4.

Cauze care afectează durabilitatea construcţiilor din zidărie şi degradările

înregistrate în structura acestora

La baza degradării durabilităţii construcţiilor din zidărie (în ansamblul lor), se

regăsesc atât de cauze aparţinând mediului natural cu care acestea vin în contact
de-a lungul perioadei de serviciu, cât şi cauze generate de mediul antropic prin
acţiunea factorului uman.
Gradul de afectare al elementelor componente aparţinând construcţiilor
menţionate (fiind valabil pentru orice tip de construcţie) depinde în mod direct de
trei aspecte:
 intensitatea acţiunii agenţilor agresivi (ai mediului natural respectiv ai celui
antropic);
 gradul de expunere al elementelor de construcţie la acţiunea acestor
agenţi;
 durata expunerii.

1
4.1 Cauze datorate mediului natural care afectează durabilitatea
construcţiilor din zidărie

4.1.1 Cauze de natură fizică

 variaţiile de temperatură ale mediului;

 acţiunea îngheţ / dezgheţului (gelivitatea);
 cristalizarea în structura materialelor a sărurilor solubile dizolvate în apele de
infiltraţie;
 acţiunea abrazivă a curenţilor de aer (atmosferici);
 tasările şi variaţiile de volum ale terenului de fundare;
 variaţiile sezoniere ale nivelului freatic;
 acţiunea directă a apei şi umidităţii (considerată un factor de fond);
 încărcări accidentale (seisme puternice, vânturi puternice, alunecări de teren,
inundaţii, incendii, etc.).

2
4.1.2 Cauze de natură chimică

 acţiunea dioxidului de carbon (CO2) prezent în atmosferă, apă şi sol;

 agresivitatea chimică a apelor freatice, respectiv a apei de mare;
 conflictele chimice asupra materialelor, generate de poluanţii existenţi în
mediul înconjurător;

4.1.3 Cauze de natură biologică

 acţiunea insectelor;
 actiunea microorganismelor (muşchi vegetali, alge, fungii, bacterii);
 interacţiunea dintre plantele căţărătoare, respectiv a crengilor arborilor şi
elementele supraterane ale construcţiilor;
 acţiunea rădăcinilor arborilor (arbuştilor) crescuţi în imediata vecinătate a
construcţiilor (fundaţiilor acestora) prin efectele mecanice şi “de dren” generate;
 acţiunea vieţuitoarelor (păsări şi animale).

3
4
4.2 Cauze datorate mediului antropic care afectează durabilitatea
construcţiilor din zidărie (acţiunea factorului uman)

4.2.1 Cauze datorate proiectării

 evaluarea incorectă (subevaluare) a încărcărilor nominale considerate în

calcul;
 neconsiderarea în calcul a tuturor acţiunilor ce urmează să solicite construcţia;
 stabilirea incorectă şi incompletă a combinaţiilor de ipoteze de încărcare;
 alegerea incorectă a schemelor statice şi a modelelor pentru calculul
structural, respectiv aplicarea incorectă a încărcărilor pe acestea;
 alegerea necorespunzătoare a materialelor (prin caracteristicile acestora);
 stabilirea incorectă a condiţiilor de exploatare;
 dimensionarea necorespunzătoare a elementelor (calcule incorecte şi
incomplete);
 nerespectarea actelor normative în vigoare;
 realizarea în mod greşit a desenelor de execuţie, etc.

5
6
7
4.2.2 Cauze datorate execuţiei

 nerespectarea în totalitate a proiectului tehnic;

 nerespectarea pe timpul execuţiei a tehnologiilor de realizare (indicate
prin proiectul tehnologic);
 aplicarea greşită pe timpul execuţiei a tehnologiilor prevăzute (ex. depăşirea
timpului de vibrare a betonului);
 utilizarea pe timpul execuţiei a unor materiale de calitate
necorespunzătoare (cu diverse defecte sau conţinând impurităţi peste limitele
admise), sau alte materiale decât cele specificate prin proiect;
 nerespectarea instrucţiunilor tehnice legate de confecţionarea, transportul,
punerea în lucrare şi tratarea ulterioară punerii în lucrare a materialelor;
 executarea diferitelor categorii de lucrări în mod necorespunzător (cu personal
slab calificat) – situaţie des întâlnită!;
 efectuarea într-un mod incorect sau incomplet a controlului calităţii
execuţiei, respectiv neefectuarea acestuia;
 nerespectarea actelor normative în vigoare, etc.

8
4.2.3 Cauze datorate exploatării

 întreţinere necorespunzătoare;
 menţinerea unei umidităţi excesive a microclimatului interior;
 nerespectarea în serviciu a regimului de încărcare a construcţiei (mărirea
încărcărilor), corespunzător destinaţiei proiectate;
 schimbarea destinaţiei şi respectiv a condiţiilor de exploatare
(introducerea de noi solicitări fizico-chimice-mecanice);
 intervenţii neautorizate la nivelul structurii de rezistenţă (demolări de
elemente structurale, creare de goluri, creare de şliţuri, diverse spargeri, etc.);
 introducere de elemente noi de compartimentare, care pot constitui reazeme
suplimentare pentru unele elemente structurale existente;
 utilizare de materiale necorespunzătoare pentru dezgheţarea suprafeţelor
circulabile adiacente construcţiilor, care generează conflicte chimice la
nivelul materialelor cu care vin în contact;
 încărcări accidentale: explozii, impacturi provenite din accidente rutiere,
etc.

9
4.2.4 Cauze survenite în urma uzurii normale a construcţiilor corect
proiectate, executate şi exploatate

În urma proceselor normale de uzură şi îmbătrânire a materialelor din

componenţa finisajelor elementelor de construcţie, funcţie de situaţie se pot
amorsa diverse modificări fizico-chimico-mecanice nocive la nivelul materialelor
suport, aspect extrem de important.

