Varianta 27: Un personaj dintr-un text narativ, apartinind realismului:

Ion de Liviu rebreanu

Apărut în 1920, romanul „Ion" reprezintă „o dată istorică în procesul  de

obiective a literaturii noastre epice" (E. Lovinescu), fiind un  roman realist,
obiectiv, care are în centru problematica pământului.
  Fiind  o proză realistă, romanul are ca scop reflectarea veridică a 
realităţii, a satului transilvănean de Ia începutul sec. al XX-lea,  depăşind
spaţiul unei literaturi semănătoriste care idealizează spaţiul  rural. Crezul
scriitorului este iluzia realităţii: „Pentru mine arta  [...] înseamnă creaţie de
oameni şi de viaţă".
  Romanul realist are  şi o valoare documentară, pe baza imitaţiei
(mimesis), creându-se o  operă cu aspect monografic, ce descrie fidel viaţa
satului. Acţiunea se  grupează în jurul unor personaje tipice, Ion fiind un
astfel de  personaj, un exponent al generalului, toate personajele fiind 
reprezentative pentru satul românesc: „nu sunt indivizi cu viaţă unică,  ci
exponenţi ai clasei şi generaţiei" (G. Călinescu).
  Ion Pop al  Glanetaşului este personajul central al romanului, în
imaginea căruia  autorul descrie figura unui ţăran pe care 1-a întâlnit, cu o 
individualitate reprezentativă pentru lumea satului. Preocuparea pentru 
pământ este definitorie pentru ţăranul român. Astfel, Ion este un  personaj
tipic, un exponent al clasei ţăranului român: „Categoria  centrală, criteriul
fundamental al concepţiei literaturii realiste este  tipul, mai precis aceea
sinteză specială care, atât în câmpul  caracterelor, cât şi în acel al
situaţiilor, uneşte organic genericul  şi individualul" (Georg Lukacs). " Ion
este tipul ţăranului împătimit  de pământ, este „victima măreaţă a fatalităţii
biologice", aşa cum  afirmă N. Manolescu. Este ţăranul sărac, dar harnic,
care trebuie să  recupereze pământul pierdut de tatăl său, pentru a dobândi
respect in  rândui sătenilor. In sat, pământul este o valoare centrală care 
condiţionează identitatea ţăranului. Iniţial, Ion este apreciat pentru  hărnicia
sa: „unde punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul  îi era
drag ca ochii din cap.". „Glasul pământului" îl stăpâneşte din  ce în ce mai
puternic, astfel încât ajunge o victimă a propriei  obsesii, iar Ana este un
instrument în lupta lui pentru pământ.
  Fiica  lui Vasile Baciu, „fată cu stare", Ana este harnică, supusă,
ruşinoasă,  prototipul femeii de la ţară. în urma reproşurilor lui Vasile Baciu, 
chinuită de egoismul lui Ion, Ana se sinucide, fiind stăpânită de  „ostilă grea
pentru tot ceea ce o înconjura". In viziunea lui G.  Călinescu, în acest
roman, femeia este o victimă, constituind pentru  Ion „două braţe bune de
lucru, o zestre şi o producătoare de copii".  Moartea Anei, pierderea
copilului nu sunt pentru Ion experienţe  dramatice, el fiind în continuare o
victimă a pământului.
  Drama  acestui personaj constă în lupta interioară dintre „glasul
pământului"  şi „glasul iubirii". Iniţial, pământul îl acaparează în totalitate:
„Cu  o privire setoasă, Ion cuprinse tot locul, cântărindu-1. simţea o  plăcere
atât de mare văzându-şi pământul, încât îi venea să cadă în  genunchi şi
să-1 îmbrăţişeze".
  Ion este tipul ţăranului schematizat  la instinctul de a stăpâni pământul,
individualizat prin pornirile sale  în faţa acestuia, asemenea emoţiilor de
natură erotică: „îl cuprinse o  poftă sălbatecă să îmbrăţişeze huma, să o
crâmpoţească în sărutări".
  Dacă nevoia de a obţine pământ a fost determinată de mediul în care
trăieşte  (trăsătură a romanului realist), mijloacele folosite pentru a-şi
atinge  scopul sunt dezumanizate, ceea ce degradează continuu caracterul 
personajului.Astfel, „categoria centrală" care în viziunea lui Georg  Lukacs
este „acea sinteză specială care [...] uneşte genericul şi  individual" devine
o categorie periferică din cauza patimei pentru  pământ. Satul îl
marginalizează din cauza nedreptăţii comise, îl judecă  aspru pentru soarta
familiei sale.
  Implinindu-şi scopul, Ion revine  la „glasul iubirii" . în cele din urmă, este
învins de iubire. Astfel,  situaţia finală a personajului este dramatică, chiar
surprinzătoare,  personajul având un destin tragic.
  Având intenţia de a descrie  „exact" realitatea, autorul creează
tipologii specifice lumii prezente:  tipul ţăranului (Ion, Vasile Baciu, Ana,
Florica, Simion Lungul etc),  tipul intelectualului (Zaharia Herdelea, Titu
Herdelea, preotul Belciug  etc), deoarece „tipul devine tip [...] prin faptul că
în el confluează  şi se întemeiază toate momentele determinate din punct
de vedere uman  şi social, esenţiale unei perioade istorice" (G. Lukacs).
Fiind un  roman realist, această creaţie epică este structurată pe o
naraţiune  obiectivă, impersonală, naratorul fiind omniscient, omniprezent,
cu  statutul unui observator lucid care urmăreşte derularea firească a 
evenimentelor.