În acest context, reamintim că, prin încheierea din 16.01.
2020,
Café Apostrof
Şedinţa Comitetului Director
al USR, 3 nov. 2020
M arţi, 3 noiembrie 2020, s‑a reunit Comitetul Director al
Uniunii Scriitorilor din România. La şedinţă au participat
următorii membri ai Comitetului Director: Nicolae Manolescu,
preşedintele USR, Varujan Vosganian, prim vicepreşedinte USR,
Gabriel Chifu, vicepreşedinte USR, Aurel Maria Baros, preşedinte
Filiala Bucureşti – Proză, Cassian Maria Spiridon, preşedinte Fili-
ala Iaşi (online), Horia Gârbea, preşedinte Filiala Bucureşti‑Poe-
zie, Peter Sragher, preşedinte Filiala Bucureşti ‑ Traduceri Litera-
re, Mircea Mihăieş, din partea Filialei Timişoara (online). Invitaţi:
Daniel Cristea‑Enache, director de imagine, Răzvan Voncu, di-
rector programe externe, Sorin Lavric, director programe interne,
Dragoş Ursache, director administrativ, Stela Pahonţu, director
economic.
Primul punct pe ordinea de zi l‑a reprezentat nivelul indemni-
zaţiilor pentru preşedinţii Filialelor Uniunii Scriitorilor din Ro-
mânia. În continuare, a fost discutată posibilitatea finanţării Pre-
miilor Filialelor USR şi din cotizaţiile încasate, nu numai din
veniturile atrase. A fost supusă aprobării posibilitatea achitării din
fonduri proprii a două premii de către filialele cu peste 200 mem-
bri şi a unui premiu de către filialele cu până la 200 membri.
Cuantumul fiecărui premiu nu va depăşi suma de 1000 lei net. S‑a
votat în unanimitate.
S‑a propus acordarea a două premii de excelenţă: Radu Co-
saşu şi Aurel Rău la împlinirea vârstei de 90 de ani. Premiile vor
avea valoarea de 2000 lei net şi vor avea titulatura „LA ANIVER-
SARĂ” – Premiul de Excelenţă acordat de Comitetul Director al
Uniunii Scriitorilor din România.
În continuare, s‑a votat acordarea egidei Uniunii Scriitorilor
din România pentru revista „Însemnări ieşene“.
Ultimul punct pe ordinea de zi l‑a constituit analiza revistelor
literare ale Uniunii Scriitorilor din România din punct de vedere
economic şi sub raportul conţinutului. Decizia Comitetului Di-
rector a fost de a se trimite fiecărui redactor şef o informare. De-
cizia C.D. conţine şi un termen – 1 iunie 2021 – până la care tre-
buie luate măsuri de îmbunătăţire a activităţii revistelor.
n de paturi la terapie intensivă este în continuare prea mic, numărul
Comunicat
U niunea Scriitorilor din România aduce la cunoştinţa mem-
brilor şi a publicului faptul că, prin decizia civilă din
12.10.2020 pronunţată în apel în dosarul nr. 20396/299/2018,
instanţa a respins apelul formulat de USR ca nefondate toate ape-
lurile declarate de părţi.
Dosarul nr. 20396/299/2018 se află într‑o procedură necon-
tencioasă şi are drept obiect cererea de înregistrare în registrul
special, pentru opozabilitate, a persoanei care ocupa funcţia de
prim‑vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România pentru
mandatul 2018‑2023.
Precizăm în primul rând faptul că, fiind soluţionat într‑o pro-
cedură necontencioasă, hotărârile judecătoreşti pronunţate în acest
dosar nu au autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu pot
fi opuse într‑un eventual alt litigiu.
Totodată, precizăm că, decizia nefiind redactată, nu cunoaş-
tem considerentele care au condus la pronunţarea soluţiei, una din
posibilităţi fiind tocmai cea reţinută deja de instanţe în sensul că
Uniunea Scriitorilor din România nu este o asociaţie şi deci per-
soanele care ocupă funcţiile de conducere nu trebuie înregistrate
pentru opozabilitate în registrul special.
În atenţia colaboratorilor
Textele pentru revista noastră pot fi trimise
pe adresa de e-mail <revista.apostrof@gmail.com>.
În respectul limbii române pe care o slujim,
luăm în considerare pentru publicare numai
texte scrise cu diacritice. Pentru orice întrebări,
vă rugăm să folosiţi numai e-mail-ul de mai sus.
2 • APOSTROF
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins ca neîntemeiată cere-
rea Uniunii Scriitorilor din România privind înscrierea în registrul
special ţinut de Judecătoria Sectorului 1 a menţiunilor privind
membrii organelor de conducere alese în anul 2013.
Instanţa a respins totuşi cererea cu motivarea că, faţă de regi-
mul juridic al Uniunii Scriitorilor din România, aceasta nu este
supusă înscrierii în registrul special ţinut de Judecătoria Sec-
torului 1. S‑a reţinut că acesta este un registru în care se înscriu
exclusiv persoanele care se înfiinţează ca asociaţii si fundaţii în
temeiul OG 26/2000 prin pronunţarea unei sentinţe de dobândire
a personalităţii juridice, nefiind cazul USR care a fost înfiinţată
prin Decretul 267/1949 şi căreia îi sunt aplicabile dispoziţiile art.
85 din OG 26/2000 care prevăd că persoanele juridice înfiinţate
prin acte de drept public rămân supuse reglementărilor speciale
care stau la baza înfiinţării şi funcţionării lor.
Reiterăm şi faptul că, prin două hotărâri judecătoreşti definiti-
ve, pronunţate în procedură contencioasă (având deci autoritate de
lucru judecat), instanţele au stabilit legalitatea alegerilor din anii
2009 şi 2013 şi respectiv calitatea de preşedinte al Uniunii Scriito-
rilor din România a dlui Nicolae Manolescu, iar prin numeroase
alte hotărâri pronunţate în procedură contencioasă instanţele au
stabilit legalitatea înfiinţării şi funcţionării USR.
Pe cale de consecinţă, respingerea apelului cu consecinţa men-
ţinerii soluţiei de respingere a cererii de înregistrare nu semnifică
nici desfiinţarea/dizolvarea USR şi nici anularea/invalidarea rezul-
tatelor alegerilor desfăşurate în anul 2018 în cadrul USR, ci numai
respingerea cererii de înregistrare pentru opozabilitate faţă de terţi
a unei menţiuni.
Orice afirmaţii în sensul contrar sunt pure speculaţii, fiind fă-
cute cu denaturarea situaţiei juridice şi instituţiilor aplicabile.
Uniunea Scriitorilor din România
Preşedinte: Nicolae Manolescu
n
16 nov. 2020
C
înd pregătim această ediţie a revistei pentru tipar, numărul de
îmbolnăviri de covid-19 din lume a trecut de 56.300.000, nu-
mărul de morţi din lume a ajuns la 1.350.000.
În România: numărul total de îmbolnăviri a trecut de 383.000,
numărul de îmbolnăviri pe zi trece mereu de 10.000, numărul de
pacienţi aflaţi în terapie intensivă este mereu peste 1000, numărul
de medici specialişti nu a crescut şi e greu de crezut că o să crească,
numărul de morţi din cauza acestei infecţii a trecut de 9400, sis-
temul medical românesc şi-a atins cam de multă vreme limita, ceea
ce duce şi la nenorociri înspăimîntătoare, precum aceea de la Piatra
Neamţ... Vestea bună este că se anunţă nu unul, ci două vaccinuri,
iar francezii lucrează la un spray nazal care să blocheze infectarea...
n
Debutul american
al lui
Ştefan Bolea
Ştefan Bolea, Internal Confllict in
Nineteenth Century Literature. Reading
the Jungian Shadow, Rowman &
Littlefield, Lexington, 2020.
Unica responsabilitate a revistei Apostrof
este de a găzdui opiniile, oricît de diverse, ale colaboratorilor.
Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text
îi aparţine, în exclusivitate, autorului.
Apostrof
În atenţia autorilor
Vă rugăm să trimiteţi orice fel de tipărituri numai
ca scrisoare (nu colete poştale) şi numai pe adresa:
Revista Apostrof
C.P. 1095, Of. P. 1 Cluj; Cluj-Napoca

Limba noastră
cea de toate zilele
C ea mai recentă carte a
lui Ioan‑Aurel Pop,
Veghea asupra limbii româ-
ne (Bucureşti, Chişinău:
Editura Litera, Colecţia
„BPT“, 2020), din care
am avut şi noi, la Apostrof,
bucuria de a publica as-
tă‑vară un fragment, este
una atipică; nu este un
studiu, ci o carte de eseuri, iar autorul, pro-
fesor şi istoriograf, scrie despre limbă, nu
despre o problemă istorică (dar, în fond, tot
de şi despre istorie este). Apoi, este o carte de
reacţie, una calmă, blînd‑pedagogică, la un
fenomen imediat: la maltratarea de către noi
a limbii române. Ca volum de eseuri, este
unul foarte bine documentat, pentru că au-
torul, înainte de‑a se apuca să scrie despre
acest subiect atît de... comun şi totodată atît
de gingaş, s‑a documentat, intrînd, ca istoric
şi filosof (să nu uităm că face parte dintr‑o
generaţie care în studenţie a studiat, spre no-
rocul ei de altfel, istoria combinată cu filoso-
fia, respectiv filosofia combinată cu istoria)
pe teritoriul lingviştilor. Autorul o ia încet,
descriptiv, dinspre prezentarea istorică şi si-
multan logică a problemei înspre starea ei
prezentă, explică succint ce este o limbă, la ce
serveşte, precizează ce şi cum cu limba ro-
mână, care este originea ei, cum a fost ea în-
registrată în 1592 ca entitate distinctă (sub
numele de „graiul geţilor“, deci cumva
pe‑aproape), ne spune că dicţionarul ei teza-
ur înregistrează 175 000 de cuvinte, iar acela
efectiv urcă spre 250 000. Şi aşa mai departe.
Ioan‑Aurel Pop lucrează, mereu sobru,
cu un mănunchi de idei şi constatări valabile
pentru oricare limbă din lume, cum ar fi
aceea că limba maternă se cuvine să fie nu
doar deprinsă pe viu, de‑acasă, ci şi studiată,
de preferinţă urmărind cuvintele pînă la
originea lor, că trebuie îmbogăţită prin lec-
turi, modulată prin citirea literaturii naţio-
nale, corect accentuată. El nu uită că nici o
limbă nu este, în esenţă, veşnică, ci are des-
tinul poporului care‑o vorbeşte, aşa că,
pentru a rezista „probei timpului“, trebuie
să existe un „popor suficient de numeros şi
de viguros“ (adică, durabil, am tradus eu, cu
gîndul la exodul de după 1990 al românilor
oriunde în lume) care să o vorbească – de
preferinţă, corect. În acest sens, noi, deo-
camdată, stăm surprinzător de bine, după
cum ne spune Ioan-Aurel Pop, căci româna
se situează, în „Barometrul limbilor“ calcu-
lat în 2017, pe locul 15 din lume – asta, ştiut
fiind faptul că în lume există cam cinci, şase
mii de limbi. Stăm surprinzător de bine,
acum – dar ne putem întreba ce‑o să aducă
viitorul, din moment ce în ultimele trei de-
cenii naţia română se împrăştie în lume ca
un puf de păpădie, iar numărul real al locu-
Marta Petreu
itorilor României rămîne, chiar şi la alegeri,
un mister transcendent; şi nu este singura
întrebare pe care ne‑o putem sau chiar tre-
buie să ne‑o punem.
Autorul priveşte limba, orice limbă, ca
pe o realitate organică şi în devenire. Limbi-
le nu sînt veşnice, iar cuvintele, nici atît,
arată autorul, ocupîndu‑se în cîteva dintre
eseurile cărţii de lexicul nostru latin şi con-
statînd ba supravieţuirea vreme de aproape
două milenii a unor cuvinte latine, ba dispa-
riţia lor recentă din vorbirea curentă; eseul
despre cuvîntul „păcurar“ – cuvînt pe care
cred că eu nu l‑am mai auzit din copilărie,
înlocuit fiind cu „cioban“, m‑a făcut să mă
gîndesc că multe asemenea unităţi lexicale
au murit nu din cauză că ar fi dispărut ocu-
paţiile de care erau legate, ci datorită proce-
sului de unificare literară a limbii, declanşat
cam prin anii 1960‑1970, cînd satele româ-
neşti s‑au umplut de radiouri şi apoi de tele-
vizoare, iar sătenii au început încet, încet, să
vorbească aşa (cam aşa) cum auzeau ei la
aceste aparate. Acum, în schimb, limba
noastră pare în schimbare accelerată din ca-
uza internetului şi englezei de (pe) internet,
iar drept urmare, în mediile cultivate, unde
te‑ai aştepta să se vorbească şi scrie o română
îngrijită, se foloseşte „romgleza“; fapt care,
sigur, pe mine, ca autor de limbă română,
nu are de ce să mă bucure, cu fiecare engle-
zism pe care‑l găsesc înlocuind un cuvînt
din română, presupun că ne apropiem de
dispariţia ei, şi asta înainte ca noi să fi ajuns
la conştiinţa‑de‑sine‑critică‑a‑culturii‑româ-
ne, deci a identităţii noastre ca naţiune.
Ioan‑Aurel Pop nu acordă limbii noastre
nici o superioritate şi nici o inferioritate faţă
de alte limbi, ci, mereu pe calea de mijloc,
argumentată şi bazată pe cunoaştere, o exa-
minează calm, ca pe o proprietate a noastră
care ne exprimă şi în care noi putem exprima
orice nuanţă de gîndire şi simţire. La fel ca
Noica, el consideră limba una dintre capo-
doperele şi averile noastre – cu care, precum
cu pămîntul, sîntem neglijenţi, delăsători,
stricăcioşi. În două treimi din cartea sa, au-
torul face analiza celor mai frecvente greşeli
de exprimare de acum (dînd, în acelaşi spirit
blînd‑pedagogic, şi varianta corectă), iar Ve-
ghea asupra limbii române devine un inventar
(nu complet, anamorfozele de tot felul sînt
legiune) al bolilor extrem‑contemporane de
care suferă limba noastră cea de toate zilele.
Şi, complementar, şi un diagnostic al bolilor
extrem‑contemporane ale sentimentului de
identitate al naţiunii române.
Unele exemple sînt de‑un grotesc fără
margini, de exemplu, afişarea de către Ro-
mânia, ca simbol, cînd cu preşedinţia rotati-
vă la Consiliul Uniunii Europene, a... stin-
dardului dacic – cine l‑o fi ales? Unele greşeli
semnalate nu sînt numai de limbă, ci şi de
Editorial
necunoaştere a istoriei şi de deficienţă a gîn-
dirii logice, de pildă expresiile imprecise,
improvizate, cînd se vorbeşte despre „uniri-
le“ prin care s‑a format statul român modern
şi contemporan. În loc să ne lăsăm cu graţie
vorbiţi de limbă, cum spunea un filosof, o
abuzăm, „îmbogăţind‑o“ cînd nu este nevo-
ie cu împrumuturi pe cît de fandosite, pe
atîta de mecanice. Exemplele culese şi anali-
zate de autor sînt multe: de la accentele gre-
şite, pe care le auzim şi la televizor, chiar la
ştiri, la cuvinte preluate din alte limbi, pe
bază de asemănare, deşi între sensul de ori-
gine şi cel în care sînt folosite în română nu
există nimic în comun şi deşi în română
există cuvintele sau expresiile prin care să
spunem corect ceea ce vrem; aşa că, arată
Ioan-Aurel Pop, a început să se spună, gre-
şit, locaţie, nu loc, determinat, nu hotărît, ac-
centele sînt deplasate ba pe prima, ba pe ul-
tima silabă, în cazul al doilea transformînd
diftongul în hiat etc., etc., denumirile vechi
sînt înlocuite cu implanturi bizare (numele
de prefectură înlocuit cu instituţia prefectu-
lui, şeful cu managerul etc.). Aşa cum subfe-
brilităţile semnalează dereglarea sănătăţii
unui ins, stricarea limbii semnalează dere-
glarea fiinţei colective româneşti.
Ioan‑Aurel Pop numeşte şi cîteva dintre
cauzele deteriorării limbii: graba, ignoranţa,
neglijenţa, dorinţa de a epata şi aşa mai de-
parte. Eu cred că există o cauză mai profun-
dă, care stă la temelia celorlalte, adăpostită
în chiar miezul sentimentului identitar şi
alimentată, din nou, de ignoranţă: avem
complexe de inferioritate faţă de alte ţări,
alte culturi, alte civilizaţii, şi nu de‑acum, ci
de secole. Şi numai o bună cunoaştere a
propriei noastre culturi ne‑ar putea maturi-
za şi vindeca de ele; dar, după cîte am băgat
eu de seamă, noi credem despre cultura
noastră că, deoarece ne‑am născut în ea, am
şi cunoaşte‑o – adică exact ceea ce observă
Ioan-Aurel Pop că se crede la noi despre ro-
mână ca limbă maternă, şi anume, că, dacă
ne‑am născut în ea şi‑am învăţat‑o de la
mamă, n‑ar mai trebui s‑o şi studiem şi în-
grijim ca pe‑o grădină.
Istoriograf fiind, Ioan‑Aurel Pop este
obişnuit cu duratele lungi, aşa că nu este de
mirare că are o doză mare de calm şi opti-
mism în ceea ce priveşte româna şi, presu-
pun, poporul/naţiunea română; în foarte
cumpătata lui cercetare asupra limbii şi
identităţii noastre, el nu dă, în ceea ce ne
priveşte, semne de panică, ci numai dovezi
de ştiinţă. Succesul real al acestei cărţi sobre
scrise de preşedintele Academiei Române ar
fi – i‑l doresc – nu numai să aibă cronici elo-
gioase în reviste, ci să aibă efect asupra reali-
tăţii, în aşa fel încît de‑acum încolo oamenii
să vorbească şi să scrie româneşte corect. n
10 noiembrie 2010
Anul XXXI, nr. 12 (367), 2020 • 3

M asivul tratat
Harold Bloom, în
traducerea lui Mircea
al lui
Martin, intitulat Cano-
nul Occidental, incită la o
întrebare şi poate la mai
multe. Rămânem, totuşi,
la una, acea una singură,
care se pune, pe de o par-
te din start, ca un fel de
curiozitate, şi se reia, la sfârşitul cărţii, du-
pă ce s‑a epuizat lectura tablei de materii şi
pe care a formulat‑o, în termeni pe cât de
categorici, pe atât de argumentaţi, traducă-
torul acestui masiv volum, profesorul Mir-
cea Martin: oare literatura română nu ar fi
putut fi supusă acestui examen, adică unei
cercetări privind funcţionarea unor modele
canonice europene şi, evident, rezultatele,
răspunsul la această întrebare? De vreme ce
planul masivului volum cuprinde referiri,
unele chiar stăruitoare, la culturi
peri sau extraeuropene, cum ar fi ce-
le Idiş, Ebraică, Arabă, America La-
tină, Indiile de Vest, Africa, India,
Canada, Australia şi Noua Zeelan-
dă, Statele Unite. Nu contestăm ab
initio aceste prezenţe; ne întrebăm,
numai, dacă acest amplu tablou nu
ar fi putut cuprinde şi cultura româ-
nă care, atât din punct de vedere
geografic cât şi ca substanţă specifi-
că, nu este în afara conceptului euro-
pean. Ba, am zice noi, dimpotrivă,
este europeană prin tot ce are: geo-
grafie, destin, substanţă.
Am întors foile acestui op masiv.
Am căutat vreo referire la literele
române. Am întâlnit numele lui G.
Călinescu, citat ca teoretician, poate
vor fi şi alţii, precum Eugen Iones-
co, incluşi în alte literaturi, aşa cum
autorul citat este inclus în literatura
franceză. Dar despre literatura ro-
mână, ca obiect de studiu al cercetă-
rii, nimic. Să nu se încadreze, oare,
nimic din literele române, în obiec-
tul cercetării merituosului savant?
Să nu fie, după dânsul, încadrabilă
4 • APOSTROF
Canonul
occidental în
literatura română
Mircea Tomuş
nici în sfera cea mai largă a canonului occi-
dental?
Răspunsul la această întrebare l‑am pu-
tea căuta în spaţiul cel mai larg al literaturii
române, unde se situează Legenda Mănăs-
tirii Argeş, dar şi Mioriţa. Cât o priveşte pe
prima aici pomenită, încă de la mijlocul
secolului al XIX‑lea, Odobescu a trasat lini-
ile de forţă poetice prin care textul român a
fost conectat la liniile de forţă similare din
acea zonă a Europei care se numeşte Bal-
cani. Iar cât priveşte balada Mioriţei, este
unanim recunoscut că îşi are izvorul în
acea zonă de forţe creatoare care este situa-
tă şi se sprijină pe întreaga curbură a Car-
paţilor români.
Dacă facem un pas înapoi, pe scara isto-
riei, până la etapa care a fost numită litera-
tura română veche, sursele din care s‑au
alimentat construcţiile în limba literară ro-
mână, pe lângă cele autohtone, sunt Orien-
tul Apropiat şi aceeaşi Peninsulă Balcanică,
spaţii pe care exegetul Canonului Occiden-
tal le‑a considerat, în masivul său volum, ca
făcând parte din zona cea mai apropiată de
Occident, în numeroasele sale referiri.
Dar ceea ce s‑a numit literatura română
modernă, începută prin autori ale căror
nume sunt Alecsandri, fraţii Negruzzi, Ni-
colae Bălcescu, chiar şi Nicolae Filimon, cu
ale sale note de călătorie în Occident, dar şi
cu al său romanţ, măcar o deschidere spre
• O fereastră spre lumea pierdută
de Flavius Lucăcel
câmpul european ar putea marca, dacă nu
chiar practica acestui canon. Practică pe
care, în cazul lui Alecsandri, Ghica şi, desi-
gur, Eminescu, nu avem cum sau unde s‑o
plasăm altfel şi altundeva decât tocmai în
Europa. Nemaivorbind de I.L. Caragiale,
care era atât de impregnat de canonul euro-
pean, încât şi‑a petrecut ultimii ani şi chiar
clipe ale vieţii, unde altundeva, decât la
Berlin, care era sediul uneia din principale-
le dimensiuni ale europenităţii. Dar de cei
doi fii ai săi, scriitori autentici şi impor-
tanţi, tocmai prin europenitatea lor? Căci
ce sunt Craii de Curtea‑Veche, decât litera
unui program al unui anumit fel de euro-
penitate?
Dar literatura română dintre cele două
războaie mondiale, ce probează, decât o
europenitate de substanţă, nu de ocazie?
Primele două romane ale lui Camil Petres-
cu vădesc nu o simplă sincronizare cu ora
europeană a romanului, ci adevărate creaţii
originale, în ritmul şi muzicalitatea cano-
nului european. Iar dacă cel de al treilea
roman al acestui autor, Un om între oameni,
poate dezvălui anumite apropieri cu capo-
dopera lui Lev Tolstoi, Război şi Pace, ca
dezvoltare epică de anvergură, aceasta nu
probează altceva decât o substanţială euro-
penitate.
Pe tot parcursul ei, de la origini până în
prezent, în poezie, proză şi dramaturgie,
scrisul românesc n‑a probat altceva
decât o europenitate de substanţă şi
mijloace. Iar revenirea la valorile au-
tentice ale scrisului literar, fie el în
poezie, proză, dramaturgie şi chiar
în genurile periferice, precum me-
morialistica, tot aerul european îl
respiră, el este cel care îi conferă atât
substanţa cât şi valoarea.
Ne exprimăm toată preţuirea şi
chiar admiraţia pentru marile reali-
zări ale Canonului European, pe ca-
re masivul volum al savantului
Harold Bloom le‑a pus într‑o atât de
convingătoare lumină exegetică, nu
mai puţin pentru travaliul inspirat al
traducătorului său, merituosul inte-
lectual Mircea Martin, dar nu pu-
tem lăsa să treacă, pe lângă cititorul
român de literatură, o viziune critică
atât de profundă, cu analize şi rapor-
tări atât de inspirate, subminată de o
omisiune pe cât de importantă, pe
atât de dăunătoare.
n

Premiul I. Negoiţescu, 2020
Laudatio
Mirela Nagâţ
U n profesionist fără cusur al
medierii între creatorii din toate
artele şi marele public este dna Mirela
Nagâţ. Prin documentarea minuţioa-
să şi neostentativă, inteligentă şi plină
de farmec, doamna Mirela Nagâţ a
prezentat publicului mari personali-
tăţi ale culturii universale şi româ-
neşti, cum ar fi Mario Vargas Llosa,
Gao Xinjian, Pierre Lamaître, Eric
Vuillard, Ludmila Uliţkaia, Mircea
Cărtărescu, Răzvan Petrescu, Andrei
Şerban, Cristi Puiu, Cristian Mun-
giu, Victor Rebengiuc, Mariana
Mihuţ, Marius Manole ş.a. Doctor în
teatrologie şi doctorand în literatură,
dna Mirela Nagâţ este un artist în
ceea ce cerchiştii numeau „artele
minore”, în care, prin intermediul
agreabilului şi utilului, receptorului,
adică celui de al doilea „ins estetic”,
îi este facilitat contactul cu frumosul.
(Ion Vartic)
n construirea unei culturi româneşti
Premiile revistei Apostrof
Laudatio
Ştefan Bolea
L ui Ştefan Bolea îi plac două
lucruri: filosofia şi poezia. Filoso-
fia, în varianta ei „suferindă”, roman-
tică şi postromantică, deoarece abia
aşa dă seama de condiţia grea a
omului în lume. Poezia, la fel. Supe-
rinstruit la Universitatea „Babeş-
Bolyai” şi apoi în stagii de studii în
Austria, Germania, Norvegia, Franţa
şi mai ştiu eu unde, cu un doctorat în
Filosofie şi altul în Litere, Bolea s-a
pornit să-şi facă o carieră internaţio-
nală de filosof. Aşa că şi-a publicat
volumul Internal Conflict in 19th
Century Literature. Reading the
Jungian Shadow în SUA (Rowman &
Littlefield, Lexington, 2020). În
română, volumul poartă titlul Jung şi
filosofia umbrei şi-a apărut la editura
bucureşteană Tracus Arte în 2019.
Proiectul lui de creaţie vizează cultura
majoră, ceea ce îl aseamănă cerchişti-
lor, care de asemenea au mizat pe
depline. (Marta Petreu)
n n
Laudatio
Irma Carannante
T raducătoare plină de acribie,
înzestrată în acelaşi timp cu o
remarcabilă inventivitate lingvistică şi
cu o imaginaţie luxuriantă care îi
asigură forţa necesară pentru nenumă-
ratele sale proiecte, doamna Irma
Carannante şi-a construit o reputaţie
de profesionistă desăvărşită la o vîrstă
la care cei mai mulţi traducători abia
îşi încep cariera. Mînată de o pasiune
mistuitoare pentru arte şi litere, şi-a
dedicat întreaga energie încercării de a
face cunoscută în Italia cultura româ-
nă. În ultimii ani, a tradus cărţi de
Tristan Tzara, B. Fundoianu, Ion Pop,
Marta Petreu, Eugen Uricaru, Petre
Solomon, Paul Celan, Cioran, iar în
reviste i-a prezentat publicului italian
pe Ofelia Prodan, Ion Mircea, Mircea
Ţuglea, Daniel D. Marin. Irma Caran-
nante este, fără îndoială, unul dintre
cei mai importanţi tineri intelectuali
implicaţi în promovarea culturii
române de astăzi în străinătate.
(Ciprian Vălcan)
Anul XXXI, nr. 12 (367), 2020 • 5