10
4.3 Principalele tipuri de degradări înregistrate la nivelul construcţiilor din
zidărie şi cauzele care stau la baza producerii acestora

Indiferent de modul de realizare, orice construcţie reprezintă un sistem complex

aflat într-o continuă interacţiune atât cu mediul natural cât şi cu cel antropic,
contabilizând permanent consecinţele tuturor categoriilor de acţiuni ce o solicită
(inclusiv cele specifice modului de exploatare).

Ţinând cont de acest aspect, posibilitatea ca “răspunsul construcţiei” să

prezinte unele devieri faţă de cel preconizat prin proiectare, este cu atât mai
mare cu cât relaţia dintre cele două medii enunţate (natural şi antropic) şi
construcţie e mai dură. Explicaţia acestui fenomen are la bază următoarele
cauze:
 posibilitatea modificării distribuţiei rigidităţilor în cadrul ansamblului
sistemului structural, ca urmare a stării de solicitare a construcţiei (resimţită la
nivelul secţiunilor elementelor structurale), în intervalul de timp cuprins între
momentul intrării în serviciu şi cel al investigării (expertizării) acesteia;

11
 redistribuirea succesivă a stării de eforturi în unele zone ale sistemului
structural, ca urmare a procesului de adaptare la teren a construcţiei, sau a unor
interacţiuni cu mediul antropic (modificări neadecvate în sistemul structural);
 modificarea caracteristicilor fizico – mecanice ale materialelor din
componenţa sistemului structural (caracteristicile de rezistenţă şi cele de
deformare postelastică) în sensul diminuării acestora, ca urmare a expunerii
prelungite la acţiunea eforturilor unitare (efectul de oboseală a materialului);
 degradarea locală a materialelor din sistemul structural (şi nu numai) ca
urmare a fisurilor şi crăpăturilor (uneori chiar dislocări) produse de
evenimentele seismice înregistrate de-a lungul perioadei de serviciu a
construcţiei (până la momentul investigării acesteia);
 deteriorarea caracteristicilor materialelor din ansamblul construcţiei, ca
urmare a proceselor de coroziune şi biodegradare, amorsate de interacţiunea
constantă a acesteia cu mediul înconjurător (natural sau antropic).

Ţinând cont de aceste aspecte, este absolut necesar să admitem faptul că şi în

cazul construcţiilor cu structura din zidărie, odată cu trecerea timpului se vor
produce o serie de degradări specifice, care, dacă nu sunt localizate din timp,
investigate şi remediate corespunzător, conduc în mod inevitabil la deprecierea
12
performanţelor structurale şi funcţionale. În aceste condiţii şi pe fundalul
producerii unor solicitări excepţionale, riscul de colaps parţial sau total devine
iminent, fiind direct proporţional cu amplitudinea, tipul, respectiv localizarea
acestor degradări.

13
4.3.1 Degradări înregistrate la nivelul infrastructurilor şi cauzele care le
produc

4.3.1.1 Degradări de natură fizică

4.3.1.1.I Fisuri şi crăpături (rupturi) - înregistrate la nivelul elementelor din

structura fundaţiilor, respectiv a pereţilor infrastructurilor.

Acestă categorie de degradări, are drept cauze:

deformaţiile înregistrate la nivelul masivului de fundare (care determină
deplasarea fundaţiilor) provocate de :
 utilizarea la proiectare a unor caracteristici geotehnice neconforme cu
realitatea;
 execuţia fundaţiilor pe terenuri nesănătoase (neuniforme sau
umpluturi neconsolidate);
 execuţia fundaţiilor pe terenuri în pantă, supuse alunecărilor active;
(Poze Ratesti)

14
 supraîncărcarea fundaţiilor ca urmare a nerespectării condiţiilor de
exploatare a construcţiei;
 realizarea săpăturilor adânci în imediata vecinătate a fundaţiilor
existente, pentru execuţia reţelelor de canalizare sau pentru alte lucrări de
construcţii, fără luarea măsurilor de sprijinire corespunzătoare;
VIdeo\Building collapse due to failure of retaining wall+heavy rain,
Istanbul.mp4

 reducerea capacităţii portante a terenului de fundare prin infiltraţii,

provenite din apele pluviale sau din pierderile instalaţiilor (aducţiune şi
canalizare), respectiv ca urmare a ridicării nivelului pânzei freatice sau a
schimbării traseului acesteia. În cazul PSU infiltraţiile de apă produc prăbuşiri
în masa terenului;

 eroziunea solului adiacent fundaţiilor (terenuri nisipoase şi mâloase), ca

urmare a scurgerilor provenite din reţelele de canalizare sau de
alimentare cu apă defecte;

15
 efectele vibraţiilor generate de baterea piloţilor în zonă, circulaţia
rutieră grea, etc. care determină creşterea gradului de îndesare al nisipurilor.
Astfel se produce o coborâre a suprafeţei acestor straturi, care determină
automat tasarea fundaţiilor vecine;
 presiunea indusă în teren de fundaţiile unor construcţii noi adiacente
construcţiilor existente. Realizarea oricărei construcţii produce în mod
inevitabil deformaţii ale straturilor (tasări) care se extind în afara limitelor
acesteia;
 modificarea în timp a umidităţii terenurilor contractile (contracţii ale
solului generate prin absorţia umidităţii de către rădăcina arborilor din
vecinătatea construcţiilor, respectiv umflări ale solului ca urmare a aportului
excesiv de umiditate, datorat ploilor abundente);
 inundaţii. În urma imersării argilelor microfragmentate, se produc refulări
ale terenului de fundare sub presiunea indusă de fundaţii, înregistrându-se
tasări neuniforme, respectiv înclinări ale construcţiei ;
 lichefierea solului. În prezenţa solicitărilor dinamice puternice (inclusiv
acţiunea seismică), straturile nisipoase saturate îşi pierd capacitatea portantă,
devenind semilichide, situaţie care determină răsturnarea sau scufundarea
construcţiei;
16
 https://www.youtube.com/watch?v=536xSZ_XkSs

alcătuirea necorespunzătoare a fundaţiilor:

 fundaţii cu dimensiuni insuficiente;
 realizarea fundaţiilor din materiale slabe, nearmate sau cu armături
insuficiente;
 încărcări neuniforme pe fundaţii;
 lipsa legăturilor între fundaţii;
 fixarea cotei de fundare la o adâncime insuficientă în raport cu limita
de îngheţ, (aspect care generează deformaţii ale terenului de sub talpa
fundaţiilor);

