Varianta 36: P articularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un

text narativ, aparţinând lui G. Călinescu: Enigma Otiliei, Otilia

Mărculescu
 
  George  Călinescu, personalitate encicplopedică a culturii române, a fost 
critic şi istoric literar, poet şi estetician, dramaturg şi romancier.  În 1932, G.
Călinescu susţinea ideea apariţiei în literatura română  unui roman de
atmosfera modernă, un roman realist, deci respingea  teoria sincronizării
literaturii cu filosofia şi psihologia,  argumentând că literatura trebuie să fie
in legătură directă cu  “sufletul uman”.
  Aparut în 1938 şi comentat, de atunci, într-o  bogată exegeză,
romanul „Enigma Otiliei”, are ca temă principală viaţa  burgheziei
bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.
În  intenţia scriitorului, cartea purta titlul „Părinţii Otiliei”,  ilustrând astfel
motivul balzacian al paternităţii, urmărit în  relaţiile părinţi-copii, în contextul
epocii interbelice, de altfel o  idee care l-a interesat foarte mult pe scriitorul
român. Fiecare dintre personajele romanului poate fi considerat părinte al
Otiliei, pentru  că, într-un fel sau altul, ei îi hotărăsc destinul sau sunt
interesaţi,  din diferite mortive, de soartea tinerei fete. De pildă, moş
Costache  îşi exercită lamentabil rolul de tată, deşi nu este lipsit de 
sentimente faţă de Otilia. El se gândeşte la viitorul ei, vrea chiar să  o
înfieze, dar amână la nesfârşit gestul. Şi Pascalopol, mult mai  vârstnic
decât Otilia, mărturiseşte că în iubirea pentru ea îmbină  pasiunea cu
paternitatea. Titlul „Enigma Otiliei” sugerează  comportamentul derutant al
eroinei, uneori absurd care-l uimeşte pe  Felix: „Nu Otilia are o enigmă, ci
Felix crede că o are”, mărturiseşte  G. Călinescu, justificând titlul romanului.
Naratorul este  omniscient, naraţiunea la persoana a III-a, iar perspectiva
narativă  este de tipul „dindărăt”, aşa cum se observă din primele rânduri
cu  care începe romanul, situând exact personajele, acţiunea, în timp şi 
spaţiu. Descrierea minuţioasă a străzii Antim (a clădirilor, a  interioarelor),
pustie şi întunecată, având un aspect „bizar”,  varietatea arhitecturală,
amestecul de stiluri, ferestrele neobişnuit  de mari, lemnăria vopsită care se
„dezghioga”, făceau din strada  bucureşteană „o caricatură în moloz a unei
străzi italice”.
Romanul,  alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe
planuri  narative, care urmăresc destinul unor personaje, prin acumularea 
detaliilor: destinul Otiliei şi al membrilor familiei Tulea, al lui  Stănică. Al
doilea plan prezintă destinul lui Felix Sima care, rămas  orfan, vine la
Bucureşti pentru a studia medicina, locuieşte la  tutorele său şi trăieşte
iubirea adolescentină pentru Otilia. Autorul  acordă interes şi celorlate
planuri secundare, pentru susţinerea  imaginii ample a societăţii citadine,
accentuând în felul acesta  realismul romanului său.
Conflictul romanului se bazează pe  relaţiile dintre două familii înrudite,
care sugerează universul social  prin tipurile umane realizate. O familie este
a lui Costache  Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia Mărculescu,
adolescenta  orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde Felix
Sima,  fiul surorii bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia 
medicina şi locuieşte la tutorele său legal, moş Costache.Un alt  personaj
este Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe care îl  aduce în familia
Giurgiuveanu afecţiunea pentru Otilia, pe care o  cunoaşte de mică şi
dorinţa de a avea o familie care să-i aline  singurătatea.
A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la  moştenirea averii
bătrânului, este familia surorii acestuia, Aglae.  Familia Tulea este alcătuit
din soţul Simion Tulea, cei trei copii ai  lor: Olimpia, Aurica şi Titi. În această
familie va pătrunde Stănică  Raţiu pentru a obţine zestrea ca soţ al
Olimpiei.