În oglinda artei
Iulian Boldea
S criitor, regizor şi
scenarist, Lucian Dan
Teodorovici s‑a impus în
primul rând ca prozator
prin cărţile sale de poves-
tiri (Lumea văzută prin-
tr‑o gaură de mărimea
unei ţigări marijuana, 6‑00. Povestiri,
Atunci i‑am ars două palme, Celelalte poveşti
de dragoste) şi, mai ales, prin romanele sale
(Cu puţin timp înaintea coborârii extratereş-
trilor printre noi, Circul nostru vă prezintă:,
Matei Brunul, Cel care cheamă câinii). Car-
tea Mustaţa lui Dalí şi alte culori (Polirom,
2020), un „pictoroman“, e realizată în cola-
borare cu pictorul Felix Aftene, constituin-
du‑se ca un autoportret în culori şi linii de
rafinată expresivitate. Dar ea este şi un elo-
giu adus artei şi artiştilor, celor care trans-
figurează realul cotidian, căci, scrie auto-
rul, „singura oglindă în care se privesc
artiştii e cea a lucrărilor proprii“, oglindă
magică în care eul şi lumea se răsfrâng cu
reînnoită fervoare. Alcătuită din şaispreze-
ce capitole şi din şaisprezece picturi, cartea
revelează ipostazele şi metamorfozele di-
verse ale artistului, textul dezvoltând, ar-
borescent, sugestiile simbolice ale imagini-
lor. De altfel, textul şi imaginea se regăsesc
într‑un spaţiu al comuniunii, al regresiei în
originar şi al sintezei benefice, printr‑un
dialog fertil în care procedee, stări, culori
glisează dintr‑un registru artistic în altul.
Mustaţa lui Dali şi alte culori se distinge
prin echilibrul între cele două modalităţi
creatoare complementare, în centrul cărţii
fiind plasat artistul, cel care trăieşte pe ju-
mătate în lumea cotidianului banal, pe ju-
mătate în geografia imuabilă şi atemporală
a artei: „Artiştii pot fi văzuţi împleticin-
du‑se, desigur, dar întotdeauna o fac numai
sub povara cuvintelor, a sunetelor, a culori-
lor. Iar dacă veţi vedea vreodată vreun ar-
tist contorsionat, diform, clătinându‑se şi
scurgându‑se în el însuşi, să vă amintiţi
imaginea personajului nostru, artistul care
şi‑a deşurubat capul, i‑a liniştit durerile pe
o pernă invizibilă, pe jumătate suprarealis-
tă, şi‑a fixat mustaţa căzută din poşeta unei
nepoate a lui Dali sau a unei nepoate oare-
care, după care şi‑a modelat chipul într‑o
figurină încântătoare şi stranie şi s‑a aşezat
pe‑o jumătate de infinit. Şi să ştiţi că aşa
începe, de fapt, meditaţia de care arta are
cu adevărat nevoie“.
Cei doi autori creionează cu har epic şi
plastic scene din viaţa unui artist ce îşi dez-
văluie feţe ale eului diurn şi ale celui noc-
turn, în scene şi dialoguri savuroase, în
contexte pitoreşti, în care naivitatea şi luci-
ditatea se întrepătrund, în desenul capricios
al unor întâmplări cu subtext simbolic (ca-
narul, corbul ateu, fluturele care îi cere ar-
6 • APOSTROF
tistului, cu împrumut, un ochi, pentru a
percepe vizual frumuseţea miraculoasă a
universului, furnicile din insulele Solomon
‑ genii ale arhitecturii, sticletele erudit care
cunoaşte sensul existenţei, sau floarea invi-
zibilă care citeşte gândurile artistului şi
crede că pictorii sunt, de fapt, sculptori „în
unde de lumină“). Revelatoare sunt întâlni-
rile cu Diogene şi Prometeu, sau accentele
simbolice ale cubului Rubik care îi sugerea-
ză artistului unele referinţe la opere plastice
fundamentale. Experienţele extatice ale ar-
tistului relevă capacitatea sa de a‑şi reseta
mecanismele psihismului, artistul întâlnind
personaje emblematice (Micul Prinţ, Alice,
Pinocchio) şi devenind dimensiune distinc-
tă, elementară a naturii (izvor, fluviu, ma-
re). Naratorul recapitulează, de asemenea,
unele momente majore ale istoriei umanită-
ţii (mersul pe apă al lui Iisus, despărţirea
Mării Roşii de către Moise, Geneza, Arca
lui Noe). În acest fel, artistul, cu capacităţile
sale proteice, devine un palimpsest sugestiv
în care se regăsesc scene, episoade, momen-
te celebre din istoria lumii, în timp ce un
spiriduş îi face o ultimă vizită artistului,
rugându‑l să confecţioneze baloane cu care
oamenii să îşi ia zborul.
Foarte plastică, delicată şi de un rafina-
ment livresc este scena în care artistul este
ajutat să îşi satisfacă setea de către un roi de
insecte: „Iar boabele de rouă, odată pă-
trunse pe buze, s‑au scurs, rând pe rând,
printre cele opt mii de papile de pe limbă,
s‑au spart acolo, iar lumina cuprinsă‑n ele
s‑a eliberat într‑o avalanşă de unde. Şi‑n
felul ăsta, sute de papile gustative au fost
inundate de albastru de Voroneţ, alte sute
de albul mănăstirilor Agapia şi Văratec, ba
chiar câteva mii au fost acoperite de purpu-
riu, de roşu, de portocaliu, de galben, cu-
lori culese din sfinţii de pe zidurile Moldo-
viţei, ca, în cele din urmă, valuri de verde
din curtea Putnei să invadeze restul de pa-
pile gustative de pe limba omului. Iar
de‑acolo, de pe papile, culorile s‑au ridicat
spre creier, i‑au învăluit cutia craniană, s‑au
amestecat, s‑au întărit precum cărămizile
şi, prinse de mortarul atâtor şi atâtor gân-
duri, s‑au clădit apoi, una peste alta, una
peste alta, ridicându‑se deasupra creştetu-
lui, creând ziduri şi ferestre, şi clopote, şi
turle, şi lumină“.
Înzestrat cu o imaginaţie bogată, cu un
simţ al dialogului alert şi o certă îndemâna-
re a punerii în scenă, prozatorul recurge la
referinţe ştiinţifice sau artistice, periplul
fabulos al artistului având structura unui
scenariu feeric în care realul şi fabulosul se
împletesc, iar personajele au o conduită
paradoxală, un destin capricios, suferind
metamorfoze subite. Ideea fundamentală a
cărţii e aceea că forţa artei imprimă fiinţei
umane prestigiu, profunzime şi legitimita-
te identitară, reperele călătoriilor artistului
fiind în mod constant influenţate de o vizi-
une optimistă, luminoasă asupra lumii şi
asupra artei. Reconfigurarea realităţii sub
spectrul artei este echivalentul unui spaţiu
paradiziac, dar şi al unei recompense sim-
bolice. Desigur, naraţiunea lui Teodorovici
îşi relevă din plin şi dimensiunile postmo-
derne, prin mixtura de genuri literare, de
procedee şi strategii narative (scene de tea-
tru, poem în proză, album de artă, comen-
tarii erudite, reverii eseistice, demersul
textualist, exultanţa stilului, ironia şi autoi-
ronia, amestecul de spirit imaginativ bogat
şi de notaţie sobră). Exuberanţa imaginati-
vă are drept corelativ un stil dinamic,
transpus într‑un limbaj eterogen, cu asoci-
eri insolite de termeni („paşi tropăinzi“,
„un turn Eiffel furnicăresc, „suprafaţă sti-
clindă“), sau cu formule parodic filosofice
(„ceea ce e fluturesc poate fi şi omenesc“).
Pictoromanul, experiment cu tentă ne-
oavangardistă şi ludică, reuneşte în mod
fericit discursul scris şi discursul plastic,
rezumând călătoria iniţiatică a unui pictor
care cunoaşte spectacolul deconcertant al
lumii. Universul picturii integrează imagi-
narul fantast al unor întâlniri paradoxale,
în care se regăsesc, cum spuneam, discuţii
cu canari, cu corbi atei, furnici captivate de
arhitectură, fluturi care împrumută ochii
pictorului, spiriduşi fascinaţi de zborurile
cu baloane de săpun, sticlete filosof, flori
invizibile, Micul Prinţ, Alice, Pinocchio,
cubul Rubik, fakiri etc.
Cartea se distinge printr‑o scriitură
densă, substanţială, debordantă, în care
tensiunea detaliilor şi verva imaginativă
configurează un spaţiu fabulos şi parado-
xal: „După ce s‑a sprijinit moale pe cea de‑a
doua jumătate de infinit, artistul a închis
ochii, ca să poată privi în întregime prima
jumătate de infinit, cea aproape epuizată, şi
ca să se poată vedea acolo pe sine ca într‑o
oglindă. Iar dinaintea ochilor închişi i‑a
apărut o barcă împotmolită în nisipurile
unor râuri sau fluvii sau mări sau oceane, o
barcă neagră, la fel de neagră ca o mustaţă
a lui Dalí. Atunci când o pală de vânt a
spulberat nisipurile şi o furie de cuarţ a lo-
vit barca, artistul şi‑a spus, pentru sine,
cam aşa ceva: – Eh, ar cam fi timpul să în-
cheiem.“ Eclectică, policromă, cu arhitec-
tură armonioasă, Mustaţa lui Dalí şi alte
culori reţine atenţia prin elogiul adus artei,
prin complexitatea experienţelor revelatoa-
re reprezentate, prin cultul frumosului ce
răzbate din fiecare pagină.
n
Poeme
de Kocsis Francisko
O livadă de cireşi
cuvintele au gust, miros, culoare –
de tine depinde ce e pedeapsă şi ce‑i favoare,
de tine depinde dacă poţi face diferenţa
între două intensităţi egale de lumină,
să ştii care produce zori şi care înserare,
să deosebeşti fără greşeală nuanţe aproape suprapuse,
să vezi infimul care desparte ca un hotar delicat,
să nu confunzi niciodată
originalul cu un simplu duplicat;
noi ştim că există ocupaţii în care totul se deprinde,
nimic nu‑i de‑a gata, nimic nu‑i de cumpărat,
totul depinde de cât de tare te‑ai îndrăgostit
de slovele acelea neruşinat de frumoase,
de dulci, de bine‑mirositoare
care se aşază pe rândurile
de scaune invizibile din poezie
ca în faţa soarelui o livadă înflorită de cireşi de mai;
cuvintele au gust, miros, culoare –
ai grijă la ce ţi se oferă şi ce alegi, cum cântăreşti
diferenţa de nuanţă dintre iubire şi favoare
Balada celui uitat închis
vântul fugăreşte o frunză prin colb,
urme bizare, desene, arabescuri se‑nşiră pe drum
căutaţi repede pe cineva însetat să le citească,
mai înainte de a‑şi schimba înţelesul...
căutaţi pe cineva în stare să audă şoapta
cu care‑şi vorbesc vântul, frunza, colbul,
lumina, imaginaţia şi dorinţa de a demola
temniţa din care nici privirea nu poate
să fugă prea departe,
unde stă închis e întuneric, întuneric, întuneric,
se face lumină numai amintirea
în care îşi pun sufletele laolaltă
oameni strânşi împreună de vreo bucurie,
de suferinţă, speranţă ori rugă disperată,
unde stă închis e atât de mare distanţa
de la un om la altul încât ai zice că nici singurătăţile
nu se mai învecinează cum copac cu copac,
ci cum planetă cu planetă, stea cu stea,
unde stă închis nu există uşi, nu există ferestre
fixate cu gratii brutale în ziduri groase,
nu stau paznici înarmaţi ca să‑l ţină pe loc,
închisoarea e mult mai subtilă, deşi pare
să fie un paradis de libertate –
nu‑l păzeşte nimeni, dar n‑are scăpare
decât în felul care‑l sperie şi mai tare,
deşi cu aia una, se zice, e dator fiecare...
Fluierul de salcie
zău că mi‑ar fi mult mai lesne, dacă totul ar fi rămas atât de
simplu ca meşteritul fluierului de salcie, primăvara, când seva
pornea pe sub coaja gri‑verzuie, ca retezarea oblică a lăstarului,
dintr‑o apăsare, cu brişca cu luciu impecabil,
dacă totul ar fi rămas la fel de sigur ca desprinderea cojii după
crestare şi bătucirea grijulie cu relieful solzilor mărunţi perfect
aliniaţi pe plăsele, ca scobirea curbei de rezonanţă, unde aerul se
transforma în sunet, unde suflatul chiuia, tropăia, sălta, se
păsărea,
dacă totul ar fi rămas la fel de simplu şi de sigur ca făuritul
fluierului, ce uşor mi‑ar fi fost acum să predau lecţia asta de
măiestrie în arta copilăriei care n‑avea nici fabrici de jucării, nici
desene animate, nici internet, nici plictiseala de‑acum,
dar aşa totul pare o secvenţă de film despre străvechime; îmi
cunosc rolul pe viu, dar nepotul crede că am învăţat după vreo
carte, vreuna din multele din care‑i citesc poveşti cu zmei, căci
fluiere de salcie sigur s‑au făcut numai în vremuri demult apuse,
iar el e convins că nu‑s chiar atât de bătrân încât să fi trăit
şi‑atunci. Privirea de ştrengar aşteaptă să‑i confirm că el are
dreptate.
Octombrie 2018
ziua 18, ora 23
e o mare înghesuială în inima mea, astăzi prea s‑au întretăiat
nevăzuţii vectori pe care‑i numim întâmplare,
deşi i‑am putea spune oricum felului în care
se întrunesc condiţiile care decid viaţa noastră de mâine
şi de toate zilele următoare; înghesuiala şi larma
vin de la cei pe care i‑a trezit la viaţă amintirea,
cei care au clamat că voinţa şi mintea
îi bătătoresc omului calea în viaţă, ei sunt acum în inima mea
şi strigă că au înţeles greşit ori preajma le‑a răstălmăcit voinţa,
pentru că altfel ar trebui să‑i crezi cu mintea rătăcită,
numai astfel de oameni îşi premeditează rana,
chinul, disperarea, dezastrul, tragedia –
n‑am mai fost niciodată atât de speriat de tristeţea din inima mea,
de timpul din ce în ce mai grăbit să confirme
că lucrurile invocate mai sus contează binişor mai puţin
decât a crezut tinereţea;
după 60 de ani, melancolia se schimbă
şi te schimbă –,
nu eşti posomorât, asta e doar starea de neputinţă
a celui ce o dă în bară orice ar face,
nu‑i reuşeşte nimic oricât de mult s‑ar strădui,
melancolic eşti din pricini mai înalte
de simţire şi judecată, dar nici temeiul ei nu‑i mai solid,
diferenţa e că una te trage în jos în timp ce cealaltă pare
să te înalţe spre spaţii în care doar zborul e firesc;
după 60 de ani, toamna prinde rugina altui înţeles,
iar bruma fructelor neatinse devine metafora
acestor două nuanţe de a‑ţi măsura fragilitatea –
foiala şi larma din inimă nu vor stârni vreo răscoală,
nu vor izvodi nici subtile strategii de a scuza naivitatea,
după aşa un număr de ani ştii că eşti atât de bogat
pe cât te‑ai bucurat, ai iubit, suferit, temut, zbătut, alergat,
ai visat, sperat, ratat, împlinit, cutezat, imaginat,
ai crezut, ai năzuit ori pur şi simplu te‑ai împrăştiat,
făcând toate lucrurile care transformă viaţa
în fapt irevocabil consumat
n
Anul XXXI, nr. 12 (367), 2020 • 7
 Jurnal de cărţi
Excepţional scriitor
– Mircea Daneliuc!
I ată încă un roman al lui
Mircea Daneliuc, unul
dintre cei mai valoroşi scri-
itori români, una şi aceeaşi
persoană cu marele regizor
al nostru de cinema: Sfu-
mato (Editura Polirom,
2019). Începînd din 1997,
multilateralul autor a publi-
cat 20 de cărţi (dacă le‑am
numărat bine), majoritatea
de proză, în toate speciile, povestiri, nuvele şi
mai ales romane, precum şi de teatru, firesc
dacă ne gîndim la scenariile pe care le‑a scris
pentru 16 dintre cele 17 filme ale sale. Din
2009 a renunţat la cinema, dar – iată! – conti-
nuă în literatură „cursa“ (în sensul generic din
titlul debutului său pe marile ecrane).
Sfumato e un soi de road fiction, un road
novel, aşa cum Cursa fusese un road movie.
Împreună cu soţia, protagonistul pleacă la
drum din Bucureşti spre Tîrgu Mureş pentru
o intervenţie oculistică: urmează să i se scoată
firele după un transplant de cornee. Însă va
călători (la figurat) şi‑n propria sa biografie,
patetic şi comic deopotrivă, de parcă am avea
de‑a face cu o retrospecţie proustiană şi, si-
multan, cu o parodie a ei.
Ce personaj acest Manu (Emanoil) Stole-
ru!: fost fotbalist de top, apoi antrenor, com-
binaţie de golănism al mediilor sportive şi
ceva cultură şi înclinaţii speculative, de unde
un soi de reflexivitate cînd kitsch, cînd uimi-
tor de subtilă, hrănită de experienţa de viaţă
acumulată pînă‑n pragul senectuţii şi de aten-
ţia isteaţă asupra lumii din jur, asezonată
(reflexivitatea) cu un limbaj şmecheros, pre-
sărat cu vulgarităţi şi – fireşte – cu savuroase
trimiteri la situaţii de pe terenul de joc. Fot-
balistul‑filozof are – de pildă – o teorie a ine-
xistenţei prezentului, căci totul devine in-
stantaneu trecut, de unde panseuri precum:
„prezentul ăsta nu prea există“ (p. 75); „Vii-
torul e‑o presupunere“ (p. 76); „Omul îm-
parte timpul la trei, din reflex. Din cauză că
n‑avem decît trei dimensiuni. Dacă aveam
măcar cinci, discutam altceva“ (p. 78); „Simţi
o scînteie de timp care‑ţi dă sentimentul că
eşti în prezent, dar nici asta, clipita asta nu‑i
timp“, e „Veşnicia, atât. Veşnicia‑fragment“,
căci „Veşnicia e‑o calitate pri­mară, ca gravita-
ţia, ca atracţia moleculară, ca sin­gurătatea.
La veşnicie participăm temporar“ (p. 79); şi
tot aşa, cu fantazări şi despre cealaltă catego-
rie fundamentală a existenţei: „Spaţiul se au-
toformează“, „spaţiul e autogenerator“, idee
venită... „din voleu“ (p. 79‑80)! Verdictul
Sabinei, consoarta, care nu‑nţelege nimic din
divagaţiile pe care el i le împărtăşeşte uneori,
cînd nu monologhează interior sau prin in-
termediar naratorial, indirect liber: „ţine
conferinţe în cap“! (p. 81).
8 • APOSTROF
Acum: Sfumato!
Ion Bogdan Lefter
Ca‑ntotdeauna la Daneliuc, scriitura e iute,
colorată, argotică, pentru ca dincolo de atare
expresivitate acroşantă să se‑ntrevadă treptat
straturile de profunzime, semnificaţiile sim-
bolice şi parabolice. Suprapunerea de straturi
de culoare defineşte – de altfel – şi tehnica
picturală a sfumato‑ului arborat ironic în fron-
tispiciul cărţii. Pe deasupra, termenul mai în-
seamnă în italieneşte şi „aburos“, „fumegos“:
într‑adevăr, personajul nu vedea bine nici îna-
inte de operaţie, nici după. Ştie de unde i se
trage: desprinderea de retină, la început insesi-
zabilă, trebuie să se fi produs demult, pe cînd
era jucător, atunci cînd primise într‑un meci o
lovitură direct în figură. Accident multi-
plu‑premonitoriu, căci şocul izbiturii îl băgase
în comă, adică într‑o moarte temporară, parti-
da avînd loc în Peninsula în care s‑a ivit cîndva
maniera cea „aburoasă“ şi nu împotriva unei
echipe oarecare, ci a Fiorentinei din Florenţa,
leagănul Renaşterii! Momentul zero antici-
pează etapa de‑acum, a îmbătrînirii, a degra-
dării corporale generale, nu doar oculare, ulti-
mamente a extincţiei: n‑a ajuns încă la
senectute, însă nici mult nu mai este. Iar dimi-
nuarea privirii efective va avea un efect de sfu-
mato şi asupra imaginii pe care personajul şi‑o
face asupra lumii şi‑a propriei existenţe. În că-
lătoria pe care o speră vindecătoare, deşi ope-
raţia n‑a mers bine şi finalul stă sub semnul
incertitudinii, îşi retrăieşte cam descumpănit
trecutul, găsindu‑l „destul de neclar“ (p. 77),
de gîndit gîndeşte „în bună măsură ceţos“ (p.
88), chipul reflectat într‑o oglindă îi va fi şi el
„neclar“ (p. 92) şi pînă şi toponimele devin
confuze: vrînd să depună o coroană de flori la
mormîntul donatorului de cornee, către Cluj,
taman în Huedinul Violetei, marea iubire ca-
re‑i domină recapitulările autobiografice,
constată că era vorba despre altcineva, de peste
deal, din Hărgău! Totul e tulbure, şi realitatea
exterioară, geografică şi factuală, şi cea interi-
oară, a propriilor trăiri. Rememorîndu‑şi via-
ţa, Manu Stoleru îşi dă seama că sensurile ei
sînt greu de desluşit. Cît pricepe din ce‑a trăit,
din ce i se întîmplă?! Fotbalistul cu înclinaţii
intelectualiste nu vede bine nici cu ochii, nici
cu „ochii minţii“.
Sînt multe lucruri care‑i îngreunează înţe-
legerea. E sarcastic, e cinic, încearcă mereu să
evite problemele, să reteze complicaţiile, să
tragă concluzii rapide, doar că... nu‑i iese! Şi‑a
ratat viaţa sentimentală: amintirea Violetei
nu‑i dă pace, în timp ce cu Sabina convieţuieş-
te rutinier, în veşnice şicane reciproce. Eşec
extins în familie şi asupra fiului, pictor sceno-
graf, a cărui homosexualitate n‑o poate accep-
ta. Bulversare suplimentară pentru un fost
sportiv „macho“: Robert/ Robi (aşa‑l cheamă
pe fiu) şi partenerul său aduc în Bucureşti un
băieţel pe care urmează să‑l adopte. În trauma-
tică debalansare, îl obsedează episodul drama-
tic‑hemoragic al avortului de dinainte de
1989, al copilului pe care‑l concepuse cu Vio-
leta. Nici viaţa profesională nu i‑a fost integral
glorioasă: pe lîngă succese au venit accidentă-
rile, coborîşurile, boema risipitoare, sentimen-
tul de neîmplinire, în ciuda trofeelor cîştigate
şi‑a notorietăţii de „vedetă“ fotbalistică, nu
chiar la vîrful vîrfului: „Te pomeneşti că toate
astea se inventează. Ce puii mei a fost viaţa
mea? Un lucru abstract, nu mai simţi la mînă
nimic. Urlau stadioane, delir în ciumeţii de la
peluză, şi dacă te gîndeşti înapoi parc‑ai stat la
un film; nici de ăsta nu eşti convins că‑i întreg,
sau atîta ţii minte“ (p. 92). Cît despre sănătate,
bătrîneţea se‑apropie nu doar cu vederea grav
slăbită, ci şi cu alte avertismente, amorţeli,
dureri. Stoleru încearcă să se‑arate stăpîn pe
sine, dar sub mască e nemulţumit, fragilizat,
derutat.
În atare stare de spirit nu prea are şanse să
dibuie semnificaţiile călătoriei către Hue-
din‑Hărgău. Cei doi, Sabina la volan şi Manu
alături, ajung în zonă pe întuneric. Rătăcesc
drumul, bîjbîind în noapte şi‑n mica provincie
rurală. Un traficant ivit de niciunde îi plasează
ex‑fotbalistului o pungă cu sînge pentru trans-
fuzii cu, întîmplător sau nu, grupa lui Manu,
B3. În timp ce ea şofează, el are grijă de preţi-
osul lichid, în secvenţe burleşti, cu dialoguri
acide între ei. Ţine recipientul pe genunchi şi
la piept, transportîndu‑şi de fapt – simbolic
vorbind, dată fiind coincidenţa de grupă –
propriul sînge! Cînd găsesc în sfîrşit casa de-
functului furnizor de cornee, nu e nimeni
acolo, supravieţuitorii, migranţi economici,
sînt toţi plecaţi „afară, în Anglia“ (p. 188).
Mormîntul salvatorului e de negăsit în cimiti-
rul pustiu, cufundat în beznă, încît „eroul“
romanului va ajunge să depună coroana cărată
în portbagajul maşinii la o statuie a... „eroului
necunoscut“ din mijlocul satului.
Ipostaziere subconştientă? Sugestie a pro-
priului sfîrşit, după o călătorie care ar putea fi
un „ultim drum“?! Schimbătorul de viteze
cîrîie ameninţător şi carburantul din rezervor
e pe terminate. Vor ieşi la liman? Stoleru răsu-
flă uşurat văzînd o benzinărie, intuind – sau
iluzionîndu‑se? – că au scăpat de pericol, drept
care crede că a avut „baftă mare“ (p. 206). Sînt
cuvintele de închidere – de fapt echivocă – a
poveştii şi‑a cărţii. Final fericit, oare?!...
Multă materie realistă contemporană în
Sfumato, ca‑n tot ce scrie Daneliuc. Capul de
serie: Caragiale‑tatăl. Romanul e splendid lu-
crat şi în construcţia lui supraetajată semantic,
şi stilistic, amestecînd – ziceam – oralitatea vi-
vace, cu multe poante, jocuri de cuvinte, băş-
călii preluate din limbajul contemporan, cu o
reflexivitate tuşantă, sarcastic‑comică la supra-
faţă, amar‑simpatetică pe dedesubt.
Excepţional scriitor – Mircea Daneliuc!
n

Nesupunerea
ca datorie
Ştefan Bolea
O lecţie de nesupune-
re civică ne este ofe-
rită în De la Golania la
#rezist (Iaşi: Polirom,
2020) de Ruxandra Ce-
sereanu. Ideile autoarei
îşi găsesc originea în
principiile lui Thomas
Jefferson, expuse la 4 iu-
lie 1776 în Declaraţia de
Independenţă a Statelor Unite: „[…] când o
suită lungă de abuzuri şi deposedare
neautorizată şi ilegală de drepturi, tinzând
invariabil la acelaşi scop, dovedeşte intenţia
de a‑i supune [pe oameni] despotismului
absolut, este dreptul lor, este îndatorirea
lor să respingă un astfel de guvern…“. De la
Golania la #rezist conţine o relatare a pro-
testelor de la Cluj împotriva ordonanţei de
urgenţă 13/2017 privind graţierea unor
fapte de corupţie şi dezincriminarea abuzu-
lui în serviciu. Prin aceasta ordonanţă, con-
form Washington Post, Partidul Social De-
mocrat, care câştigase zdrobitor alegerile
parlamentare din decembrie 2016, încerca,
prin noul său guvern, să „submineze“ nor-
mele democratice, prezentând simptomele
unui „autoritarism incipient“.
Nesupunerea civică porneşte de la rezis-
tenţă, nume asociat în Franţa cu lupta împo-
triva ocupaţiei fasciste şi, la noi, cu partiza-
natul împotriva guvernării comuniste: „Nu
e de mirare că formula protestatarilor din
stradă este «rezist». E un cuvânt care în isto-
ria noastră recentă vine dintr‑o moştenire
anume: rezistenţa din munţi. În felul ei, re-
zistenţa de acum, din stradă, este, simbolic,
tot o rezistenţă din munţi, adaptată la îm-
prejurările nocive create de pesedism (moş-
tenitorul fesenismului de odinioară, care, la
rândul lui, era moştenitorul comunismului).
Spun «adaptată» pentru că lipseşte în mod
asumat muniţia tradiţională, întrucât şi
aceasta s‑a adaptat la context, fiind o muni-
ţie lingvistică, sonoră (datorită sloganurilor)
şi chiar cu miză de graffiti (pancartele varia-
te, simili‑carnavaleşti). La urma urmei, a
rezista înseamnă a nu te lăsa lobotomizat de
condiţiile absurde ori injuste ale unui sistem
(politic corupt). Aşa încât rezistăm (în stra-
dă)“ (18 februarie 2017). A rezista înseamnă
să refuzi minciuna şi nedreptatea unui gu-
vern (PSD) care acţiona nu numai cu cinism,
ci şi cu maximă aroganţă. Amintesc doar
condescendenţa ministrului Justiţiei de
atunci, Florin Iordache, de la conferinţele de
presă din ianuarie‑februarie 2017, care dă-
dea senzaţia de invulnerabilitate de pe înăl-
ţimile rarefiate ale funcţiei sale.
Rezistenţa trimite la opoziţie, Nu‑ul gân-
dit trebuie să devină Nu spus şi apoi Nu
făcut. „Strada a cerut ceva esenţial – trans-
parenţă. O solicitare firească într‑o ţară
post‑comunistă. Dar nu într‑o ţară cva-
si‑pesedistă. Şi mai este ceva – PSD‑ul a
instaurat un sistem al slugilor, iar Parla-
mentul actual arată tocmai ca o congregaţie
a slugilor robotizate. E ca şi cum puşcăria
de drept comun ar fi devenit reprezentanta
oficială a României. Sper să nu avem parte
de un nou val de tineri care se expatriază
din România, fiindcă vom rămâne singuri,
îmbătrânind într‑o ţară dominată de cultu-
ra linguşelii, a bacşişului, a oportunismului
şi a politicienilor veroşi. Acesta este moti-
vul pentru care se cuvine să rezistăm, nu
doar să supravieţuim. Adică să ne opunem“
(19 februarie 2017). Prin faptul că guvernă-
rile noastre post‑comuniste valorizează lo-
ialitatea în dauna meritului, indicele demo-
cratic al României este 63, în compania
intimă a unor ţări precum Namibia, Mon-
golia sau Ghana. Din păcate, este cert vom
rămâne singuri, pentru că nivelul de tole-
ranţă al generaţiilor tinere este mult mai
scăzut: mai degrabă, adevărata Românie se
va muta în diaspora. În străinătate suferi de
singurătate, poate, dar nu eşti silit să su-
porţi stresul zilnic de a trăi într‑o ţară prost
administrată, coruptă, care premiază hoţia
şi slugărnicia. Nu de puţine ori, Ruxandra
Cesereanu foloseşte metafora lobotomiei
(operaţia psihochirurgicală făcută celebră
de romanul/filmul Zbor deasupra unui cuib
de cuci prin care se linişteau de tot pacienţii
refractari din spitalele de psihiatrie) pentru
a diagnostica starea celor care refuză refu-
zul, care acceptă „disperarea tăcută“ (Tho-
reau) a resemnării. Cei lobotomizaţi ar fi
slugile: cei care au de câştigat prin mezali-
anţa cu PSD, sau, cei care cedează din co-
moditate sau din incapacitatea de a imagina
un deznodământ fericit, pactizând cu „ră-
ul“ din cauza secularei programări din
lunga noapte comunistă. „România nu e o
ţară rea ori proastă şi nu e neapărat o ţară
mai defectuoasă decât altele; politicienii
(majoritari) ai acestui spaţiu sunt cei in-
competenţi, ignoranţi, penibili, corupţi ori
cu tendinţe dictatoriale. Aici e hiba. Adevă-
rat, România a căpătat de‑a lungul dictatu-
rilor un fel de dresabilitate (s.m.). Populaţia
în procent masiv ignorantă a ajutat la acest
dresaj (precum şi teroarea ori manipula-
rea). Dar, la fel de adevărat este că reacţiile
de protest şi răzvrătirile au punctat exact
contrariul, şi anume că România este dre-
sată ori dresabilă până la o limită, că există
o graniţă explozivă de unde oricând revolta
poate izbucni şi poate schimba lucrurile“
(18 septembrie 2018). Populaţia este dresabi-
lă până la o limită: demonstrăm acest prin-
cipiu al rebeliunii cu intermitenţe. Dar pu-
tem schimba prin revolta noastră
structurile politice sau ne vom mulţumi
mereu cu acest simulacru al democraţiei, în
care avem de ales între „rău“ şi „răul atenu-
at“? În raport cu nivelul de dezvoltare po-
tenţial al României, progresele mi se par
infime: parcă suntem prinşi într‑o buclă
temporală sau într‑un no man’s land situat
între două imperii...
Din păcate, conflictul dintre aşa‑zisele
slugi şi cei care se consideră oameni liberi ar
putea să ia amploarea unui război civil.
Relaţia dintre ipseitate şi alteritate este cea
dintre „cealaltă Românie“ şi „statul para-
lel“: „Ţara asta nu e neapărat mai bolnavă
(politic) decât altele din fostul bloc sovietic,
dar ceea ce se întâmplă actualmente (he-
moragia corupţiei, infracţionalitatea tolera-
tă la nivel oficial, mercenariatul politic,
hoţia aproape generalizată, tendinţa spre
dictatură a unor lideri ai partidului majori-
tar, grobianismul clasei politice dominante)
ar putea să o preschimbe într‑un mare
bolnav din această zonă a Europei, dacă
aceste defecte vor deveni recurente şi lait-
motivice. Pe de altă parte, societatea civilă
e ardentă şi dinamică în România actuală,
e cealaltă Românie. Fac parte din cealaltă
Românie şi din acest motiv încerc să vor-
besc şi să alcătuiesc aici un testimoniu des-
pre cum ar putea fi vindecată ţara asta (care
e şi a mea) de bolile sale socio‑politice şi
mentalitatea de acum. Singura putere pe
care o am e cea a cuvântului“ (25 mai 2019)
Referitor la legea defăimării dorită de
cvasi‑omnipotentul (la momentul respec-
tiv) şi tentacularul Liviu Dragnea, autoarea
arată că patriotismul nu echivalează cu of-
tat sentimentaloid când auzi primele acor-
duri de la Deşteaptă‑te, române, ci mai ales
cu ridicarea nivelului României prin critică
sau prin nesupunere civică, dacă acestea
sunt indicate: „Fanfaronii obsedaţi să emi-
tă legea defăimării nu pricep că intelectualii
dezgustaţi şi nemulţumiţi sunt patrioţi
prin chiar faptul că investighează acut (cu
tendinţă) starea patriei lor. Patriot nu e
doar cel care iubeşte România (instinctu-
al), ci şi cel care îi detectează defectele şi
încearcă să le corecteze (prin varii modali-
tăţi – gravitate acuzatoare, ironie, pamflet,
protest). Anti‑român (dacă e să respectăm
termenul cu acurateţe morală) ar putea fi
doar cel care, de facto, încearcă să distrugă
integritatea teritorială şi pledează pentru o
dezmembrare a ţării. Dar când scrii ori
afirmi că, politiceşte vorbind, România
actuală e marcată de hemoragia corupţiei,
de oportunisme jalnice, de cârdăşii imun-
de, de tembelism guvernamental, de ţoape
şi ţopârlani la nivelul clasei diriguitoare, de
o deteriorare vădită din punct de vedere
moral, atunci eşti mai cu seamă patriot,
tocmai fiindcă te afectează şi din cauza
aceasta te‑ai mobilizat să ieşi în stradă, să
îţi rosteşti opinia să te faci auzit şi să‑i gă-
seşti şi pe alţii care vor acelaşi lucru. A fi
patriot nu înseamnă a fi sentimental şi du-
bios, ci lucid şi critic“ (2 iulie 2018).
De la Golania la #rezist documentează
o perioadă tumultoasă a istoriei României
recente, în care riscurile catastrofice au
sporit exponenţial. Putem spera împreună
cu Hölderlin că „pericolul“ se învecinează
cu „posibilitatea mântuirii“ (Wo gefahr ist,
wächst das Rettende auch), deşi perioada
care a trecut după încheierea jurnalului
dovedeşte mai degrabă contrariul: că până
în 2019 am trăit dacă nu în paradis, în pur-
gatoriu.
n
Anul XXXI, nr. 12 (367), 2020 • 9

Poezie
Glosolalia
ca artă poetică
Oliviu Crâznic
V asile Igna (n. 1944)
este filolog – scriitor
multiplu premiat, antolo-
gist, traducător, membru
al Uniunii Scriitorilor
din România şi al PEN
România.
De la debutul său edi-
torial (Arme albe, 1969,
versuri), a publicat nume-
roase volume de varii facturi (poezie, proză
scurtă, romane, eseuri, dar şi literatură
pentru copii), unele dintre acestea peste
hotare: Provincii – în fosta Iugoslavie, Le
jardin aveugle – în Franţa, Andante. Un ra-
cconto – în Italia.
Periscop (Ed. Cartea Românească, 2019,
Colecţia Cartea de Poezie; Premiul „Cartea
anului“ 2019 acordat de Asociaţia Reviste-
lor, Imprimeriilor şi Editurilor Literare –
ARIEL; Premiul „Lucian Blaga“ 2019
acordat, pentru cea mai bună carte de poe-
zie, de Filiala Cluj a Uniunii Scriitorilor
din România) aparţine stilului funcţional
beletristic, curentului literar postmodernist
(aspecte tipice simbolismului, suprarealis-
mului, expresionismului, abstracţionismu-
lui şi altor curente literare se regăsesc în
volumul lui V. Igna – integrate, însă, într‑o
viziune mai nouă, adaptată, cu ajutorul in-
tertextualităţii, autoreferenţialităţii, limba-
jului cosmopolit etc. cerinţelor Mileniului
al Treilea), categoriei estetice a absurdului
(absurd la care autorul apelează nu în sco-
pul amuzării cititorului, ci pentru a îl pune
pe acesta pe gânduri ori pentru a atrage
atenţia asupra anumitor idei poetice), ge-
nului literar liric, speciei literare a meditaţi-
ei, subspeciei literare a meditaţiei filozofice.
Raportându‑ne la istoria literaturii ro-
mâne, Periscop ne poartă cu gândul spre
melanjul „sacru şi profan“ tipic operelor
unor Tudor Arghezi sau Lucian Blaga, dar
şi spre poetica „geometrică“ şi „şaradistă“ a
lui Ion Barbu ori spre poeziile absurdiste
ale lui Eugen Ionescu. În opinia noastră,
stilul individual îl apropie pe V. Igna, în
mod special, de ultimii doi poeţi menţio-
naţi aici, cu atât mai mult cu cât aceştia pot
fi consideraţi (a se vedea, de pildă: Ioana
10 • APOSTROF
Em. Petrescu, Ion Barbu şi poetica postmo-
dernismului, 1993; Laura Pavel, Ionesco.
Anti‑lumea unui sceptic, 2002) drept expo-
nenţi ai unui postmodernism incipient ori
ai unui postmodernism „avant la lettre“.
Cartea se deschide cu un dublu epigraf:
mai întâi, autorul îl citează pe Gustave
Flaubert, care asemuieşte precizia poetică
preciziei matematice, apoi invocă „înţelep-
ciunea populară“, „folclorul“, referitor la
unul dintre laitmotivele operei, şi anume la
glosolalie (revelaţie idiomatică: o persoană
vorbeşte într‑un idiom care îi este necunos-
cut, de obicei prin graţie divină).
Prima secţiune a tomului, intitulată
Analitica, conţine un singur poem complex
şi eteroclit (Vorbitul în limbi, adică tocmai
sus‑amintita glosolalie), împărţit în cinci-
sprezece părţi – o adevărată „ars poetica“:
„Să cred că toate limbile sunt odioase pen-
tru/ că spun mai puţin decât pot eu înţele-
ge?/ (...)/ Acum ştiu de ce mă temusem: de
răstălmăcire/ de ignoranţă de prejudecată
de convenţie de analogie“.
Mesajul de mai sus, jucând rol de cifru
livresc, este plasat în centrul unui amplu
tablou liric – susţinut de o imagistică su-
prarealistă, suprapusă referinţelor biblice
(„Mai apoi sosesc şi alte adevăruri însă nici
unul nu/ sapă atât de adânc precum/ vier-
mele mărului/ şarpele famelic al Livezii
dintâi“), artistice, chiar autobibliografice
(„...voi trece/ fluierând pe lângă gardul ce
mărgineşte/ Grădina oarbă. Şi voi zbura cu
un zmeu de hârtie/ spre mijlocul Insulei
verzi“ – Grădina oarbă şi Insula verde sunt
două volume de versuri publicate de V. Ig-
na în anii 1984 şi, respectiv, 1986), dar şi
ştiinţifice („Sub radiografia sustrasă/din
arhiva celulei scria simplu:/ nu e nicăieri,
nullibi esse!“). Înţelegerea poemului, ca an-
samblu, depinde, în mare măsură, de cul-
tura cititorului şi de capacitatea acestuia de
analiză a textului.
Începând cu a doua secţiune (Arhitec-
tonica), autorul schimbă semnificativ re-
gistrul (din punct de vedere al formei, nu
însă şi din punct de vedere al fondului) –
poemele sunt în general scurte, versul li-
ber predominant în Analitica începe, în-
cet‑încet, să cedeze locul rimei variabile,
rimei împerecheate şi monorimei specifice
poeziei populare (creându‑se, astfel, pe
alocuri, impresia de „folclor cult“), se ac-
centuează tonul ludic (atenuându‑se, în
aceeaşi măsură, tonul sentenţios/ gnomic
iniţial), şi se amplifică imagistica de sor-
ginte absurdist-suprarealistă: „e nevoie să
vină lăstunii/în robe cernite, să‑şi scoată
unii/altora ochii,/să cerceteze firul de sân-
ge/ cu microscoape miraculoase/ori un pic
cam nătânge/să înrudească beteşugul cu
anamneza“ (Copyright).
Iese în evidenţă, în mod deosebit, Rap-
sodia clădită pe o temelie mitico‑legendară
(aceea a Greciei Antice) şi ornată cu refe-
rinţe renascentiste (Furtuna lui William
Shakespeare) – probabil cel mai bun text
din întregul tom: „Tot astfel, Thetis, pe
Ahil Peleul/ îl scufundă în Styx, lăsându‑i
zmeul/călcâiului beteag, ca liturghie/ pen-
tru‑nvăţaţi şi pentru nătărăi:/Din pântec
bun se nasc şi fiii răi...“.
A treia secţiune, Consecinţele, continuă
trendul Arhitectonicii, o excepţie notabilă
reprezentând Masca lui Newton – poem
apodictic, întins pe mai multe părţi, con-
struit în mod similar cu Vorbitul în limbi
din prima secţiune; de data aceasta însă,
condiţia omului de geniu este explorată
din perspectiva trăirilor savantului (nu ar-
tistului).
Notă aparte face şi poemul de mică în-
tindere Deal – o impresionantă parabolă
hristică (cel mai bun text al secţiunii, ală-
turi de Teatru, în opinia noastră): „(...)/O
voce de pâslă/ce şlefuise milioane de ani/
coroana de sticlă/a stelelor./ Urcă, spuse,
urcă!/ nu‑i lăsa Dealului/ privilegiul/ singu-
rătăţii“.
În încheierea acestui periplu liric, auto-
rul fixează lentila „aburită“ a periscopului
asupra unei Addende conţinând file aleato-
rii dintr‑un aşa‑numit Calendar perpetuu –
text poetic numai aparent fragmentar, pu-
tând fi alăturat, din mai multe puncte de
vedere (conceptual, stilistic, al întinderii, al
structurii etc.), antemenţionatelor Vorbitul
în limbi şi Masca lui Newton: „Când
se‑mpotmoleşte ceasu‑n trezvie/ Mi‑e tot
mai greu să citesc poezie./ Şi mi‑e tot mai
povarnic s‑o scriu./ E ca şi cum aş cresta în
hârtie/ C‑un ruginit şi barbar bisturiu“.
Tomul, „sigilat cu responsabilitate la
159°C“ (după cum ne aduce la cunoştinţă
site‑ul oficial al Editurii – precauţie lăuda-
bilă, menită a diminua riscurile existente în
contextul prezentei pandemii la adresa să-
nătăţii publice) este atent corectat şi bine
tehnoredactat.
Coperta cu model minimalist şi clapete
este plastifiată mat şi lăcuită selectiv, pen-
tru blocul de carte fiind utilizată hârtie
volumetrică.
Concluzionând, avem în faţa ochilor o
carte apărută în bune condiţii editoriale,
premiată, semnată de un autor consacrat şi
erudit, care răspunde prompt şi adecvat
doleanţelor „noii literaturi“, însă fără să
rupă legăturile cu înaintaşii „clasici“, fără
să renunţe la principiile estetice care i‑au
călăuzit dintru început opera şi fără să cadă
în capcana exceselor şi a defectelor de stil
caracteristice noului mileniu (nu întâlnim,
de pildă, nicăieri în opera aici analizată,
limbajul licenţios atât de drag multor au-
tori tineri şi utilizat, uneori, şi de scriitori
experimentaţi); o carte de poezie reflexivă,
intelectualistă, nu de poezie senzorială. G.
Călinescu, în Principii de estetică, ne averti-
za că intelectualismul poetic nu este neapă-
rat raţionalist, deoarece atât descoperirea,
cât şi cunoaşterea pot rezulta şi din revela-
ţie, din intuiţie ori din iniţiere (nu doar din
înţelegere logică). Chiar acest tip de intelec-
tualism absurdist, interactiv, experimental
şi provocator caracterizează, credem noi,
Periscopul lui Vasile Igna.
n
 Sub lupa memoriei

Drumul către templu...