încărcările accidentale provenite din:

 acţiunea seismică. În timpul evenimentului seismic, se pot induce la
nivelul fundaţiilor şi elementelor infrastructurii stări de eforturi (cu
deformaţiile aferente) care pot depăşi rezistenţa materialului, mai ales în
situaţia când rigiditatea pereţilor din infrastructură este inferioară celei a
elementelor omoloage din suprastructură ca urmare a unei concepţii greşite
17
 sau a intervenţiilor (locale) necorespunzătoare. Cedarea materialelor ca
urmare a solicitărilor induse de acţiunea seismică este favorizată şi de
degradarea acestora în timp, ca urmare a unei proaste întreţineri;
 explozii în incinta subsolurilor;
 efectuarea unor lucrări de construcţii (nesupervizate corespunzător) în
imediata vecinătate a infrastructurii respective (impacturi accidentale);

intervenţiile necontrolate executate la nivelul suprastructurii/

infrastructurii sub aspectul suprimării unor elemente structurale (modificându-
se astfel proiectul) care generează o redistribuţie a stării de eforturi, cu posibile
concentrări locale nocive;

contracţia şi umflarea betonului - supus variaţiilor alternative de umiditate

(provenite din variaţia nivelului freatic). Deformaţia din contracţie şi umflare a
betonului se produce după priza şi întărirea cimentului, fiind guvernată de legi
cu caracter neliniar. Astfel, fenomenul se manifestă cu viteză sporită la vârste
timpurii, după care din ce în ce mai lent. Fisurarea betonului (din fundaţiile
expuse unui regim de umiditate variabil alternativ) are la bază impiedicarea
deformării matricei de către agregate (al căror volum nu se modifică la variaţiile
18
 de umiditate), drept pentru care, în momentul depăşirii rezistenţei la întindere a
pietrei de ciment, aceasta fisurează.

4.3.1.1.II Microfisuri (dezintegrarea locală a materialului) - înregistrate la

nivelul elementelor din structura fundaţiilor, respectiv a pereţilor infrastructurilor.

Cauzele apariţiei acestei categorii de degradări, sunt:

fenomenul de îngheţ – dezgheţ (pe adâncimea de manifestare în sol a
temperaturilor negative). În cazul îngheţării apei pătrunsă în structura
fundaţiilor şi a pereţilor de subsol care prezintă un grad ridicat de permeablitate
(graţie presiunii manifestate pe suprafaţa elementelor udate, coroborat cu
fenomenele de capilaritate şi osmoză specifice mediilor poroase), volumul
acesteia creşte de ≈ 9 ori producând o stare de tensiune la nivelul pereţilor
porilor saturaţi. Astfel, se amorsează microfisurarea locală a materialului (când
valoarea rezistenţei la întindere a acestuia este depăşită de cea a efortului unitar
dezvoltat) care, afectează atât capacitatea structurală a elementului de
construcţie, cât şi durabilitatea acestuia (prin facilitarea accesului la interior a
umidităţii respectiv a poluanţilor). În urma ciclurilor repetate de gelivitate,

19
 zonele puternic fisurate de la suprafaţa elementelor structurale se pot exfolia,
alterându-se local secţiunea acestora şi integritatea stratului de acoperire;

cristalizarea sărurilor solubile dizolvate în apele meteorice şi freatice.

Existente în diverse cantităţi în mediul înconjurător (pe sol, în terenul adiacent
construcţiei, etc.), sărurile solubile se dizolvă în apele pluviale sau freatice
(solvent natural), care în anumite condiţii pătrund în corpul fundaţiilor şi al
pereţilor de subsol. Prin mecanismele de capilaritate şi osmoză (specifice
mediilor poroase), sărurile dizolvate încep să migreze în structura materialelor
(beton şi zidării) din elementele amintite. Prin evaporarea solventului (ca urmare
a diverselor condiţii locale întâlnite), aceste săruri cristalizează producând pe
fondul unor slabe rezistenţe mecanice fisurarea pereţilor porilor (se crează o
presiune datorită măririi volumului produsului cristalizat). Astfel, la nivelul
elementelor infrastructurii apar microfisuri care facilitează în timp pătrunderea
umidităţii din mediul adiacent cu toate aspectele negative pe care le implică ;

cristalizarea sărurilor solubile active (sulfaţi) conţinute în masa zidăriei din

structura vechilor pereţi de subsol. În prezenţa unui nivel ridicat de umiditate
(provenit în general din infiltraţii), sărurile solubile active existente în masa
20
 zidăriilor (elemente ceramice şi / sau mortar) se dizolvă, migrează în soluţie,
respectiv prin evaporarea solventului ca urmare a diverselor condiţii locale
întâlnite, cristalizează conducând de regulă la degradarea zidăriei prin
microfisurare.

4.3.1.1.III Dislocaţii şi striviri de cărămizi - înregistrate şi la unii pereţi ai

infrastructurilor (subsolurilor) realizaţi din zidărie simplă, din ansamblul
construcţiilor vechi.

Apariţia acestei categorii de degradări la nivelul infrastructurilor realizate din

zidărie, poate fi cauzată de încărcările accidentale semnificative, respectiv
efectele unor defecţiuni neremediate sau acţiuni necontrolate:
deformarea (refularea) terenului de fundare în urma efectuării de săpături
adânci (nesprijinite corespunzător) pentru construcţii adiacente (ex.
subzidiri);
cedarea terenurilor de fundare sensibile prin umeziri îndelungate (provenite
de la pierderile de apă din reţele defecte);
acţiunea seismelor puternice;
explozii produse în subsoluri;
21
lucrări de construcţii (nesupervizate corespunzător), desfăşurate lângă
infrastructură.

