Varianta 16: 

particularitatile de constructie a unui personaj de Mihail

Sadoveanu: Baltagul

  În literatura română, Mihail  Sadoveanu este un exemplu de „prozator

total” ( Constantin Ciopraga ).  Scriitorul a abordat diferite specii ale genului
epic, de la proza scurtă la  proza de mare întindere, imprimând operelor
sale un stil aparte, caracterizat  de originalitatea compoziţiei şi a limbajului.
   Baltagul este unul dintre romanele  reprezentative ale scriitorului,
considerat de Nicolae Manolescu „singura  capodoperă a seriei realiste a lui
Sadoveanu” ( Arca lui Noe ). Acest  roman impune prezenţa unui personaj
singular în literatura română – „aici, în  centru, se află pentru prima oară un
ins puternic, activ, victorios; aceasta e  femeie […] şi ţărancă.” ( Nicolae
Manolescu, Arca lui Noe ).
  Structura  romanului permite interpretarea acestuia în două moduri: realist
(  reconstituirea monografică a universului păstoresc ) şi mitic ( sensul
ritual  al gesturilor personajelor ). Dincolo de încercarea Vitoriei de a
reconstitui  pas cu pas evenimentele care au dus la moartea violentă a
soţului său şi de a-i  identifica pe ucigaşi, se desfăşoară, pe un al doilea
plan al romanului, o  veritabilă aventură a cunoaşterii de sine şi, simultan, a
cunoaşterii lumii.  Personaj absent şi episodic, creionat indirect, cu o
prezenţă stăruitoare însă  de-a lungul întregului roman, Nechifor Lipan
aparţine mai curând planului mitic  decât celui realist. Pornită în căutarea
soţului, Vitoria străbate simultan  spaţiul real şi spaţiul mitopoetic, un
univers pragmatic şi comercial, dar şi o  lume de „semne şi minuni”.
  Monografie  a comunităţii pastorale dintr-un sat de munte de la începutul
secolului, Baltagul este un roman cu o construcţie a 
subiectului complexă, în care se regăsesc deopotrivă forme ale romanului 
poliţist şi structuri specifice naraţiunilor mitice (accentul este pus pe 
ritmicitatea existenţei cotidiene a oamenilor, guvernată de legi cosmice şi
de  „rânduiala” străveche ).
  Acţiunea prezintă căutarea lui Nechifor de către Vitoria, care
parcurge drumul de la Măgura Tarcăului la Vatra Dornei,  descifrând
semne şi stăruind în a face dreptate. Faptele sunt, aparent, banale: 
Nechifor Lipan, un cioban destoinic, este ucis, iar soţia sa, Vitoria, 
îngrijorată de absenţa lui îndelungată, porneşte să-l caute. Deşi baba
Maranda,  vrăjitoarea satului, o încredinţează că Nechifor s-a oprit la altă
femeie,  Vitoria este din ce în ce mai sigură că soţul ei e mort. Cunoscându-
şi bine  bărbatul, ea se lasă condusă de vise – „semne cereşti” - , dar şi de
intuiţia  ei feminină; după ce-şi trimite fata la mănăstire şi îşi aranjează
toată  gospodăria, Vitoria, însoţită de Gheorghiţă, pleacă la drum. Ea reface
traseul  parcurs de Nechifor, poposind din cârciumă în cârciumă, punând
pretutindeni  întrebări. Află, la Vatra   Dornei, că soţul ei a cumpărat toate
oile de vânzare şi că  alţi doi ciobani s-au învoit cu Lipan să le dea şi lor o
sută de oi. Cu răbdare  şi inteligenţă, femeia află totul de la sătenii care i-au
văzut împreună pe cei  trei, iar, după ce îl găseşte întâmplător pe Lupu,
câinele lui Lipan, descoperă  şi cadavrul soţului într-o râpă. Din acest
moment, Vitoria pune în scenă o  confruntare a celor doi ciobani, Ilie Cuţui
şi Calistrat Bogza, cu propriile  lor fapte, utilizând ca ultim argument câinele,
care-l recunoaşte fără ezitare  pe ucigaş. După ce Nechifor este îngropat
creştineşte, Vitoria dă un praznic la  care îl acuză pe asasin, înfăptuind
astfel un act justiţiar şi restabilind echilibrul  etic şi religios tulburat prin
comiterea crimei; de acum înainte, viaţa îşi  poate relua cursul firesc, Vitoria
şi fiul ei se pot întoarce acasă după  îndeplinirea ultimelor datorii faţă de cel
mort.