Vladimir Tismăneanu

I storicul Martin Malia

a definit regimurile de
tip sovietic drept parto-
craţii ideocratice. Alţi au-
tori, inclusiv celebrul po-
et polonez Czesław
Miłosz, autor al clasicei
Gândiri captive, le‑au numit logocraţii. Ide-
ologia a fost singurul principiu legitimator
pentru aceste regimuri fundamental corup-
te, coruptive şi înşelătoare. Revoluţiile din
1989–1991 care au măturat regimurile co-
muniste în Europa Est‑Centrală şi în URSS
au început, de fapt, mai devreme. Ceea ce
Papa Ioan Paul al II‑lea a numit annus mi-
rabilis, un an miraculos, s‑ar fi putut să nu
aibă loc fără schimbările radicale din URSS
iniţiate şi promovate de Mihail Gorbaciov.
Cartea lui Leon Aron, Roads to the Tem-
ple, un adevărat tur de forţă, reprezintă o
fascinantă cronică a principalelor idei care
au cauzat şi inspirat răsturnarea revoluţio-
nară din URSS. Un respectat expert în
afacerile sovietice şi post‑sovietice, Aron
este autorul unei biografii majore Boris
Elţîn şi a numeroase articole despre cultura
politică din Rusia. Pentru el, ceea ce s‑a
petrecut în URSS între 1987 şi 1991 a fost
echivalent cu destrămarea completă a mi-
turilor politice care serviseră drept justifi-
care pentru Leviatanul leninist.
Aron este îndreptăţit să pună accent pe
ceea ce filosoful liberal Isaiah Berlin numea
puterea ideilor. Cu alte cuvinte, forţele ma-
teriale, adesea invocate de marxişti, contea-
ză, însă ele nu sunt singurul şi nici măcar cel
mai semnificativ factor care duce la revolu-
ţiile politice. Uniunea Sovietică fusese de
multă vreme în fază terminală, însă această
agonie ar fi putut să mai dureze câteva de-
cenii bune dacă ideile asociate cu gorbacio-
vismul n‑ar fi luat prim‑planul şi n‑ar fi
impus o nouă viziune politică. Aron pune
în contrast revoluţia ideologică a lui Gorba-
ciov cu reformele pe jumătate şi neconclu-
dente ale lui Nikita Hruşciov. Cele mai im-
portante distincţii ţin de două zone:
identitatea imperială a Uniunii Sovietice şi
moştenirile staliniste. În vreme ce Hruşciov
a evitat un răspuns radical la aceste două
provocări, Gorbaciov şi suporterii săi au
mers cu curaj înainte şi s‑au angajat într‑o
răsturnare fundamentală a monopolului
partidului comunist asupra puterii şi idei-
lor. Homo Sovieticus a fost expus drept un
fals ideologic, opusul umanismului clasic.
Cartea lui Leon Aron este o arheologie
superbă a ceea ce poate fi numit matricea
simbolică a revoluţiei lui Gorbaciov. În fapt,
filosofia glasnost‑ului ca eliberare a minţii s‑a
dezvoltat încă de dinainte de 1987 în scrieri-
le unor autori interzişi precum Aleksandr
Soljeniţîn şi Vasili Grossman (marele ro-
mancier despre care Aron scrie cu intensă
empatie). Mulţi din asociaţii foarte apropiaţi
ai lui Gorbaciov erau intelectuali de partid
ale căror itinerarii politice au oscilat de la o
timpurie pasiune stalinistă, la dezamăgiri şi
dispreţ pentru despotismul birocratic, ori
chiar la dorinţa de a schimba sistemul. Da,
gorbacioviştii nu au spus‑o direct, au pretins
că ţelurile lor erau intra‑sistemice, dar cu cât
au atacat mai mult moştenirile stalinismu-
lui, cu atât mai îmboldiţi s‑au simţit în ela-
nul lor revoluţionar.
Cartea lui Aron este în mod esenţial
despre ideile democratice care au corodat
edificiul sovietic în timpul revoluţiei Gorba-
ciov. Printre acestea, cele mai importante au
fost redescoperirea libertăţii umane ca va-
loare non‑negociabilă şi
universală. Timp de mai
mult de şapte decenii, ex-
perimentul utopic sovietic
s‑a bazat pe duplicitate,
obedienţă, conformism,
frică, suspiciune şi ipocri-
zie. Această jalnică stare
morală a generat un ci-
nism exagerat, demorali-
zare şi disperare. Titlul cărţii, Roads to the
Temple, este inspirat din filmul Căinţa al
regizorului georgian Tengiz Abuladze.
Principala temă a acelei capodopere era sal-
varea umană. Redempţiunea este imposibilă
fără căinţă. Democraţia şi memoria sunt
inseparabile. Spre a obţine reconcilierea,
foştii torţionari trebuie supuşi justiţiei. Prin
justiţie nu înţeleg doar proceduri legale, ci şi
condamnarea morală a foştilor criminali.
Dacă indivizii şi‑ar pierde orice punct de
referinţă axiologic, ei n‑ar fi capabili să gă-
sească drumul către templu, către biserică.
Ei ar fi, aşa cum a spus‑o cândva poetul
polonez Aleksander Wat, copii în ceaţă.
Bărbaţii şi femeile Revoluţiei Ruse, acest
eveniment al istoriei mondiale impecabil
explorat de Leon Aron, au fost în căutarea
unei busole morale şi politice pe care au gă-
sit‑o. În pofida exasperărilor, dezvrăjirilor şi
abandonurilor post‑1991, a existat ceva cu
adevărat sublim în acea redescoperire a li-
bertăţii, demnităţii şi onoarei. Cartea lui
Leon Aron reuşeşte să reînvie în chip mag-
nific ceea ce Hannah Arendt numea comoa-
ra pierdută a tradiţiei revoluţionare.
n

Premiile Muzeului Naţional al Literaturii Române

J uriul Premiilor Muzeului Naţional al

Literaturii Române (ediţia a XII-a), for-
mat din acad. Eugen Simion, prof. univ. dr.
Mircea Martin, prof. univ. dr. Ioan Cris-
tescu, în urma deliberărilor a decis acordarea următoarelor pre-
mii:
1. Premiul Perpessicius – ediţii critice: se acordă ediţiei Pompiliu
Constantinescu. Opere. Volumele I-II, coordonată de Mihaela
Constantinescu-Podocea, Editura Fundaţiei pentru Ştiinţă şi
Artă, 2019.
2. Premiul Şerban Cioculescu – pentru critică literară: Domnu-
lui Ion Vlad.
3. Premiul Petru Creţia – filologie clasică: se acordă ex-aequo:
Doamnei Andreea Ştefan pentru volumul Flavius Arrianus şi cea
de-a doua sofistică: O perspectivă asupra intelectualilor greci în secolul
al II-lea p. Chr., Editura Universităţii din Bucureşti, 2019; şi
Doamnei Florentina Nicolae pentru contribuţia la realizarea
ediţiei Dimitrie Cantemir. Opere, în Colecţia „Opere Fundamenta-
le”, Editura Fundaţiei pentru Ştiinţă şi Artă, 2019.
4. Premiul Tudor Vianu – pentru teoria literaturii şi a culturii:
Doamnei Marta Petreu.
5. Premiul Alexandru Piru – pentru încurajarea tinerilor cerce-
tători: se acordă ex-aequo: Domnului Ştefan Firică pentru volu-
mele: Autenticitatea, sensuri şi nonsensuri. Teorii româneşti interbelice
în contexte europene, Editura Tracus Arte, 2019 şi Strategii ale (de)
construcţiei identitare în proza românească interbelică, Editura Mu-
zeul Literaturii Române, 2019; şi Doamnei Anca Haţiegan pen-
tru volumul Dimineaţa actriţelor, Editura Polirom, 2019.
6. Premiul G. Călinescu – pentru întreaga activitate: Domnului
Sorin Alexandrescu.
7. Premiul E. Lovinescu – pentru promovarea limbii şi literaturii
române în străinătate: Doamnei Marija Nenadić-Zurka.
8. Premiul Titu Maiorescu – pentru proiecte culturale majore:
Nu se acordă.
9. Diplomă de Mecenat: Domnului Mircea Mihăilescu,
Domnului Dan Pavăl.
n

Anul XXXI, nr. 12 (367), 2020 • 11


Proză
Radu Cosaşu
(tablă de materii)
Dan Gulea
J urnalistul este per-
manent asaltat de infor-
maţii, de hiperinformaţii,
despre cele mai nesemni-
ficative evenimente din
toate colţurile pământu-
lui; se află în centrul unei
bule, cum se spune acum,
informative, care se ros-
togoleşte, repetând, pre-
cum un buletin de ştiri de la o televiziune
de ştiri, cele mai importante şi neimportan-
te titluri la intervale regulate; poţi auzi (şi
vedea) ce se întâmplă şi ce s‑a întâmplat, le
sesizezi iar şi iar, ce e nou şi ce e vechi, ce e
de pe net şi ce nu e. Fidel devizei viaţa e o
poveste, Radu Cosaşu urmăreşte, revine şi
reia (în Anti‑damblale, Polirom, 2018) cele
mai semnificative momente ale sale, fericite
au ba, într‑o naraţiune care începe şi se ter-
mină oriunde – dar mai ales în a doua ju-
mătate a secolului XX.
Insesizabila graniţă dintre ridicol şi grav,
dintre sistematic şi aleatoriu, cuprinsă în
amănuntul semnificativ, în nodul de la cra-
vata de purtat la căsătoria bunicii – pentru
care nepotului i se ceruse mâna, fireşte –, în
raftul de bibliotecă din casa unor faimoşi
ilegalişti care se mai dedau la câte un poke-
raş, în figura lui Popescau (sic!), gambleurul
hipodromului, cu un frate transfugit în Re-
gatul Unit – scene sau fapte ale acelei com-
prehensive istorii culturale postbelice.
Supravieţuirile sale, mărturisiri complete
pe terenul ficţiunii, făcute între 1973 şi mai
an (cea mai recentă ediţie este din 2014),
arată timpul formării, permanent rescris,
începând cu Şcoala de Literatură şi figurile
sale, descriind o generaţie, cu Florin Mugur
– autorul proletcultist care se reinventează,
căutând „momentele de fericire“, cu Teodor
Mazilu, dramaturgul epocii, cu acidul Luci-
an Raicu – personaje recurente în acest flux
de amintiri, alături de marii autori ai epocii:
Marin Preda, cel care testimoniază despre
supravieţuitor, Zaharia Stancu, boierul abso-
lut, câinosul Arghezi („venind la microfon,
sprijinit de baston şi de braţul fiului, decla-
rase că nu vorbeşte până nu vine şi lebăda de
la Cluj, orbul de la Bucureşti, Doamna lăsa-
tă să moară, ca o necunoscută, scriitori pe
12 • APOSTROF
care niciun anticar nu îndrăznea să‑i vândă
(...) era câinos cel mai mare poet al poeţi-
lor“), surprinşi, unii, în mijlocul rotiţelor
culisante ale congresului scriitoricesc din
1956. Un eveniment epocal pentru „adevă-
rul absolut“ despre literatură, pe care îl glă-
suieşte protagonistul, atrăgându‑şi, încă o
dată, palmele partidului şi trimis la margine
ani peste 10.
Veritabila istorie a literaturii are o trăsă-
tură specifică, dulce şi amară, comică şi
tragică în acelaşi timp, pe care Radu Cosa-
şu o condimentează cu o istorie a cinema-
tografului, de la filmele mute până la ges-
turile secolului XX, cu o istorie a fotbalului
şi a politicalelor, cu o istorie a faptului di-
vers în cheile sale absurde. Punctul de ple-
care: povestirea Bombea, unde un răcan
ajunge în vârful oricăror ierarhii în mod nu
prea ortodox; regula de aur a textului: să
nu se pronunţe acel c...uvânt decât o singu-
ră dată (spune Preda, cititor al lui Cosaşu).
Sentimentul borgesian al lui Cosaşu
(„fiecare intră şi coboară dintr‑o carte“)
poate căpăta uneori nuanţe localizabile, prin
portrete de cineaşti, precum cel al lui Toma
Caragiu, dar şi prin elogiul industrializării
comuniste în filme sau rânduri documenta-
re (de la Bicaz la şantierele navale ale patriei,
Agnita, Salva‑Vişeu etc.), prin encomioanele
Nicolae Ţic şi chiar Teodor Mazilu („a dat
multora impresia că ar fi un proletcultist,
dar i‑a înşelat“), printr‑o atitudine specială
faţă de ecranizarea Desfăşurării, privită ulte-
rior cu circumspecţie („era un film cu ade-
vărat sărac“). Scriitor al concretului, scenele
suprarealiste (de a căror poetică Radu Cosa-
şu este indiferent în literă) creează acea ne-
voie de introspecţie, precum „ouarul pe care
lucrătorul de la tipografie îl foloseşte cu
aplomb nu chiar proletar“, precum dragos-
tea într‑o garsonieră de lângă stadionul „23
August“, în după‑amiaza când se fac repeti-
ţii pentru spectacolele omagiale, vocile de la
megafon cerându‑le mulţimilor să execute
anumite mişcări: „Astea nu‑s urale, «Tudor
Vladimirescule»! Ăsta nu‑i entuziasm, de-
ştepţii de la «Stalin»! «Leniniştii» n‑au mân-
cat azi? Păi ce facem aici?“. Oricând realitatea
se poate descompune în fragmente, fâşii de
material sau pixeli ori piese dintr‑un (L)
EGO secund, mai pur, aşa cum destructu-
rează – exemplu favorit al autorului – Stan şi
Bran lumea prin care mai trec.
În textele sale, ce se privesc unele pe alte-
le, Cosaşu (se) comentează permanent; îşi
analizează, în pagini memorabile, volumul şi
articolele scrise sub pseudonimul realist‑soci-
alist Radu Costin (Supravieţuirile 2. Armata
mea de cavalerie), de la începutul anilor 1950;
îşi redistribuie textele, în noile alcătuiri, in-
tervenind stilistic. Bombea, de pildă, apare în
1966 (Omul după 33 de ani scapă), în Supra-
vieţuiri (I, 1973), precum şi în – importantă
cliticizare pentru stilistul Cosaşu – în Supra-
vieţuirile 2. Armata mea de cavalerie (2011).
Compune şi reia secvenţe intitulate „biblio-
grafie” (cu completarea: „de mână“ sau „de
tipar“) sau addenda (Viaţa ficţiunii după o
revoluţie, 2016), pe care le repartizează, cu
scop eminamente ilustrativ, la finele unor
capitole din Supravieţuiri. Scrie o poezie na-
rativă, cu suspans, cuplete, teatru, nuvele sau
proză scurtă (atribut care nu îi poate fi ne-
gat), autobiografie şi limerickuri.
Anti‑damblale, cea mai recentă corsi e
ricorsi (2018), adună în special mirările din
„vieaţa unui extremist de centru“ de la Di-
lema (veche‑veche), în centrul cărora se pla-
sează „O dambla în toată puterea cuvântu-
lui”, peregrinare de inspiraţie moscovită
– text apărut, cu alte titluri, în Autodenun-
ţuri şi precizări (2001) sau în Supravieţuirile
6. În jungla unui bloc de gheaţă (2007); este
un exemplu exersat cu „O cerere“ (adresată
odinioară lui Camil Petrescu, pe care un
foarte foarte june autor, de ani 7, l‑ar coop-
ta la o revistă de sport), text ce încheie arti-
colele nouăzeciste din Fotbal plus ai mei şi ai
noştri (2017), după ce apăruse în 1987, în
2009 (Sonatine) şi (nu etcetera!) 2011 (Su-
pravieţuirile 1. Rămăşiţele mic‑burgheze).
Ceea ce e specific jurnalistului devine
poetică generală, expusă într‑o introducere
despre „tot ce e mixaj şi montaj în textele
mele, cu care înţeleg să trăiesc onest din ce
am scris”; şi aici, dar şi altădată (de pildă, în
tabelul cronologic al Operelor de la Editura
Polirom, 2009‑2014, unde vorbeşte despre
„o nouă lectură în sensul clasic al unei «edu-
caţii sentimentale», dar şi postmodern, al
autoficţiunii despre care nu ştiu nimic seri-
os“) – sunt „revizuiri de expresie, nicicum
de fond“. Unele schimbări – de reglaj, care
spune totuşi mai mult decât arată – de la o
caricatură la o profesiune de credinţă: după
ce a declarat în amintitul tabel cronologic că
a „rămas marxist de nuanţă Groucho”,
acum, în Anti‑damblale, este „marxist inclu-
siv (s.m.) de nuanţă Groucho“. Şi, în acest
joc al definirilor, al identităţilor, pe care l‑a
cam jucat în doi (uneori în trei – sau în câţi
vrei), se regăsesc „Lucidităţile de bucureş-
tean universal“ (2010): „Înainte de a fi evreu
sau creştin, problema, în România, pentru
un intelectual, e cum să fie democrat într‑un
stat în care libertatea e un nume emfatic dat
unui limbaj politic, sentimental, religios, cu
inspiratoare aspecte bonome“.
Cu această metaforă mare cât toată via-
ţa, Radu Cosaşu scrie, crud şi neabătut, la
tabla sa esenţială de materii, cu concepte,
invenţii lexico‑semantice, titluri, autori,
public, popor:
Fragedie – fraged – tragic – hazotragic
– Agnita – Radu Costin – un Oscar –
Rohrlich – pseudonim – Belphegor, co-
mentator de fotbal – mătuşologie – Un
film cu o fată fermecătoare – (Margareta
Pâslaru) – Teodor Mazilu – proletcultism
– mic‑burgheza şi calamburgheza – Supra-
vieţuirile – Jules Verne – stanbranism –
Bi‑caz? – Logica, 1985 – Pele & Mozart –
legătura mea superioară de partid – tot ce
ştergi – Marin Preda, monşerul – O noapte
furtunoasă (Jean Georgescu) – fiinţa cara-
gialo‑eminesciană – bogzian – am fost vic-
tima mea – ficţionarul neorealist – insula
lui Sanchi Panza – pockeraşul – hipodro-
mul – a o întoarce ca la Ploieşti – pariul
austriac – pedigree: Trafalgar, Starling,
Babuşca, Macadam – ordinea simplă –
eventul – Bombea – opiniile lui Voltaire
despre propriile opinii – bibliografie de
mână – şi de tipar – „adevărul integral” –
sînt cinstit, cosaşule, conaşule, ocnaşule –
felaţia, un procedeu contrarevoluţionar – a
trăi comic şi tragic deodată – Şema Israel şi
Tatăl nostru – darul meu de a inventa ceea
ce trăisem şi de a trăi ceea ce inventam –
Şcoala de Literatură – Aşa s‑a călit oţelul –
gărgăuni – amorul livresc la telefon – şi în
tren – ştiinţa literaturii – autodidactice –
burghezia de partid – dependenţe anale –
tipologii de ştabi – octogeneralizându‑se –
cu acel adverb caracteristic celor care, întru
mulţi ani, schimbă – spre non‑agenariat.
n
 In memoriam

Keith Hitchins
(1931‑2020)
Radu Mârza

P e K eith Hitchins l‑am cunoscut cu mai

bine de 30 de ani în urmă, prin cărţile
din biblioteca părinţilor mei. Era vorba de
primele sale contribuţii la temele istorice
româneşti: Studii privind istoria modernă a
Transilvaniei (Cluj, Ed. Dacia, 1970), Cul-
tură şi naţionalitate în Transilvania (Cluj,
Ed. Dacia, 1972), Orthodoxy and nationa-
lity. Andrei Şaguna and the Romanians of
Transylvania, 1846‑1873 (London, Har-
vard University Press, 1977), Conştiinţa
naţională şi acţiune politică la românii din
Transilvania. Vol. I. 1700‑1868 (Cluj‑Na-
poca, Ed. Dacia, 1987) (vol. II. 1868‑1918
avea să apară în anul 1992). Din unele din-
tre aceste cărţi am învăţat ca student şi
mi‑au plăcut atunci câteva aspecte pe care
aveam să le apreciez de atunci înainte: clari-
tatea expunerii, prezentarea echilibrată, lip-
sa de partizanat. Fără să ştiu atunci, acele
cărţi ale lui Keith Hitchins au fost printre
primele mele lecţii de metodă în ale scrisu-
lui istoric. Apoi, l‑am cunoscut prin poveş-
tile profesorului meu Pompiliu Teodor,
care vorbea întotdeauna foarte frumos şi cu
entuziasm despre istoricul american. Mulţi
ani mai târziu, aveam să‑l cunosc personal.
De‑a lungul timpului şi cu premisele de
mai sus, l‑am urmărit pe Keith Hitchins, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică de la text, a publicat o operă de rezistenţă şi de
cu preocupările şi cărţile sale. Cu bogatele Bucureşti, care a publicat, de asemenea, mare importanţă pentru istoria modernă
sale cunoştinţe de limbi central- şi est‑euro- ediţii şi traduceri ale unora dintre cărţile românească: Rumania 1866‑1947 (Oxford,
pene, dar şi orientale, Keith Hitchins a fă- sale chiar în limbile engleză, franceză, ger- Clarendon Press, 1994); doi ani mai târziu
cut parte din competitiva lume universitară mană. În timpul regimului comunist, Kei- publica The Romanians, 1774–1866 (Ox-
americană, fiind profesor la prestigioasa th Hitchins a putut călători de câteva ori în ford University Press, 1996), ambele cărţi
University of Illinois şi s‑a dedicat istoriei România, a cunoscut locuri, oameni, a cu- fiind traduse şi publicate (în mai multe
Europei Centrale şi de Est, spaţiului sovie- noscut îndeaproape mişcarea istoriografică ediţii) la Editura Humanitas. În cele din
tic şi Asiei Centrale. În anii 1960, îi apar românească, în general a fost unul dintre urmă, Keith Hitchins a publicat o sinteză
primele contribuţii la istoria românească, cei mai buni cunoscători – din afară – ai de istorie generală românească: A concise
dedicate mişcării naţionale româneşti din României. În arhivele româneşti (şi nu nu- history of Romania (Cambridge University
Transilvania (secolele XVIII‑XIX). În para- mai) a adunat un vast material documentar Press, 2014). Toate aceste cărţi au făcut
lel cu publicaţiile de la prestigioase edituri pe care şi‑a construit cercetările istorice şi din Keith Hitchins o autoritate incontes-
americane sau vest‑europene, în anii 1970 lucrările. tabilă în istoria românească şi un apropiat
îi apar traduceri la Editura Dacia din Cluj, După 1990, legăturile sale cu România sincer şi generos al istoriografiei româ-
rod al bunelor sale relaţii cu lumea univer- s‑au consolidat, fiind adeseori prezent la neşti. Aceasta l‑a primit cu bucurie pe is-
sitară clujeană, în special cu Pompiliu Teo- conferinţe, manifestări ştiinţifice şi, mai toricul american în rândurile ei, fiind ales
dor. O sumară investigaţie asupra oricărui ales, lucrând neîncetat. Cercetările sale des- membru de onoare al Academiei Române
catalog de bibliotecă serioasă de istorie ro- pre istoria românilor din Transilvania în şi primind titlul de „Doctor honoris cau-
mânească îţi relevă numeroasele sale publi- epoca modernă fac din Keith Hitchins un sa“ al mai multor universităţi româneşti,
caţii pe teme româneşti: cercetări despre autor de referinţă pentru orice nouă cerce- prima fiind Universitatea Babeş‑Bolyai
raporturile dintre cultură şi confesiune, is- tare dedicată acestui subiect. Datorită exce- (1991), alături de universităţile din Alba
toria ideilor, publicarea de documente şi lentei sale cunoaşteri a României şi a istori- Iulia, Sibiu şi altele.
corespondenţă, cercetări (moderne pentru ei româneşti, a fost solicitat să scrie sinteze. La final, trebuie să‑i mulţumesc (mul-
nivelul de atunci al istoriografiei româ- Întâi, a participat alături de Mihai Bărbu- ţumim) lui Keith Hitchins pentru cele
neşti) despre tema dificilă a „conştiinţei lescu, Dennis Deletant, Şerban Papacostea aproape şapte decenii dedicate istoriei ro-
naţionale“, chiar şi o lucrare pe un subiect şi Pompiliu Teodor la redactarea Istoriei mâneşti. Sit tibi terra levis.
mai puţin frecventat de istoriografia româ- României (Bucureşti, Ed. Enciclopedică, n
nească: The nationality problem in Aus- 1998, 620 p., lucrare reeditată de mai mul-
tria‑Hungary. The reports of Alexander Vai- te ori). Aici, Keith Hitchins a scris partea a
da to Archduke Franz Ferdinand’s chancellery III‑a, Desăvârşirea naţiunii, şi a contribuit
(Leiden, 1974). astfel, alături de nume mari de istorici, la
La finalul anilor 1980, câteva dintre redactarea celei mai bune sinteze de istorie
cărţile sale reprezentative au fost traduse la românească de după 1989. În acelaşi con-

