATE DE SÂNGE
Transfuzia= introducerea de sânge, plasmă sau globule roșii în sistemul
circulator al unui bolnav.
Scop:
- restabilirea masei sangvine în hemoragii, anemii, stări de șoc;
- stimularea hematopoiezei;
- mărirea capacității de coagulare a sângelui în vederea hemostazei în hemofilie,
trombocitopenie, hemoragii repetate,
- aport de substanțe nutritive în cazul anemicilor;
- epurarea organismului prin înlocuirea parțială sau totală a sângelui încărcat cu
substanțe toxice cu sânge proaspăt;
Transfuzia poate fi: directă și indirectă (azi numai indirectă)
Condiția fundamentală a transfuziei este introducerea în organismul primitorului a
sângelui compatibil cu sângele organismului sau (în acest scop orice transfuzie
începe prin determinarea grupei sangvine a primitorului și apoi a donatorului)
DETERMINAREA GRUPELOR SANGVINE
- sângele oamenilor conține o serie de aglutinogene (cu caracter de antigene fixate
de eritrocite) și aglutinine (anticorpi naturali existenți în plasmă sangvină)
- aglutinogenele cele mai importante din sângele uman sunt: A,B și aglutinogenul
Rh; iar aglutininele alfa și beta.
- se deosebesc 4 grupe: O, A, B, AB sau se notează I, II, III și IV.

grupa aglutininǎ aglutinogen

OI Alfa, beta -
A II beta B
B alfa A
AB - A, B

AB

12
 AB

A A B B

OO
Determinarea grupelor de sânge:
1. Directă (proba Beth-Vincent)
- se amestecă eritrocitele primitorului cu serurile standard OAB observând unde se
produce aglutinarea;
- se pune pe o lamă de sticlă cu pipete separate din fiecare fiolă câte o picătură de
ser test cu diametrul de 5-6 mm;
- se înțeapă pulpa degetului, se șterge prima picătură de sânge, iar următoarea se ia
cu colțul lamei șlefuite de mărimea unei gămălii de ac și se pune pe prima picătură
de ser test, se omogenizează cele 2 picături prin mișcări circulare;
- operația se repetă cu alt colț al lamei adăugând pe a 2 picătură și a 3 a;
- rezultatul se citește la 5 minute;

Interpretare rezultate:
- dacă nu se produce aglutinarea în niciun ser - grupa este OI;
- dacă aglutinarea apare numai în O și B - grupa este A II;
- dacă aglutinarea se produce numai în O și A - grupa este B III;
- dacă aglutinarea se produce în toate serurile - grupa este AB IV;
2. Determinarea inversă (proba Simonin)
- se amestecă serul sau plasma primitorului cu eritrocitele din grupele A și B;
- se pune pe o lamǎ de sticlă o picătură din eritrocitele standard care se amestecă cu
câte o picătură de plasmă din sângele de cercetat și se citește rezultatul după 5 min.
Interpretarea rezultatelor:
- dacă aglutinarea se produce în ambele picături- sângele face parte din grupa O I;
- dacă aglutinarea se produce numai cu eritrocitele din grupa A II- sângele este din
grupa B III;
- dacă aglutinarea se face numai cu eritrocitele din B III- sângele face parte din
grupa A II;
- dacă aglutinarea nu s-a produs de loc- sângele face parte din grupa AB IV.
Mai pot apărea erori datorită:
- raport incorect dintre sânge și ser (picătura de sânge trebuie să fie de 10 ori mai
mică decât picătură de ser-test)

13
- schimbarea pipetelor;
- temperatura necorespunzătoare (sub 10 grd aglutinarea nu se produce);
- folosirea serurilor test cu titru slab, prost conservate, cu valabilitate depășită.
Determinarea factorului Rh:
- este un aglutinogen care se găsește în eritrocite independent de aglutinogenele din
sistemul OAB;
- incompatibilitatea de Rh poate produce accidente posttransfuzionale mergând
până la moarte.
Tehnica:
- Pe o lamă se pun 3 picături de ser anti Rh,la picătura din dreapta se adaugă
eritrocite-test Rh negative iar la cea din stânga se amestecă eretrocite test Rh
pozitive iar în mijloc eritrocite de cercetat.
- se așază lama într-o cutie Petri la termostat și se citește după 1-2 ore,comparând
picătură din mijloc cu mostrele de Rh pozitiv și negativ.
- Prezența aglutinării arată că persoana este Rh pozitivă.