Conflictul,  factor determinant în desfaşurarea operei, este complex şi pune
în  lumină diferitele personalităţi prezentate de-a lungul scrierii..  Acesta
este de natura exterioară, explicită, între Otilia şi clanul  Tulea care dorea
să obţină moştenirea averii lui Costache Giugiuveanu,  conturat încă din
expoziţie prin intervenţiile răutăcioase ale Aglaei.  În timp ce conflictul erotic
vizează rivalitatea dintre Felix şi  Pascalopol pentru Otilia.
Otilia Mărculescu este "eroina mea  lirică", proiecţia autorului în afară,
"tipizarea mea în ipostază  feminină" (G.Călinescu). Ea este prezentată în
mod direct de către  narator, care îi atribuie rolul de observator lui Felix, la
începutul  romanului: „faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri
arăta  şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de
dantelă”.  Portretul personajului se completează prin alte trăsături,
precum  cochetăria, bunul gust în vestimentaţie: „Fata subţirică, îmbrăcată 
într-o rochie foarte largă pe poale, dar strîmtă tare la mijloc...”
Personajul  îşi dezvăluie complexitatea, prin caracterizarea indirectă, ce
reiese  din faptele şi comportamentul său, din modul în care vorbeşte şi din 
relaţiile cu celelalte personaje. Astfel, descrierea camerei fetei,  realizată
spre sfârşitul primului capitol al romanului, corespunde  modelului
balzacian, care propune tehnica focalizării în vederea  prezentării
personalităţii celui care trăieşte în mediul descris. Deci,  cadrul în care
trăieşte devine o modalitate de pătrundere în psihologia  personajului, iar
camera Otiliei, prin detaliile surprinse, vorbeşte  despre caracterul ei
dezordonat şi spontan: „Sertarele de la toaletă şi  de la dulapul de haine
erau trase afară în felurite grade şi în ele se  vedeau, ca nişte intestine
colorate ghemuri de panglici, cămăşi de  mătase mototolite…” Faptul că era
interesată de moda vremii justifică  bunul gust, rafinamentul, dragostea de
muzică şi armonie. Dezordinea şi  amalgamul de lucruri prezente în
camera Otiliei sugerează, pe de altă  parte, şi faptul că ea încă se caută pe
sine, este la vârsta la care  personalitatea ei nu s-a desăvârşit încă. În
opoziţie cu acestă etapă  este imaginea Otiliei din finalul romanului, pe care
Felix cu  surprindere o observă în fotografia pe care i-o dă Pascalopol;
imaginea  femeii mature nu-i mai aminteşte prin nimic de cea pe care el o 
cunoscuse cândva.
În conturarea Otiliei, scriitorul foloseşte şi  tehnica modernă a
perspectivelor multiple şi a observaţiei psihologice  (pluriperspectivismul).
Personalitatea Otiliei este evidenţiată prin  reflectarea ei în conştiinţa
celorlalte personaje, ca şi cum ar fi  văzută în mai multe oglinzi paralele,
prin tehnica relectării  poliedrice. Astfel, moş Costache o consideră fata
cuminte şi iubitoare,  pe care trebuie să o protejează, dar nu are forţa de a
lua decizia  înfierii ei, din pricina caracterului său avar. Aurica o invidiază, 
considerând-o o rivală în alegerea bărbaţilor: „E o şireată, caută  numai
bărbaţi în vârstă, bogaţi”. Cel mai violent o sancţionează Titi,  Stănică
considerând că Otilia este „o fată faină, deşteaptă”; colegii  lui Felix o văd
ca pe “cea mai elegantă conservatoare”, în vreme ce  Aglae o detestă,
utilizând la adresa fetei apelative precum  „dezmăţata”, „stricată”,
„zănatică”.
