Universitatea de Stat "Bogdan Petriceicu Hasdeu" din Cahul

Facultatea de Drept și Administrație Publică

Specializarea: Drept

Referat
Tema:  Tipologie sedințelor de lucru

Disciplina:
Student: Hamhadera Iacov
Verificator: Bodlev Sergiu

Cahul 2020
 Cuprins
1.Introducere…………………………………………………………………………………………3
1.1 Modalitatea de depunere……………………………………………………………………….4
1.2 Drepturile petiționarului………………………………………………………………………..5

2. Răspunderea personalului din cadrul sistemului de petiționare…………………………………..5

2.1 Raspunderea disciplinara………………………………………………………………………6
2.2 Raspunderea administrativa……………………………………………………………………8
2.3 Raspunderea penala……………………………………………………………………………
10
3. Concluzie
 1.Introducere
Petiția reprezintă modalitatea prin care ctățenii își pot valorifica dreptul de a ere o explicație cu
privire la orice problemă personală sau de interes general în relatie cu autoritatea publică.
Petiția este orice cerere,sesizare or ipropunere, adresată unei autorități publice, de către o persoană
fizică ori juridică. Sunt 3 tipuri de petiție:
1.Cerere – prin cerere se solicită emiterea unui act administrativindividual sau efectuarea unei
operațiuni administrative.
2. Sesizare – prin sesizare se informează autoritatea publică cu privire la o problemă de interes
public sau personal.
3. Propunere – prin pronunere se urmărește realizarea, de către autoritatea publică, a unor acțiuni de
interes public.
Dreptul de petiționare reprezintă acea posibilitate inirentă a omului și cetățeanului cât și a
organizației de a se adresa direct și indirect, scris sau oral, individual sau colectiv, către organele
statului sau responsabililor oficiali cu scopul de a-și apăra,revendica sau realiza interesele legale.
Petițiile se adresează organelor și persoanelor care se înscriu în categorie de autorități
publice:Presedintele, parlamentul,guvernul, autorități publice centrale și locale.
Dreptul de petiţionare este combinat cu toate celelalte mijloace de apărare a drepturilor şi
intereselor atît în Constituţie, cît şi în lege. Realizarea acestui drept nu poate fi limitat sau
restricţionat de către guvernul constituţional sau de altă autoritate publică. Petiţionarea, în general,
semnifică prezentarea unei cereri sau propuneri autorităţilor publice constituţionale sau oricărei
autorităţi publice să ia, să adopte sau să propună anumite măsuri.
Izvorul principal de drept care reglementează realizarea dreptului de petiţionare în Republica
Moldova este art. 53 din Constituţie, care menţionează că ”Cetăţenii au dreptul să se adreseze
autorităţilor publice prin petiţii formulate numai în numele semnatarilor.”. Această normă de drept
este una fundamentală în reglementarea raporturilor juridice, care se realizează în sfera drepturilor
de petiţionare, având un efect direct şi nemijlocit.
Conform Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului adoptată la 10 decembrie 1948, unde potrivit
art. 7 ” Toţi oamenii sânt egali în faţa legii şi au, fără nici o deosebire, dreptul la o egală protecţie a
legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală împotriva oricărei discriminări care ar viola
prezenta Declaraţie şi împotriva oricărei provocări la o asemenea discriminare.”, fiind asigurată prin
art. 8 prin care, ” Orice persoana are dreptul la satisfacţia efectivă din partea instanţelor juridice
naţionale competente împotriva actelor care violează drepturile fundamentale cei sunt recunoscute
prin constituţie sau lege.”
Legea cu privire la petiţionare nu oferă o definiţie clară asupra dreptului de petiţionare, ci doar
precizează ce se înţelege prin petiţie, astfel, potrivit art. 4 „Prin petiţie, în sensul prezentei legi, se
înţelege orice cerere, reclamaţie, propunere, sesizare, adresată organelor de resort, inclusiv cererea
prealabilă prin care se contestă un act administrativ sau nesoluţionarea în termenul stabilit de lege a
unei cereri”, precum şi formularea din Constituţia Republicii Moldova.
O definiţie mai ştiinţifică ne oferă doctrinarii din România, care presupun că dreptul de petiţionare
este o interacţiune dintre individ şi stat, ce se manifestă în scris sau oral, în corespundere cu actele
normative prestabilite, către organele statuluispre a revendica, apăra şirealiza drepturile şi libertăţile
personale ale omului.