Anul XXXI, nr. 12 (367), 2020 • 13

 tere la reguli de ritual, de morală, de filozofie,
cu referiri la viaţa zilnică) nu sunt altceva decât
paradigmatice deschideri meditative asupra
sensului existenţial perceput ca dinamică a fi-
rii: „timpul are grijă să treacă/ pietrele au grijă
să moară/ iubita are grijă să plângă/ oasele îmi
păstrează memoria“. Cuantică este tocmai
această percepţie esenţială a lumii în care şi pe
care poetul o trăieşte funciarmente într‑un ce-
remonial de sacralitate diurnă: „a mă trezi/ în
fiecare dimineaţă/ a privi realitatea/ cu liniştea
şi resemnarea necesare/ a nu‑ţi cunoaşte chi-
pul/ (întâmplări repetate/ niciodată la fel)/ a
cânta cu limba tăiată/ despre frunza căzută/
despre iarba ţepoasă/ despre râul de nouri când
negri când trişti/ a intra în sala distrusă de me-
lancolie/ a privi/ la masa înnegrită de pustieta-
te/ ogorul închis al inimii ce nu mai bate/ (– o
trepidaţie/ mână somnul spre/ arcurile dimine-
Poezie ţii –)/ ceremonii/ spectacole în clar obscur şi
roşu/ par un adevărat subiect metafizic“ (Sutra
a şasea).
Există în toată această poezie o anume
stare nostalgică în care contemplaţia e mereu
Decantarea vitalismului una a propriului interior, a conştiinţei de sine
şi, mai cu seamă, a sufletului bulversat de ma-
tragic nifestarea primară a fiinţării („prin noapte vi-
ne cu paşi de umbră/ sufletul“). De aici tonul
elegiac, de subterană, al percepţiei lumii, de
Constantin Cubleşan aici trăirea în halou romantic a emoţiei şi deo-
potrivă a conştientizării trecerii dramatice a
Î ntreaga creaţie poetică
a lui Cassian Maria Spiri-
don este o erupţie, bine
vieţii: „oricum/ trebuie cumva să trăim/ tre-
buie cumva să ne ţinem/ cu dinţii/ de aceste
firave/ fără cusur/ inutile săgeţi de lumină/
temperată, de vitalism şi o înveninate de muzica mută a/ substanţei/ tre-
decantare tragică a trăirilor buie să iradiem particulă cu particulă/ energie
interioare. Antologia recen- şi/ deznădejde“ (Drumul spre eşafod). E o cuan-
tă, O sută şi una de poezii tă ce frizează metafizicul, implicând în cuge-
(Editura Academiei Româ- tare o filozofie de sorginte eminesciană: „în
ne, Bucureşti, 2020), în- nesfârşitul timp şi/ necuprinsul spaţiu/ nu to-
dreptăţeşte în totul ideea că tu‑i întîmplare/ precaritate goală/ ci toate‑s cu
nu fragmentarismul, nu ju- putinţă/ de la soartă/ în împlinirea timpilor/
decarea în parte a fiecărui volum editat în – nimic din ce este/ nu mă exprimă/ nu‑i de la
timp, de la debutul cu Pornind de la zero (1985) mine/ dar fără mine nu există –/ totul vine/
la, să zicem, Poeme în balans (2013) şi de acolo sporind noaptea astrală/ în toată nepăsarea/
încoace, dă adevărata măsură, imaginea reală materiei ca stare/ când vrei să înţelegi întregul
asupra vizionarismului său particular, ci asu- lumii rost/ când vrei rostogolirii să‑i dai sens/
marea întregului discurs ca o unică şi profundă te‑ntreabă/ oare iubim destul/ pentru a trăi“
respiraţie lirică, în „trecerea sufletului prin sa- (Moartea treptată). Atitudinea e tipic romanti-
bie“, în „trecerea minţii prin/ rigorile poeziei că. Un romantism, însă, trecut prin grila
filozofiei teologiei“ a „vuetului vieţii“ pe care postmodernismului cultivat şi el cu discernă-
„întâmplarea“ i l‑a aruncat „în braţe”. Cuanta mântul acut al asumării transcendentului ca
şi sutra ca repere obsedante ale acestei expri- dimensiune existenţială: „mărşăluim/ o arma-
mări (cuanta – în sensul de cantitate, cea mai tă de mercenari/ pe căile nopţii// Doamne/ din
mică, de energie radiantă, iar sutra – ca trimi- ceruri/ aprinde candela ta/ să vedem catapetes-
mele/ firul vieţii Tale
Premiile revistei cu mântuire/ smereş-
te‑ne cu generoasa ta
„Convorbiri literare“, 2020 înţelepciune/ aburii
fierbinţi ai Realităţii/
Î n perioada 17‑18 septembrie 2020, a avut loc cea de‑a XXIV‑a îmi clocotesc gruma-
ediţie a Zilelor Revistei Convorbiri Literare. Ediţia Zilelor zul/ aici învăţ/ adese-
Revistei „Convorbiri literare“ s-a desfăşurat online. ori cu nepăsare/ ars
Juriul, format din Cassian Maria Spiridon – preşedinte, Mir- moriendi/ ştiinţă
mortală/ când pentru
cea Platon, Marius Chelaru, Liviu Papuc, Antonio Patraş şi Dra-
veci iubirea s‑a sfârşit”
goş Cojocaru – membri, a decis acordarea următoarelor premii:
(ars moriendi). Nu e
Premiul pentru Debut: Vlad Sibechi pentru Meditaţiile bătrânu- nicidecum o poezie
lui despre libertate, Tracus Arte; Premiul pentru Poezie: Constan- religioasă. Rostirea
tin Hrehor; Premiul pentru Proză: Nicolae Iliescu; Premiul psalmică e mai degra-
„Alexandru Tzigara‑Samurcaş“ pentru istoria mentalităţilor: bă o descătuşare de
Mihai Gheorghiu; Premiul „I.E. Torouţiu“ pentru studii cultu- sine în raport cu eter-
rale: George Achim; Premiul „A.D. Xenopol“ pentru istorie: nitatea („abstras în
Mihail Dumitru Sturdza; Premiul „Al. Philippide“ pentru sfera permanentă a
contribuţii la lingvistica românească: Alexandru Gafton; Pre- vieţii/ cu nenumăra-
miul de Excelenţă: Ioan‑Aurel Pop; Premiul Opera omnia: Mi- te‑i păcate şi‑ntâm-
hai Zamfir; Premiul Naţional „Iacob Negruzzi“ pentru cea mai plări/ colorate// îmi
bună revistă literară: Memoria (director Nicolae Constantinescu); aflu drumul (drum îi
Premiul Naţional pentru Critică „Titu Maiorescu“: Ion Pop. oare?)/ presărat cu cele
Puteţi urmări evenimentul accesând: https://www.youtube.com/ necesare /…/ stau re-
results?search_query=zilele+revistei+convorbiri+literare+2020 zemat/ de un copac/
n (al Veşniciei)/ vis ve-
getal…“ – epistolă lu-
14 • APOSTROF
nară). Viaţa este înţeleasă ca o scurgere nesfâr-
şită, ca un flux continuu al mării, ale cărei
valuri se sparg în risipire la ţărm. E ceva aici
din înţelepciunea fatalisă a Ecleziastului, ceva
din drama destinului neîmplinirii în ideal:
„ah! voi valuri/ neostenite/ nimeni nu v‑a spus/
că la ţărm/ din sufletul vostru/ vor fi într‑o
clipă/ doar câteva boabe/ de spumă/ înghiţite
lacom/ de nisip şi lumină” (Cuante XII). E o
dramatică cheltuire de energii pe care Cassian
Maria Spiridon o revarsă în poemele sale, une-
ori cu un soi de revoltă mocnită („târfa după
care alergi/ Doamna Viaţă“ – Viaţa continuă),
alteori cu o dârzenie, tot aşa, temperată, de-
nunţând nevoia funciară de a domina destinul
fatal: „prin veac să nu ne temem de sfârşit/ pe
toate le‑om cunoaşte/ gloria/ năpasta/ neagra
pustiire/ râsul plin/ sarcastic/ dragostea nătân-
gă şi durerea“ (Cântul celor 13 poziţii astrale).
Chiar moartea e resimţită în ipostaza unui
pustiu lăuntric („lupta contra morţii interioa-
re”) mai înainte de a clama finalitatea ei uni-
versală: „prinşi în timpul unei vieţi/ pline sau
pustii/ călători cu toţii/ încă vii/ ştiu prea bine/
fără a se‑ndoi/ că pe nimeni moartea nu va
ocoli“ (pe nimeni nu va ocoli). Oarecum resem-
nat, contemplă, cu seninătate totuşi, lucrarea
timpului în fiinţa firii, în decăderea ritualică a
acesteia spre acelaşi final implacabil: „toamna
se rostogoleşte/ peste inimi şi frunţi/ a venit
anotimpul/ când frunza aşterne covorul/ pe
drumul străjuit de iluzii/ călcăm mână în mâ-
nă/ agale/ privind peste câmpuri îmbrăcate în/
molatecă haină de brumă// ştiu/ ne aşteaptă
omături/ îngheţul din urmă/ zâmbim/ conti-
nuăm să păşim/ totul e atât de frumos” (mână
în mână). Sub semnul acestei peregrinări exis-
tenţiale ritualice îşi vede, cu nostalgică şi tan-
dră emoţie, însăşi cheltuirea fatală a dragostei:
„ce simplu ar fi să plecăm/ din iubire/ ca doi
călători/ rămaşi singuri/ în faţa celui care nu
mai ştie/ a ridica din umeri/ (asta să fie o dova-
dă!)/ să stai/ cu mâinile găurite/ (pe acolo ai
privit cerul şi ceţurile/ ai privit viitorul/ ca să
afli/ ieşirea din jocul întâmplărilor oarbe/ să
calci spăsit în blânda/ cumplita câmpie a um-
brei/ cine n‑ar spune atunci:/ iubire pentru ce
m‑ai chemat?/ paşii tăi prin viaţă/ de ce m‑ar
cruţa?“ (poem pierdut pe asfalt).
Un tragism interior, submersiv, conduce
întreaga călătorie epopeică („călătorie aposto-
lică” spune Ioan Holban în Prefaţa volumului)
a liricii lui Cassian Maria Spiridon spre esenţe-
le existenţialităţii. O existenţialitate resimţită
ca fatalitate, în faţa căreia îşi clamează, prin
toate poemele, întrebările fundamentale („de
ce există/ ceea ce există”). Discursul e rafinat,
intelectualizat, grav şi patetic în felul său, adu-
când rezonanţe expresioniste trecute prin fil-
trele romantismului ca stare poetică: „ier-
taţi‑mă că încă mai trăiesc/ că‑n fiecare
dimineaţă/ singur/ (la fel de obosit) mă voi
trezi/ iertaţi‑mă că mai respir şi cuget/ (ce
mare lucru? pân’pe acolo)/ şi încă mă mai mişc
prin apele luminii/ purtând o umbră (e drept
cam stingherită)/ iertaţi‑mă că tulbur liniştea
cu ascuţita mea/ singurătate/ dar uneori un
urlet/ printre atâtea şoapte/ împăcate/ e mult
mai nimerit“ (poem metafizic). E şi un singura-
tic aievea în contextul generaţiei optzeciste,
căci personalitatea sa, de un vitalism penetrant
(„vitalitate curioasă“, zice el), se individuali-
zează pregnant, prin tocmai ceremonia gravă a
poetizării stărilor lirice, emoţionale („prins de
ritmul intim al vieţii şi morţii/ ca de big‑ban-
gul cosmic/ ca de fuga invariabilă spre roşu/
pulsez ca un quasar de vertebre şi carne/ în
sufletul viu al materiei“ – despre Antropos),
într‑o meditaţie de profunzime metafizică,
vizionară.
n

Pregătiri
pentru anul universitar 1923/24
şi „naţionalizarea“ Clujului
„O dată cu căldurile verii, mişcarea
studenţească s‑a liniştit. Studenţii
sunt plecaţi acasă, pe la căminuri, unde îi
calmează sfaturile părinţilor, cari ei singuri
pot aprecia în întregime pierderea ce au su-
ferit copiii lor în anul acesta. Studenţii ră-
maşi la oraşe – foarte puţini – îşi văd de
treburi aşa că putem spune că actualmente
nici nu există o mişcare studenţească câtuşi
de puţin pronunţată“ (Înfrăţirea, 5 iulie
1923).
Descrierea idilică a liniştii de peste vară
e făcută într‑un ziar local apropiat guvernu-
lui şi exprimă mai mult o speranţă. Aceea că
tot ce fusese mai greu trecuse, că de‑acum,
sub efectul moralei părinteşti, studenţii îşi
vor revizui atitudinea, conştientizând gravi-
tatea acţiunii lor: un an de studiu irosit. Iar
acest lucru, în mod evident, nu trebuia să se
mai întâmple. Toropeala verii şi lipsa apa-
rentă a vreunei activităţi studenţeşti serveau
şi ca proiecţie pentru o toamnă similară.
Una în care ritmurile academice revin la
normal, asemeni apelor întoarse în vechiul
lor făgaş.
Pentru cei familiarizaţi însă cu agitaţia
intensă în care se găsea o mână de studenţi
în vara anului 1923, sub conducerea lideru-
lui lor, calmul de suprafaţă era iluzoriu, iar
descrierea lui, ironică. Ceea ce pentru unii
(autorităţi de tot felul, profesori, părinţi şi
chiar studenţi) reprezenta scenariul dezira-
bil, anume „revenirea liniştită la cursuri“,
era pentru alţii, dimpotrivă, spaima cea
mare, eşecul suprem, de evitat prin orice
mijloace. Fiecare dintre părţi lucra în pauza
de vară la reuşita propriului plan.
Ceva ecouri ale tumultului recent răz-
băteau însă. De pildă, vestea că au fost
descoperiţi atentatorii împotriva rectorului
Iacobovici, iar „aceştia ar fi trei studenţi
antisemiţi“, dezavuaţi de „studenţimea se-
rioasă care s‑a declarat împotriva atentato-
rilor“ (Patria, 22 iunie 1923). O veste pre-
vizibilă, deşi intens negată de lideri ai
studenţilor.
Sub semnătura aceluiaşi Iacobovici,
rector încă în funcţie la sfârşitul lunii iunie
(mandatul rectorului şi al Senatului pe ca-
re‑l prezida era, în epocă, de numai un an
universitar), apăreau şi noile condiţii de
înscriere în Universitatea din Cluj. Mai
Universitatea din Cluj
Maria Ghitta
precis, înscrierea era precedată, condiţiona-
tă, de un examen, iar acest fapt reprezenta
o premieră absolută. Examenul oral anun-
reprezentarea lor procentuală în totalul po-
pulaţiei ţării. În preambulul acelui text se
spunea: „Ştim cu toţii ce înseamnă acest re-
ţat pentru intrevalul 1‑15 octombrie urma fuz venit din partea Partidului la putere, care
să verifice cunoştinţele candidaţilor la pro- – poate – e cel mai anti‑semit dintre toate
be specifice domeniului ales (litere‑filoso- partidele Ţării. A spera rezolvarea favorabilă
fie, ştiinţe, drept, medicină). Pentru toate din partea celorlalte partide e un non‑sens,
cele patru facultăţi din Universitate deve- ştiind că toate s‑au declarat categoric în con-
neau însă obligatorii şi următoarele materii tra acestei cereri. Ori, mai e o modalitate,
de admitere: Limba română, Istoria româ- chiar legală, pe care şi autorităţile noastre o
nilor, Geografia României. aprobă: să mărim numărul studenţilor ro-
Administraţia universitară satisfăcea mâni şi implicit numărul străinilor va scă-
astfel, cu asupra de măsură, una din cerin- dea, se va micşora în raport cu al nostru.
ţele iniţiale ale revoltei studenţeşti: teste de Evident că e un numerus clausus, însă inter-
limba română pentru admiterea la Faculta- pretat în alt sens, legal, admis de toată lumea
tea de Medicină. Nu numai că proba a fost şi, ce‑i mai mult, instituit cu concursul eficace
extinsă la celelalte facultăţi, dar a şi fost în- al autorităţilor (s.n.)“ (BCU‑„Lucian Blaga“,
soţită de altele, noi, menite toate să verifice Ms. 5993, 2.03.1923.)
calitatea de bun (cetăţean) român a poten-
ţialului student, cel puţin în ceea ce priveşte
cunoaşterea materiilor anunţate. Era încă
un semnal, unul cât se poate de clar, pe
care conducerea instituţiei (şi Ministerul
Instrucţiunii) îl dădea studenţilor, că înţe-
lege şi satisface partea considerată „rezona-
bilă” a programului lor, aşteptând – desigur
– un răspuns în consecinţă al acestora; un
răspuns care să permită instituţiei să func-
ţioneze. Studenţilor li se arăta şi cealaltă
parte a strategiei. După interzicerea, prin
regulamentul din luna mai, a acţiunilor cu
„caracter naţional“ (dar, de fapt, tot mai
„politic“) ale organizaţiilor studenţeşti în
interiorul Universităţii, se deschidea, prin
măsurile anunţate o lună mai târziu, o lar-
gă acceptare a cererilor naţionaliste, în
speranţa obţinerii consensului dorit între
„studenţi“ şi „profesori“.
Noile măsuri privind admiterea în Uni-
versitate făceau parte dintr‑un plan mai
amplu, menit să dea satisfacţie – în mare
parte – studenţilor, fără a le oferi însă ceea
ce nu era de oferit: numerus clausus. Totul în
speranţa obţinerii liniştii necesare. Ideile
care guvernau noua orientare a intrării la Cu alte cuvinte, ceea ce nu le putuse
facultate mai fuseseră însă formulate. oferi „la vedere“, guvernul le propunea
Într‑un manifest dactilografiat, în circulaţie studenţilor „prin intermediari“, în cazul de
în căminul studenţesc încă la începutul lunii faţă „Dl. Prof. Ştefănescu‑Goangă“, cel ca-
martie 1923, un asemenea plan devenea re le‑ar fi expus unor studenţi „liniile gene-
posibil, de vreme ce guvernul refuzase să rale ale proiectului său referitor la aceasta“.
pună în practică reducerea ponderii evreilor Era un plan în doi timpi, sau în două cate-
în învăţământul superior, în proporţie cu 
DOSAR Anul XXXI, nr. 12 (367), 2020 • 15
 Universitate şi asupra certificatelor de ma-
gorii de măsuri. Mai întâi se rezolva pro-
blema cazării, prin alocarea către medici-
nişti a unui nou cămin, care avea să fie „la
toamnă“ „complect amenajat“: „Chestiunea
căminurilor odată rezolvată, vom fi siguri
de preponderenţa covârşitoare a elementu-
lui românesc“ (Ibidem.) O a doua etapă/
parte a proiectului prevedea restrângerea
posibilităţii de înscriere – dar, atenţie! –
numai la Facultatea de Medicină. Fragmen-
tarea admiterii în două intervale de timp,
primul pentru români, al doilea pentru
minorităţi, însoţită de „un examen riguros
la limba şi literatura română, geografie şi
istorie, printre cei care nu au absolvat liceul
românesc“, aveau să asigure succesul obţi-
nerii rezultatului dorit: „Nu e NUMERUS
CLAUSUS, cu toate acestea va fi mai efica-
ce“ (Ibidem.)
Conducerea de la „Petru Maior“ s‑a
arătat – ca de atâtea ori – surdă la propuneri
menite să înlocuiască în vreun fel numerus
clausus; chiar cu ceva considerat mai „efici-
ent“. A păstrat însă documentul între actele
sale, considerându‑l util pentru viitori cer-
cetători!
Propunerile pe care Ştefănescu‑Goangă,
director al căminului, le transmitea studen-
ţilor la început de martie 1923 erau, de fapt,
parte a unui plan de măsuri ce se discuta
intens în acea perioadă în interiorul admi-
nistraţiei universitare şi care avea deja o is-
torie. La 4 ianuarie, acelaşi an, într‑un „co-
municat“ comun al rectorilor şi decanilor
de la universităţile din ţară şi al ministrului
Instrucţiunii Publice, prof. dr. Angelescu,
apăruseră deja ideile ce defineau strategia:
„...2). Cererile studenţilor relativ la Cămi-
nuri şi Cantine vor fi rezolvate în cel mai
scurt timp posibil pentru satisfacerea nevoi-
lor studenţilor. Se va alcătui o lege a Cămi-
nurilor şi Cantinelor dotându‑le cu toate
cele necesare pentru ajutorarea studenţilor,
3). Rectorii şi Decanii au luat cu satisfacţie
cunoştinţă de declaraţiunea Domnului Mi-
nistru de Instrucţiune, că Guvernul va da în
cursul acestui an toate sumele necesare
pentru terminarea clădirilor Universitare
începute; pentru dotarea învăţământului cu
noi localuri de cultură (laboratoare, clinici,
biblioteci etc.), precum şi fonduri pentru
imprimarea revistelor şi manualelor didacti-
ce româneşti (...) 8). În legea Învăţământu-
lui Superior şi cu începerea anului şcolar
1923/24 se va institui un examen de admi-
tere la fiecare facultate; 9). Numerus clausus
pentru studenţii cetăţeni români nu se
poate admite“, 10). Se vor lua măsuri ca
acele cadavre cari nu sunt reclamate de ru-
dele apropiate indiferent de religie să fie
predate sălilor de disecţie. Un regulament
special va preciza aplicarea acestei dispoziţi-
uni la toate spitalele şi institutele medico‑le-
gale“ (Serviciul Judeţean Cluj al Arhivelor
Naţionale, Fond nr. 798, Facultatea de Li-
tere şi Filosofie, nr. 90‑449, 1922‑1923,
copie dactilografiată a comunicatului mi-
nisterial din 4 ianuarie 1923.)
La 2 martie, rectorul Iacobovici le îna-
intează decanilor anteproiectul noului re-
gulament de ordine şi disciplină universita-
ră, cerând să fie dezbătut de urgenţă în
consiliile facultăţilor, iar observaţiile să‑i
fie trimise până cel târziu la 8 martie. Exa-
menul de admitere era considerat a fi unul
din punctele cu deosebire de luat în discu-
ţie. „E necesar să atrageţi atenţiunea cole-
gilor asupra examenului de admitere în
16 • APOSTROF
turitate, cari dau drept de înscriere în facul-
tatea Dv“ (Ibidem.)
Răspunsul venit din partea Facultăţii
de Filosofie şi Litere la acea solicitare e pil-
duitor şi merită o citare ceva mai lungă: „În
trei şedinţe consecutive Consiliul Facultăţii
de Filosofie şi Litere a discutat proiectul de
Regulament de ordine şi disciplină a stu-
denţilor universitari, făcând următoarele
observaţii şi îndreptări. Art.1, alin. 1 e de
dorit să se şteargă cu desăvârşire, pe motiv
că un examen de primire în universitate e
ilegal. Întru adevăr examenul de bacalaure-
at dă un drept legal pentru întrarea în uni-
versitate şi un examen de primire ar înlătu-
ra acest drept, ceea ce nu se poate face decât
pe cale legislativă şi nu e în căderea autori-
tăţilor universitare. Pentru ca absolvenţii
de liceu să între mai bine pregătiţi în uni-
versitate la toate studiile şi cu deosebire la
limba şi literatura, istoria şi geografia naţi-
onală singurul mijloc e inspecţia conştiin-
cioasă a liceeelor româneşti şi străine de
către organele de control ale ministerului şi
mai multă severitate din partea comisarilor,
profesori de Universitate, cu ocazia exame-
nelor de bacalaureat.
Afară de aceea de dorit ar fi să nu ur-
măm politica şcolară a Ungurilor care a dat
rele resultate pentru ei, ci să lăsăm cât se
poate ca străinii singuri să‑şi înţeleagă inte-
resul şi să ceară o instrucţiune temeinică în
studiile aminitite. Sila deşteaptă ură şi îm-
potrivire, ceea ce nu e în interesul nostru.
Dacă examenul de primire ar avea intenţia
de a micşura numărul străinilor în univer-
sităţile noastre, ceea ce nu e de crezut,
atunci mijlocul acesta ar fi cu totul artifici-
al şi malonest, o viclenie cusută cu aţă albă
care n‑are servi spre cinstea nici a examina-
torilor, nici a universităţii, nici a ţării. Ast-
fel, din toate punctele de vedere, examenul
de primire facultatea noastră îl crede nu
numai inoportun şă fără folos, ci chiar pă-
gubitor. Aceasta e părerea unanimă a facul-
tăţii.“ (Ibidem, nr. 298). Zarva naţionalistă
nu acoperise chiar toate vocile. Spre cinstea
ei, „părerea unanimă a facultăţii“ dovedea
luciditate intelectuală, etică profesională,
moralitate şi simţ al dreptăţii, empatie
umană.
Spiritul de negociere politică aflat sub
asaltul tot mai prezent al noului naţiona-
lism a avut însă câştig de cauză. El s‑a re-
flectat în forma finală a Regulamentului,
publicat în 13 mai în Monitorul Oficial, şi
în anunţul rectorului Iacobovici apărut în
Patria la 29 iunie. Chiar şi bursele urmau a
fi obţinute de cei din anul I în urma unui
concurs care consta dintr‑o „probă scrisă şi
una orală asupra uneia din materiile urmă-
toare: limba şi literatura română, istoria şi
geografia română, precum şi din o probă
scrisă şi alta orală asupra oricăreia din ma-
teriile pe cari candidatul le‑a făcut în ulti-
mul an de liceu“ (SJCAN, Fond nr. 798,
Facultatea de Litere şi Filosofie, nr. 1‑100,
1923‑1924, „Regulament pentru acorda-
rea de burse în ţară şi în străinătate“), la fel
şi locurile în cămin (Ibidem, „Examene şi
burse pentru studenţi“, nr. 1 – 1923/24.)
N‑a trecut mult timp până când noile
reguli au fost denunţate în presa locală de
limbă maghiară drept un numerus clausus
mascat, îndreptat mai mult împotriva un-
gurilor decât a evreilor, pentru că cei din
urmă ar reuşi „mai lesne a învăţa româneş-
te“ (Înfrăţirea, 27 august 1923)
DOSAR
Odată puse în aplicare, în prima parte a
lunii octombrie, noile metode de recrutare
a candidaţilor la Universitate şi‑au arătat
eficienţa; adică să reducă mai mult numă-
rul evreilor admişi decât ar fi făcut‑o vari-
anta preferată de liderii studenţilor. Cu sa-
tisfacţia de a le oferi o lecţie celor care s‑au
„legat de numerus clausus neînţelegându‑i
ineficacitatea“, se dădea exemplul strivitor
de la Facultatea de Farmacie. Acolo se pre-
zentaseră 97 de candidaţi, dintre care 50
evrei. După examen, 47 dintre ei fuseseră
respinşi, „neavând pregătirea necesară“; ba
mai mult, cei mai mulţi veniseră din Unga-
ria şi nu aveau „nici idee despre studiile ce
privesc statul român“ (Înfrăţirea, 6 octom-
brie 1923). Părea o demonstraţie triumfală
a eficienţei noului sistem. Numai că acesta
îşi arăta instantaneu şi limitele: risca să lase
Universitatea fără clienţi, oricum fără sufi-
cienţi clienţi. Fapt ce s‑ar fi petrecut rigu-
ros la fel în cazul aplicării mult clamatului
numerus clausus.
La numai câteva zile după acest „tri-
umf“, venea şi vestea că unele facultăţi re-
nunţă la examenul de admitere sau că, pe
baza dreptului la autonomie, îl „suspendă”.
Pe urmele Facultăţii de Drept de la Bucu-
reşti, cea similară din Cluj anunţă o astfel
de măsură. Se constatase că sistemul de
admitere „reduce foarte mult numărul în-
scrierilor, ceea ce, desigur, nu e deloc în
interesul culturii naţionale“ (Patria, 18 oc-
tombrie 1923).
Nu numai cei veniţi din afara ţării s‑au
dovedit incapabili să facă faţă rigorilor im-
puse de o verificare la câteva materii de
bază: „examenele de primire la Universitate
au scos la lumină unele lucruri într‑adevăr
defavorabile. Se povestesc fapte ce trădează
o ignoranţă fantastică“ (Patria, 23 decem-
brie 1923).
N‑a fost uitat nici celălalt pilon al pla-
nului ce urma să crească ponderea studen-
ţilor români: căminul, însoţit de alte mă-
suri sociale, toate menite să compenseze
handicapul mereu invocat – al populaţiei
româneşti din Ardeal, în comparaţie cu
starea materială, statutul social al altor na-
ţionalităţi.
„Populaţia românească din Ardeal nu
este bogată“ (Înfrăţirea, 28 martie 1924) –
constata un ziarist anonim care analiza si-
tuaţia unei categorii formate mai mult din
ţărănime şi o clasă mijlocie dominată de
intelectuali săraci (preoţi, învăţători) –, ea
putea face faţă deci cu greu cheltuielilor le-
gate de întreţinerea unui student într‑un
oraş caracterizat mereu prin „criza locuin-
ţelor” şi „scumpetea traiului“. În multe ca-
zuri, posibila explicaţie istorică, economică,
sociologică pentru situaţia oraşului era
abandonată în favoarea exhibării frustrării
naţionaliste. Devenise un obicei a se com-
para preţurile din Cluj cu cele din alte loca-
lităţi. O face şi un redactor al unui ziar lo-
cal, ajuns la...Sovata. Desigur, şi cazarea, şi
mâncarea sunt mai ieftine decât la Cluj.
Explicaţia e însă interesantă. „La Sovata 80
la sută dintre vizitatori sunt evrei; aceştia
trebuie deci menajaţi. La Cluj, unde lucru-
rile se schimbă, unde patronii sunt evrei iar
publicul creştin, este îngăduit jaful mare“
(Clujul, 8 iulie 1923, p. 3.). Statul interve-
nea însă prin mijloace specifice: burse, că-
mine, casă şi masă la „un preţ foarte redus
în raport cu preţurile din oraş“ (Înfrăţirea,
28 martie 1924.) Din cei 226 de studenţi
aflaţi în Căminul Avram Iancu, 100 erau
bursieri, cu toate cheltuielile incluse.
Noile cămine, promise şi ele în urmă cu
câteva luni, se deschid sau se pregătesc de
deschidere, odată cu noul an universitar.
Dintr‑un interviu cu N. Gane, decanul Fa-
cultăţii de Medicină (locul din care pornise
revolta) aflăm că: s‑a deschis un nou cămin
de fete pe strada Moţilor, s‑au alocat
50.000 lei pentru un cămin deja existent
(banii veniţi de la Ministerul Sănătăţii),
există un nou cămin, de 100 de locuri pen-
tru medicinişti (str. Moţilor, nr. 27) şi ur-
mează a se dechide „un mare cămin pe
strada Babeş“, într‑un local cumpărat de
Ministerul Instrucţiunii de astă‑dată, cu
3.500.000 lei (Înfrăţirea, 14 octombrie
1923). Lista beneficiilor sociale ale studen-
ţimii era completată cu un număr de burse
(30 a câte 600 lei, 20 a câte 200 lei) pentru
fiecare dintre facultăţile din Universitate,
cu manuale şi fonduri pentru litografierea
cursurilor. Totul pentru a „zdrobi insinuă-
rile celor ce‑şi creează arme politice din
nevoile şi lipsurile studenţilor“! (Ibidem.)
Desigur, oricât ar fi încercat, guvernul
nu putea învinge scepticismul şi neîncrede-
rea opoziţiei, nici opri criticile ei. Dinspre
acea parte a lumii lucrurile se vedeau toc-
mai pe dos: „Pentru satisfacerea deziderate-
lor juste ale studenţimii (căminuri, taxe,
laboratoare etc.) nu s‑a făcut nimic, deşi
suntem în pragul deschiderii noului an
şcolar“ (Patria, 26 august 1923). Iar ceea
ce întreprinsese guvernul era profund con-
tradictoriu, în aceeaşi opinie. Introdusese
examenul de admitere la universitate, dar
oprise congresul studenţilor de la Cluj şi pe
cel de la Iaşi, al delegaţilor lor. Ieşirile pu-
blice ale ministerului, care‑şi prezenta mă-
surile la început de an şcolar, nu erau decât
o „reclamă de bâlciu“, iar agitaţiile care
duseseră la pierderea unui an universitar
cădeau în aceeaşi responsabilitate: „vinovat
de aceste agitaţii nu este altcineva decât
guvernul care le‑a încurajat la început, pen-
tru a le împiedica apoi cu brutalitate“ (Pa-
tria, 27 octombrie 1923)
Studenţimea şi situaţia ei deveniseră te-
me politice! Nu doar că mişcarea studen-
ţească se politizase ea însăşi, conturându‑şi
un program de alianţe cu forţe care să‑i
susţină agenda (vezi semnarea unei colabo-
rări cu LANC încă din martie 1923), dar
era motiv de dispută între principalele par-
tide din ţară, între cei aflaţi la guvernare
(liberalii) şi cei aflaţi în opoziţie (Partidul
Naţional în principal, dar şi alte forţe poli-
tice relevante, precum „averescanii“, de
pildă). Acţiunile şi temele studenţeşti deve-
niseră o miză, un subiect în jurul căruia
actorii politici se poziţionau: aderau, susţi-
neau, se distanţau, se „îngrijorau“, protes-
tau etc. Era o temă de neocolit. Şi în acest
sens mişcarea studenţească „ieşise din uni-
versitate“. Se afla în largă dezbatere publi-
că, una ce exceda mediul universitar. Parti-
dele încercau să obţină puncte electorale şi
de simpatie, fiind atente la „temperatura“
chestiunii studenţeşti, neglijând sau igno-
rând complet aspectele problematice, dacă
nu inacceptabile ale acesteia. Erai cu atâta
mai patriot, mai bun român ca politician,
ca partid, ca ziarist, cu cât susţineai mai
mult cauza studenţească sau te prezentai
astel. Nu e vorbă, cei care au făcut‑o n‑au
fost scutiţi şi de experienţa încasării unor
lovituri de bumerang din prea mare grijă
pentru soarta studenţimii.
Se dezvoltă treptat o competiţie în ma-
terie de naţionalism, stimulată şi de mişca-
rea studenţească. Iar reevaluarea temei na-
ţionale avea note particulare în regiune, în
oraş (Transilvania, Cluj).
Atunci când începe să apară – tocmai în
primăvara 1923 – un nou săptămânal me-
nit să reflecte viaţa urbei, îşi spune „Clujul“
şi îşi justifică alegerea astfel: cel care fusese
oraşul patimilor pentru Ardealul românesc
se transformase în urmă cu patru ani în
„Ierusalimul învierii româneşti“ (Clujul, 8
aprilie 1923). Faptul trebuia celebrat mai
apăsat, venise vremea „noastră”. Într‑un
text în care cuvântul „stăpâni“ revine de
mai multe ori pentru a sublinia în mod
dramatic antiteza cu trecutul dureros („du-
rerea noastră milenară“), umilitor („a ne
afla mereu în urma popoarelor conlocui-
toare“), îndelungat („o mie de ani săraci,
fără şcoală“) se exprima în final şi necesita-
tea revanşei, susţinută de realizările celor
„4 ani în care cultura românească a înflo-
rit“: „e timpul să scoatem noi capul“ (Ibi-
dem.). Mileniul trebuia recuperat rapid, iar
cei câţiva ani pare că făcuseră minuni.
Se schimbase ceva în cei câţiva ani de
stăpânire românească în Ardeal! Cel puţin
în precepţia unora dintre locuitori. Acest
semnal venea în mod specific din lumea
urbană, burgheză, care dorea o mai bună
prezenţă românescă în oraşe, şi nu doar la
nivel demografic (pentru Cluj, la 1920,
proporţiile arătau astfel: români 33,8%,
maghiari 49,8%, evrei 13,9%), ci mai ales
economic. Proprietar de librărie, turnătorie
de clopote, fabricant de odăjdii şi obiecte
bisericeşti etc, mai nou deţinător şi al unui
periodic, patronul „Clujului“ voia să‑şi pro-
moveze propriile interese economice, dar şi
să susţină cauza românească. Cele două se
îngemănau foarte bine, aşa că adversarii
trebuiau combătuţi. Problema românizării
oraşelor ardelene (mai ales a celor mari) era
mereu o temă de discuţie, de acţiune, în
întreg interbelicul. Şi implicit o sursă de
naţionalism, de antisemitism, pentru că
acolo, în marile oraşe, erau mai numeroase
populaţii „conlocuitoare“, mai mulţi evrei.
Astfel că cererea studenţilor de a se limita
accesul unei întregi categorii etnice (religi-
oase) la învăţământul superior şi, implicit,
la viitoare poziţii în societate (corespunză-
DOSAR
toare pregătirii superioare) găseau ecou în
rândul celor la fel de dornici în a limita/ex-
clude concurenţa.
Alături de atenţia şi susţinerea constan-
te pe care le va da cauzei studenţilor, săptă-
mânalul va ţine şi o cronică a actualităţii
clujene, în funcţie de propriile domenii de
interes; o cronică a „naţionalizării“ (româ-
nizării) oraşului, din perspectiva micii
burghezii, dar va furniza şi câteva mostre
de percepere a „celorlalţi“. Împreună, ase-
menea subiecte şi maniera de a le trata
ilustrau schimbări de „atmosfera“ în viaţa
urbei.
Se preconiza organizarea unui congres
al francmasonilor la Cluj, la sfârşit de apri-
lie. Oraşul parcă devenise loc de pelerinaj
congresistic. Multe asemenea evenimente
au fost programate sau chiar ţinute în acele
luni din 1923, încă un semn al asaltului
asupra prezenţei publice şi a nevoii de a
exprima mesaje ale diferitelor grupuri etni-
ce, profesionale, ideologice. A fost un prilej
pentru ziar să exprime ceea ce era conside-
rat un lucru bine ştiut („constatat demult”):
acela că „ungurii şi evreii sunt uniţi în Ro-
mânia“ şi că în Ardeal „francmasoneria e
reprezentată numai prin evrei şi magnaţi
unguri“ (Clujul, 22 aprilie 1923.) O con-
cluzie similară (privind funcţionarea unei
identităţi culturale comune maghiaro‑evre-
ieşti) e etalată şi de discutarea problemelor
şcolare ale comunităţii izraelite din Cluj,
atunci când guvernul, la mijlocul anilor
’20, începe să solicite înlocuirea treptată a
limbii de predare – maghiara – din cele
patru licee evreieşti înfiinţate în Ardeal
după 1918 (Clujul, 8 iulie şi 15 iulie 1923.
Desfiinţarea birourilor de încartiruire (care
obligau pe proprietari să găzduiască, în
anumite condiţii, cu chirie controlată, pe
funcţionarii statului şi militari) e calificată
drept „o lovitură de graţie“ dată „români-
lor din oraşele ardelene şi în special din
Cluj“, care aveau, evident, proprietari mai
ales unguri şi evrei, în calitatea lor de chiri-
aşi (Clujul, 1 iulie 1923). Pentru românii
nou‑veniţi în oraş, locuirea continua să re-
prezinte o problemă, chiar şi după cei câţiva
ani trecuţi de la instalarea administraţiei
româneşti, iar de‑acum îi pândea pe mulţi
dintre ei pericolul de a fi la mâna proprieta-
rilor minoritari. Reacţiile la acea măsură au
şi dus la revenire asupra ei. Câteva luni mai
târziu (octombrie), vine vestea despre reîn-
fiinţarea oficiilor de încartiruiri (Clujul, 21
octombrie 1923)
Că se crease o simbioză de aspiraţii în-
tre studenţi şi micii întreprinzători români
stă dovadă şi anunţul – aproape înduioşător
– al înfiinţării uniunii pantofarilor români
din Cluj, cu „scopul de a dezvolta industria
românească şi a feri pe români de specula
evreiască”; asociaţia se angaja „să lucreze
pentru studenţi cu preţuri reduse“ (Clujul,
22 iulie 1923)
Construcţia unei catedrale ortodoxe n‑a
fost doar motiv de satisfacţie naţională în
oraş, ci şi obiectul unui intens scandal de
presă, a unei adevărate campanii pe care
„Clujul” o poartă timp de săptămâni, pen-
tru a împiedica o „oroare“: încredinţarea
ridicării lăcaşului „tocmai unei firme evre-
ieşti cu sediul la Cenăuţi” (Clujul, 17 iunie
1923). Mai mult, pentru a amplifica „îm-
pietatea“, aceasta „ar fi concesionat, la rân-
dul ei, diferitele opreraţiuni, etape de con-
strucţie unor întreprinderi locale, din Cluj