Efectuarea transfuziei de sânge

În vederea prevenirii accidentelor transfuzionale se vor efectua obligatoriu

ambele probe de compatibilitate dintre sângele donatorului (flacon) și sângele
primitorului. Acestea sunt:
1. Proba de compatibilitate directă (Jeanbreau)
Materiale necesare: lame de sticlă, flacon cu sângele de cercetat, alcool sanitar,
termostat, pipete.
Efectuarea tehnicii:
- proba se recoltează de la primitor prin puncție venoasă fără anticoagulant;
- se lasă să se separe serul de eritrocite;
- pe lama de sticlă se pune o picătură din plasma primitorului și se amestecă cu
eritrocitele din flacon respectând proporția 1/10 între eritrocite și plasmă;
- se citește după 5 minute.
Interpretare: dacă în picătură se produce aglutinare, sângele primitorului nu este
compatibil cu sângele donatorului.
2. Proba de compatibilitate biologică (Oelecker)
Materiale necesare: instrumente și materiale necesare efectuării transfuziei,
medicamente necesare unei eventuale accidente posttransfuzionale.
Efectuarea tehnicii:
- spălare pe mâini cu apă și săpun;
- se instalează aparatul de transfuzie;
- se lasă să se scurgă prin picurator primii 20 ml sânge;
14
- se strânge prestubul până la stabilirea numărului de 10-15 pic/min timp de 5 min.
- se supraveghează atent starea pacientului timp de 5 min dacă apar semnele
incompatibilității de grup: frison, cefalee, dureri lombare, tahicardie, urticarie,
congestia feței.
- dacă nu apar semnele incompatibilității de grup se introduc din nou 20 ml sânge
în ritm rapid după care ritmul de administrare se reduce la 10-15 pic/min. Dacă
apar semnele incompatibilității de grup se întrerupe imediat transfuzia, dacă nu, se
continuă.

Tehnica transfuziei de sânge

Definiție: Transfuzia reprezintă introducerea de sânge , plasmă sau globule roșii

în sistemul circulator al unui bolnav.
Înlocuind masa de sânge pierdută prin hemoragie, transfuzia constituie mijlocul
cel mai eficient pentru reechilibrare, iar calitățile biologice ale sângelui elimină și
alte tulburări apărute în șocul hemoragic.
Scop: terapeutic
Indicații: hemoragii, anemii, stări de șoc, unele intoxicații, arsuri, etc.
Transfuzia poate fi: directă (de la donator la primitor, utilizată excepțional) și
indirectă (cu sânge conservat)
Condiția fundamentală a transfuziei este introducerea în organismul primitorului
a sângelui compatibil cu sângele organismului sau (în acest scop orice transfuzie
începe prin determinarea grupei sangvine a primitorului și apoi a donatorului)
- masă de tratament acoperită cu câmp steril;
- trusa pentru perfuzat sânge sterilă;
- cantitatea de sânge izogrup și izo-rh;
Materiale - materialele necasare pentru controlul grupei sangvine;
necesare - stativ pentru fixarea flaconului de sânge și jgheab pentru
fixarea membrului superior;
- materiale pentru puncția venoasă (garou, alcool, vată,
leucoplast, ac, casoletă cu comprese sterile,tăviță renală,
mușama, aleză)
- medicamente necesare pentru eventuale accidente
posttransfuzionale;
- aparat de oxigen.
- pensă hemostatică.
- se pregătesc materialele;
Pregǎtirea - se verifică integritatea flaconului, corespondența datelor de
materialelor pe eticheta acestuia, valabilitatea, aspectul macroscopic al
15
necesare sângelui din flacon;
- se încălzește sângele la temperatura corpului la termostat
(nu pe radiator) sau în apă caldă;
- se transporta măsuța cu materialele lângă bolnav.

- se anunță bolnavul de importanța tehnicii și va fi avertizat

să nu mănânce;
Pregǎtirea - se așază bolnavul în decubit dorsal cu antebrațul în extensie
psihicǎ şi fizicǎ a și pronație;
bolnavului - se imobilizează antebrațul în jgheabul stativului cu ajutorul
curelelor;
- se administrează bolnavului antihistaminic (dacă prezintă o
reactivitate hiperalergicǎ sau suferă de boli alergice);
- se acoperă bolnavul cu o pătură.
Efectuarea - spălarea pe mâini cu apă și săpun și dezinfectare cu alcool;
tehnicii: - se efectuează o proba de compatibilitate de grup între
a) montarea sângele din flacon și sângele primitorului (Proba Jeanbreau-
flaconului cu este obligatorie pentru fiecare flacon);
sânge - se dezinfectează dopul cu alcool;
- se desface aparatul de transfuzie și se închide prestubul;
- se îndepărtează teaca protectoare de pe trocarul care
extrage sângele și se pătrunde cu el prin dop în flacon;
- se introduce și tubul de aer fără că acesta să atingă trocarul
și se închide cu o pensa hemostatică imediat sub ac;
- se suspendă flaconul în suport și se îndepărtează pensa
hemostatică pentru ca aerul să pătrundă în flacon;

b) evacuarea - se îndepărtează teaca protectoare de pe capătul portac al

aerului din tubul tubului și se ridică deasupra nivelului sângelui din flacon;
aparatului - se deschide prestubul și se lasă să se scurgă sângele în
dispozitivul de perfuzie;
- se coboară progresiv portacul până când tubul se umple cu
sânge și bulele de aer s-au eliminat complet;
c) efectuarea - se efectuează puncția venoasă;
puncţiei venoase - se îndepărtează garoul și se adaptează amboul
dispozitivului de perfuzie la ac;
- se reglează cu prestubul ritmul transfuziei la 50-60
picături/min sau în funcție de necesitățile clinice (transfuzie
în jet).