  Nechifor  şi Vitoria se definesc unul pe altul, prin iubirea care-i leagă
definitiv,  peste accidentele firii lor omeneşti şi prin rolurile pe care şi le
asumă.  Dintru început, Nechifor se detaşează prin gesturi, comportament
şi atitudini.  Prin naşterea lui specială, urmată de un simulacru de moarte şi
de o nouă  naştere, el îşi afirmă esenţa particulară şi destinul special; cele
două nume  pe care le poartă, Gheorghe ( < gr. Georgos  – lucrător al
pământului; Sf. Gheorghe – biruitor al balaurului ) şi apoi,  Nechifor ( < gr.
Nikefors – victoriosul,  biruitorul ) sunt numele acestui destin. Vitoria îi este
perechea  complementară, ataşată de el cu puterile unei legităţi mai presus
de cele  omeneşti. Acest personaj feminin, unic în literatura română, este
caracterizat  complex pe tot parcursul acţiunii, direct  şi indirect.
  Caracterizarea directă se realizează din perspectiva naratorului obiectiv
şi a altor  personaje. Naratorul îi face un portret fizic sumar în incipitul
romanului,  reţinând detaliul „ochilor căprii”, „în care parcă se răsfrângea
lumina  castanie a părului”. Într-una dintre primele scene ale romanului,
Vitoria este  prezentată în ipostaza meditativă specifică unui
puternic conflict interior. Ochii ei, „duşi departe”, sugerează ideea că 
femeia este preocupată de întârzierea lui Nechifor până la uitare de sine.
Din  perspectiva Minodorei, Vitoria pare o păstrătoare severă a tradiţiei; 
Gheorghiţă o vede mai mult ca pe o deţinătoare de puteri fermecate
( „cunoaşte  gândurile omului”, „hotăra şi vremea”; „Dacă-i într-adevăr
vrăjitoare, cugeta  el, apoi eu mănânc şi ea prinde puteri” ).
  Cele  mai multe trăsături se conturează prin caracterizarea  indirectă,
realizată prin consemnarea atitudinilor, a faptelor şi a  limbajului
personajului. Înţelegerea specială a lucrurilor, spiritul pătrunzător  definesc
portretul moral al Vitoriei, urmărită mai ales în datele sufleteşti,  interioare,
în întregul roman.
  Firul  narativ începe dintr-un punct de dezechilibru: absenţa bărbatului –
stăpân şi  legiuitor al gospodăriei; lipsa se prelungeşte dincolo de limitele
firescului,  pe care legile traseelor lui Nechifor le respectaseră până atunci
cu stricteţe.  Gospodăria lui Nechifor Lipan se pregăteşte, prin mişcări
sumare, de  întâmpinarea noului sezon, în absenţa stăpânului, prin
poruncile Vitoriei. În  acest fel, Vitoria se impune din incipit ca personaj de
acţiune, meditaţia ei  singuratică de pe prispa casei, în prag de iarnă, fiind
pretextul declanşării  acţiunii.
  Hotărârea  de a pleca în căutarea lui Nechifor se conturează treptat şi, în
vederea  acesteia, se săvârşesc ritualuri care o arată pe Vitoria ca o
păstrătoare a  tradiţiei: postul, vizita la mănăstirea Bistriţa, închinarea la
icoana Sfintei  Ana, spovedania şi împărtăşania. Trecerea printr-un alt ritual
( al  formalităţilor oficiale ) determină pregătirile practice de plecare la drum 
lung.
  Cercetările  Vitoriei, prezentate prin intermediul naraţiunii, urmează un
plan stabilit cu  precizie, ceea ce arată hotărârea ei de a-l găsi pe Nechifor
şi curajul de a  înfrunta necunoscutul. Crescută în spiritul tradiţiilor, pe care
le respectă cu  sfinţenie, Vitoria respinge noul. Vizita la Neamţ, unde anunţă
autorităţile despre dispariţia  lui Nechifor, nu o convinge că se vor lua
măsurile necesare pentru găsirea  acestuia. De aceea, pregăteşte minuţios
călătoria la Dorna. Toate  gesturile premergătoare o arată credincioasă,
energică şi stăpână pe sine:  vinde produse pentru a obţine bani de drum,
merge la Bistriţa pentru a se  închina la icoana Sfintei Ana, o trimite pe
Minodora la mănăstire, sfinţeşte  baltagul pe care i-l dăruieşte lui
Gheorghiţă.