Anul XXXI, nr. 12 (367), 2020 • 17
 Numai că „socialistul” trecuse de‑acum
sau Oradea, ale căror proprietari sunt ma-
ghiari doar cu numele” (Evrei, se subînţele-
ge; de aici am putea deduce că măcar ma-
ghiari de erau, tot ar fi fost mai bine...)
Atacul a avut succes. După câteva asemenea
articole, şi în urma unor reuniuni succesive
ale Consistoriului ortodox, hotărârea iniţi-
ală a fost abrogată şi înlocuită cu cea în care
„concesiunea s‑a dat dlui arhitect Ieremia
de la Bucureşti”, fiindu‑i în prealabil puse
firmei evreieşti „unele condiţiuni pe care
nu le‑a putut accepta“ (Clujul, 8 iulie 1923)
Şantajul naţionalist public a avut efect,
cu atât mai mult cu cât era legat de un im-
portant edificiu religios, menit să schimbe
nu doar arhitectural, ci şi intens simbolic
peisajul oraşului. Era o dovadă clară a fap-
tului că existau situaţii în care o banală lo-
gică (economică, în cazul de faţă, a celei
mai bune oferte) putea fi înlocuită de forţa
„argumentului” naţionalist. A fost „naţio-
nalizată” astfel construcţia catedralei şi s‑a
evitat, totodată, construirea lăcaşului
„creştin” de către „necreştini“. În limbajul
ideologic care se insinua treptat, această
antiteză creştin‑necreştin tindea să fie rea-
dusă în atenţie, să fie revalorizată. (Vezi
insistenta referire la studenţii creştini versus
necreştini).
Printr‑un asemenea proces, de naţiona-
lizare, a trecut şi conducerea locală a barou-
lui. Aflată încă de la începutul constituirii
noilor structuri organizatorice de după
1918 în dispute între personalităţi influente
şi facţiuni conduse de acestea, „zarva avoca-
ţilor din Cluj“ a cunoscut un prelungit epi-
sod de apogeu în vara‑toamna‑iarna 1923.
După ce alegerile au fost câştigate de facţiu-
nea condusă de dr. Dionisiu Pop, tabăra
adversă, avându‑l în frunte pe dr. Valer
Roman, reproşează că victoria a fost posibi-
lă cu ajutorul „minoritarilor“. „Aceşti dom-
ni au fost aleşi parte cu voturile Românilor,
parte cu voturile minoritarilor şi dealtmin-
teri minoritarii formează majoritatea covâr-
şitoare, astfel încât puteau alege şi un barou
curat minoritar!“ – argumentează unul din
membrii baroului, adăugând şi motivul
respingerii celuilalt: „corpul advocaţial nu
voia să aleagă în fruntea sa pe socialistul dr.
Valer Roman“ (Clujul, 27 mai 1923).
18 • APOSTROF
în altă barcă ideologică şi va duce în cele ce
urmează o aprigă bătălie pentru naţionali-
zarea baroului, ajutat şi de un membru al
aceleaşi familii de idei, dr. Amos Frâncu.
„Naţionalizarea“ însemna în acest caz ex-
cluderea minoritarilor din structura locală
de conducere a baroului, adică din Consi-
liul acesteia. În înfruntarea dintre cele două
tabere s‑a recurs la un întreg arsenal...
„avocaţial“: greve, adunări generale convo-
cate, suspendate, întruniri în paralel ale
grupărilor care îşi declarau victorios pro-
priul candidat, contestări la Uniunea avo-
caţilor din România (care dă câştig de cau-
ză taberei „româno‑maghiare“, cum era ea
denumită de adversari!) etc. Nici măcar ar-
bitrajul – legal – al conducătorilor de la
Bucureşti ai breslei n‑a fost acceptat, fiind
„bătut“ de noul criteriu care se afirma tot
mai mult, în atâtea domenii: „Avocaţii ro-
mâni din grupul distinselor personalităţi,
ale dlor dr. I. Suciu, dr. A. Frâncu şi dr.
Valer Roman au hotărât să continue opozi-
ţia şi să o extindă în întreg Ardealul. Sen-
tinţa de miercuri dela Bucureşti o socotesc
nulă, iar naţionalizarea baroului din Cluj
definitivă“ (Clujul, 22 iulie 1923) Nu e de
mirare că pe acele „distinse personalităţi” le
vom regăsi în noi forme de organizare, gata
să valorifice suflul nou de naţionalism.
Vechiul sistem de partide era concurat
de forţe politice noi, toate alergând pe pista
„noului naţionalism” şi aflate în diverse
stadii de constituire; nu erau (încă) partide
sau evitau să se numească astfel.
O primă astfel de iniţiativă se înfăţişa
public la început de septembrie, înainte de
începerea noului an universitar. Fără să fie
neapărat o organizaţie de tineri, avea mesaj
şi pentru studenţi. Ea reprindea viaţă din
iniţiativa „legionarilor din fostele gărzi na-
ţionale din 1918 şi 1919“, se numea „Frăţia
de Cruce“ (se constituise cu avânt în vara
anului 1919, intrând însă apoi în recul) şi
era condusă de dr. Amos Frâncu, devenit de
curând decan al baroului (cel puţin în vizi-
unea sa) de Cluj. După cum observă şi cel
care dă vestea, noul „suflu naţional“, „care a
pătruns în timpul din urmă peste tot, a dat
organizaţiei dlui dr. Amos Frâncu o nouă
justificare, care a fost deplin înţeleasă de
DOSAR
conducătorii ţării“ (Înfrăţirea, 10 septem-
brie 1923) Cu alte cuvinte, noua întreprin-
dere se făcea cu voie de la „stăpânire“, având
susţinerea ministrului de război, a generali-
lor Moşoiu şi Răşcanu, care îşi dăduseră
„agrementul lor ca în cadrul Frăţiilor de
Cruce să se înfiinţeze legiuni de tir şi sport
în contact cu armata“. Unele dintre aceste
legiuni urmau a se înfiinţa „printre stu-
denţi“. Se preconiza organizarea în terito-
riu, prin apelul la şefii posturilor de jan-
darmi care urmau să recruteze legionari în
fiecare localitate (comună), iar dintre ei se
alegea un şef. Aceştia îşi desemnau apoi un
şef de plasă, „întrucât se poate ofiţer activ
sau în rezervă”, şi „numai în lipsă unul din-
tre intelectuali“ (Înfrăţirea, 15 septembrie
1923). În sfârşit, şefii de plasă îşi vor alege
un şef de judeţ, care se va prezenta la preco-
nizatul congres de la Cluj, acolo unde s‑ar fi
făcut instruirea acelor delegaţi din toată re-
giunea Ardealului; aşadar, o organizaţie cu
caracter naţional‑militar‑regional. Desigur,
pentru cei familiarizaţi cu viitoarea structu-
ră organizatorică a ceea ce se va numi „Le-
giunea“, coincidenţele de denumire şi de
ierarhie sunt mai mult decât semnificative
(acolo „Frăţiile de Cruce“ vor fi rezervate
elevilor).
Cel de‑al doilea personaj afirmat în dis-
putele pentru „naţionalizarea baroului“, dr.
Valer Roman, va prefera o formulă mai in-
telectualizată de organizare a noului curent
ideologic: „Acţiunea Românească”, o for-
maţiune în care îşi vor găsi locul mai mulţi
universitari locali, dar care se va manifesta
ceva mai târziu, către sfârşitul anului calen-
daristic.
Informaţii despre stadiul în care se afla
încă nenumita organizaţie aflăm tocmai
dintr‑un document al Centrului studenţesc
„Petru Maior“.
O foaie volantă tipărită – având antetul
Centrului – era trimisă în miez de vară că-
tre membrii aflaţi în vacanţă. Textul e ur-
mătorul: „Domnule Coleg, Posedând
adresa Dv. avem plăcerea de a Vă comunica
următoarele: 1. Vă alăturăm Statutul unei
organizaţiuni de luptă naţională, având
exact aceleaşi vederi ca şi noi, studenţimea.
Rugaţi fiind să sprijinim răspândirea aces-
tei organizaţiuni (la care, natural, studenţi-
mea, ca corporaţie, în bloc, nu poate adera),
Vă trimitem acest statut şi proces verbal de
constituire, urmând ca Dv. să intraţi în le-
gătură cu Dl avocat Valer Pop (Cluj, Piaţa
Cuza Vodă), în caz că doriţi să deveniţi
membru, sau să constituiţi în comuna Dv o
secţiune a organizaţiunii. 2. Centrul Stu-
denţesc «Petru Maior» luând spre răspân-
dire cartea nou apărută Protocoalele Înţelep-
ţilor Sionului, prin care se face o utilă operă
de propagandă pentru cauza noastră naţio-
nală, Vă rugăm să ne daţi sprijinul Dv.
pentru a putea duce la bun sfârşit această
sarcină. Protocoalele urmate de comentarii şi
anexe precedate de o scrisoare «Către Ro-
mânii conştienţi de primejdia jidovească» a
lui Roger Lambelin, distinsul autor al edi-
ţiei franceze după care s‑a făcut traducerea
actualei ediţii româneşti, – alcătuiesc un
frumos volum, octav mare, 280 pagini, şi
se vinde cu 35 Lei. Exemplarele vi le trimi-
tem pe credit, după primirea alăturatei fişe
de comandă, urmând ca suma ce ni‑o dato-
raţi, şi care va trebui achitată până cel mai
târziu la 20 Septembrie a.c., să fie socotită
drept o datorie a Dv. faţă de Centru şi deci
tratată ca atare. Nădăjduim în entuziastul
Dv. concurs şi reamintindu‑Vă că răspândi-
rea acestei cărţi e o bună armă de luptă
pentru cauza noastră (constituind în speci-
al o pledoarie pentru numerus clausus), Vă
rugăm să urmăriţi, în ceea ce priveşte ştiri-
le studenţeşti, comunicatele ce se dau în
«Cuvântul Studenţesc», organul nostru
oficial, nedând nici o crezare celorlalte ştiri
apărute în ziare tendenţioase – şi Vă trimi-
tem frăţescul nostru salut. Cluj, la 15 Au-
gust 1923, Comitetul Centrului Studen-
ţesc «Petru Maior», Gh. Ionescu, secretar
general, Ion I. Moţa, preşedinte“ (BCU –
„Lucian Blaga“, Ms. 5993, foaie volantă ti-
părită, 15 august 1923.) O notă însoţitoare
preciza: „Următoarea fişe se va completa,
tăia şi trimite pe adresa Tipografia «Liberta-
tea» Orăştie (jud. Hunedoara), care face
expediţia volumelor luate în distribuţie de
către Centru şi la care Centrul are rabatul
său. Studenţii vor face astfel şi un bun ser-
viciu bănesc Societăţii lor“ (Ibidem.)
Aşadar, liderul ad‑hoc al studenţimii
utiliza baza de date a Centrului (cu adrese-
le personale, de acasă, ale membrilor),
pentru a le propune să se afilieze la noua
organizaţie „de luptă naţională”, având
„aceleaşi vederi“, dar, totuşi, diferită de cea
din care făcea parte; o organizaţie la care
studenţii – „natural“ – nu puteau adera „ca
corporaţie, în bloc“, dar – iată! – puteau s‑o
facă individual, pe calea indicată. Ba, mai
mult, erau îndemnaţi să contribuie la răs-
pândirea ei în teritoriu, acolo unde se aflau
atunci, ca utile instrumente. În al doilea
rând, foaia volantă cerea ajutorul pentru
vânzarea unei cărţi „de propagandă pentru
cauza noastră naţională“, despre care nu se
mai spune cine a tradus‑o sau cui i‑ar
„aparţine” (altădată, în corespondenţa cu
colegii bucureştenii, Moţa se referea la ace-
laşi op în termenii „cartea mea“: „pe Con-
gres voiu avea gata cartea mea «Protocolul
Înţelepţilor Sionului»“) (BCU‑„Lucian
Blaga”, Ms. 5851, nr. 159/1923, 10 iulie
1923.). Asocierea studenţilor la această ac-
ţiune era prezentată drept o obligaţie „faţă
de Centru”, care devenea inclusiv una de
natură financiară, cu dată limită de încasa-
re („până cel mai târziu la 20 Septembrie“)!
Din pachet nu lipsea colaborarea cu firma
familiei Moţa: Tipografia „Libertatea“,
Orăştie. Era un mod cel puţin ingenios
(dacă nu abuziv) de a amesteca interesele
unei organizaţii a tuturor studenţilor în
afacerile unui grup, ale unor persoane. Dar
asemenea interferenţe nu păreau să conteze
pentru studentul în Drept care semna do-
cumentul.
Pe măsură ce se apropia deschiderea
noului an şcolar, problemele „studenţeşti“
revin în prim‑plan, şi nu doar datorită efor-
turilor guvernamentale de a prezenta îm-
bunătăţirile aduse în viaţa universitară.
Ceea ce ar fi trebuit să fie un liniştit sfârşit
de vară se tulbură sub efectul confruntări-
lor cu poliţia şi dezordinii pricinuite de
congresul de delegaţi de la Iaşi.
Aşa că partea guvernamentală are de
înfruntat, pe seama oficiosului său, „Viito-
rul“, acuza că a semănat ce culesese: ziarul
sprijinise mişcările studenţeşti şi atitudinea
lui A.C. Cuza faţă de ele. Acuzaţiile veneau
dinspre ceea ce e catalogat a fi o „anumită
presă“, aici neidentificată prin nume, dar
cu trimitere de obicei la publicaţii precum
„Adevărul“, „Dimineaţa“, „Lupta“. Presa
însăşi ajunsese să fie catalogată în funcţie
de felul în care se raporta la „chestiunea
naţională“, iar mişcarea studenţilor era
parte dinamică a aceleia. „Viitorul“ respin-
ge asemenea reproş şi prin intermediul
confratelui regional, „Înfrăţirea“: cum ar
putea guvernul să susţină acele manifes-
tări?, când e „la mintea omului“ că are inte-
resul „ să fie linişte în ţară“ (Înfrăţirea, 1
septembrie 1923). Iar la aluzia că ar fi anti-
semit, ziarul se apără cu precizări care îl
diferenţiază într‑adevăr de susţinerile stu-
denţilor angajaţi în luptă: „este împotriva
doar a acelor evrei care n‑au nici o dragoste
de ţara aceasta şi mai ales împotriva acelora
dintre ei cari lucrează contra intereselor
noastre“ (Ibidem.) Dar „astfel de indivizi,
fie ei evrei, unguri, germani, bulgari sau ce
vor mai fi“, sunt oricum de reprobat de că-
tre oricine: nu cred să fie Român care să
aibă alte păreri“ (Ibidem.)
Obligat la această mărturisire (căci ieşi-
rea se dorea, desigur, o punere la punct),
oficiosul liberal făcea, fie şi în mod teoretic,
distincţie între antisemitismul său şi cel stu-
denţesc sau cuzist. În prima accepţie, era de
respins doar acel evreu (aceia dintre evrei)
care întreprindea(u) vreo acţiune „contra
intereselor noastre” (criteriul dragostei de
ţară era evident greu de operaţionalizat). În
cea de‑a doua variantă, toţi evreii sunt ina-
mici (consideraţi astfel), indiferent de acţiu-
nile lor, de posibilul ataşament la cultura
română, de calitatea lor umană etc. Nu
conta ce făceau. Conta ce erau: evrei. Mai
mult, în ierarhia duşmanilor din interior, se
aflau înaintea oricărei minorităţi (maghiari,
germani, bulgari etc.).
Era clar că autorităţile fuseseră iritate de
isprăvile unor agitatori de peste vară, care
nu lăsaseră nici măcar vacanţei rostul ei:
„un grup de agitatori turburători s‑au adu-
nat la Iaşi cerând introducerea vestitului
Numerus clausus în regulamentul învăţă-
mântului superior“ (Înfrăţirea, 28 august
1923).
Acţiunile lor erau gata să compromită
întregul efort de pregătire a noului an uni-
versitar, iar amintirea precedentelor încer-
cări eşuate de a‑i face pe liderii studenţilor
să fie rezonabili dădea glas de ţipăt exaspe-
rat: „Adevăratul naţionalism nu stă în înlă-
turarea unor cetăţeni de altă religie din
şcolile unde ei nu vin să introducă o altă
cultură streină, ci vin să primească cultura
românească“. (Ibidem.)
Să fi contat pentru studenţii înşişi toate
aceste îndemnuri, să fi sesizat ei că se pu-
neau în operă măsuri menite să‑i ajute?
Simţul comun ne‑ar îndemna să credem că
da, mai ales pentru aceia care beneficiau
direct de ele. Pentru cei porniţi însă pe calea
DOSAR
radicalizării, asemenea detalii nici nu con-
tau, nici nu existau. Oricum, nu determinau
dorita (sperata) revizuire a poziţiilor.
Se vor găsi tineri, precum preşedintele
studenţilor medicinişti, Săroiu, care să
mulţumească public pentru îmbunătăţirea
situaţiei locative, atunci când avea să fie
inaugurat, în prezenţa ministrului Ocroti-
rilor Sociale, dl. Săveanu, noul cămin, în-
delung anunţat, al studenţilor la Medicină.
(Înfrăţirea, 25 decembrie 1923) Coinci-
denţă sau nu, faptul se petrecea în zilele în
care se aniversau cinci ani de la intrarea
trupelor româneşti în Cluj...
Dar pentru nucleul dur al Centrului
„Petru Maior“, strădania autorităţilor de a
îmbunătăţi starea socială a studenţimii şi a
încuraja ridicarea culturală a tinerilor ro-
mâni prin măsuri care să‑i favorizeze trecea
cu totul neobservată. Departe de a‑şi ameli-
ora imaginea în ochii acelora, guvernul de-
venise pentru ei o ţintă. Reprezenta cauza
eşecului lor în a‑şi vedea îndeplinită singura
revendicare ce conta cu adevărat: numerus
clausus. Teme precum construcţia de noi
cămine sau introducerea examenului de
admitere nu existau în discuţiile consemna-
te de procesele‑verbale ale conducerii orga-
nizaţiei studenţeşti. Din întregul nou Re-
gulament universitar, nu era de reţinut
decât paragraful ce interzicea activitatea „pe
baze naţionale“ în interiorul universităţii.
Lupta cu regulamentul se reducea la asta,
fiind însoţită, în cazul lui I.I. Moţa, de spai-
ma că noul an universitar ar putea fi unul
oarecare, adică dintre cele în care studenţii
se prezintă la cursuri, în loc să se abţină de
la ele, spre a obţine revendicarea bine‑cu-
noscută. Frica de eşec, sentimentul ratării
obiectivului erau pentru Moţa de nesupor-
tat, căci trăite paroxistic. Toată frământarea
personală, profund interiorizată, trebuia
întoarsă spre exterior, spre duşmanul din
afară: autoritatea, guvernul, prin miniştrii
săi, şi evreul, prin reprezentanţi.
Înainte de a se pune în mişcare planuri
mai mari, erau încă de rezolvat chestiuni
locale. După întoarcerea de la Iaşi, de la
congresul de delegaţi ce luase importante
hotărâri, Moţa îşi va organiza camarazii
pentru gherila universitară de toamnă.
n
(Fragment dintr-un volum în curs de
apariţie. Pentru a economisi spaţiul,
notele au fost lăsate pe dinafară.)
Anul XXXI, nr. 12 (367), 2020 • 19