4.3.1.2 Degradări de natură chimică

Producerea acestei categorii de degradări, are loc pe fondul umidităţii

(considerată un factor de fond) cantonate în terenul adiacent fundaţiilor, respectiv
a prezenţei în corpul elementelor infrastructurii a unor materiale uşor permeabile,
coroborat cu proasta execuţie respectiv concepţie a sistemului de hidroizolare, sau
lipsa acestuia.

4.3.1.2.I Microfisuri, fisuri şi exfolieri - înregistrate la nivelul betoanelor şi

mortarelor din corpul fundaţiilor şi al pereţilor infrastructurilor.

Cauzele apariţiei acestor categorii de degradări sunt:

utilizarea agregatelor reactive (care conţin minerale silicioase în principal)
la prepararea betoanelor şi mortarelor din componenţa elementelor
infrastructurii – pot conduce la amorsarea reacţiilor de tip alcalino – silicate
(mineralele silicioase din agregate reacţionează chimic cu ionii hidroxil –
22
 alcaliile - din ciment formând geluri higroscopice), care duc la distrugerea
betonului (mortarului) în prezenţa unei cantităţi suficiente de apă. În urma
acestor reacţii (gelurile higroscopice formate expandează în prezenţa apei), se
produce o creştere anormală în volum a pietrei de ciment care fisurează. În
principal, reacţiile alcaline ale agregatelor se bazează pe prezenţa umidităţii,
fiind accelerate atât de creşterea conţinutului în alcali a pastei de ciment, cât şi
de cea a temperaturii ;
coroziunea armăturilor din componenţa elementelor infrastructurii
(înglobate în betoane sau mortare uşor permeabile) – generează produşi de
coroziune care în timp îşi măresc volumul (până la ≈ 6 ori volumul barei de oţel,
funcţie de tipul reacţiei de coroziune – anodică sau catodică) (Fig.4.1)
exercitând o presiune în continuă creştere la nivelul stratului de acoperire, care
în cele din urmă (complet fisurat) va fi expulzat. Un alt aspect negativ al
coroziunii armăturilor îl reprezintă diminuarea secţiunii acestora, respectiv
reducerea sau chiar anularea aderenţei cu betonul sau mortarul din rosturi ;

23
Fig.4.1 – Mărirea volumului produşilor de coroziune rezultaţi în urma proceselor
de coroziune (anodice sau catodice) a armăturilor de oţel înglobate.
Notă: coroziunea armăturilor înglobate în betonul/mortarul elementelor
infrastructurii, apare ca urmare a prezenţei umidităţii şi a oxigenului în porii
(şi fisurile) pietrei de ciment, fiind amorsată de depasivarea locală sau pe zone
mai mari a armăturilor înglobate (distrugerea peliculei protective de oxizi de
fier Fe2O4 şi Fe2O3 sau hidroxizi ai acestor componenţi, formată pe suprafaţa
barelor aflate în contact cu betonul/mortarul proaspăt, după aproximativ 12
ore), ca urmare a acţiunii:
24
 fenomenului de carbonatare (reacţia chimică ce are loc între hidroxizii
de calciu din piatra de ciment şi CO2 care pătrunde prin pori în interiorul
betonului/mortarului), determinând reducerea alcalinităţii betonului/
mortarului din stratul de acoperire (valoarea pH – ului în porii umpluţi cu
apă scade de la 13 până sub 9). Este evident aspectul că umiditatea pietrei de
ciment are o influenţă importantă asupra mecanismului de carbonatare.
Astfel, CO2 se dizolvă în apa din pori formând acidul carbonic care se
ionizează şi permite reacţia cu ionii de calciu din hidrocompuşii pietrei de
ciment, rezultând calcitul. Se observă faptul că difuzia CO2 se realizează
rapid într-o matrice cu porii nesaturaţi, însă fenomenul de carbonatare are
nevoie de ioni de carbon care la rândul lor necesită apă. În situaţia unei
matrici cu porii saturaţi cu apă, mecanismul de carbonatare este lent,
explicaţia constând într-o difuzie anevoioasă a CO2. Ţinând cont de aceste
considerente se poate concluziona aspectul că umiditatea relativă cea mai
favorabilă producerii mecanismului de carbonatare este între 50% şi 70% ;
 ionilor de clor care ating şi depăşesc concentraţia critică (0.36÷0.45%
Cl-/ciment). Atunci când acest aspect se materializează, ionii de clor (Cl -)
distrug local stratul protector de oxizi de pe suprafaţa armăturilor înglobate
(creat şi conservat de mediul alcalin al betonului / mortarului după punerea
25
în lucrare, caracterizat de valori ridicate ale pH – ului). În urma contactului
zonelor depasivate cu oxigenul şi umiditatea pătrunse în structura pietrei de
ciment (mai ales prin fisuri), se amorsează focare de coroziune la nivelul
armăturilor înglobate. Dat fiind faptul că ionii de clor (Cl -) se regăsesc în
masa betonului / mortarului în concentraţii variabile (probabilitatea este
ridicată), se crează condiţii pentru apariţia coroziunii electrochimice. Astfel,
ca urmare a diferenţei de potenţial electric apărută între armăturile
înconjurate de o concentraţie ridicată de ioni de clor (Cl -) (anod) şi cele în
jurul cărora concentraţia ionilor de clor (Cl -) este mai mică (catod), se
generează un curent electric continuu care se propagă prin betonul / mortarul
adiacent, considerat un electrolit (Fig.4.2);

26
Fig.4.2 – Coroziunea electrochimică a armăturilor înglobate în beton/mortar, în
prezenţa ionilorde clor (Cl-).

 un caz aparte de coroziune a armăturilor îl reprezintă coroziunea

electrolitică, (electrochimică sau galvanică) amorsată de curenţii de
dispersie (sau vagabonzi) existenţi în terenul adiacent construcţiilor. În
prezenţa sărurilor dizolvate în apele de infiltraţie, betonul / mortarul devine
un mediu bun conducător de electricitate (mediu electrolit), care asigură
transmiterea curentului electric (intensitatea poate atinge câteva sute de