16
d) executarea - se fixează acul, amboul, și extremitatea tubului cu benzi de
probei biologice leucoplast pe piele și se supraveghează ritmul de perfuzie la
Oelecker nivelul picurătorului;
- se lasă 20-30 ml sânge să curgă prin picurător și apoi se
strânge prestubul reducând ritmul picăturilor la 10-15/min.
- se continuă administrarea sângelui în acest ritm timp de 5
min și se supraveghează bolnavul; dacă în acest timp nu apar
semne de incompatibilitate de grup (senzație de frig, frison,
tahicardie, urticarie) se repetǎ operația de introducere din
nou a 20 ml sânge după care se reduce ritmul din nou la 10-
15 picături/min.
e) efectuarea - se continuă transfuzia în ritmul prescris de medic dacă nu a
transfuziei apărut nici un simptom de incompatibilitate în primele 5
minute. Dacă apare un simptom alarmant se întrerupe
imediat administrarea sângelui și se raportează medicului.
- se supraveghează permanent bolnavul și ritmul de scurgere
a sângelui la nivelul picuratorului;
- se pregătește dacă este nevoie al doilea flacon de sânge
verificându-l ca pe primul;
- se suspendă flaconul în același stativ și se montează la
aparat, introducând întâi trocarul trusei care a fost montat la
flaconul consumat și apoi acul pentru aer. Dacă se introduce
mai întâi acul pentru aer, sângele se poate scurge cu presiune
pe acesta (nepensat).
f) ȋncheierea - se continuă administrarea cu același ritm, supraveghind
transfuziei bolnavul până la golirea flaconului de sânge;
- se rețin din fiecare flacon 5-6 ml sânge pentru eventualele
verificări ulterioare (dacă se instalează accidente
posttransfuzionale tardive);
- se închide prestubul și se aplică pensa hemostatică;
- se scoate acul din venă și se comprimă vena cu ajutorul
unui tampon steril îmbibat în substanță dezinfectantă;
- se aplică un pansament steril și se fixează cu leucoplast;
- spălare pe mâini cu apă și săpun.

17
 Ȋngrijirea - se ajută pacientul să ia o poziție comodă și se acoperă cu o
pacientului dupǎ pătură;
transfuzie - se asigură temperatura optimă în camera, eventual 1-2
grade mai ridicată;
- se administrează bolnavului lichide călduțe (dacă este
permis) și se supraveghează;
- se alimentează bolnavul numai după două ore de la
terminarea transfuziei, dacă alimentația este permisă.
Reorganizarea - se îndepărtează stativul și aparatul de transfuzie;
locului de muncǎ - flaconul cu sângele reținut se duce la punctul de transfuzii;
- se aruncă aparatul de transfuzie;
- se spală, se dezinfectează și se pregătesc pentru sterilizare
restul instrumentelor folosite;
- se notează transfuzia în foaia de observație, inclusiv
numărul flaconului, data recoltării, etc.
Incidente:
 aparatul se poate ȋnfunda (cu cheag): se va schimba aparatul de transfuzie;
 filtrul de aer se poate ȋmbiba cu sânge: se va schimba filtrul sau dispozitivul
de aer;
 sângele poate conţine cheaguri: se schimba flaconul de sânge;
 ieşirea acului din venǎ-perforarea venei;
 coagularea sângelui venos refluat pe ac: se schimbǎ acul;
Accidente:
 incompatibilitate de grup manifestându-se sub forma şocului hemolitic: se
ȋntrerupe transfuzia la apariţia semnelor precoce (frison, paloare, tahicardie,
dispnee, cianozǎ, dureri lombare, retrosternale) şi se ȋncepe terapia antişoc şi
prevenirea insuficienţei renale;
 transfuzia unui sânge alterat: sânge infectat cu germeni virulenţi (provoacǎ
frisoane la 1-2 ore dupǎ transfuzie- se ȋncǎlzeşte bolnavul cu pǎturi, buiote,
se administreazǎ bǎuturi calde); embolie pulmonarǎ cu cheaguri (se
manifestǎ prin agitaţie, cianozǎ, dureri toracice, tuse chinuitoare ȋnsoţitǎ de
hemoptizie şi febrǎ).
 introducerea aerului ȋn vasele sangvine: simptomele apar brusc cu alterarea
stǎrii generale, cianozǎ, dispnee, TA scazutǎ, puls slab, filiform; se iau
mǎsuri antişoc.
 transfuzia sângelui neȋncǎlzit poate provoca hemolizǎ intravascularǎ cu
blocaj renal, şoc posttransfuzional sau chiar stop cardiac.

18