Î n toamna anului 1945, cerchiştii, în ma-
joritatea lor încă studenţi, s‑au întors îm-
preună cu Universitatea la Cluj. La Sibiu
rămîne doar Radu Stanca. Nu numai sin-
gur, ci şi dezorientat. Încearcă de pildă să
se plimbe ca înainte prin oraş „însoţit de
fantome“, se opreşte brusc sub portalul
străzii Fingerling, nefiind în stare să mear-
gă mai departe. Pentru că „mi‑am dat sea-
ma că cea mai impresionantă doză de far-
mec din păienjenişul plimbărilor noastre,
ca şi al Sibiului însuşi, o constituie colocviile
cu care acompaniam escapadele nocturne“.
În absenţa lui I. Negoiţescu şi a celorlalţi
cerchişti, nu‑şi mai găseşte nici un rost.
Pentru că, începînd de prin 1941 pînă în
momentul reîntoarcerii universităţii din re-
fugiu la Cluj, Radu Stanca a risipit în cercul
lui de prieteni o mulţime de idei şi de su-
gestii, fără a dori neapărat să‑şi marcheze
paternitatea. De pildă, ideea unei estetici
axiologice este la el pretimpurie, înainte ca
aceasta să fie teoretizată fie şi minimal în
Revista Cercului Literar. Astfel, în 1941,
vorbind despre o aşa‑numită „literatură de
aventură“, de tip anglo‑saxon, una care să
ajungă pînă la sensul deplin moral al exis-
tenţei umane, Radu Stanca o defineşte
drept „un apendice estetic al filosofiei mo-
rale“. Tot în acelaşi an, caracterizînd oraşul
românesc, lipsit în general de tradiţie isto-
rică, întrucît este de provenienţă rurală, an-
ticipează una din ideile principale ale „Ma-
nifestului“ cerchist şi vorbeşte deja despre
„infimul urbanului pe care, statistic vor-
bind, îl cunoaşte literatura noastră“. Apoi,
într‑o scrisoare din 1943 către Cornel Reg-
man, de asemenea de dinainte de trimiterea
„scrisorii“ către E. Lovinescu, îi reaminteş-
te acestuia că
„Încă de anul trecut (adică din 1942, n.n.)
împreună cu tine, cu fratele Todoran şi cu
Negoiţescu (noi patru îndeosebi) am fixat,
mai mult oral, o serie de principii critice la
care, cu entuziasm, humor, informaţie, am
aderat“.
Cu această ocazie, el lansează cu privire la
gruparea lor formula de „a patra generaţie
maioresciană“ (preluată şi de cerchişti, şi de
E. Lovinescu). Dintr‑o altă scrisoare, din
16 iunie 1943, a lui Doinaş tot către Reg-
man, care lipsea din Sibiu întrucît îşi satis-
făcea serviciul militar, aflăm că în 13 iunie,
aşadar cu trei zile înaintea scrisorii, a avut
loc primul cenaclu al Cercului Literar. Cu
această ocazie, s‑au făcut variaţiuni ideatice
pe o altă problemă sugerată de asemenea de
liderul lor: „S‑a discutat, fireşte, după fieca-
re punct, însă problema cea mai interesantă,
ridicată mai de mult de Stanca, a fost aceea
de a se încerca, în cadrele acestui cerc lite-
rar, o reconciliere, peste timpuri, a Şcolii
Ardelene, paşoptismului şi Junimei, întîlni-
20 • APOSTROF
Lovitura de stat
de la Cercul
şi urmările sale
Literar
Ion Vartic
te toate trei pe linia unui urbanism major“.
Vedem din această scrisoare că ideile cer-
chiste sînt lansate în colocviile lor cu multă
vreme înainte de a fi puse pe hîrtie, Radu
Stanca publicînd doar spre sfîrşitul anului
1943 eseul său despre trecerea de la „stilul
istoric“ la „stilul filosofic“ în cultura româ-
nă. Se vede foarte bine de aici că, pe de o
parte, Stanca nu ţine neapărat să‑şi lege
numele de ideile directoare ale ideologiei
• Radu Stanca
cerchiste, iar pe de altă parte, că tinerii cer-
chişti gîndesc, dacă se poate spune folosind
un termen din domeniul muzicii, „în ca-
non“. Aşa se face că editorialul „Perspecti-
vă“ din numărul întîi al Revistei Cercului
Literar conţine şi aceste sugestii ideatice
(pe care, ulterior, în primul său volum,
Scriitori moderni, I. Negoiţescu şi le va aro-
ga pe nedrept ca ale sale). După cum, defi-
niţia „artelor minore“ a lui Stanca e prelua-
tă apoi tacit de Regman şi Petroiu. La fel,
peste ani, Balotă îi preia tacit ideea Resurec-
ţiei tragicului „într-un secol de mari cata-
clisme“ cu tot cu titlu!
Prin aceste cîteva exemple am vrut doar
să atrag atenţia asupra unei conduite aparte
pe care o are Radu Stanca, considerat de
toţi cerchiştii drept liderul grupării lor: pe
de o parte, lansează destule idei personale,
pe de altă parte, reauzindu‑le din partea
celorlaţi, se limitează să dea impresia că es-
te de acord cu ele şi le împărtăşeşte. Exce-
lentă este în acest sens observaţia, uşor
enervată, a foarte inteligentului Deliu Pe-
troiu, chiar dintr‑o scrisoare către Radu
Stanca, din 25 iunie 1946:
„Mă miră că «îmbrăţişezi» ideea teatrului
Cercului, cînd este ştiut doar că această idee
de la tine purcede – şi numai prin tine merită
să se realizeze. Aşadar ar fi foarte bine să fii
mai lămurit şi mai hotărât în dispoziţiile pe
care le dai colaboratorilor tăi şi să priveşti
tot ceea ce vine de la ei, în privinţa aceasta,
ca simplă sugestie“.
„Modestie morbidă“, care „ar putea fi fatală
carierei lui“, notează Nego, definindu-l pe
Radu. De altfel, scrisoarea‑„Manifest“ către
Lovinescu este redactată de I. Negoiţescu
la îndemnul prietenului său Radu Stanca;
ideile programatice de acolo aparţin însă în
egală măsură şi lui Radu Stanca, şi altor
cerchişti. Deşi înainte de a fi trimisă mare-
lul critic scrisoarea aceasta a fost revăzută
de Stanca, în ea au rămas unele accente
critice care ilustrează extravaganţa spiritua-
lă a celui care a redactat‑o. Acest lucru se
vede foarte bine din faptul că e menţionată
Hortensia Papadat‑Bengescu, dar nu şi Li-
viu Rebreanu; din faptul că e menţionat
Dinu Nicodin, dar nu şi Lucian Blaga (ne-
convenabil pentru cerchiştii urbanofili prin
lansarea conceptului de „spaţiu mioritic“;
aşa încît, cum zice tînărul Doinaş cu trimi-
tere şi la cunoscutul vers, şi la cartea de filo-
sofia culturii, pe Blaga îl vor „lăsa deocam-
dată să se scruteze singur, între lebădă şi
oaie“). Faptul că aici au fost erori tacit recu-
noscute e dovedit de multele reveniri publi-
cistice imediate ale lui Victor Iancu, Radu
Stanca şi ale lui I. Negoiţescu însuşi (care
în Saeculum face un elogiu al poetului şi al
filosofului Blaga), menite să corecteze lacu-
nele şi greşelile iniţiale.
Rămas singur la Sibiu, fără obişnuita
sa curte de cerchişti, prinţul baladei se
simţea stingher în oraşul care, fără univer-
sitate, recăzuse instantaneu într‑un pro-
vincialism mic‑burghez (dacă facem ab-
stracţie de concertele de la biserica evan-
ghelică). Ar rămîne de văzut şi găsit cau-
zele personale pentru care Radu Stanca a
rămas, deşi singur, pe loc. Spus pe şleau,
cauza principală este boala gravă de care
suferea, lucru pe care l‑a şi mărturisit în
cîteva scrisori; de pildă, lui Deliu Petroiu
i‑a spus că s‑ar întoarce la Cluj numai dacă
ar fi sigur de un post într‑o redacţie de
ziar ori revistă sau de unul la Conservato-
rul de Artă Dramatică, pentru „ca să nu
risc să îndur o mizerie ce m‑ar putea da
peste cap“. Cu I. Negoiţescu a fost şi mai
explicit: „La Cluj, chiar cu un post, n‑aş
avea nici o siguranţă, nu m‑aş îngriji, în
fine totul ar păstra caracterul de provizo-
rat“. O soluţie ar fi Bucureştiul, tocmai
pentru că „îi am şi pe fraţii mei care îmi
vor veghea şi asupra sănătăţii“. Întrucît îşi
dă seama că nici soluţia clujeană, nici ace-
ea bucureşteană nu sînt sigure, dar conşti-
ent că grija părinţilor săi îl ţine pe linia de
plutire, Radu a rămas la Sibiu, împreună
cu ei şi cu sora lui. De altfel, certificatele
medicale din arhiva sa precizează, semni-
ficativ: „Starea pulmonară şi sanitară ge-
nerală reclamă un climat potrivit (patru
sute – şase sute altitudine). Climatul Sibi-
ului îi este foarte favorabil“; ceea ce, de
asemenea, explică periodicele cure de aer
pe care le făcea sus, la Păltiniş.
O altă cauză a rămînerii lui în Sibiu a
fost imposibilitatea de a‑şi continua cariera
academică la Universitatea clujeană. După
tradiţia orală a familiei, Radu Stanca fusese
doar „împrumutat“ temporar de Lucian
Blaga la Catedra de Filosofia culturii, şi
anume, de la Catedra de Estetică deţinută
de Liviu Rusu. El a fost angajat legal ca
asistent suplinitor pînă la revenirea în post
a lui Zevedei Barbu. Din acest moment,
adică din 1945 – întrucît era doctorand,
pregătind o teză cu titlul „Mic tratat de
estetică elementară“, cu accent pe estetica
receptării – ar fi trebuit să fie angajat la ca-
tedra condusă de profesorul Liviu Rusu.
Între cei doi s‑a produs, după apariţia scri-
sorii‑„Manifest“ către Lovinescu, o neînţe-
legere, despre care nu avem încă suficiente
informaţii; o frîntură de informaţie se află,
totuşi, în epistolarul lui Doinaş, care scrie:
„«Scrisoarea» [către Lovinescu] a ieşit bine,
însă nu foarte bine. Stanca a avut un con-
flict cu Rusu, aproape aplanat acuma“. (Nu
ne putem da seama dacă, în continuare,
Doinaş a dat sau nu amănunte despre acest
conflict, întrucît acela care a publicat scri-
soarea, Ştefăniţă Regman, dintr‑un obicei
enervant, a forfecat întreaga epistolă.) La
asta se mai poate adăuga încă un detaliu,
rămas deocamdată de asemenea obscur:
după publicarea în presă a scrisorii-
„Manifest“, cerchiştii au început să fie cît
de cît cunoscuţi pe plan naţional, şi, în
plus, ei au început să circule foarte des la
Bucureşti, vizitîndu‑l neîncetat pe E. Lovi-
nescu la el acasă; cred că nu mă înşel dacă
presupun că profesorul lor de estetică a fost
pur şi simplu iritat de brusca glorie a stu-
denţilor săi; s‑ar putea ca aici să fie sîmbu-
rele conflictului dintre Radu Stanca şi Li-
viu Rusu. Pentru că, în agendele lui E.
Lovinescu, găsim următoarea însemnare:
„Marţi, 15 iunie [1943]. La 11 ½ ‑ 1, Liviu
Rusu (...). Îmi aduce Estetica poeziei lirice.
Se prezintă modest. Subiect: cazul de la
Sibiu“. Adică, Liviu Rusu a adus vorba
despre cerchişti şi ecoul public al scrisorii
acestora. Ca într‑o proză cu enigmă, în
aceeaşi zi, criticul notează: „La 5, Radu
Stanca de la Sibiu, se întoarce la 6“. Esteti-
cian de nivel european, menţionat în diver-
se tratate străine, Liviu Rusu avea şi obice-
iul de a ţine conferinţe şi cursuri şi pe teme
literare; n‑avea însă nici un simţ artistic, de
aceea, adeseori, atunci cînd ieşea din sfera
strictă a esteticii, era emfatic pînă la ridicol
(din păcate, scos din învăţămînt din cauza
esteticii lui „idealiste“, Liviu Rusu a fost
reintegrat – ca şi Tudor Vianu, Al. Dima şi
Victor Iancu – ca profesor de literatură
universală; aşa că am avut ocazia să ţin
minte şi eu formulele lui laitmotivice de
genul „vînjoşenia sentimentului“ şi altele
de acelaşi calibru). Doctorandul său, Radu
Stanca a făcut imprudenţa ca, referindu‑se
la rezultatul acestor conferinţe, de altfel
mult gustate de publicul burghez sibian şi
clujean, să conchidă că: Liviu Rusu este dintre cerchişti s‑au declarat, cu de la ei
„omul care consumă perle şi produce căcă- putere, egali cu pînă atunci unicul şef al
reze“. Concluzia asta cu mult succes printre Cercului, cu Radu Stanca. A fost, ca să zi-
cerchişti nu putea să nu ajungă şi la urechi- cem aşa, o lovitură de stat. Faptul că a fost
le esteticianului. Tot lui Radu Stanca, la un joc care nu era chiar joc este dovedit,
concurenţă cu Deliu Petroiu, îi este atribuit pînă la proba contrarie, de absenţa din scri-
următorul epitaf: „Aici zace Liviu Rusu, sorile lui I. Negoiţescu către Radu a orică-
presupusu’“. În fine, apelînd din nou la ror amănunte cu privire la acest tabel.
tradiţia orală, în familia mea se ştia şi spu- Există totuşi o probă indirectă a faptului că
nea că Liviu Rusu a calculat că, dacă în loc Radu Stanca a aflat despre „jocul“ lor şi i‑a
de Radu Stanca îl ia ca asistent pe Ion D. înţeles substratul, căci printr‑un mesager
Sîrbu, comunist ilegalist încă din studen- direct, şi anume prin tatăl meu, inginer la
ţie, faptul acesta, date fiind schimbările Universitatea clujeană – pe care‑l numea
socio‑politice din România, va avea o in- „vărul meu Vartic (de la serviciul tehnic al
fluenţă benefică inclusiv asupra propriei lui Universităţii“, care „face deseori drumuri
cariere. Acest calcul mi l‑a confirmat, încoace“ – i‑a trimis, la Cluj, lui Negoiţescu
într‑o scrisoare, chiar Ion D. Sîrbu: un mesaj. Şi anume, un plic cu următorul
catren:
„Liviu Rusu, cred că mizînd pe eventuala
mea viitoare carieră politică (eram totuşi un „Stihuri pentru încoronarea fiului meu
ilegalist, rara avis pe atunci), mă invită să
îi fiu asistent. Cred că Stanca sau Oana sau Fiul meu, Delfinul, astă‑seară
Drimba ar fi fost, atunci, mult mai învăţaţi
Va primi din mîna mea domnia,
ca mine“. Căci, sătul de pofte şi de tiară,
Vreau să‑i trec de‑acuma lui trufia“.
Din cauza tuturor acestor lucruri, Radu
Stanca a rămas deci în oraşul pe care nu de Anul 1946 a fost unul de cumpănă pen-
puţine ori îl va considera colivia sibiană sau tru istoria Cercului şi pentru evoluţia mo-
claustrul sibian. Aşa cum reiese din scrisori, ral‑politică ulterioară a cerchiştilor. De‑a
I. Negoiţescu a făcut, continuu şi fără suc-
ces, presiuni pentru a‑l readuce pe prietenul
său în Cluj. Dar nu a reuşit să‑l aducă nici
în vreo redacţie literară, nici la Conservato-
rul de Artă Dramatică, nici la Universitate.
Şi nici măcar să‑i impună vreo piesă la
Teatrul Naţional, condus mereu de direc-
tori dacă nu diletanţi, atunci semidocţi.
De fapt, nu numai Radu Stanca era
dezorientat, ci cam toţi cerchiştii erau la
fel, răvăşiţi şi neliniştiţi din cauza instabili-
tăţii politice şi culturale. Cercul Literar şi‑a
reluat din cînd în cînd cenaclurile, ţinute
întotdeauna acasă la profesorul Henri Jac-
quier. Despre toate aceste lucruri, liderul
lor rămas la Sibiu a fost informat continuu,
amănunţit, nu numai de I. Negoiţescu, ci şi
de ceilalţi cerchişti, care trăiau cu amintirea
magică a tinereţii lor sibiene.
La începutul anului 1946, în interiorul
Cercului s‑a întîmplat însă un fapt intere-
sant. Imitînd cascada de decrete oficiale
din epocă, trei cerchişti, în absenţa lideru-
lui lor, au pastişat ludic un asemenea de-
cret, prin care s‑au adresat tuturor celorlaţi:
„NOI, Ştefan Aug. Doinaş, I. Negoiţescu
şi Cornel Regman, la toţi de faţă şi viitori,
Inspiraţie!“; iar după ce au ascultat rapor- • I. Negoiţescu
tul criticului Cornel Regman şi au analizat
proiectul de lege al poetului Ştefan Aug. lungul întregului an, Radu Stanca a fost
Doinaş, au dat un „Decret‑lege pentru grav bolnav. În acest timp, I. Negoiţescu a
acordarea de titluri şi demnităţi membrilor rămas unica „forţă coagulantă administra-
Cercului Literar. Art. 1. – Începînd cu data tivă“, el încercînd să materializeze noul
de azi, următorii membri, centripeţi sau program cerchist prin înfiinţarea unei noi
centrifugi, ai Cercului Literar se bucură de reviste şi a unui teatru particular, indepen-
titlurile şi demnităţile prevăzute în tabelul dent, al Cercului. Cu această ocazie, el a
de mai jos“. În continuare, cei trei „legiui- dat numele proiectului revuistic, Euphori-
tori“ au decretat acordarea de onoruri după on, şi a definit euphorionismul conform
ierarhia pe care o au cărţile de joc: as, rigă, esteticii axiologice întrevăzute mai înainte
damă, valet, decar, nouar, octar, şeptar, cei de Victor Iancu şi Radu Stanca: „Definiţia
treizeci şi doi de membri centripeţi şi cen- lui Schiller mi‑a plăcut, căci răspunde unei
trifugi fiind clasificaţi, conform importan- tendinţe tot mai vii ce o am (şi care în fond
ţei lor, în aceste funcţii. În tabel, la rangul e aceeaşi ce ne anima pe noi la Sibiu) de a
întîi, stau aşii: as de treflă (adică trifoiul da operei de artă dimensiunea «celeilalte
negru, rău prevestitor), Radu Stanca; as de valori» interioare – dacă îţi place expresia...
cupă, I. Negoiţescu; as de pică, Ştefan Aug. Căci valoarea estetică de‑abia atunci îşi
Doinaş; as de caro, Cornel Regman; şi aşa descoperă semnificaţiile ei multiple, cînd
mai departe, ceilaţi cerchişti ocupînd, cum trăieşte în concubinaj cu alta“ (Cluj, 18
am spus, după meritele lor, rangurile des- aprilie 1946, către Radu Stanca). Toate
crescătoare de la rigă la şeptar. Rezultă că
în acest joc – care nu este numai joc – trei 
Anul XXXI, nr. 12 (367), 2020 • 21
 de înţeles cum a putut crede I. Negoiţescu
tribulaţiile legate de apariţia noii reviste
Euphorion au ajuns la un punct culminant
în vara aceluiaşi an. Aflăm informaţii im-
portante în acest sens dintr‑o scrisoare tri-
misă lui Radu Stanca în 3 august 1946,
neinclusă în volumul Un roman epistolar,
căci regăsită tîrziu de Doti Stanca şi publi-
cată abia în 2011 de revista Apostrof. Aici, I.
Negoiţescu a rezumat punctul în care au
ajuns tratativele cu autorităţile clujene şi
rezultatele pe care spera să le fi obţinut. I.
Negoiţescu, însoţit de Deliu Petroiu, s‑a
întîlnit în acest sens cu rectorul Universită-
ţii şi cu doi dintre decanii instituţiei; este
vorba despre rectorul Emil Petrovici (care
avusese deja vechi legături clandestine cu
mişcările de stînga şi care era în acel mo-
ment membru important al Partidului Co-
munist) şi, probabil, despre Constantin
Daicoviciu (decan al Facultăţii de Litere şi
Filosofie, de asemenea membru de partid,
după ce înainte fusese simpatizant legio-
nar) şi despre Mihail Kernbach (decanul
Facultăţii de Medicină, intrat de asemenea
în partid, cunoscut de cerchişti, întrucît
fiica lui, Fana, făcea parte din grupul lor).
Cele trei personalităţi academice au părut
să fie de acord cu apariţia revistei, urmînd
să dea un răspuns definitiv după ce ar fi
avut „discuţii cu «partidul»“. În acelaşi
timp, cel care a fost, vorba lui Doinaş, „ma-
nagerul nostru în acea perioadă“ a dus tra-
tative simultane cu liberalii, reprezentaţi de
Alexandru Lapedatu, care s‑a dovedit, cum
spune Negoiţescu, „un monstru păşunist“.
De aceea, Negoiţescu spera să salveze situ-
aţia menţinînd „legătura esenţială cu F“,
adică cu Mihail Fărcăşanu (care însă foarte
curînd a dispărut din România), aşa încît
pînă la urmă decisive au rămas negocierile
cu autorităţile cultural‑academice bine in-
filtrate de comunişti. Adică, cerchiştilor li
s‑a promis că li se dă autorizaţie pentru re-
vista lunară literară Euphorion cu condiţia
ca redacţia să scoată şi un hebdomadar.
Merită citat întregul pasaj referitor la felul
perfid în care au încercat autorităţile să
atragă, în scopurile lor politice, nişte scrii-
tori pînă atunci neangajaţi în politică:
„Se pare că vom scoate, aşadar, un săptămî-
nal literar‑artistic‑social, în care noi să deţi-
nem conducerea propriu‑zisă şi partea lite-
rar‑artistică. Eu am propus ca în conducere
să fie şi un comunist (probabil Ioanichie) fi-
indcă astfel legătura cu oficialitatea este mai
sigură şi mai fecundă. Săptămînalul, care are
obligaţia de a nu face opoziţie regimului şi
de a susţine idei înaintate fără ştampilă po-
litică şi de partid (acestea din urmă privesc
partea socială, de care nu noi vom răspunde
– iar în ce priveşte literatura, preopinenţii
noştri sunt de acord că noi, «lovinescieni»,
ne aflăm pe o poziţie înaintată)“.
Săptămînalul proiectat urma să fie „o pu-
blicaţie a Ardealului“, în care, pentru partea
artistică şi literară, cerchiştii ar fi avut liber-
tatea să îşi aleagă colaboratorii. Negoiţescu
l‑a mai informat pe Radu Stanca cum că, în
săptămîna următoare, ar urma să meargă la
Bucureşti împreună cu un reprezentant al
Universităţii clujene, pentru a aranja acolo
„condiţiile materiale (în care se cuprind atît
cele care privesc salarizarea la hebdomadar,
cît şi cele ale revistei Cercului), direct la
Ministerul Propagandei“. Precizez faptul că
în toată această perioadă de dinainte de
1948, Ministerul Propagandei a aparţinut,
nu întîmplător, PCR‑ului. Astăzi este greu
22 • APOSTROF
că ar fi putut apărea un săptămînal care, în
partea socială, ar fi fost cvasimarxist, iar în
partea literară, pur estetic. Evident că trata-
tivele acestea nu au dus la nici un rezultat
– chiar dacă, naiv sau euforic cum era, I.
Negoiţescu l‑a anunţat pe Radu că activita-
tea redacţională ar urma să înceapă la 1
septembrie, şi „atunci va trebui să te muţi şi
tu la Cluj – căci fără tine nu‑mi mai pot
imagina noul sezon!“. Mult mai lucid decît
Negoiţescu a fost, bineînţeles, Ion D. Sîr-
bu, care a rezumat situaţia privitoare la
apariţia revistei şi la biografia ulterioară a
cerchiştilor într‑o propoziţie scurtă, dar
semnificativă: „Totul depinde de alegeri“,
adăugînd: „Avem nevoie numai de puţin
noroc. Sper că zeii nu ne vor fi de astă dată
potrivnici“. Scrisoarea aceasta către Deliu
Petroiu, nedatată, însă
databilă după alte de-
talii pe care le cuprin-
de (spectacolele din
stagiunea teatrului
clujean) este de la sfîr-
şitul lunii octombrie
1946. Ion D. Sîrbu se
referă, evident, la ale-
gerile parlamentare
care urmau să aibă loc
la 19 noiembrie 1946.
Cum bine se ştie, e • Deliu Petroiu
vorba despre marea
fraudare a votului prin care PCR şi aşa‑zi-
sul Bloc al Partidelor Democrate au obţinut
falsa majoritate în Parlament, lăsînd parti-
dele istorice pe rol de figurante.
Jocul de‑a puterea al celor trei Aşi din
Cerc s‑a petrecut pe fundalul acestui eveni-
ment funest din istoria României. Prima
informaţie apare într‑o scrisoare a lui Ion
D. Sîrbu către Deliu Petroiu, trimisă din
Cluj, în 23 noiembrie 1946:
„Oraşul este umed, rece şi mizer. Generală
deprimare morală. Un anume indiferentism
politic colorează în absurd toate speranţele
în bine. Nu mai e nimic de făcut. Zarurile
roşii s‑au aruncat. Să aşteptăm.// Băieţii s‑au
înscris la comunişti. Nego adică, Regman şi
Doinaş. Li s‑a promis o revistă săptămînală,
fonduri etc.“.
În continuare, Gary Sîrbu i‑a precizat că el
a evitat să facă acelaşi gest, dar că a trebuit
să se înscrie măcar la Social‑Democraţi şi să
iscălească „nişte manifeste însorite“. El
considera „gestul băieţilor puţin riscat. Ris-
cat nu pentru consecinţele politice. Riscat
pentru că, în spiritul dogmatic, tendenţios,
riguros programat al Partidului Comunist,
nu văd cum se vor desfăşura talentele lor
libere, subtile şi estetizante“. Şi, vrînd să‑l
ajute pe Deliu Petroiu să ajungă la Cluj,
într‑o redacţie, apelează la un argument
care i se pare infailibil: „Tu, însă, odată ce
Nego a făcut pasul, poţi foarte liniştit să
faci la fel“. Iar la scurtă vreme a repetat şi el
gestul băieţilor: „Dragul meu, sunt mem-
bru de celulă de patru săptămîni“. Şi, invo-
cînd un imperativ categoric în destrămare,
revine cu îndemnul în acelaşi sens către
Deliu Petroiu:
„...înscrie‑te în celulă şi adu‑ţi în fiecare zi
aminte că, dincolo de ce trăieşti, deasupra
e un cer înstelat şi în tine e o lege morală
pe cale de alterare. Trăieşte, ca mine, toată
complicaţia dialectică a laşităţii care se jus-
tifică, gîndeşte‑te la destinul ce‑ţi este rezer-
vat: să‑ţi prostituezi idealurile, pentru ca să
serveşti încarnarea răului şi a minciunei. Să
asişti, din viaţă, la înmormîntarea propriei
tale inteligenţe...“.
În ceea ce‑i priveşte pe cei trei Aşi, vari-
anta cea mai simplă despre cum au ajuns ei
în Partidul Comunist ne‑o dă Ştefan Aug.
Doinaş: crezînd că Pavel Apostol, universi-
tar şi activist de partid, îi va ajuta să scoată
revista mult visată, şi la sugestia acestuia,
„Nego a făcut un gest memorabil prin stu-
piditatea lui ruşinoasă: ne‑a înscris în
PCR“. O altă variantă mi‑a fost spusă de
Horia Stanca, în bună cunoştinţă de cauză
cu negocierile pentru revistă care aveau loc
la Bucureşti; după el, Negoiţescu s‑a lăsat
păcălit de Chişinevschi şi s‑a înscris în
PCR, împreună cu Doinaş, Regman, To-
doran şi Enescu. Această a doua variantă
nu este lipsită de plauzibilitate. Iată de ce:
în preajma alegerilor parlamentare din 19
noiembrie 1946, în Scînteia din 13 noiem-
brie, la rubrica „Cui îi dăm votul şi încrede-
rea noastră“, Ion Călugăru (fostul subaltern
al lui Nae Ionescu, acum firescul subaltern
al lui Sorin Toma) publică tableta Iosif Chi-
şinevschi, cu subtitlul „Educatorul“. În
această tabletă, înaltul şef de agitprop este
prezentat într‑un mod foarte atrăgător
pentru toţi creatorii de artă din România:
„În ultimii doi ani de activitate pe tărîmul
educaţiei politice, Iosif Chişinevschi a fost
un mobilizator al tuturor forţelor culturale
româneşti, un prieten al artiştilor, scriitori-
lor, gazetarilor, cărora le‑a deschis perspec-
tiva nouă şi largă a unei culturi în serviciul
poporului, a luptei pentru libertate, pentru
democraţie“. La prietenia pe care o arată
Chişinevschi tuturor creatorilor se cerea ca
aceştia să răspundă, sugerează Ion Călugă-
ru în aceeaşi tabletă, cu un gest la fel de
prietenesc, adică să devină şi ei membri ai
Partidului Comunist!
Aceasta era situaţia la sfîrşitul anului
1946. Iar în 21 decembrie 1946 Negoiţes-
cu îl anunţă pe Stanca următoarele: că în
ziua de 30 decembrie va descinde din auto-
motorul de Cluj în „gara Jenei noastre“,
rugîndu‑l totodată să‑i reţină un bilet de
tren pentru Bucureşti, pentru data de 2 ia-
nuarie, deoarece va pleca în capitală, „înar-
mat cu toate actele oficiale“ necesare pentru
obţinerea „autorizaţiei de revistă şi a sub-
venţiei necesare“. Autorizaţia aceasta nu va
da viaţă mult visatului Euphorion, „ci unei
reviste care e rodul nesfîrşitelor tratative“.
Aceasta fiind o modalitate care să deschidă
imediat perspectiva rîvnită de ei de a scoate
apoi şi dorita lor revistă literară. Scrisoarea
se termină cu formula „Aşadar... pe
curînd“.
A existat, deci, la Sibiu, o întîlnire între
cei doi şi, evident, o discuţie în care Nego-
iţescu i‑a mărturisit ceea ce nu i‑a putut
spune în epistolă: faptul că, pentru a scoate
o revistă, a fost constrîns să facă pactul cu
diavolul şi că, pe deasupra, a mai corupt
cîţiva cerchişti să procedeze la fel. Pentru
această perioadă, în romanul lor epistolar
apare o cezură. De obicei, Negoiţescu era
acela care trimitea mereu cîte‑o scrisoare.
De data asta, el tace, iar Radu Stanca este
acela care, în 8 februarie 1947, reia cores-
pondenţa. Din rîndurile lui, înţelegem şi
cauza tăcerii celuilalt:
„Să te fi supărat atît de mult atitudinea mea,
încît nu mai vrei să ştii nimic de mine? Mi‑ar
părea rău să fie aşa. Crede‑mă, nici mie nu
mi‑a fost uşor să văd, cum dintr‑o neglijenţă
 a voastră, grăbiţi ca să scoateţi o revistă, au
fost primejduite atîtea opinii comune. Nu-
mai după îndelungate frămîntări interioare
m‑am hotărît să‑ţi spun, cinstit, opinia mea.
Am făcut‑o avînd încredere în trăinicia prie-
teniei noastre“.
Dacă nu cumva o altă scrisoare s‑a pierdut,
şi mă îndoiesc, Nego i‑a răspuns abia peste
o lună, adică în 2 martie 1947. El a evocat
dezacordul dintre ei, folosind un cuvînt
mai abstract: „diferendul nostru de la Si-
biu“. Din informaţiile care ne stau la dispo-
ziţie, putem rezuma situaţia în felul urmă-
tor: pe de o parte, Negoiţescu i‑a spus că o
posibilă revistă a lor nu poate apărea decît
făcînd acest compromis, pe de altă parte,
răspunsul lui Stanca a fost că, în asemenea
condiţii, nu acceptă nici să facă parte din
redacţie, nici să colaboreze, şi că el socoteş-
te că angajarea politică făcută de cei cinci
cerchişti (la primii patru, s‑a adăugat, tem-
porar, şi Radu Enescu) este un act anticer-
chist, unul care anulează toată activitatea
lor literară şi ideologică anterioară.
Cel mai probabil, această dispută dintre
ei a fost una violentă din partea lui Radu
Stanca, iar urmarea a fost simplă: Negoi-
ţescu a abandonat pur şi simplu proiectul
revistei pe cale să se realizeze şi a făcut tot
posibilul să fie exclus din PCR (ca şi Doi-
naş, totodată). De altfel, nu era pentru pri-
ma dată cînd Radu Stanca a avut o atitudi-
ne categorică faţă de prietenul lui cel mai
bun. Pe vremea cînd scoteau împreună
Curţile dorului (1941), încă foarte tînărul
I. Negoiţescu a ţinut morţiş să‑şi publice
un poem legionaroid: „După o ceartă cu
Radu Stanca (redactorul responsabil al re-
vistei – n.n.) Ioan Negoiţescu e dat afară
din gruparea revistei“, consemnează (în
1943) Ioanichie Olteanu. În conflictul de
la cumpăna anilor 1946‑47, Negoiţescu a
refuzat orice discuţie, pe baza următoarei
foarte narcisice argumentări: „Prietenul
meu trebuie să mă înţeleagă, chiar în gre-
şeala mea. Să iubească greşeala mea“, pen-
tru că, spunea el, nu există prietenie obiecti-
vă, ci numai una subiectivă.
Dacă acest conflict s‑a „rezolvat“ în ca-
zul lor prin închiderea definitivă a subiec-
tului şi revenirea la o corespondenţă care a
făcut abstracţie de înfruntarea lor de An
Nou, în privinţa celorlaţi a urmat un susţi-
nut schimb epistolar. Revenit în prim‑plan,
Asul de treflă îşi impune punctul său de
vedere. Astfel, s‑a păstrat o scrisoare excep-
ţională, către Deliu Petroiu, din 7 februarie
1947, a lui Stanca. Una scrisă cu autoritatea
lui de lider, pe care şi‑o reafirmă într‑un
moment grav pentru istoria Cercului. El
face o legătură între gestul politic al cer-
chiştilor şi fraudarea pe faţă a alegerilor din
19 noiembrie:
„...nu‑mi voi mai pierde timpul ca să‑ţi spun
cu ce stupoare, din capul locului, am primit
vestea actului pe care cu candoare cei trei
năzdrăvani cerchişti l‑au săvîrşit. Nici că
se putea o gafă mai perfect făcută şi la un
moment mai prielnic ca acesta. Acum, cînd
întreaga ţară şi‑a precizat orientarea, cînd
spartul tîrgului e un fapt ce nu mai poate
fi ascuns sub obroc, băieţii noştri, amăgiţi
de un demon literar blestemat, au iscălit un
act, care cuprindea însăşi sentinţa de moarte
a Cercului“.
Este, probabil, pentru prima dată cînd,
încă din epoca precomunistă, apare de-
scris pactul cu diavolul, pe care Radu Stan-
ca îl sancţionează drastic. (Merită să
menţionez aici că un singur scriitor, şi încă
în epoca cea mai neagră a terorii, şi anume
Petru Dumitriu – „marele ticălos“, cum îl
etichetează un moralist de ultimă oră, alt-
fel epigon mărunt al teatrului absurdului
–, a îndrăznit să mai descrie, minuţios şi
pe larg, felul în care un creator este ispitit
de îngerul pervers Rafael, adică de Paul
Georgescu, să facă pactul cu un înalt acti-
vist comunist.)
Reacţia pe care a avut‑o Stanca la afla-
rea gestului celor cîţiva cerchişti nu a rămas
fără urmări: „Negoiţescu a făcut din rezer-
va mea o chestiune de relaţii de prietenie,
de‑a dreptul. Ceilalţi, probabil sunt mîh-
niţi că am împiedecat apariţia revistei.
(Asta mai lipsea: ca spectacolul să devină şi
public.) Va veni însă o zi cînd o să‑mi mul-
ţumească (unii dintre ei) că i‑am ferit de a
se murdări într‑un hal ca acela care îi ame-
ninţa“. Epistola către Deliu Petroiu se în-
cheie cu următorul îndemn de consecvenţă
cerchistă în atitudine:
„Cu orice preţ, dragul meu, trebuie să
rămînem, în vremurile acestea, aceiaşi! Cei
care vor izbuti să iasă întregi din cataclismul
actual vor fi, cu adevărat, făcliile de rege-
nerare, morală şi spirituală, ale vremilor de
mîine! Mă opresc la timp, ca să nu cad în
retorisme“.
Reluînd ideea ispitei demonice căreia i‑au
căzut pradă cerchiştii, în răspunsul său,
Deliu Petroiu îl adaugă subtil şi pe demo-
nul de amiază, al acediei, de care ar fi încer-
cat cu toţii să se lepede: „Cunoşteam prea-
bine (şi cunoşti şi tu) acel demon al
indolenţei care chinuieşte bietele suflete
cerchiste, pentru a nu ne da seama că, în
lipsa prelungită a fermentului coagulator
atît de drag tuturor, numai o revistă ar fi
fost în stare să ferească talantul fiecăruia de
la rugină şi prăpăd“. Dar „mesagiile tale
indirecte“ şi mai apoi scrisoarea trimisă îl
fac să înţeleagă că „dacă e ceva bun în mine,
în noi, va trebui să răsară şi să crească din
propria noastră fiinţă, fără îngrăşăminte
artificiale, la căldura unor principii eterne,
nu în radiaţiile silite ale unui surogat de...
soare“ (trimitere străvezie la emblema Blo-
cului Partidelor Democrate, imprimată pe
ziduri în preajma alegerilor).
Ne aflăm la începutul anul 1947, cînd,
pe de o parte, I. Negoiţescu, părăsit tem-
porar de ceilalţi cerchişti, s‑a retras într‑o
tăcere prelungită şi
cînd, pe de altă par-
te, se intensifică
schimburile epistola-
re ale lui Stanca cu
cerchiştii. Lungi şi
contorsionate sînt
răspunsurile (din 28
ianuarie şi 16 februa-
rie 1947) ale lui Doi-
naş, care este dintru
început foarte iritat
de sintagma „super- • Ştefan Aug. Doinaş
bul act cerchist“ a lui
Radu Stanca. Pur şi simplu, poetul nu‑şi
poate recunoaşte instantaneu vinovăţia, ci
numai după ce, ca într‑o spovedanie chi-
nuită, îşi face, epistolar, autoanaliza. El îşi
examinează şi mărturiseşte stările interi-
oare de dinaintea semnării adeziunii şi de
după, şi ajunge să îşi dea seama ce greşeli
intelectuale şi morale a făcut. Oricum, se
afla şi se află într‑o radicală transformare
interioară, avînd revelaţia că valorile mo-
rale trebuie să le surclaseze pe acelea este-
tice. E un lucru de care, spune el, şi‑a dat
seama numai după ce a semnat pactul: „În
fond, o serie întreagă de lucruri s‑au lămu-
rit abia odată cu acest «superb act cer-
chist», care ne‑a adus, pe trei Aşi, într‑un
partid extremist. Am crezut că pot comite
un asemenea lucru, şi încă senin, cu o
conştiinţă a datoriei, faţă de Cerc, împlini-
te“. E un gest pe care l‑a făcut nu numai
pentru Cerc, ci şi pentru Negoiţescu, ba
chiar şi pentru liderul lor, Radu Stanca:
„Am crezut că ţine de datoria mea faţă de
Nego şi, prin el, faţă de o prezenţă invizi-
bilă, dar tutelară, ceva asemănător unei Idei
– să mă înscriu. Şi aceste ambe datorii erau
alimentate subteran de ideea generoasă a
unei jertfe momentane, pentru ca, mai apoi,
cenuşa răcită să nască, intactă şi splendidă,
faimoasa pasăre Phoenix. (În felul acesta,
d[omnul] Kernbach lovi trei păsări cu o
singură încărcătură!) Perfect. M‑am înscris.
Fără nazuri, fără dramatisme“.
Doinaş, înscriindu‑se în PCR, a crezut că
îşi face datoria faţă de Cerc, că face, aşadar,
un act moral; în urma corespondenţei cu
Radu, a realizat, cu dificultate şi cutremura-
re, că, de fapt a făcut un act imoral, că s‑a
„jertfit“ pe altarul greşit. În urma acestui
duş rece, Doinaş recunoaşte că s‑a lecuit de
„perversiunea estetizantă“ de‑a scrie cu
orice preţ şi că nu mai suferă nici de „priva-
ţiunea literară“ de a nu putea publica, fiind
preocupat „să mă angajez: fie faţă de mine
însumi în acţiune asupra aproapelui meu,
fie faţă de neamul meu“.
Dezmeticit complet, Doinaş trăieşte o
stare acută de ruşine:
„Mi‑i ruşine să spun ce‑am făcut. Liliala per-
soană a lui Nego mi‑a devenit nesuferită,
pentru că o inconştientă şi automată purga-
ţie egoistă a încărcat‑o pe ea cu toate respon-
sabilităţile actului meu; (...). Tatălui meu –
care e un om practic şi nu iubeşte eroismele
gratuite şi, deci, nu‑mi pretinde a fi martir,
pentru că nu înţelege iubirea pentru o idee –
mi‑a fost ruşine să‑i spun ce‑am făcut. Sunt
mereu obsedat că individul cutare de pe stra-
dă mă va fixa curios ca pe un ciudat animal
politic care s‑a desăvîrşit călcînd în formaţia
viitorului rege Gh. Gh.‑Dej“.
Cei trei Aşi de la Cluj, care au luat pute-
rea cu de la sine voie, se recunosc acum,
prin vocea lui Doinaş, înfrînţi şi rătăciţi.
Odată cu ei, şi Cercul. Iar leacul ar fi reve-
nirea adevăratului lider printre ei:
„Cred că activitatea bahică şi erotică, din
Cluj, a Cercului, se datoreşte şi lipsei tale:
echilibrul interior a fost deranjat şi rămîne
aşa pînă ce vei apărea aici“.
În fine, cred că această poveste dramatică a
Cercului Literar din anul 1946 se reflectă în
Post‑scriptumul pe care Radu Stanca li‑l
adresează prietenilor săi din grupare:
„Nu ştiam că acel răsărit
Ce‑l vedeam ca o mare profuzie
Este numai fantomă şi mit,
E o simplă iluzie.
Voi, văzînd masca mea, mă cîrteaţi
Şi ziceaţi că‑mi dau aere,
Pe cînd eu încercam (nu vedeaţi?)
Pentru voi toţi, suspine şi vaiere...“
n
Anul XXXI, nr. 12 (367), 2020 • 23