27
 amperi), generând fenomenul de electroliză în armăturile înglobate, care
conduce în timp la “topirea” acestora.
acţiunea sulfaţilor – prezenţi în elementele pentru zidărie, în soluri, în apele
freatice şi de suprafaţă, sau în cele industriale, generează în urma reacţiilor
chimice cu unii componenţi mineralogici ai pietrei de ciment (din betoane şi
mortare) formaţiuni cristaline care au tendinţa de expansiune (*). Ca
urmare a acestui aspect, în masa betoanelor şi mortarelor (mai ales în cele slabe)
apar microfisuri progresive, respectiv exfolieri. Într-o clasificare a celor mai
agresivi factori care produc degradarea betonului, sulfaţii se situează pe locul
doi după coroziunea armăturilor;

Notă (*): nivelul de deteriorare al pietrei de ciment depinde atât de

concentraţia şi sursa ionilor de sulfaţi din apă, cât şi de compoziţia pastei de
ciment. Hidroxidul de calciu aflat în pasta de ciment reacţionează cu sulfaţii
formând gipsul (sulfat natural hidratat de calciu – CaSO4 • 2H2O), care la
rândul lui reacţionează cu aluminatul tricalcic C 3A generând etringita (sulfat
bazic de calciu şi aluminiu hidratat – Ca6Al2(SO4)3(OH)12 – 26H2O), produs
care se manifestă prin expansiunea betonului / mortarului şi pierderea
progresivă a rezistenţei acestuia.
28
agresiunea chimică a compuşilor de amoniu - existenţi în terenul adiacent
fundaţiilor (zone poluate) – generează produşi de reacţie expandabili în urma
interacţiunii cu componenţii mineralogici ai pietrei de ciment, conducând la
fisurarea betoanelor şi mortarelor.

4.3.1.2.II Scăderea proprietăţii liante a pietrei de ciment - din betoanele şi

mortarele existente în elementele fundaţiilor şi a pereţilor infrastructurilor
aparţinând construcţiilor expuse mediilor agresive.

Cauza producerii acestei categorii de degradare a betonului sau mortarului o

reprezintă:
acţiunea acizilor - pătrunşi la nivelul infrastructurilor (ex. – prin
intermediul apelor pluviale). Astfel, în urma reacţiilor cu această categorie de
soluţii agresive, toţi compuşii de calciu din piatra de ciment (hidroxidul de
calciu, hidrosilicatul de calciu) se transformă în săruri de calciu care sunt foarte
solubile. Dizolvate în apă (provenită din infiltraţii) aceste săruri solubile se
elimină din beton / mortar, capacitatea de legătură a matricei fiind afectată în
29
 sens negativ. Atacul este grav atunci când pH – ul soluţiei este sub 5.5.
Totodată, betonul / mortarul capătă o structură poroasă, ceea ce determină
scăderea rezistenţelor mecanice şi a durabilităţii acestuia ;
agresiunea chimică a apei de mare (construcţii expuse) – infiltrată în terenul
din vecinătatea fundaţiilor, conduce la formarea hidroxidului de magneziu în
urma interacţiunii cu componenţii mineralogici din ciment, determinând
scăderea proprietăţii liante a matricei.

4.3.1.2.III Reducerea secţiunii armăturilor înglobate şi a aderenţei acestora –

la betonul sau mortarul adiacent.

Cauza producerii acestor degradări o constituie fenomenul de coroziune a

armăturilor, amorsat de următorii agenţi corozivi: apa, umiditatea, aerul, agenţi
chimici sub formă de gaze şi soluţii, curenţii electrici vagabonzi din sol. Procesul
de coroziune a armăturilor înglobate (în mortar sau beton) se produce pe fondul
depasivării acestora în urma fenomenului de carbonatare a betonului / mortarului,
cât şi sub acţiunea altor agenţi corozivi (ex – ionii de clor din apa de mare, etc.)
care depăşesc concentraţia critică.

30
 Coroziunea armăturilor înglobate în elementele infrastructurii poate fi amorsată
şi de prezenţa în masa mortarului / betonului a unor aditivi cu rol de accelerare a
prizei cimentului (preparaţi pe bază de cloruri), introduşi în amestec fără o dozare
atentă.

Notă: degradările de natură chimică înregistrate la nivelul diferitelor elemente

din ansamblul infrastructurii, se produc în general pe fondul creşterii intensităţii
factorilor chimici agresivi, coroborat cu necorelarea calităţii materialelor de
construcţie utilizate în raport cu condiţiile de mediu şi categoria de expunere.

4.3.1.3 Degradări de natură biologică

Producerea acestei categorii de degradări, este condiţionată în general de

prezenţa unui nivel ridicat de umiditate în masa materialelor din structura
fundaţiilor şi a elementelor subsolurilor, respectiv în terenul din imediata
vecinătate a acestora.

4.3.1.3.I Fisuri şi crăpături (uneori rupturi) - înregistrate la nivelul fundaţiilor şi

al elementelor subsolurilor.
31
 Cauza producerii acestor degradări o constituie acţiunea mecanică generată de
creşterea rădăcinilor arborilor - plantaţi la mică distanţă faţă de fundaţiile
construcţiilor. Există situaţii când dezvoltariea rădăcinilor arborilor (bătrâni) sub
talpa fundaţiilor a determinat deplasări ale acestora, respectiv apariţia de crăpături
extinse şi la nivelul pereţilor din zidărie susţinuţi.

4.3.1.3.II Deteriorarea calităţii materialelor de construcţie - ca urmare a

conflictelor chimice generate de acţiunea substanţelor organice, a formaţiunilor
vegetale, respectiv de vieţuitoarele existente în solul adiacent fundaţiilor, care
reacţionează cu mineralele din materiale.