  Atentă  la semne şi la vorbele oamenilor, Vitoria reconstituie traseul lui
Nechifor  Lipan, reuşind să afle, cu diplomaţie, amănunte despre soţul ei la
hanurile  unde poposeşte.
  Intuiţia  este o trăsătură fundamentală de caracter a personajului. Ea
reuşeşte să  înţeleagă oamenii şi să le cunoască gândurile. Acest fapt este
subliniat direct  de monologul interior al lui Gheorghiţă: „Mama asta trebuie
să fie  fărmăcătoare; cunoaşte gândurile omului...”
  Perseverenţa  o ajută să depăşească momentele dificile. Descoperirea
rămăşiţelor pământeşti  ale lui Nechifor Lipan o afectează profund, dar nu o
distruge, pentru că în  conştiinţa Vitoriei este adânc înrădăcinat gândul că
pedepsirea vinovaţilor  este scopul călătoriei sale. „Fără lacrimi”, Vitoria
cercetează locul, privindu-l din perspectiva  ucigaşilor.  Dominându-şi
durerea, ceea ce arată forţa ei morală, Vitoria Lipan face  pregătirile pentru
înmormântare după datină.
  La  înmormântare, sunt poftiţi şi prefectul şi cei doi ucigaşi, iar atitudinea 
severă şi neînduplecată a muntencei va da naştere unui conflict
exterior violent, finalizat cu mărturisirea lui Calistrat  Bogza. La praznic,
ancheta începută de domnul Anatase Balmez  ia sfârşit, pentru că Vitoria
ştie să conducă  discuţia cu abilitate şi dezvăluie împrejurările crimei. Din
nou, iese la  iveală relaţia specială dintre cei doi soţi: munteanca oferă
detalii pe care  numai un individ prezent ar fi putut să le ştie, ceea ce îi
înspăimântă pe  ucigaşi, supuşi unui proces de tortură psihologică până
când mărturisesc  împrejurările omorului. Scena se desfăşoară într-un ritm
alert şi subliniază  rolul femeii în îndeplinirea actului justiţiar, chiar dacă
braţul care îl  loveşte pe ucigaş este acela al lui Gheorghiţă: „Împuns de alt
ţipăt al femeii,  feciorul mortului simţi în el crescând o putere mai mare şi
mai dreaptă decât a  ucigaşului. Primi pe Bogza în umăr. Îl dădu îndărăt.
Apoi îl lovi scurt cu  muchea baltagului, în frunte. Calistrat Bogza şovăi.
Cânele se năpusti la  beregată, mestecând mormăiri sălbatice cu sânge.
[…]
  - Ce  vrei?
  - Vreau  să mă mărturisesc. […] Părinte, zise Bogza, gâfâind iar; eu văd
că se poate  întâmpla să pier. Pentru asta, fac mărturisire aicea, să se ştie
că eu am pălit  într-adevăr pe Nechifor Lipan şi l-am prăvălit în râpă, după
cum a dovedit  nevasta lui. N-am înţeles de unde ştie; dar întocmai aşa
este.”
  După  dovedirea vinovaţilor, Vitoria revine la grijile cotidiene. Gheorghiţă
este  considerat cap al familiei şi, de aceea, îi sunt împărtăşite hotărârile în 
privinţa conducerii gospodăriei:  „- Vină  încoace, Gheorghiţă, vorbi ea,
trezită din nou de griji multe. Vezi de ţesală  caii, după moda cea nouă care
am aflat-o aici, şi-i întăreşte cu orz, căci  drumurile încă nu s-au sfârşit. [...]
Iar pe soră-ta să ştii că nici c-un chip  nu mă pot învoi ca s-o dau după
feciorul acela înalt şi cu nasul mare al  dăscăliţei lui Topor.”
  Personajul  este reprezentativ pentru categoria socială prezentată în
roman. Vitoria Lipan  se încadrează în lumea tradiţională a oamenilor de la
munte, respectându-i  legile nescrise şi transmiţându-le urmaşilor. Fire
conservatoare şi complexă,  munteanca din Măgura Tarcăului rămâne o
prezenţă memorabilă dincolo de paginile  romanului, personaj de referinţă
în literatura română.