Î n vremuri de restrişte, teroare, molimă,
război, dezastre naturale şi tot soiul de
calamităţi, inclusiv politice, fiinţa umană
caută căi de salvare. Instinctul de conserva-
re nu este doar activat, ci şi extins peste
graniţele supravieţuirii biologice cuprin-
zând orizonturi culturale, morale, spiritua-
le. Sub teroarea anihilării, germenii gene-
rativităţii nu au fost încă distruşi şi îşi
accelerează dezvoltarea. „Generativitatea“
este concepută ca formă biologică, socială,
culturală şi spirituală aptă de a transcende
moartea fizică a indivizilor de o suită de
autori: Erikson, Kotre, McAdams, Winter.
Deşi fiecare individ caută să se salveze pe
sine şi pe cei apropiaţi, este evident că
această cale solitară nu este cea mai eficien-
tă soluţie, nici pentru individ şi nici pe ter-
men lung. În astfel de perioade cumplite
apar şi indivizi care se consideră responsa-
bili pentru soarta întregului, care îşi pro-
pun şi propun o arcă de salvare comunita-
ră. Foametea, anihilarea fizică prin potop,
foc, urgie militară, tribut în copii, epide-
mii…provoacă astfel de spirite la căutarea
unor soluţii. Atunci când sănătatea cultu-
rală a unui popor este ameninţată sau chiar
brutal agresată, când demnitatea sa este
supusă la încercări cumplite şi sistematic
batjocorită, indivizi cu har, responsabilita-
te, spirit vizionar şi curaj moral concep şi
realizează căi, mijloace de salvare. Ei hră-
yy Dumitru Chioaru, Respiraţie
subacvatică, cuvînt însoţitor de
Ioan Holban, Iaşi: Junimea, 2020.
24 • APOSTROF
Arca lui Noica
Cătălin S. Mamali
nesc generativitatea unei culturi. În astfel
de perioade de represiune, identitatea cul-
turală, spontaneitatea şi spiritul creativ ale
unui popor sunt desfigurate până la limita
anihilării. Comunismul a produs intrarea
forţată a României într‑o lungă perioadă
de reprimare structurală care a dominat
din 1945 până în 1989, cu tare resimţite în
perioada postcomunistă. Evident, trăsătu-
rile generative general umane nu au fost
anihilate, dar au fost în mare suferinţă, iar
multe din exemplarele morale, intelectuale,
spirituale au fost ucise, iar accesul la valori-
le create este drastic limitat. Baumeister,
care a studiat formele multiple ale Răului,
cauzele şi consecinţele acestuia, precum şi
potenţialul uman de a limita, chiar elimina
răul consideră că Mitul Răului Pur este un
obstacol major atât în investigarea acestuia,
cât şi pentru eliminarea răului şi vindecarea
rănilor suferite. Evident, precum în toate
perioadele istorice de cumplită teroare s‑a
supravieţuit, s‑a iubit, s‑a gîndit, s‑a mun-
cit, s‑a creat, au existat momente de bucu-
rie, de speranţă, oaze de credinţă, de iubire
şi relaţii de prietenie – toate acestea plătite
cu sacrificii.
Caracterul represiv, degradant, potriv-
nic firii şi drepturilor umane al regimului
politic impus de la 1945 în România a ge-
nerat o stare de reactanţă. Spiritele cu har,
voinţă, putere morală şi identificare cu
destinul ţării (patriei) au căutat soluţii.
Riscurile acestor căutări au fost grave, une-
ori plătite cu închisoarea şi chiar cu viaţa.
Acest climat sufocant a fost o provocare
existenţială. Constantin Noica a meditat
asupra dramei existenţiale a naţiunii, a con-
ceput o soluţie realizabilă şi a acţionat
pentru întruparea ei. Chiar dacă proiectul
şi acţiunea sunt minimale şi focalizate lo-
cal, evident problema existenţială care l‑a
preocupat pe Constantin Noica este uni-
versală precum se vede, cel puţin, din lu-
crarea: Spiritul românesc la cumpătul vremii.
Şase maladii ale spiritului contemporan.
Constantin Noica nu a fost singurul
nici în acel ceas istoric. Au existat premer-
gători – care ar trebui să fie studiaţi din
această perspectivă pentru a susţine public
solidaritatea spirituală a unei comunităţi
greu încercate. Dar Noica, în anii ’60 şi ’70
a reprezentat un model exemplar pentru
salvarea culturală. Niciun model, nici cele
Cãrþi primite la redacþie
yy Demény
Péter,
Splendidul
mistreţ,
traducere de
Kocsis Fran‑
cisko, Bucu‑
reşti: Curtea
Veche, 2020.
exemplare, nu este perfect şi deasupra criti-
cii. Un mit al binelui pur este tot atât de
utopic ca şi mitul răului pur. Dincolo de
limite se află valoarea intrinsecă a demer-
sului lui Constantin Noica pe care încerc
s‑o discut.
Constantin Noica este printre cei, rela-
tiv puţini, care au intuit pericolul letal
pentru spirit, pentru generativitatea bio-
culturală, pentru cultură (pentru toate
formele acesteia) reprezentat de forma, ofi-
cial impusă, a culturii comuniste. Constan-
tin Noica a fost printre cei şi mai puţini
care au avut ideea, resursele intelectuale şi
morale, precum şi voinţa de a concepe, ge-
nera şi realiza un proiect de salvare cultura-
lă. Sigur, Noica nu a fost singurul care a
făcut acest efort. Mai mult, Noica a benefi-
ciat chiar de o oază, un fel de port care a
facilitat proiectul care a devenit o arcă cul-
turală. Acest port cultural, care nu este
unicul, a fost creat de Grigore Moisil, de
ştiinţa şi înţelepciunea acestuia. Prin confe-
rinţele deschise la Universitatea Bucureşti
(Facultatea de Drept) iniţiate la sfârşitul
anilor ’60 de Grigore Moisil s‑au creat şan-
se de interacţiune intelectuală publică, care
anterior au fost aproape inexistente. Aceste
evenimente intelectuale dense, cu ramifica-
ţii profunde au reunit minţi căutătoare din
domenii foarte variate (matematică, biolo-
gie, fizică, istorie, filosofie, lingvistică,
psihologie, arte…). Printre participanţi, de
la vârstnici la tineri, am observat în pauze
şi o persoană care focaliza interesul mai
multor participanţi, unii – de exemplu So-
rin Vieru – au devenit membrii ai Cercului
de la Păltiniş – Şcoala de la Păltiniş. Acolo,
un supravieţuitor al închisorilor comunis-
te, mi‑a spus că acea persoană este Con-
stantin Noica. Acolo l‑am văzut pentru
prima dată pe Constantin Noica.
Mai târziu, s‑a născut Grupul/Cercul de
la Păltiniş. Acesta poate fi numit Arca lui
Noica. De la concept la realizare, a avut ca
motivaţie centrală nevoia de salvare cultu-
rală, de refacere a spiritului paideic. Un
proiect care nu se poate realiza solitar, un
proiect care presupune un grup de oameni
capabili şi apţi să se angajeze în dialog toc-
mai într‑un context autarhic care era ostil
dialogului. În grupul imaginat de Noica,
căutarea dedicată a adevărului, persistenţa
cercetării, bucuria lucrului bine făcut, dia-
yy Ioan Biriş, yy Andrea H.
Constan- Hedeş, O
tin Noica. întîlnire
Holomeria pe strada
simbolică, Hazard, Cluj:
Bucureşti: Neuma,
Eikon, 2019. 2020.
logul orientat spre substanţă (problemă,
idee) sunt fireşti. Arca lui Noica este cu-
noscută mai ales prin denumirile de Gru-
pul, Cercul, Şcoala de la Păltiniş.
Jurnalul de la Păltiniş publicat de Gabri-
el Liiceanu (1983, cu prima intrare pe 21
martie 1977 şi ultima datare iulie 1981) a
deschis ochii cetăţii asupra acestui fenomen
benefic şi aducător de speranţe. De reamin-
tit că în prima zi a drumului spre Păltiniş,
locul ales pentru a realiza „arca lui Noica“,
Noica şi Liiceanu sunt aşteptaţi în gara din
Sibiu de Relu Cioran, fratele lui Emil Cio-
ran, care‑i conduce la Păltiniş, iar Thomas
Kleininger apare în ultima intrare a jurna-
lului. Între aceste intrări sunt Petru Creţia,
Andrei Pleşu, Sorin Vieru… Dinamica
grupului, consemnată în jurnalul lui Lii-
ceanu, cuprinde alte individualităţi precum
Alexandru Paleologu, Andrei Cornea, Va-
sile Zamfirescu…, unele menţionate expli-
cit, altele relevate în Epistolar sau doar indi-
cate de alte surse. Jurnalul publicat de
Liiceanu – care se opreşte în vara anului
1981 lasă necuprins destinul cercului până
la moartea surprinzătoare a lui Noica în
1988 (?) – o perioadă evident mult mai în-
tinsă decât cea cuprinsă de paginile jurna-
lului scris de Liiceanu. Firesc se nasc între-
bări: sunt şi alte jurnale scrise de alţi
componenţi ai grupului? Ce perioadă cu-
prind ele? Care este substanţa lor? Care este
starea fondului epistolar care cuprinde
schimburile de scrisori (nu doar cele publi-
cate în Epistolar)? Cuprinde un singur jur-
nal al unui singur participant, jurnalul
publicat de Liiceanu, întreaga călătorie ge-
nerativă pe care a făcut‑o posibilă arca
concepută, realizată şi dialogal pilotată de
Noica“?
De regulă, jurnalele navelor angajate în
explorări cruciale au fost ţinute de cei care
au iniţiat proiectul – Cristofor Columb,
care a fost şi căpitanul flotilei, sau Charles
Darwin motivat de nevoia de a înţelege
povestea vieţii, evoluţia. Cei din echipaj,
secundul, terţul puteau avea un jurnal – dar
Jurnalul era, de regulă, ţinut de cel care a
conceput şi lansat expediţia. Astfel de eve-
nimente au multe caracteristici impredicti-
bile – iar consemnarea evenimentelor are
mereu o mare valoare chiar dacă nu a fost
realizată de inima, mintea şi mâna celui
care a iniţiat, conceput şi urnit această odi-
see cu destin comunitar.
Presupun că bogata interacţiune episto-
lară pe care a avut‑o Constantin Noica in-
clude şi un jurnal epistolar al acestei corăbii
culturale. Arca lui Noica este o metafora
care încearcă să ne apropie mai mult de un
fenomen cultural major care cere un studiu
sistematic.
Noica, inspirat de tulburătoarea lucrare
dramatică pe care a publicat‑o Blaga cu
Arca lui Noe, a numit sugestiv această piesă
Arca lui Blaga. Blaga a oferit un răspuns
metaforic la criza existenţială din anii 1940
a comunităţii cu care se identifica şi a cărei
viaţă ajunsese la curmătură. Dacă Blaga a
explorat un răspuns metaforic, Noica a ini-
ţiat un răspuns pragmatic, fundamentat
conceptual şi inteligent proiectat, faţă de
starea culturii în orizontul universal al ma-
ladiilor spiritului. Sigur, răspunsul creator
şi practic oferit de Noica are dimensiunea sa
metaforică. Sunt nevoit să folosesc traduce-
rea realizată de Blyth (de altfel o ediţie ex-
celentă a lucrării Cele şase maladii…) pentru
ancorarea bibliografică a celor amintite mai
sus (1976/2009, p. 115, 134, 161).
Este de amintit faptul ca metafora unei
ambarcaţiuni salvatoare în faţa unui pericol
iminent nu este doar o prezenţă străveche
în culturile lumii, dar şi o metaforă în
schimbare. Corabia, de regulă, asigură sal-
varea unui „eşantion“ al vieţii pentru a
oferi şansa, după prăpăd, a unui nou înce-
put în condiţii normale, adică similare
pre‑dezastrului. Alte metafore ne confrun-
tă cu alte lumi posibile prin întrebările pe
care le presupun: va urma o revenire în lu-
mea ştiută sau o intrare într‑o lume mult
schimbată? Va fi noua lume primitoare sau
ostilă? Se va putea debarca în siguranţă sau
va trebui să se trăiască doar în interiorul
ambarcaţiunii pentru că mediul este infec-
tat, ostil vieţii? Astfel s‑a născut conceptul
de mediu portabil propus de Masano Toda
(Toda, M. (1982). Man, Robot and Society.
Models and Speculations. Boston; Martinus
Publishers). „Mediu portabil“ asigură
omului un avantaj evolutiv oferindu‑i posi-
bilitatea să‑şi dezvolte viaţa, inclusiv cea
spirituală, în condiţii neprielnice, chiar le-
tale, existente în mediile prin care călăto-
reşte. Arca lui Noica a fost concepută, are şi
această funcţie, dar, cred că, a fost hrănită
de o dublă speranţă: maladia gravă a me-
diului este trecătoare iar arca creată poate
avea un rol formativă, poate genera schim-
bări benefice pentru întregul mediu. Starea
şi destinul acestui „mediu cultural porta-
bil“ nu a depins doar de autor. Apar azi mai
multe întrebări referitoare la potenţialul
generativ al mediului imaginat şi creat de
Noica:
– câţi dintre membrii echipajului au că-
utat să recreeze o astfel de arca? Cu ce re-
zultate?
– a existat o izolare, exercitată din exte-
rior, a acestei corăbii de salvare culturală?
Care au fost efectele izolării practicate de
sistemul represiv comunist? Au participat la
această izolare externă şi intelectuali (unii
dintre ei chiar remarcabili în domeniul
lor)?
–de ce izolarea externă căuta să ţină de-
parte de Noica multe minţi căutătoare?
–pe o corabie, angajată într‑o cursă
foarte lungă, mai apar şi pasageri nedoriţi,
chiar incomozi. Noica spunea despre modul
de comportare al unor astfel de pasageri: „Nu
ştiu ce‑i pune să vină aici. Unii îmi aduc şi
poşirca (vin prost) asta“. Cum erau văzuţi
aceşti pasageri de titularii echipajului?
–a existat oare şi o încercuire din interi-
or, practicată de o parte dintre cei care alcă-
tuiau echipajul?
– cum a evoluat proiectul lui Constan-
tin Noica după moartea neaşteptată a auto-
rului?
Pentru lumea de azi, proiectul lui Con-
stantin Noica rămâne o sursă de speranţă
nu doar pentru un cerc mai mic sau mai
mare, ci pentru o cultură. “Arca lui Noica”
a navigat constructiv cât a fost omeneşte
posibil şi, foarte probabil, inspiră alte pro-
iecte într‑o lume din ce în ce mai nesigură.
n

(fiind – alături de Apostroful clujean – singura revistă din cele înfiin-

•Numărul 2/2020 al revistei Euphorion marchează împlinirea a 30 de
ani de apariţie a prestigioasei publicaţii sibiene a cărei istorie începe
la mijlocul secolului trecut, ca proiect de suflet al membrilor Cercului
Literar de la Sibiu. Zădărnicite de instalarea regimului comunist, vi-
surile cerchiştilor prind viaţă în 1990, când Euphorion îşi face apariţia
în peisajul presei literare româneşti, avându-l ca Director de onoare
mai întâi pe Şt. Aug. Doinaş, apoi pe Nicolae Balotă.
Sumarul numărului aniversar este exemplar prin consecvenţa cu
care continuă şi onorează programul estetic inclus în chiar numele
său. În prima secţiune, sunt republicate unele texte ale scriitorilor
cerchişti, încă în viaţă în 1990 (Şt. Aug. Doinaş, Cornel Regman,
Nicolae Balotă, I. Negoiţescu, I.D. Sârbu) ale apropiaţilor acestora
(Ioana Postelnicu, Wolf von Aichelburg, Virgil Nemoianu, Gheor-
ghe Grigurcu), alături de texte ale redactorilor noii publicaţii: Du-
mitru Chioaru, Iustin Panţa, Ioan Radu Văcărescu, Rita Chirian şi
alţii, precedaţi de un text al lui Mircea Ivănescu, ca „punte între ge-
neraţii”, cum inspirat spune actualul redactor şef al revistei, Dumitru
Chioaru, în textul de deschidere, La aniversară!
Mesajele prieteneşti din finalul numărului, adresate de confraţi
din toată ţara, marchează, deloc encomiastic, împlinirile Euphorion-
ului de-a lungul celor trei decenii, reuşita sa nu numai în a supravieţui
ţate de Uniunea Scriitorilor în 1990 care continuă să apară), ci şi în
a-şi onora cu rigoare profilul generos asumat iniţial, acela de continu-
atoare a tradiţiilor Cercului Literar.
Sumarul este întregit cu eseuri (Dumitru Chioaru scrie despre
Guillaume Apollinaire, poetul situat „între două lumi“, între Orfeu
şi Anti-Orfeu, Rita Chirian despre Virginia Woolf, iar Mircea Braga
îşi încheie serialul consacrat cronotopografiei literare), cronici litera-
re şi de artă, recenzii, traduceri. (R.C.)
*
• În Convorbiri literare, numărul 11/2020, pornind de la nesfîrşitele
proiecte fantasmagorice ale senatorului Liviu Marian Pop pe seama
învăţămîntului, Mircea Platon, în mare vervă sarcastică, scrie o ade-
vărată proză satirică, „Domnul ministru iese în oraş“, din păcate
pentru realitatea învăţămîntului românesc, pe cît de reuşită artistic,
pe atîta de adevărată... Tot în această revistă, paginile de „Jurnal spi-
ritual“ ale Magdei Cârneci, o zi din anul 1997, cînd a fost de faţă, la
Târgovişte, la o ceremonie de dezlegare de blestem – unul străvechi,
din 1502, cînd „mitropolitul Tifon afurisise oraşul de scaun al Târgo-
viştei şi pe voievodul Radu“ pentru o afacere de amor... Mircea V.
Diaconu scrie, documentat şi critic, despre Guénon şi credinţa lui în
lumile subpămîntene. Un interesant articol este acela despre Şostako-
vici al lui Alex Vasiliu. Cît despre Maiorescu şi Jurnalul său, revista a
ajuns cu publicarea la decembrie 1899, aşa că: aşteptăm. (E.C.)
n

Anul XXXI, nr. 12 (367), 2020 • 25


Reportaj
F. Brunea‑Fox
sau
„regele reportajului“
Cristian Vasile
A scensiunea regimu-
rilor autoritare şi dic-
tatoriale după 1937, in-
clusiv în spaţiul româ-
nesc, a însemnat şi mar-
ginalizarea scriitorilor şi
jurnaliştilor de orientare
autonomă care îşi asu-
mau spontaneitatea şi
scrisul alert, imprevizi-
bil. În acelaşi timp, au avut de suferit mij-
loacele de expresie, îndeosebi genul repor-
tajului literar şi politic, întrucât cenzura
dictaturilor carlistă, legionară/antonescia-
nă şi comunistă a recurs la mutilarea a nu-
meroase texte.
O victimă proeminentă a acestor urgii
politice ale secolului XX a fost F. Bru-
nea‑Fox (pseudonimul lui Filip Brauner),
iniţial un scriitor din planul al doilea al
avangardei literar‑artistice, aflat în compa-
nia unor B. Fundoianu, Saşa Pană, Victor
Brauner, Ilarie Voronca, I. Ross ş.a. Mai
ales după 1925, avangardistul „cu morgă
de prinţ dezabuzat“, cum îl numea Saşa
Pană (Născut în ’02, Editura Minerva,
1973, p. 95), s‑a afirmat îndeosebi ca zia-
rist specializat în reportaje de mare impact
mediatic, mai întâi la Dimineaţa (1925-
1937), apoi şi la Adevărul (1932-1937).
Cariera sa de reporter special a fost pusă în
cumpănă mai întâi de guvernarea antisemi-
tă gogo-cuzistă (1937‑1938), iar apoi de
regimul comunist care a suprimat la rândul
său ziarul Adevărul, unde Brunea‑Fox îşi
găsise din nou refugiul după 1945.
În timpul stalinismului cultural, repor-
terul pur‑sânge este constrâns să se rein-
venteze ca traducător, iar atunci când i se
permite totuşi să publice (v. Hîrca piratului.
Peisaje dunărene, Editura Tineretului,
1957) scriitura sa pare o copie palidă a
creaţiilor interbelice. În plus, din cauza re-
gimului politic ostil gândirii libere, critice,
peste opera sa reportericească risca să se
aştearnă uitarea. Totuşi, după 1964‑1965,
în contextul liberalizării limitate, s‑au în-
26 • APOSTROF
trezărit speranţele unei reeditări în formă
de volum a textelor circumscrise reportaju-
lui literar risipite prin presa interbelică. Cu
toate că s‑au înteţit vocile care sugerau re-
publicarea sa (Octavian Moşescu, Vitralii,
Editura Litera, 1971, p. 101; Saşa Pană, op.
cit., 1973, p. 246), s‑au menţinut mari iner-
ţii şi reticenţe în ceea ce îl priveşte; de pildă,
articolele despre reportajul literar din di-
verse lexicoane canonice pur şi simplu îl
ignoră, menţionându‑i doar pe Alexandru
Sahia şi Geo Bogza (spre exemplu: Dicţio-
nar de terminologie literară, Editura Ştiinţi-
fică, 1970, p. 276), ultimii doi fiind mai
bine situaţi din punct de vedere istoriogra-
fic şi social‑politic.
Aşa se face că F. Brunea‑Fox a murit –
în 1977 – fără a‑şi vedea opera publicistică
dintre cele două războaie adunată într‑un
volum. „Despre morţi numai de bine“ –
un principiu care s‑a aplicat uneori şi în
comunism; aşa se face că abia în 1979 – ca
într‑un fel de omagiu adus celui dispărut
– a putut apărea la Editura Eminescu vo-
lumul Reportajele mele, 1927‑1938 într‑o
ediţie alcătuită de Lisette Daniel-Brunea,
soţia sa. Însă postfaţa datorată celei din
urmă conţine şi afirmaţii deconcertante,
deoarece îl integrează pe Brunea‑Fox în
aria de interese ale sistemului politic post-
belic, un regim care, între altele, suprima-
se tocmai libertatea reportericească cu care
se hrănise ziaristul şi scriitorul dispărut.
Textul de final din 1979 – reprodus inte-
gral şi în reeditarea recentă, bine venită,
de la Polirom (F. Brunea-Fox, Reportajele
mele, 1927‑1938, antologie, ediţie îngrijită,
note şi postfaţă de Lisette Daniel-Brunea,
Editura Polirom, Iaşi, 2020, 382 p.) – îl
„cuminţeşte“ pe reporterul nonconformist
(silit după 1948 să‑şi părăsească meseria)
poate tocmai pentru a face retipărirea sa
dezirabilă şi pentru cenzura politică („cen-
zura de după cenzură“, uneori mai vigi-
lentă şi imprevizibilă decât Direcţia gene-
rală a presei şi tipăriturilor /Comitetul
pentru tipărituri). „După 23 august 1944
– scrie Lisette Daniel (în 1979 şi în 2020)
– Brunea începe să scrie în alt spirit. «Ma-
teria primă» de care se folosise ani de‑a
rândul se dezintegra. Ceea ce vedea acum
nu mai corespundea realităţii de odinioa-
ră: periferiile dispăreau, civilizaţia oraşu-
lui pătrundea tot mai departe în cartierele
mărginaşe, meseriaşii umili din dughenele
insalubre se angajau în fabrici şi uzine, fe-
meile aveau unde să nască, bolnavii unde
să se îngrijească, fetele de la ţară încetau să
mai fie obiect de exploatare cinică“ (Li-
sette Daniel-Brunea, Postfaţă la Reportaje-
le mele..., ed. cit., 2020, p. 369). Este pur
şi simplu un fals uşor de demontat: sărăcia
nu a dispărut, cum nu a pierit nici margi-
nalitatea, nici mizeria din periferia oraşe-
lor (doar casele pe pământ au fost înlocui-
te cu blocuri, clădiri care uneori erau
lăsate în frig şi fără utilităţi, un fenomen
care nu a apărut în anii 1980). Mai recent,
aflăm îndeosebi din documentele poliţiei
secrete adăpostite la CNSAS că nu a fost
suprimată nici măcar prostituţia, care de
la un moment dat a avut un soi de protec-
ţie oficială, din zona Miliţiei şi a Securită-
ţii, mai ales când era vorba de şantajarea
unor indezirabili sau străini (erau vizaţi
îndeosebi diplomaţii). Desigur, „regele
reportajului“ (decăzut uneori la statutul
de „prinţ“!) ar fi avut mult de lucru şi du-
pă 1948, numai că activitatea sa ar fi intrat
în sfera penală administrată de instituţiile
„societăţii necivile“ (Stephen Kotkin) şi
oricum nu ar mai fi avut un debuşeu pu-
blicistic în condiţiile în care presa liberă
fusese aneantizată.
Revenind la reportajele interbelice pro-
priu‑zise, disponibile acum şi pentru citi-
torul de azi, trebuie să evidenţiem efortul
remarcabil al lui Brunea‑Fox de a nu se
lăsa instrumentalizat de către autorităţile
guvernamentale ce regizau descinderi sau
dezvăluiri controlate – în faţa presei – cu
scopuri meschine (pentru a lichida concu-
renţa, rivalii politici) şi nu pentru a contri-
bui la rezolvarea unei grave situaţii sociale.
Am reţinut un singur exemplu în acest
sens; în toamna lui 1927, mai marii Parti-
dului Naţional Liberal (abia revenit la pu-
tere) doreau să îi elimine din conducerea
Eforiei Spitalelor Civile bucureştene pe
membrii fostului Partid Conservator De-
mocrat (condus de Take Ionescu până în
1922). Era necesar ca cei din urmă să fie
stigmatizaţi ca unici responsabili pentru
catastrofa sanitară din spitalele capitalei,
îndeosebi de la Spitalul Colentina. Prin
urmare, prin intermediul unui politician
liberal mai credibil (dr. Ioan E. Costi-
nescu, medic cunoscut şi primar al Bucu-
reştiului) s‑au iniţiat unele „destăinuiri
despre chipul cum sunt trataţi bolnavii în
aşezămintele Eforiei“ (Ce am văzut la Spi-
talul Colentina, p. 127). Martor al acestor
dezvăluiri politice despre modul inuman
în care supravieţuiesc pacienţii (îndeosebi
prostituatele internate la Colentina), Bru-
nea‑Fox evită capcana satisfacerii unui in-
teres partinic şi nu caută atât incriminarea
„ţapilor ispăşitori“ (a „takiştilor“), cât o
analiză sistemică şi stabilirea răspunderi-
lor colective („Cine e vinovat de această
situaţie? Eforia sau Primăria? Sau amân-
două?“ – p. 128).
F. Brunea‑Fox se situează undeva între
jurnalismul de investigaţie, cronica socială
şi scrisul empatic în cel mai înalt grad faţă
de categoriile sociale defavorizate. Publicis-
tica lui Brunea‑Fox are şi o doză de senza-
ţionalism, dar nu într‑o accepţiune peiora-
tivă; senzaţionalismul este menit să capteze
şi să atragă o audienţă mare absolut necesa-
ră, care să se constituie într‑o masă critică
şi să facă mesajul relevant pentru factorii
decizionali ce aveau pârghile de a schimba
în bine o situaţie dramatică. Premisa repor-
terului era simplă: numai impactul puternic
asupra zecilor de mii de cititori putea sensi-
biliza puterea locală sau centrală, iar pentru
aceasta mai era nevoie şi de o receptivitate
totală în abordarea realului.
n

Filosofie
Vizuina (epocii) de aur
Alexander Baumgarten
Î l lăsasem pe Cătălin
Partenie în sufletul
meu la volumul al VII‑lea
al Operelor lui Platon, ca
traducător al dialogului
Timaios. M‑am închinat
cu religiozitate la textul
acela ani la rând şi din
forma lui în limba româ-
nă îmi vin mereu expresii
în minte de parcă ar fi fost ale originalului,
fireşti şi clare. Aş fi fost fericit să pun umă-
rul discret la reeditarea acelui text sacru, dar
nu mi‑a reuşit. Apoi l‑am regăsit reunind
studii despre ficţiune (In Fiction We Trust,
2016) şi iată‑l acum cu primul lui roman:
Vizuina de Aur (Polirom, 2020). Vizuina
este loc al retragerii adolescente în faţa epo-
cii de aur, dar în interiorul ei, este construi-
tă şi deconstruită simultan în carte, cât timp
ea suportă forţa de metaforă a unor sensuri
contrare. Pe de o parte refugiu, pe de altă
parte loc al absurdului şi al stranietăţii ab-
solute. Îmi trebuie multă reflecţie, pricepe-
re, ochi de critic literar şi experienţă ca să
scriu despre ea. Nu le am. Însă pot mărturi-
si ridicând inocent şi oarecum trufaş din
umeri că am de spus puţin, dar foarte intim
şi adevărat despre această carte, după ce am
umplut‑o cu note marginale citind‑o, din
categoria: „aşa am trăit şi eu“, „pe asta o
ştiu“, „aici îi recunosc pe I.C. sau pe Z.D.B“,
„asta e şi experienţa mea sau a oricui din
anii aceia“. Dar acest ceva intim şi adevărat
nu e doar recunoaşterea experienţei mele, ci
e ceva universal şi deci comunicabil, în for-
ma unei traume istorice preschimbate în
emoţie, în povestire şi până la urmă în
poantă. De fapt, Cătălin Partenie narează
istoria unui adolescent al ultimilor ani de
dinaintea căderii comunismului, căruia el îi
este prietenul mai tânăr. Prin adolescentul
Paul, student şi exmatriculat de la filosofie,
auzim povestea locului filosofiei în ideolo-
gia anilor ’87‑’89. Dar treptat, foarte dis-
cret, cu deplin umor şi scriitură fin dantela-
tă, expresii ale lumii filosofilor devin poantă
caustică reaplicată unei alte lumi („Naturii
comunismului îi place să se ascundă“, „Ni-
meni nu ştie ce e dialectica şi asta înseamnă
că pentru noi realitatea are ceva misterios“,
„În capitalism, omul exploatează omul, în
comunism e invers“). Tot prin adolescentul
Paul ajungem la lumea muzicii rock, sorbită
de pe discuri care circulau pe sub mână,
cântată semiclandestin în formaţii angajate
în restaurante, sub privirile tâmpe şi agresi-
ve ale unei cenzuri bănuitoare şi inculte. În
jurul lui, vedem roind figuri umane ale
epocii, rude terorizate de cozile pentru hra-
nă ale regimului, apoi umilite de neputinţa
de a cumpăra o chitară electrică. Dar Paul e
un fel de Făt‑Frumos al ultimelor clipe ale
regimului comunist: fuge în paradisul Ca-
nadei trecând Dunărea înot la iugoslavi, dar
moartea i‑a rezervat un glonte în Bucureş-
tiul revoluţiei, recăzut întâmplător în tem-
poralitatea din care pornise. Şi în toată po-
vestirea poante, poante, încât am citit
notând, subliniind şi zâmbind cald: când
Paul îi spune autorului cum spera el să fie
dat afară de la filosofie şi să se facă baterist,
cel din urmă îl priveşte „cum se uita Mowgli
la ochii lui Kaa“; nişte ouă apar învelite în
ziarul pe care, pe fiecare parte, se vedeau
părţi din chipul lui Ceauşescu; când Paul i
se adresează unui artist servil regimului cu
apelativul „Tovarăşe Maestre“, nu uită să
precizeze cum asistenta lui pe nume Marga-
reta (cum altfel?) era alături; aşa încât în
mod constant arta de scriitor a lui Cătălin
Partenie îşi forţează cititorul să îşi foloseas-
că minima cultură ca să ţeasă singur mici
naraţiuni paralele istoriei principale şi să îşi
coloreze narativ cum poate el mai bine pro-
priul exemplar al cărţii.
Am trăit anii aceia ai Bucureştiului.
Dacă merita sau nu să devin student la filo-
sofie (am devenit, dar după căderea regi-
mului, fugind din capitală de fapt cu ulti-
mul tren care a mai circulat înainte de
această cădere) era întrebarea de bază a
cercului meu din liceu: mulţi au devenit
ulterior, unul singur a primit un glonte în
picior în nopţile acelea, alţii au rămas po-
eţi, cum eram toţi pe vremea aceea. Însă
toţi ne adunam ca să ne spunem unii altora
că viaţa e în altă parte, că în numele ei me-
rită totul, unii să îşi facă formaţii de muzi-
că, alţii să stea pe pachetele cu cărţi din
subsolul de la Cartea Românească şi să îi
asculte pe optzeciştii mai mari ca noi, alţii
să caşte ochii strecuraţi printre studenţi la
cenaclul de luni şi tot aşa. Lumea se schim-
ba pentru mine în anii ’90 când apărea
versiunea din Timaios, şi aşa mi‑o imagi-
nam pregătită în anii pe care îi evoc. Citesc
acum Vizuina de Aur şi îmi ating foarte
delicat proiecţiile acelor ani de parcă mi‑aş
atinge propriul chip oglindit pe o apă foar-
te rapidă: da, aşa a fost, asta am visat şi
aceleaşi lucruri ne‑au înspăimântat pe toţi.
Mărturisesc căldura unei comunităţi citind
Vizuina de Aur.
n tabloidizată, neprincipială, căci, „nu poţi fi
Publicistică
Gazetărie şi poezie
Alice Valeria Micu
D acă în lumea literară
Daniel Săuca e cu-
noscut prin poezie şi prin
efortul constant de a con-
duce revista sălăjeană de
cultură Caiete Silvane,
precum şi Centrul de
Cultură şi Artă al Judeţu-
lui Sălaj, pentru locuito-
rii acestui judeţ Daniel
Săuca este şi un gazetar reputat, ale cărui
articole şi editoriale au fost şi sunt aprecia-
te, mai ales de cei ce încă mai cred în valori,
moralitate, deontologie. Aş vrea să vă rog
este un nou volum de publicistică, apărut
sub egida cotidianului Magazin Sălăjean.
În paginile acestei cărţi, tipărite în 2020,
autorul a adunat editoriale publicate între
anii 2017‑2020.
După Hommo Silagenssis, România mea
nu mai există, Secera şi pixul. Propagandă în
presa scrisă din judeţul Sălaj înainte şi după
decembrie 1989, Voi chiar vorbiţi şi în numele
meu?, Rotisorul politic, Tranşee şi şantiere, Un
bou în anul maimuţei, Daniel Săuca revine
cu volumul Aş vrea să vă rog, completând
raftul său de autor cu o nouă colecţie de
editoriale sălăjene.
Jurnalismul este locul predilect în care
autorul îşi manifestă preocupările, frustră-
rile, nemulţumirile, obsesiile, coagulate în
jurul unor tematici desprinse din realităţile
ultimilor ani. Apelând la câteva formule
jurnalistice, Daniel Săuca exersează mereu
ceva nou şi reuşeşte de fiecare dată să aducă
un element surprinzător, fie din punct de
vedere stilistic, fie al tonului, alternând de
la gravitate la umor. Acest aspect e regăsit,
de altfel şi în discursul său poetic.
Cu analize punctuale şi pertinente, Său-
ca atacă aspecte diverse ale societăţii româ-
neşti cu exemplificări din economia, cultu-
ra, politica sălăjeană. Daniel Săuca este
echilibrat, cu accente ironice şi chiar satirice
la adresa colegilor de breaslă şi semnalizea-
ză percutant derapajele de la regulile unei
gazetării onorabile „într‑o ţară în care
ipocrizia e generalizată“.( p. 26)
Câteva coordonate sunt recurente în
preocupările sale de mânuitor al cuvântului
ce exprimă adevărul: paradoxurile societă-
ţii de azi, schimbările din vocabularul lim-
bii române şi inadecvările unor ziarişti la
normele limbii, cultura, politica şi politici-
enii, Centenarul Marii Uniri. Dacă între-
bările retorice sunt un instrument utilizat
adesea de gazetari (Daniel Săuca refuzând
pentru sine eticheta de jurnalist în favoarea
celei de gazetar), în selecţia cuprinsă în Aş
vrea să vă rog el preferă interogaţia directă.
În mod surprinzător, Săuca e mai puţin
discursiv, preferând să semnaleze nevoia de
acţiune, să reacţioneze la stările de fapt
acutizate, pe care le taxează cu ironie bine
camuflată, dar şi cu lovituri directe, mai
ales atunci când în ring e presa „isterică“,
ziarist dacă eşti ticălos“, nu‑i aşa?
„Ba singur printre contemporani, ba
portavoce a breslei, generaţiei, românimii
care observă, neputincioasă, conflagraţiile
interne, între oricare şi oricine, Daniel Său-
ca ajunge să realizeze, de cele mai multe
ori, un interesant parajurnalism, hiperjur-
nalism, prin modul analitic în care se ra-
portează la mass‑media şi la reprezentanţii
acesteia, tot mai săraci (ca număr şi nu nu-
mai…)“ remarcă, printre altele, Carmen
Ardelean în prefaţa volumului.
Consecvent şi fidel idealurilor, Daniel
Săuca ţinteşte şi nu ratează când e vorba de
„şobolani ai tranziţiei“, dar e emoţionant
atunci când scrie in memoriam sau despre
poezie. Acest ingredient, ironia, e un con-
diment pe care autorul îl utilizează cu mă-
sură, iar nota generală este dată tocmai de
acesta. Chiar titlul ales pentru volum din
cele 59 de editoriale ironizează tendinţa
actuală de a complica simpla rugăminte cu
un optativ inutil, aş vrea să vă rog, în loc de
vă rog. Tot în acest editorial autorul poves-
teşte cum cititorul unui cotidian sălăjean
s‑a adresat „Protecţiei consumatorului“ re-
clamând numeroasele greşeli, mai ales gra-
maticale din publicaţia respectivă.
„Scriu săptămânal editoriale în Maga-
zin Sălăjean din octombrie 2007. De 13
ani. Dacă nu mă înşel, scriu mai apăsat
editoriale de pe vremea cotidianului Tran-
silvania Jurnal. Să fie de atunci 22‑23 de