Un exemplu de atac biologic îl reprezintă mucegaiul umed, cunoscut şi sub

denumirea de ciuperca de pivniţă. Această formă de mucegai se dezvoltă în
condiţii de umiditate ridicată (factor de fond) şi ventilaţie slabă.

Notă: prezenţa aceastor categorii de degradări localizate la nivelul fundaţiilor,

este în general semnalată de apariţia fisurilor şi crăpăturilor pe suprafaţa
apareiajelor zidite de la nivelul suprastructurii, al căror traseu are o orientare
32
aleatorie, convergând către fundaţii. Totuşi, pentru evitarea erorilor de
diagnosticare a naturii fisurilor apărute în pereţii din zidărie (în vederea asocierii
acestora unor posibile degradări semnificative produse la nivelul fundaţiilor),
este bine de luat în vedere şi aspectul că pe suprafaţa pereţilor suprastructurii pot
exista diverse fisuri superficiale generate de-a lungul timpului de firescul fenomen
“de aşezare” a construcţiei, sau datorită unor tasări minore ale terenului de
fundare. Prezenţa acestor fisuri trebuie considerată normală, mai ales în cazul
clădirilor vechi care “au lucrat”.

33
4.3.2 Degradări înregistrate la nivelul suprastructurilor şi cauzele care le
produc

4.3.2.1 Degradări de natură fizică

4.3.2.1.I Fisuri şi crăpături - înregistrate la nivelul elementelor din

suprastructură.

Cauzele apariţiei acestei categorii de degradări, pot fi:

deplasările elementelor infrastructurii (Fig.4.3) - a se vedea cauzele
specificate la punctul 4.3.1.1.I ;

34
Fig.4.3 – Fisurarea unui perete din zidărie ca urmare a deplasărilor înregistrate la
nivelul fundaţiilor.

încărcările accidentale - provenite din acţiunea seismelor, a exploziilor, a

impacturilor cauzate de accidentele rutiere (suprastructurile fiind expuse), etc.
(Fig.4.4) ;

35
 Fig.4.4 – Fracturarea în X a şpaleţilor dintre
golurile de ferestre şi uşi la o clădire cu
structura din zidărie, ca urmare a efectului
forţei tăietoare manifestate pe durata unui
eveniment seismic. Atena – 1999.

Amatrice

exploatarea necorespunzătoare – care determină apariţia unor încărcări peste

valorile normale (de cod). Astfel, se produc stări de eforturi şi deformaţii care
depăşesc valorile limită, aspect care conduce la apariţia fisurilor şi crăpăturilor,
sau chiar a ruperilor ;
intervenţiile necontrolate executate la nivelul suprastructurii /
infrastructurii sub aspectul suprimării unor elemente structurale (modificându-

36
 se astfel proiectul), care generează o redistribuţie a stării de eforturi, cu posibile
concentrări locale nocive ;
mişcările diferenţiate ale elementelor, produse de variaţiile de temparatură
(Fig.4.5) – situaţie întâlnită de multe ori la ultimele nivele ale unor construcţii,
când dilatarea planşeului din beton armat al acoperişurilor terasă având o
termoizolaţie ineficientă, determină deplasarea capătului superior al pereţilor din
zidărie situaţi imediat dedesubt, aceştia din urmă fisurând;

37
Fig.4.5 – Fisurarea unui perete din zidărie situat la ultimul nivel al unei clădiri, ca
urmare a eforturilor de întindere induse de planşeul din beton armat al
acoperişului (ineficient termoizolat) care s-a dilatat sub efectul însoleierii
excesive.

acţiunea incendiilor – generează prin temperaturile ridicate care se manifestă

dilatarea elementelor din suprastructură. Posedând coeficienţi de dilatare
diferiţi, armăturile din oţel se dilată mai mult decât betonul adiacent, dezvoltând
astfel tensiuni ce provoacă fisurarea stratului de acoperire, respectiv
38
 desprinderea completă a acestuia. În funcţie de temperatura manifestată în
timpul incendiului, conlucrarea celor două materiale se reduce semnificativ,
tinzând chiar spre anulare, aspect care determină scăderea brutală a capacităţilor
secţionale, respectiv apariţia colapsului. Astfel, pentru temperaturi inferioare
valorii de 250o C, reducerea rezistentenţei betonului este relativ mică şi
neregulată, în timp ce pentru temperaturi de peste 300 o C, pierderile de
rezistenţă înregistrate sunt importante (măsurabile).

4.3.2.1.II Microfisuri (dezintegrarea locală a materialului) - înregistrate la
nivelul elementelor din suprastructură.
Cauzele apariţiei acestei categorii de degradări, sunt:
fenomenul de îngheţ - înregistrat în mediul exterior (ca urmare a temperaturilor
scăzute) concomitent cu existenţa umidităţii în masa zidăriilor sau a elemetelor
din beton armat din componenţa structurilor, determină îngheţarea apei în porii
acestor materiale. Această acţiune (prin îngheţ, apa îşi măreşte volumul cu 9 %)
cauzează o presiune mecanică ce poate sparge pereţii porilor (mai ales pe fondul

39
 unor rezistenţe slabe), provocând după mai multe cicluri de gelivitate (îngheţ –
dezgheţ) fisurarea, respectiv dezintegrarea materialelor (Fig.4.6).