Cei doi bărbaţi între care  oscilează eroina completează acest portret: în
timp ce pentru Felix  Otilia reprezintă feminitatea tulburătoare,
Pascalopol mărturiseşte că  nu poate delimita sentimentele virile de cele
paterne. Pentru ambele  personaje masculine, Otilia este, într-o anumită
etapă a existenţei  lor, o enigmă, ceea ce justifică titlul romanului. Din
perspectiva  psihologiei masculine feminitatea va fi întotdeuna resimţită ca
fiind  misterioasă, enigmatică pentru că nu se lasă descoperită în toate 
resorturile ei intrinseci.
Firea năstruşnică, visătoare şi  imprevizibilă, tumultul tinereţii sunt
cuceritoare. Vitalitatea,  exuberanţa şi sinceritatea deconcertantă a tinereţii
formează o imagine  pură, de un farmec aparte: îl târăşte în goană pe Felix
prin curte,  răpăie pe scară, fluieră, dansează, stările sale de spirit 
schimbându-se foarte repede. Aceeaşi feminitate şi francheţe a  gesturilor
manifestă şi faţă de Pascalopol. Pentru Aglae şi Aurica,  purtările Otiliei
sunt asemeni „fetelor fără căpătâi şi fără părinţi”.
Autocaracterizarea îi completează portretul Otiliei, care-şi cunoaşte 
foarte bine soarta de fiinţă tolerată, obligată să-şi rezolve singură 
problemele vieţii. Interesant este că, deşi manifestă o oarecare 
superficialitate, ea are totuşi conştiinţa acestei superficialităţi  tipic feminine:
„când tu vorbeai de ideal, eu mă gândeam că n-am şters  praful de pe
pian”; „Noi, fetele, Felix, suntem mediocre şi singurul  meu merit e că-mi
dau seama de asta”.
Comportamentul fetei este  contrariant de multe ori, pentru cei din jur. Ea
impresionează prin  naturaleţe, prin calităţile tipice vârstei adolescentine:
gustă oricând  farmecul jocurilor copilăreşti, escaladează la moşia lui
Pascalopol  stogurile de fân. Trăieşte din plin viaţa şi nimic nu o împiedică
să  râdă în hohote sau să fie melancolică: „Îmi vine uneori să râd, să  alerg,
să zbor. Vrei să fugim? Hai să fugim!”, ceea ce atestă stările  de
exuberanţă şi libertate pe care le resimte în unele momente. În  relaţia cu
Felix dovedeşte însă maturitate: deşi îl iubeşte, va pleca  alături de
Pascalopol, realizând că o relaţie între ei va interveni în  destinul strălucit al
tânărului.
Compoziţia personajului include, şi  bibliografia lui evidentă într-o discuţie
cu Felix: „Papa, vezi tu, nu  mi-e tată bun... Mama a mai fost căsătorită
înainte, şi când a luat pe  papa, eu eram de câţiva ani... Priveşte! Uite pe
mama şi pe tatăl meu  adevărat. (Şi Otilia întinse lui Felix o fotografie puţin
ruptă, în  care Otilia din alte vremuri, însă cu privirile blânde, în rochie cu 
panier şi cu un mare zuluf căzut peste umăr ţinea de braţ un bărbat  gras, şi
el cu ochii Otiliei)”.
Otilia se mişcă într-o lume fixată  pentru totdeauna în tipare. Moş Costache
îi pecetluieşte definitiv  destinul. Nu o înfiază şi Otilia va fi sacrificată de
familia care îşi  doreşte atât de mult moştenirea. Într-un comentariu pe care
chiar  scriitorul îl face cu referire la romanul său el va nota „Otilia nu e 
personaj principal. Felix şi Otilia sunt acolo în caliatate de victime  şi de
termeni angelici de comparaţie.” Prin faptul că sunt orfani, ei  sunt
vulnerabili.
În opinia mea, Otilia Mărculescu este unul  dintre cele mai reuşite
personaje ale romanului, atât prin tehnicile de  realizare, cât şi prin
problematica sa existenţială, reprezentând tipul  feminităţii.