Anul XXXI, nr. 12 (367), 2020 • 27
 pe capitolele amintite. La fel şi tematica
ani… Un lucru măcar e clar: am îmbătrâ-
nit! Am îmbătrânit şi cu editorialele mele,
cu speranţele mele, cu disperările mele. Şi
neputinţa: nu pot schimba (în bine) mai
nimic din baiurile societăţii româneşti.
Poate nu acesta este rolul ziaristului, publi-
cistului, editorialistului, ci acela de a depu-
ne mărturie, de a scoate la lumină nenumă-
ratele incongruenţe, probleme ale ţării, ale
oamenilor. Asta şi fac, cred, de mulţi ani. ”
scria Daniel Săuca în Magazin Sălăjean cu
prilejul lansării acestui volum.
Trebuie să ştii să închizi un poem, dar e
valabil şi în cazul editorialelor, iar Daniel
Săuca o face cu măiestrie aforistică: „Lu-
mea incredibilă a Poeziei e un semn şi
pentru adevărul: lucrurile esenţiale nu se
măsoară în bani!“
n cât una care mai degrabă uneşte imaginaţi-
Poezie
Mereu va fi cumva
sau
lizierele sufletului
Paul Farkas
C uvântul lizieră în
limba română are
multiple conotaţii printre
care, zonă de interferenţă
a marginii unei păduri cu
un teren deschis, neplan-
tat. Am putea continua
cu explicaţiile din Dicţio-
narul Explicativ al Lim-
bii Române, însă am cu
totul alte intenţii. Privirea mea se‑ndreaptă
spre poezie, spre poezia unui mai vechi pri-
eten clujean, Andrei Gazsi, om cu şcoală,
om cu o profesiune solidă, dar în special un
om al poeziei. În cazul poeziilor sale, cu-
vântul lizieră prinde noi sensuri şi diverse
valenţe, bunăoară o axă unificatoare.
Deşi în anul acesta sumbru pandemia
virulentă a Coronei ne‑a încurcat pe mulţi,
printre altele, în ceea ce privesc planurile
literare, vizite, întâlniri literare, noi publi-
caţii, planuri editoriale, iată că unii poeţi şi
scriitori au reuşit marea performanţă de a
publica noi cărţi şi volume de poezie.
Unul dintre aceştia este Andrei Gazsi,
un poet oarecum tomnatic, dar incompara-
bil, căruia i s‑a publicat volumul de poezie
Liziera în primăvara aceasta de către editu-
ra Limes de la Cluj, editură fondată şi con-
dusă de un alt cunoscut al publicului, poe-
tul Echinoxist Mircea Petean. Cele două
volume ale lui Andrei Gazsi, Cu alte cuvin-
te (2017), Câte o carte poştală pe lună (2019),
au atras deja atenţia publicului şi a criticilor
prin tematica şi temeinicia lirică. Acest din
urmă volum, Liziera (2020) debutează cu
scurte gânduri ale poetului, în proză, după
care urmează 87 poezii împărţite în cinci
părţi distinctive: Îngerul botezat, Atelierul
singurătăţii, Corabia mea zburătoare, Bunul
meu marţi şi Nu altfel. Aşa cum afirmă
poetul însuşi, nu cred că poeziile sale au
fost selectate aleatoriu, ci în mod deosebit
28 • APOSTROF
abordată de poet urmează o curbă: de la
rememorarea universului copilăriei, la vâr-
sta formaţiei sentimentale, la meditaţia
matură asupra vieţii, a destinului şi a mor-
ţii. Aşadar, un exemplu de „adolescenţa
crudă“ din poezia Prin viile lui Ambrozie
unde poetul se destăinuie: „Aşa m‑am năs-
cut,// căutând în cuibarul porumbeilor vo-
iajori depărtările,// orizonturile căzute
unul peste altul,// poemul dezbrăcat de lava
vulcanică, poemul nud// ca inima mea“.
Această frustă sinceritate este prezentă
în întregul volum, în majoritatea poeziilor,
venind parcă din veşnica dorinţă a lui An-
drei Gazsi de a se destăinui... literar, nu
neapărat religios sau spiritual. Astfel, şi
cuvântul lizieră devine în mentalul poetu-
lui nu doar o linie distinctiv despărţitoare,
ile cele mai diverse şi mai colorate ca în
poezia O aventură la liziera adolescenţei:
„Învaţă mai întâi să priveşti carul mare,//
trecerea lui de‑a latul cerului,//valurile mă-
rii muşcând dintr‑o margine de viaţă !//
asta m‑a îndemnat studenta din balconul
artelor,// ascunsă după o vegetaţie împleti-
tă//în neliniştea dintre somn şi trezire.//
Alunecă în diagonala după‑amiezii, mi‑a
mai spus,// pe cărarea croită dinainte până
la capătul ei,// unde mă poţi vedea din cap
până‑n picioare goală,// unde îmi poţi de-
prinde respiraţia“.
Obsesia cu care poetul foloseşte cuvân-
tul lizieră ne duce implicit la acceptarea
unei multi semantici ca un fel de instru-
ment poetic de certă valoare. Vom observa
că poetul are o gamă largă de semnificaţii
pe care le extrage din poeziile lui folosind
doar acest cuvânt care îi conferă cărţii un
fel de axă în jurul căreia se adună diversele
motive, între care cel erotic este pregnant şi
important: „De fapt, mă deplasam pe lizie-
ra imaginară a buzelor tale// cu riscul de a
fi înghiţit de respiraţia ta“. (Triunghiul bu-
zelor tale). O altă lizieră imaginară este cea
a văzduhului, a înălţimii cerului, un fel de
hotar imaginar exprimat plastic în Apara-
tul de fotografiat: „Aveam aparatul de foto-
grafiat în mâna dreaptă,// dar nu am în-
drăznit să apăs pe declanşator,// fiind
emoţionat, aproape adolescent,// când mi‑a
tăiat calea un vulture negru cît un ciclon//
sprijinit vertical pe liziera ce hotărnicea lu-
na// de urma tălpilor tale mirosind a ierburi
coapte“.
Studenta de la arte este de‑a dreptul un
leitmotif în repertoriul poetic al lui Andrei
Gazsi. Iată, în Lucrarea de diplomă, studen-
ta apare într‑un decor mirific al instrumen-
telor poetice puse la dispoziţie de poet:
„Lumina din fulg îşi leapădă strălucirea pe
drum,//apoi se aşază, ca o buburuză scă-
moşată, pe frunza de castan//dintre mine şi
studenta de la arte.//O aripă de nor tăinu-
ieşte sfiala din fulg şi din noi“. Aceleaşi
descrieri într‑un limbaj poetic rafinat şi în
poezia La o cafea: „Frunza îşi lăsa umbra//
alungită în uitătura ei cuminte,//fără fisuri,
fără furtuni violente, doar cu o adiere//
dulce‑lină ca o arcadă//de asfinţit“.
O imagine deosebit de impresionantă a
perisabilităţii vieţii umane este pusă la dis-
poziţia cititorului în poezia Din liziera
morţii unde moartea este aproape un bun
câştigat indiferent de cât de mult se încear-
că a prelungi sau a salva viaţa: „În acest sa-
natoriu cu garduri cum n‑are// mai înalte
decât puşcăria,//sora Silvia, navetista cu sâ-
nii vibrând ca o spută brună, distribuie,//în
emoţia dimineţilor, Streptomicina, Hidra-
zida, Pass‑ul//şi alte asemenea găselniţe
prin acul de seringă,//argumentând senza-
ţia vieţii şi a morţii deopotrivă“.
Fiecare gară îşi are cârciumile sale şi
nopţile de antracit, afirmă poetul în poezia
Din liziera singurătăţii. Singurătatea poe-
tului, dar în aceeaşi măsură a omului de
rând, este înfăţişată aproape fotografic fo-
losindu‑se de o gară şi de un tren imaginar.
Aici, ca de altfel în multe din poeziile lui
Andrei Gazsi, tipologia este tristă şi chiar
deprimantă: „Doar în camera singurătăţii
se naşte lumina,//spune vânzătorul de zia-
re, ciungul profesor de istorie,//care şi‑a
îngropat stihia în cârjele de la subsuoară//şi
în crâşma din spatele gării“.
Liziera dintre alb şi negru dezbate aproa-
pe filozofic revoluţia care e înfiptă adânc în
broderia neantului şi care i se pare poetului
„o plutire a planetelor în oglinda centru-
lui,//parcă ar fi o nuntă fără miri, doar cu
nuntaşi dezmembraţi în alb şi negru, ca
nişte comete//“ spunând mai departe că:
„În revoluţia de pe liziera dintre alb şi ne-
gru,//în lipsa mirilor, dansează astrele//care
pier în alt cer“.
Aş încheia recenzia acestui puternic,
evocator şi foarte sincer volum de poezii
scris de Andrei Gazsi mai degrabă în liniş-
tea apăsătoare a nopţilor făgeţene, când
până şi câinii se duc la culcare, dar poetul
rămâne treaz în veghea apăsătoare şi ame-
ninţătoare a cucuvelelor. Aş încheia, deci,
cu poezia Mereu va fi cumva, în care poetul
îşi dăruieşte sufletul şi întreaga fiinţă tată-
lui său, întotdeauna post mortem. Ar fi
fost atât de multe de vorbit, de comunicat
de destăinuit tatălui său...
„Mereu va fi cumva, spunea luntraşul
din umbra unui val// ca un solz uriaş de
peşte răsucit în furtună.// Altfel zis, moar-
tea poate să cadă ca un vuiet//peste noi,
oamenii, ca un război despletit,// sublimă
muşcătură de ţipar.// Bună ziua, tată! aşa
ar fi trebuit să încep,// spune, când am păşit
pe sub streaşina ploii// prin defileul trupu-
lui tău,// ce blestem nu mă lasă să văd//
ciulinii crescuţi în curtea părăsită de tine,//
căpriorii crăpaţi sub greutatea cerului?//
Aud cum cântă carii în sicriul tău din casa
de dinainte,// bolta pivniţei stă să cadă sub
povara‑ţi oprită‑n tranşee.// Bună ziua, ta-
tă! ar fi trebuit să îţi spun mai des//când
sprijineai norii cu parii din vie, când adu-
ceai//îngerii să doarmă sub perina mea.//
Altfel zis, nici nu am băgat de seamă când
ai venit, // când te‑ai dus în umbra ta, luând
cu tine// şi urmele din iarbă şi vorbele cu
care mă trezeai // în fiecare dimineaţă: Va fi
cumva, îmi spuneai// prin viziera zorilor
cruzi, // spălându‑mi cearcănele unui dulce
somn// cu apa din căuşul mâinii tale împo-
dobite cu stele.// Bună ziua, tată! aşa ar fi
trebuit să îţi spun mai des.// Astăzi timpul
curge în ambele sensuri.“
n
 Clara Janés Nadal şi România
ne Clara: „Interesul meu pentru poezia română
s‑a născut cu mulţi ani în urmă, şi datorită apro- Acolo,
pierii mele directe de România, ţară pe care am Unde timp, plus timp,
parcurs‑o cu entuziasm în lung şi în lat la începu- plus timp
tul anilor 1970; în sufletul meu, România este Nu e niciodată egal cu
ca o ţesătură de rezonanţe luminoase, de locuri şi timp“
de oameni, de la Constanţa pînă în Moldova, de
la Cluj la Sibiu, de la Decebal la Eminescu şi
Bacovia; unele versuri ale lui Lucian Blaga îmi
apar ca un nimb care îmi învăluie simţămintele
Î n ultimele mele conver-
saţii cu Clara despre personalităţi din literatu-
ra română am vorbit mult de Dorin Tudoran, îl
legate de România – „Ce voi fi, cînd m‑oi întoar- citeşte în engleză, îl cunoaşte şi prin schimburi
ce/ La obîrşie, la izvor?“; iar lui Brâncuşi i‑am de corespondenţă electronică, mai ales din luna

O cunosc pe Clara Janés Nadal (n. 1940,

Barcelona) de mult, o admir pentru talen-
tul, sensibilitatea şi diversitatea preocupărilor
ei, este poetă, prozatoare, eseistă, traducătoare,
scriitoare în sensul cel mai larg al cuvîntului,
invitată la nenumărate colocvii internaţionale,
lecturi de poezie, schimburi de opinii. Este de-
ţinătoarea mai multor premii literare importan-
te, naţionale şi internaţionale, pentru poezie,
eseuri şi traduceri – printre care şi Premio Naci-
onal de Traducción din Spania, pentru varietatea
şi calitatea textelor traduse în limba spaniolă.
Din 2015 este membru al Academiei Regale din
Spania.
Fără să cunoască limba română, dar intu-
ind‑o, citind în diverse tălmăciri, Clara Janés,
care este o iubitoare a spiritului românesc în artă,
în literatură, în tot, a scris două cărţi în acest
sens, Poemas rumanos şi Sendas de Romania. Spu-
dedicat o serie de poeme, pe care am început să
le scriu chiar la Masa tăcerii. Cred că primul din
ele (tradus în română de Dan Bulgăr) cuprinde
simţămintele mele:
„M‑am aşezat la masa tăcerii
sub freamătul plopilor şi al arţarilor
din parcul plin de frunze moarte.
Implacabil şi îndrăgostit
şuvoiul imobil de albe cîntece tăcea.
Piatra încărcată de înţelesuri
paranteză a timpului
şi altar
al singurătăţii adînci a sufletului omenesc…
….
Ne‑am aşezat
şi am rămas acolo totdeauna,
la masa tăcerii
septembrie 2019, cînd poeta spaniolă a cîştigat
„Marele Premiu Internaţional de Poezie Janus
Pannonius“, decernat de PEN Club din Unga-
ria – poetul român este membru permanent al
juriului internaţional.
Am întrebat‑o pe Clara ce o atrage atît de
mult în poezia lui, la care ea mi‑a răspuns: „Din
primul moment mi‑am dat seama că în poezia
lui Dorin Tudoran există un secret, ceva miste-
rios şi profund care nu a fost descifrat“.
Şi astfel, la îndemnul meu, Clara Janés a scris
articolul care urmează, cu grăitorul titlu „Asalt
la poezía lui Dorin Tudoran“, şi a precizat că
publicarea lui este „şi un fel de a mă apropia din
nou de România“ (Ioana Zlotescu)

Asalt poeziei lui Dorin Tudoran

Aş spune că tocmai datorită acestor forme ermetice, specifice
„EU! EU! EU!“ – întîmplări crîncene, poeziei lui Dorin Tudoran, am putea găsi calea care să ne conducă
simultane, ale aceleiaşi fiinţe. Dincolo de ele, spre miezul ei, chiar dacă şi numai pe ghicite.
mişcîndu‑şi fără încetare hotarele – împărăţia umbrelor.“ Dar nu este oare inaccesibil – uneori chiar şi pentru sine însuşi
– interiorul oricărei fiinţe omeneşti?
Lectura poeziei lui Dorin Tudoran mă trimite undeva, spre un
tărîm anterior cuvîntului. Ştim că omul este fiinţa înzestrată cu
capacitatea de a vorbi, dar de unde porneşte Prima amintire
această nevoie de a se exprima? Fără îndoială, chiar şi înainte de
relaţia „eu – celălalt“, în om s‑a născut dorinţa de a fi recunoscut Auzi această muzică
prin el însuşi nu ca un mijloc, ci ca un scop. De aceea, în propria‑i care străbate întunericul ca o lumină
minte el se vede drept cel care vrea să înfăptuiască totul prin el în timp de întunericul
însuşi. În felul acesta se confirmă şi afirmaţia lui Kant, după care se roteşte, şi eu cu el?
omul se caracterizează printr‑o „nesociabilă sociabilitate“. În Cu ce forţă
dorinţa lui de a face totul prin el însuşi, omul este „nesociabil“, dar pătrunde
cînd, curînd, îşi dă seama că acest lucru nu este posibil, recurge la şi ajunge
celălalt şi atunci devine „sociabil“. Astfel, înainte de toate, se vede pînă şi la locul cel mai îndepărtat
nevoit să se privească pe sine însuşi dinlăuntru. Iar aceasta înfrunta- înconjurat de umbre!
re cu sine însuşi este pasul premergător autoconservării. De fapt, Dar pulsaţia
este vorba de un fel de luptă, oricît de ascunsă ar fi ea. care porneşte de acolo
„Mă numesc Ioan şi sunt chiar aşa/ n‑am nimic să vă spun/ eu am nimeni n‑o aude.
văzut bicicliştii spălîndu‑se noaptea/ în culori scoase din fîntînă/ Nimeni nu ştie, nici eu,
mă numesc după cum v‑am spus Ioan şi‑am văzut delfinul că exist
vecinului meu/ îmblînzind o lacrimă rostogolită peste casele şi că voi creşte şi voi iubi cu aceste braţe
noastre/ şi vă repet/ mă numesc Ioan.“ care mă susţin
pentru că încă nu ştiu să merg.
Lupta, o lupta pentru viaţă este ceea ce ne transmit, tainic – în Dar ascultă, ascultă
forme ferm închise –, versurile lui Dorin Tudoran, toate şi fiecare toţi copacii se leagănă
în parte. O luptă fără preget pentru înţelegerea unei realităţi de cu muzica.
netăgăduit. De aceea, nu este surprinzător faptul ca autoobserva- Şi înlăuntrul meu unde un soare secret
rea care rezultă din această luptă duce la o structurare a funcţiilor mă face să ghicesc
raţionale. O structurare care conţine, implicit, şi dorinţa neîmpli- secretul soare
nită de a face totul prin el însuşi, o năzuinţă, un dor, o frustrare. al întunericului.
Acest impuls de a face totul prin el însuşi este, de asemenea, şi o
aspiraţie spre omnipotenţă şi duce la ceea ce am putea denumi n
entropie psihică, o trimitere spre dezordine, o fugă a aspiraţiilor, a (Din volumul Paralajes,
imaginilor, a fanteziei… De aici şi construcţia poemelor sale în Tusquets Editores S.A., 2002)
chip de fortăreţe sobre. Traducere din spaniolă
„Cineva, o fiinţă de‑a dreptul hialină/ îmi spune c‑ar fi de dorit/ de Ioana Zlotescu
să nu mai privim marea o vreme. Bine. Să n‑o./ Şi‑apoi?“

Anul XXXI, nr. 12 (367), 2020 • 29

 Michel Layaz
P rezentăm aici un fragment
din al unsprezecelea roman al
scriitorului francofon Michel La-
yaz (Louis Soutter, probablement,
Éditions Zoe, 2016) consacrat ar-
tistului violonist şi pictor Louis
Soutter (născut în iunie 1871 la
Morges, lângă Lausanne, mort în
februarie 1942), văr cu arhitectul
Le Corbusier, prieten cu scriitorii
timpului, admirat de Jean Giono – carte ce seamănă
cu o biografie, dar una revizitată cu sensibilitatea şi
inteligenţa unui scriitor recunoscut şi apreciat, el în-
suşi mare amator de artă.
Michel Layaz este un autor cu subiecte ce se in-
spiră din relaţiile familiale complexe, cum se obser-
vă chiar din unele titluri, Les Larmes de ma mère /
Lacrimile mamei publicat în 2003 (Premiul Mi-
Louis Soutter, probabil
E xasperată sau poate nemaiştiind cum
să procedeze, directoarea făcu apel la
lotul de ameninţări: o să‑i confişte din nou
vioara, o să‑i interzică orice ieşire, o să che-
me jandarmii, o să‑l mute într‑un stabili-
ment pentru bolnavi mintali.
Louis înlemni.
Eu nu sunt nebun. Nu sunt nebun,
domnişoară Tobler. Directoarea stătea în
chenarul ferestrei din birou. Devenise cal-
mă, avea acum vocea unei mame supărate,
a acelor mame ce îşi învinovăţesc pe cel mai
nevinovat dintre fii, care le încarcă conşti-
inţa, o acoperă cu o capă neagră, urzicătoa-
re. Nu ar fi trebuit s‑o scoată din ţâţâni.
Era vina lui. Louis se scuză, cuprins de re-
muşcări. Vina, eterna vină, vina de netre-
cut care revenea bucuroasă, vina ce trans-
formă oamenii delicaţi în păduchioşi,
aruncă viaţa în funduri de prăpastie, acope-
ră carnea cu o vale a lacrimilor. Forţă a te-
nebrelor. Abces. Putregai. Vina pe care ni-
mic n‑o poate opri în afară poate de tuşul
negru aruncat pe hârtia albă pentru a spune
rănile şi plăcerile corpului. În locul vinei să
vină bucuria creatoare! Să‑şi impună dom-
nia! La naiba cu tot restul!...
***
L a braţul verişoarei, după inevitabilele
prezentări şi salutări cu domnişoara To-
bler, Jean Giono vizită sălile comune, tra-
versă culoarele Azilului. În câteva minute,
ochii lui albaştri deprinşi să capteze, înre-
gistrară sute de imagini, iar nările lui sensi-
bile detectară diverse mirosuri: de creme
cu camfor şi de loţiuni dezinfectante, din
cele produse de corpurile uzate, cele de re-
sturi de mâncare, de praf şi de aer închis pe
care nicio fereastră oricât de larg deschisă
ar fi fost nu le face să dispară. Dacă unii
dintre bătrâni nu erau absolut lipsiţi de
emoţii, alţii, complet cocârjaţi, păreau niş-
te trupuri vizitate de viermi. Se auzeau
trosnituri, zgomote metalice, şuşoteli,
plânsete înăbuşite, horcăieli. Un râs dure-
ros se auzi rapid si dispăru tot atât de repe-
de. Jean îşi simţi tâmplele pulsând şi parcă
se simţi rău. Atâţia ochi care‑l priveau, pe
el sau poate altceva, plini de neîncredere,
ori de nimic, pupile încleiate ori nişte ochi
de peşti, şi din când în când câte o străful-
30 • APOSTROF
chel‑Dentan şi Premiul ascultătorilor RSR) sau Louis
Soutter, probabil, unde reface biografia unui artist
care a suferit de prea puţina apreciere a familiei, de
lipsa dragostei materne. La această tematică federa-
toare se adaugă altele ca inadecvarea socială, împin-
gerea spre periferie a inadaptaţilor moral într‑o soci-
etate fundamental normativă. Louis Soutter
provenea dintr‑o familie burgheză calvinistă cu
precepte morale stricte, chiar dacă în vila familială
se dau seri muzicale unde Louis cântă la vioară şi
printre spectatori se numără un oarecare Ramuz.
Tatăl e farmacist, mama profesoară de pian, viitorul
artist plastic mai are o soră, Jeanne, şi un frate. Du-
pă o perfecţionare la Paris, este sedus de o tânără
originară din America, se căsătoreşte cu ea şi o ur-
mează la Colorado Springs. Dar artistul nu este fă-
cut pentru o existenţă domestică şi revine rapid în
Europa, spre nemulţumirea familiei sale. Încet, în-
gerare, de ură sau de mândrie, poate şi de
simpatie, de curiozitate, nu trebuia să le
ocoleşti ci să le domesticeşti. Jean se apro-
pie de un crucifix roşu ca sângele, observă
alături regulamentul afişat pe perete, citi la
întâmplare articolul 14: Rezidentul care co-
mite acte imorale sau care, printr‑un compor-
tament neadecvat, compromite liniştea locu-
lui, va fi dat afară după ce va primi avertis-
ment. Dat afară... şi se va duce unde? Şi care
erau actele acelea imorale?
La fel ca Jean, Antoinette, avea o forţă
specială şi amândoi ar fi trebuit să binecu-
vânteze hazardul care făcea că în vinele lor
curge sânge piemontez, viguros şi sănătos.
Urcară împreună la ultimul etaj. De îndată
ce Louis auzi o voce întrebând dacă poate
intra, ascunse speriat desenul şi se ridică
brusc în picioare.
Cei doi bărbaţi se uitară lung unul la
celălalt şi‑şi strânseră rapid mâna. Pe Jean îl
uimi aerul de aristocrat decavat şi de supe-
rioritate spirituală de pe chipul lui Louis.
Se hotărâră să iasă, să facă câţiva paşi. Lou-
is purta un pantalon din flanelă şi espadrile
albe, cămaşă de mătase şi o gambetă violet
şi emana o nobleţe naturală care te‑ar fi
făcut să crezi că se plimba printre săteni ca
printre supuşii săi. Cei câţiva paşi se trans-
formară într‑o plimbare spre Orbe, râul
care trecea pe lângă Ballaigues, şi se pre-
lungi vreo două ore. Louis nu avea postura
aceea stranie – genunchii îndoiţi şi corpul
mult aplecat în faţă – pe care o afişa în res-
tul timpului. Jean fu surprins de agilitatea
cu care bărbatul ce avea douăzeci şi patru
de ani mai mult decât el ocolea stâncile şi
hăţişurile, sălta printre tufele de ferigi şi
mărăcini. Într‑un fel de efuziune comună,
cei doi complici enumerară ce zăreau în
jurul lor: muşchiul verde, trunchiurile de
copaci, scoarţă, pietre, rădăcini, ierburi,
frunze, ramuri, moţuri, instinctul anima-
lelor care fugeau din calea lor. Împărtăşeau
viaţa ce mişuna, o respirau, o pipăiau, se
bucurau de ea. Avea ea cumva la bază un
plan divin care organiza armonia a tot ce
vedeau?... Lui Louis îi plăcea brazda dese-
nată de râu, forma copacilor, a ramurilor,
căuta să se exprime în cuvinte precise, să
numească razele soarelui traversând prin
frunziş pentru a se prelungi pe oglinda
cet este marginalizat, apropiaţii mor rând pe rând,
se trezeşte fără resurse pentru că are obiceiul de a
cheltui nebuneşte, cântă prin diverse orchestre sim-
fonice, în final e obligat să trăiască într‑un azil
pentru bătrâni, el care nu are decât 52 de ani. Singu-
rele momente fericite sunt cele în care desenează.
Autorul reia date concrete din viaţa artistului
Soutter şi le luminează, le învie dar nu tranşant, ci
doar sugerând, avansând ipoteze, cu frecvente for-
mulări ca „probabil“, „poate că“, „putem lesne imagi-
na“, forme verbale la condiţional, confruntând şi
adâncind cititorul în lumea ficţiunii. Cartea a fost
distinsă cu Premiul elveţian de literatură 2017 – una
din cele mai prestigioase distincţii helvete. Traduce-
rea în limba română urmează să apară la editura
Eikon în toamnă.
apei, dungi aurite ce sclipeau pe deasupra
întunecimii de la suprafaţă. Jean, la rândul
lui, vorbi despre cartea pe care aproape o
terminase, Le chant du monde, (Cântecul
lumii), despre Antonio, de felul cum cor-
pul lui Antonio, atât de implicat în viaţa
fluviului, fusese fasonat de acesta.
***
C ând îl văzu venind cu un Domn de
prin alte părţi, André Barraud fu ime-
diat încântat de accentul meridional al
acestuia şi de felul cum lua pământul în
mână, îl pipăia şi‑l privea. Discutară despre
criza din Franţa şi cea din Elveţia, despre
lipsa locurilor de muncă şi despre faptul
că‑n Germania nimeni nu mai avea chef de
râs acum (...) După aceea se despărţiră în-
veseliţi.
Pentru a reveni la Ballaigues, cei doi
hoinari urcară în maşina Poştei. Nu schim-
bară prea multe vorbe, ci mai mult zâmbe-
te. Jean înţelese cât era de umilitor pentru
Louis să trăiască pe spezele societăţii într‑o
promiscuitate în care cea mai mică libertate
pe care şi‑o acorda aducea a turpitudine.
Era nerăbdător să‑i vadă desenele, să desco-
pere ce se scurgea din sângele acelui om pe
hârtie. Hotărâră să se vadă din nou a doua
zi...
La întoarcere în casa verişoarei, Jean se
închise în biroul pe care şi‑l improvizase în
pod, unde lucră până târziu şi cu spor. Vi-
zita la Azil, oboseala plimbării şi întâlnirea
cu Louis în loc să‑l tulbure, dimpotrivă, îi
limpezi mintea. Cuvintele care acum galo-
pau. Frazele se animau. La naiba cu toţi cei
ce cred că nu se scriu pagini frumoase fără
o greutate pe suflet sau fără umbra ghiloti-
nei.
Dimineaţa, într‑o lumină nespus de al-
bă şi clară, printre ierburi vesel înverzite,
Antoinette şi Jean porniră din nou spre
Azil.
***
D in ultimul sertar al comodei, Louis
scoase hainele care acopereau un teanc
voluminos de desene, pe puţin patru sute.
Le puse pe masă şi îl lăsă pe Jean să se uite
la ele în voie. Scriitorul le cercetă pe îndele-
te. Se uita la fiecare desen, apoi îl întorcea deli-
cat, cu gesturi liniştite aflate la antipozii învăl-
măşelii ce‑i cuprindea mintea. Din colţul său,
Louis pândea fiecare semn de pe faţa lui Jean,
încercând să ghicească ce simţea şi ce gândea,
îngrijorat de reacţiile musafirului. Contează nu-
mai aprecierile celor pe care‑i stimezi, restul nu
e decât glorie de cloacă, paradă pentru parveniţi.
În cea mai bună parte din desenele lui Louis,
Jean vedea mai întâi urmele naturii, ale vieţii or-
ganice ce‑şi crea cu alfabetul şi regulile ei un
limbaj propriu. Liniile se amestecau, alunecau,
proliferau, fabricau trama de unde apăreau,
într‑un suflu puternic, contorsiuni, obsesii, for-
me care abia ivite ameninţau deja să dispară.
***
T rasă cu peniţa plină de tuş câteva linii şi un-
ghiuri, un fel de plăci de faianţă, ceva vag
semănând cu linierea caietelor de şcolar ce‑i ser- REDACÞIA:
viseră la primele desene. Louis se opri un mo-
ment, se uită la foaie, căutând distanţa potrivită. Marta Petreu
Ceva nu era în regulă! Abia dacă distingea ceea (redactor‑ºef)
ce desenase. Închise ochiul stâng, se concentră,
se bucură constatând că ochiul drept era bun. Ion Vartic
Când îl închise şi pe cel drept, parcă o perdea de Alice-Valeria Micu
fier se lăsă în jos, brusc, de nepătruns, acoperind
lumina şi imposibil de ridicat. Îşi simţi corpul Ştefan Bolea
parcurs de o rafală rece, îşi privi mâinile şi le
întoarse încet pe o parte şi pe alta, cu palmele în Radu Constantinescu
sus apoi cu dosul, încercă să‑şi mişte degetele, le
răşchiră apoi şi le pocni. Marionetele acelea bol- Czégely Erika
nave erau lipsite de agilitate. De lut încheieturile
mâinii iar degetele de piatră, îşi spuse Louis. Edit Fogarasi

Î n mai puţin de cincisprezece ani, Louis produ- Fir‑ar ea de bătrâneţe care atacă ce este mai im-
sese unul din cele mai impresionante ansam- portant!... Parcă auzi vocea oculistului pronun- Vignetele revistei reprezintã
bluri grafice al secolului douăzeci. Desenase ce ţând cu tonul celui pentru care cuvintele sunt variaþiuni grafice de Mihai Barbu
şi cât putuse el desena mai bine, dar acel mai detaşate de realitate: scleroză coroidă. S‑o fi mirat dupã desene de Franz Kafka.
bine nu ajunsese la capăt de drum, se cerea reîn- cumva că există termeni atât de precişi pentru a
noit, împins dincolo de suferinţe şi de încântare. distinge tot felul de forme de degenerescenţă,
EDITOR:
Alte constelaţii aşteptau să fie deflorate, teritorii cuvinte pe care buzele medicale le cunosc şi le
q U
niunea Scriitorilor
în care să te pierzi, desenul şi viaţa făcând una, articulează cu o satisfacţie ca de sentinţă defini- din România
insecabili, aceeaşi substanţă, acelaşi suflu, până tivă? Scleroză coroidă: ca o rană, ca fierul topit.
la moarte. Louis îşi îndreptă spatele, se întoarse n REVISTĂ FINANŢATĂ
la fereastră. Noaptea nu se răcorea îndeajuns iar Prezentare şi traducere de CU SPRIJINUL:
conştiinţa lui nu se limpezea. Luă cartea care era Florica Courriol
pe masă, netezi coperta, repetă titlul scandând,
detaşând fiecare silabă: Si le soleil ne revenait pas/
Dacă soarele n‑ar mai apărea. Henry‑Louis Mer-
mod, editorul lui Ramuz în Elveţia, îl incitase
pe Louis s‑o ilustreze. Cu condiţia să‑mi daţi o
peniţă de aur, îi răspunsese Louis uitându‑se
lung la el, cu capul lăsat un pic pe spate. Asta se
petrecuse în aprilie din anul în curs, la câteva ministerul culturii
săptămâni după expoziţia care se ţinuse timp de
zece zile la Galeria Valloton.

*** ADRESA REDACÞIEI:

Cluj‑Napoca
Str. I. C. Brătianu, nr. 22,

Cuprins cod 400079

Tel., fax: 0264/432.444
e‑mail:
revista.apostrof@gmail.com
• Café Apostrof • Cu ochiul liber www.revista‑apostrof.ro
Şedinţa Comitetului Director Glosolalia ca artă poetică Oliviu Crâznic 10
al Uniunii Scriitorilor din România Radu Cosaşu Pentru corespondenţă:
din data de 3 noiembrie 2020 2 (tablă de materii) Dan Gulea 12 Revista Apostrof, cp 1095, op 1,
Comunicat al Uniunii Scriitorilor din România 2 Decantarea vitalismului tragic Constantin Cubleşan 14 Cluj‑Napoca, 400750
Când pregătim... 2 F. Brunea‑Fox
Debutul american sau „regele reportajului“ Cristian Vasile  26 Manuscrisele primite la redacþie
al lui Ştefan Bolea 2 Vizuina (epocii) de aur Alexander Baumgarten 27 nu se înapoiazã.
Premiile Muzeului Naţional al Literaturii Române 11 Gazetărie şi poezie Alice Valeria Micu 27
Premiile revistei „Convorbiri literare“, 2020 14 Mereu va fi cumva ISSN 1220‑3122
Revista revistelor 25 sau lizierele sufletului Paul Farkas 28 Revista este înregistratã la
osim cu nr. 2R023733/14.12.2014.
• Editorial • Sub lupa memoriei
Limba noastră Drumul către templu... Vladimir Tismăneanu 11
Revista apostrof este membrã
cea de toate zilele Marta Petreu 3
• In memoriam a Asociaþiei Revistelor,
• Eseu Keith Hitchins (1931‑2020) Radu Mârza 13 Imprimeriilor ºi Editurilor
Canonul occidental Literare (ariel), asociaþie cu
în literatura română Mircea Tomuş 4 • Dosar: Universitatea din Cluj statut juridic, recunoscutã
Arca lui Noica Cătălin S. Mamali 24 Pregătiri pentru anul de Ministerul Culturii.
universitar 1923/24
• Premiile revistei Apostrof şi „naţionalizarea“ Clujului Maria Ghitta 15 Tiparul:
Laudatio Mirela Nagâţ Ion Vartic 5 • Puncte de reper Centrul de Presã Reformat

Laudatio Ştefan Bolea Marta Petreu 5

Lovitura de stat
Laudatio Irma Carannante Ciprian Vălcan 5 de la Cercul Literar
Unica responsabilitate
şi urmările sale Ion Vartic 20 a revistei Apostrof
• Cronica literară este de a găzdui opiniile,
În oglinda artei Iulian Boldea 6 • Biblioteci în aer liber oricît de diverse,
Nesupunerea Clara Janés Nadal şi România 29 ale colaboratorilor.
ca datorie Ştefan Bolea 9 (prezentare şi traducere Responsabilitatea pentru
de Ioana Zlotescu) conţinutul fiecărui text
• Poeme Louis Soutter, probabil Michel Layaz 30 îi aparţine,
Kocsis Francisko 7 (traducere în exclusivitate, autorului.
de Florica Courriol)
• Jurnal de cărţi Apostrof
Excepţional scriitor
– Mircea Daneliuc! Ion Bogdan Lefter 8

Anul XXXI, nr. 12 (367), 2020 • 31