Fig.4.6 – Distrugerea unei zidării afectată de umiditate, în urma ciclurilor

repetate de îngheţ - dezgheţ.
cristalizarea sărurilor solubile în masa materialelor din componenţa
elementelor suprastructurii (Fig.4.7). Existente în diverse cantităţi în mediul
înconjurător, sărurile solubile se dizolvă în apele pluviale care constituie un
solvent natural, şi prin mecanismele de capilaritate respectiv osmoză (ce se
manifestă în mediile poroase) pot ajunge în masa elementelor de construcţie din
zidărie şi beton. Prin evaporarea solventului (ca urmare a diverselor condiţii

40
locale întâlnite), aceste săruri cristalizează producând fisurarea pereţilor porilor
(se crează o presiune datorită măririi volumului produsului cristalizat). Graţie
acestui mecanism, degradarea elementelor pentru zidărie din ansamblul pereţilor
de anvelopă este accelerată, părţi din acestea dezintegrându-se în timp. Astfel,
prezenţa unor cantităţi mari de sulfat de magneziu în masa elementelor pentru
zidărie, produce modificarea aspectului exterior al acestora, sau chiar
microfisurarea prin fenomenul de cripto – eflorescenţă (cristalizarea sărurilor
solubile pe suprafaţa elementelor sau în interiorul acestora, aproape de
suprafaţă);

41
 Fig.4.7 – Distrugerea cărămizilor prin cristalizarea sărurilor solubile
în porii materialului.

acţiunea variaţiilor de temperatură - în cicluri repetate, conduce în decursul

timpului la microfisurarea zidăriilor neprotejate termic, facilitând astfel
pătrunderea umidităţii şi a agenţilor poluanţi în structura elementelor de
construcţie. În urma apariţiei acestor degradări este afectată în sens negativ

42
 durabilitatea, cu implicaţii la nivel de funcţionalitate a clădirii, respectiv de
rezistenţă a elementelor structurale;

4.3.2.1.III Dislocaţii şi striviri de cărămizi (Fig.4.8) - înregistrate la nivelul

zidăriilor din suprastructură.

Cauzele apariţiei acestei categorii de degradări la nivelul elementelor

suprastructurii, se datorează încărcărilor accidentale semnificative, generate de:
acţiunea seismelor puternice;
explozii;
accidente rutiere semnificative, produse de vehicule grele (suprastructurile fiind
expuse).

43
 Fig.4.8 – Degradarea şpaleţilor dintre golurile de
ferestre la o construcţie din zidărie, prin fisurare
(fracturare) şi expulzare locală de cărămizi, ca
urmare a efectului produs de încărcările
manifestate pe durata unui eveniment seismic
semnificativ.

4.3.2.1.IV Modificarea stării suprafeţei zidăriilor - înregistrate la nivelul

apareiajelor zidite ale pereţilor de anvelopă din suprastructură, neprotejaţi prin
tencuire sau placare.

Cauza care produce modificarea stării suprafeţei zidăriilor pereţilor de

anvelopă neprotejaţi prin tencuire sau placare, o constituie acţiunea curenţilor de
aer (vânturi puternice) care antrenează particule solide, proiectându-le pe
suprafeţele zidăriilor expuse, producând în urma impactului deteriorarea acestora.

44
 În urma apariţiei acestor degradări, este afectată în sens negativ durabilitatea, cu
implicaţii la nivel de funcţionalitate a clădirii (funcţie de efectele resimţite),
respectiv de rezistenţă a elementelor structurale. De asemenea, se “deschid” căi de
acces pentru pătrunderea apei şi a poluanţilor din atmosfera interioară sau
exterioară în structura materialelor.

4.3.2.2 Degradări de natură chimică

4.3.2.2.I Microfisuri, fisuri şi exfolieri - înregistrate la nivelul betoanelor şi

mortarelor din elementele suprastructurilor.

Cauzele apariţiei acestor categorii de degradări sunt:

utilizarea agregatelor reactive (care conţin silicaţi în principal) la prepararea
betoanelor şi mortarelor din componenţa elementelor suprastructurii – pot
conduce la amorsarea reacţiilor de tip alcalino – silicate, care duc la distrugerea
betonului (mortarului) în prezenţa umidităţii (vezi explicaţiile de la punctul
4.3.1.2.I);

45
coroziunea armăturilor din componenţa elementelor suprastructurii
(înglobate în betoane sau mortare uşor permeabile) – (vezi explicaţiile de la
punctul 4.3.1.2.I);
acţiunea conţinutului de săruri solubile active (sulfaţi) din masa elementelor
pentru zidărie – poate genera mecanismul de degradare a zidăriei prin
umflarea, fisurarea şi sfărâmarea în cele din urmă a mortarului din
rosturi. Astfel, pe fondul umidităţii pătrunse în masa zidăriei din suprastructura
clădirilor, sulfaţii (de sodiu, potasiu sau magneziu) dizolvaţi pătrund în mortar şi
reacţionează cu aluminatul tricalcic (C3A) din cimentul Portland, generând
umflarea mortarului care fisurează şi se sfărâmă (Fig.4.9);

46
Fig.4.9 – Distrugerea mortarului din rosturile unei zidării, ca urmare a
acţiunii sulfaţilor solubili ce intră în reacţie cu aluminatul tricalcic din ciment.
Notă : stoparea fenomenului de umflare a mortarului din rosturi se poate controla
prin utilizarea de cimenturi rezistente la acţiunea sulfaţilor.

agresiunea chimică a compuşilor de amoniu - existenţi în mediul înconjurător

(zone poluate), generează produşi de reacţie expandabili în urma interacţiunii cu

47
 componenţii mineralogici ai pietrei de ciment, conducând la fisurarea betoanelor
şi mortarelor ;
agresiunea chimică a sulfaţilor - existenţi în mediul exterior (zone poluate),
generează produşi de reacţie expandabili în urma interacţiunii cu componenţii
mineralogici ai pietrei de ciment, conducând la fisurarea betoanelor şi
mortarelor.

4.3.2.2.II Scăderea proprietăţii liante a pietrei de ciment - din betoanele şi

mortarele existente în elementele suprastructurilor aparţinând construcţiilor
expuse mediilor agresive.

Cauza producerii acestei categorii de degradare a betonului respectiv a

mortarului o reprezintă:
acţiunea acizilor - transformă toţi compuşii de calciu din piatra de ciment
(hidroxidul de calciu, hidrosilicatul de calciu) în săruri de calciu care sunt foarte
solubile. Dizolvate în apa infiltrată din precipitaţii, aceste săruri solubile se
elimină din beton / mortar, capacitatea de legătură a matricei fiind afectată în
sens negativ. Totodată, betonul / mortarul capătă o structură poroasă, ceea ce
determină scăderea rezistenţelor mecanice şi a durabilităţii acestuia;
48
agresiunea chimică a apei de mare (construcţii expuse) – intrată în contact
direct cu elementele suprastructurilor, conduce la formarea hidroxidului de
magneziu în urma interacţiunii cu componenţii mineralogici din ciment,
determinând scăderea proprietăţii liante a matricei.

4.3.2.2.III Reducerea secţiunii armăturilor înglobate şi a aderenţei acestora – la

betonul sau mortarul adiacent (vezi explicaţiile de la punctul 4.3.1.2.III).

Notă : degradările de natură chimică înregistrate la nivelul diferitelor elemente

din ansamblul clădirii, se produc în general pe fondul creşterii intensităţii
factorilor chimici agresivi, coroborat cu necorelarea calităţii materialelor de
construcţie utilizate în raport cu condiţiile de mediu şi categoria de expunere.

4.3.2.3 Degradări de natură biologică

Producerea acestei categorii de degradări, este condiţionată în general de

prezenţa unui nivel ridicat de umiditate în masa materialelor din elementele
suprastructurilor.

49
4.3.2.3.I Crăpături (uneori rupturi) - înregistrate la nivelul elementelor din
suprastructura clădirilor.

Cauza producerii acestor degradări o poate constitui atât acţiunea mecanică

generată de dezvoltarea rădăcinilor formaţiunilor vegetale căţărătoare, pătrunse în
rosturi, fisuri existente sau zone cu rezistenţă scăzută, cât şi deplasarea fundaţiilor
solicitate de rădăcinile arborilor crescute sub acestea (efect de ridicare).

4.3.2.3.II Deteriorarea calităţii materialelor de construcţie din elementele

suprastructurilor - ca urmare a conflictelor chimice produse de acţiunea
substanţelor organice provenite de la formaţiunile vegetale căţărătoare, respectiv
de la insecte şi mici vieţuitoare, care în timp reacţionează cu mineralele din
materiale (Ex. mucegaiul umed - vezi explicaţiile de la punctul 4.3.1.3.II).

50
4.4 Aspecte privind apariţia dislocaţiilor în structura zidăriilor supuse la
solicitări seismice

Ţinând cont de aspectul că orice construcţie reprezintă un sistem complex

capabil de a contabiliza efectele tuturor acţiunilor ce o solicită, se poate admite
faptul că în structura acestora, odată cu trecerea timpului apar diverse degradări şi
avarii. În cazul construcţiilor amplasate în zone unde hazardul seismic este
ridicat, avariile înregistrate în structură (în mod cumulativ) pot atinge nivele
periculoase, conducând la o diminuare majoră a caracteristicilor de rezistenţă şi
stabilitate. Astfel de avarii apar şi în cazul construcţiilor cu structura din zidărie,
adesea executate într-un trecut mai îndepărtat doar pe baze empirice şi neavând la
bazǎ un calcul, putând genera o scădere a capacităţii de rezistenţă respectiv a
stabilităţii până la atingerea unor valori care pot reprezenta chiar, numai o
fracţiune din cele originale.
Dat fiind faptul cǎ o zidǎrie este compusǎ din asamblarea unor unităţi (în
general elemente ceramice - casante) care sunt „legate” prin intermediul unui liant
numit ”mortar”, se poate concluziona cu uşurinţǎ aspectul cǎ aceasta este departe
de a fi un material omogen, continuu şi izotrop. Un astfel de material înglobează o
serie de imperfecţiuni geometrice, recunoscute în cazul de faţǎ cu uşurinţǎ la
51
nivelul rosturilor dintre elementele apareiajului. Conform binecunoscutei ipoteze a
lui Jacob Bernoulli dacǎ o barǎ continuǎ, omogenǎ şi izotropǎ este supusǎ unei
acţiuni concentrate de exemplu, atuci în starea de echilibru şi la o anumitǎ distanţǎ
de punctul de aplicaţie al forţei, eforturile unitare din barǎ sunt uniform distribuite
pe secţiune. Eforturile unitare σ care se dezvoltǎ sunt proporţionale cu raportul
dintre valoarea forţei P şi aria secţiunii transversale A a barei. Aceastǎ relaţie
simplǎ este folositǎ în mod curent în proiectare. Totuşi, dacǎ undeva în barǎ se
aflǎ o imperfecţiune geometrică structuralǎ (aspect dovedit în cazul apareiajelor
zidite) sau aceasta se practicǎ în mod deliberat (cazul practicării diferitelor
spărturi şi şliţuri), atunci ipoteza lui Bernoulli îşi pierde valabilitatea. În
vecinǎtatea imperfecţiunilor se dezvoltǎ o concentrare puternicǎ de eforturi. Dacǎ
materialul barei este casant (cazul zidăriilor), Landau a demonstrat cǎ
imperfecţiunile geometrice se aflǎ la originea dislocaţiilor generate de eforturile
unitare σ care ating nivelul de rezistenţǎ al materialului.
Pentru acţiuni de lungǎ duratǎ, ca de exemplu cele gravitaţionale, ductilitatea
mortarelor de var existente pe scară largă la vechile construcţii din zidǎrie
protejeazǎ cǎrǎmizile de dislocaţii prin fenomenul cunoscut sub denumirea de
„adaptare”. În cazul acţiunilor de scurtǎ duratǎ, ca cele înregistrate pe durata de
manifestare a seismelor, nu mai este timp ca prin deformaţii plastice concentrǎrile
52
locale de eforturi sǎ fie redistribuite secţiunilor transversale vecine. Astfel,
pericolul dislocaţiilor este general şi iminent în toatǎ masa zidǎriei, generându-se
fisuri, crăpături şi chiar fracturi în momentul atingerii (şi depăşirii) locale a
rezistenţei materialului de către starea internă de eforturi.

53