1.1Modalitatea de depunere a petițiilor

în conformitate cu Legea cu privire la petiţionare Nr. 190 din  19.07.1994, în scopul asigurării 
protecţiei drepturilor şi intereselor sale legitime, cetăţenii pot adresa spre examinare petiţii
organelor de stat, întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor. Prin petiţie, în sensul prezentei legi,
se înţelege orice cerere, reclamaţie, propunere, sesizare, adresată organelor de resort, inclusiv
cererea prealabilă prin care se contestă un act administrativ sau nesoluţionarea în termenul stabilit
de lege a unei cereri.
Cererea prealabilă se adresează organului emitent. În cazul  în care organul emitent are un organ
ierarhic superior, cererea prealabilă poate fi adresată, la alegerea petiţionarului, organului emitent 
sau organului ierarhic superior.
Petiţionarul, care nu este satisfăcut de răspunsul primit la cererea prealabilă sau nu a primit un
răspuns în termenul stabilit de lege, este  în drept să sesizeze instanţa competentă.
Petiţia se depune în scris sau în formă electronică în limba de stat sau într-o altă limbă în
conformitate cu Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova.
Petiţia în formă electronică trebuie să corespundă cerinţelor faţă de documentul electronic, inclusiv
aplicarea semnăturii digitale, în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Petiţiile, în care este atacat oficialun act, o decizie, o acţiune ori inacţiune a unui organ
administrativ sau persoană care a lezat drepturile şi interesele legitime ale petiţionarilor, se
adresează organului ierarhic superior de primă instanţă.
Petiţiile, în care sînt atacate deciziile organizaţiilor care nu au organe superioare, precum şi deciziile
executivelor raionale, primăriilor oraşelor de subordonare republicană, se adresează instanţei de
contencios administrativ.
Petiţiile se examinează de către organele corespunzătoare  în termen de 30 de zile, iar cele  care  nu 
necesită o studiere şi examinare suplimentară - fără întîrziere sau în termen de 15 zile de la data
înregistrării.
În cazuri deosebite, termenul de examinare poate fi prelungit de către conducătorul organului
corespunzător cu cel mult o lună, fapt despre care este informat petiţionarul.
Cererea prealabilă  se examinează de către organul emitent  sau ierarhic superior în  termen de 30 de
zile de la  data  înregistrării  ei, decizia urmînd a fi comunicată de îndată petiţionarului.
Petiţiile (cererile) prin care se solicită o informaţie oficială se examinează  în termenele stabilite în
legislaţia privind accesul  la informaţie.
Dacă petiţia ţine de competenţa altui organ, ea se expediază acestui organ  în termen de 3 zile
lucrătoare de la data înregistrării petiţiei, fapt despre care este informat petiţionarul.
Se interzice remiterea petiţiilor organelor sau persoanelor oficiale, acţiunile ori deciziile cărora sînt
atacate.
Petiţiile trebuie să fie semnate de autor, indicîndu-se numele, prenumele şi domiciliul. Petiţiile în
formă electronică conţin informaţii privind numele, prenumele, domiciliul şi adresa electronică a
petiţionarului.
Petiţiile ce nu întrunesc condiţiile prevăzute la alin. (1) se consideră anonime şi nu se examinează.
Fac excepţie petiţiile ce conţin informaţii referitoare la securitatea naţională sau ordinea publică,
care se remit spre examinare organelor competente.

1.2Petiţionarul are dreptul:

a) să expună  personal argumente organului sau  persoanei oficiale care examinează petiţia;
b) să beneficieze de serviciile avocatului;
c) să prezinte organului sau persoanei oficiale care efectuează examinarea materialor suplimentare
ori să solicite organului sau persoanei oficiale de a cere aceste materiale;
d) să ia cunoştinţă de materialele examinării;
e) să primească  răspuns  în scris, oral sau în formă electronică despre  rezultatele examinării;
f) să ceară repararea pagubei în modul stabilit de legislaţie.

1.3 Organul  sau  persoana oficială  cărora  le-au  fost adresate

petiţiile sînt obligate:
a) să examineze petiţiile, inclusiv cererile prealabile, în termenul stabilit de lege;
b) să asigure  restabilirea drepturilor lezate şi  recuperarea, în condiţiile legii, a prejudiciului cauzat;
c) să asigure  executarea deciziilor adoptate în urma examinării petiţiilor.

Organul emitent este în drept să respingă cererea prealabilă sau să o accepte şi, după caz, să anuleze
sau să modifice actul administrativ.
Organul ierarhic superior este în drept să respingă cererea prealabilă sau să o accepte şi să anuleze
actul administrativ, în întregime sau în parte, să oblige organul ierarhic inferior să repună în drepturi
persoana respectivă ori, după caz, să anuleze actul administrativ emis cu acordul său.
În procesul examinării petiţiei nu se admite divulgarea informaţiilor privind viaţa personală a
petiţionarului contra voinţei  lui sau a altor informaţii, dacă acestea lezează drepturile  şi interesele
lui legitime, precum şi a informaţiilor ce constituie secrete de stat.
Nu se admite elucidarea unor informaţii privind personalitatea petiţionarului, dacă acestea nu se
referă la conţinutul petiţiei.
Rezultatul examinării  se aduce  la cunoştinţă petiţionarului în scris sau în formă electronică, iar cu
consimţămîntul lui - oral.
Răspunsul  trebuie să fie bazat pe materialele examinării şi să conţină trimiteri la legislaţie.
În cazul cînd cerinţele expuse în petiţie sînt recunoscute legale, organul sau persoana oficială, care
au adoptat decizia despre satisfacerea lor, sînt obligate să ia măsuri în vederea compensării
prejudiciilor materiale, în condiţiile legii, să soluţioneze problema responsabilităţii persoanelor
vinovate de încălcarea legii.
Petiţionarii, care consideră că drepturile lor sînt lezate şi nu sînt de acord cu deciziile organului sau
persoanei oficiale care au examinat petiţia, au dreptul de a se adresa  în instanţa de contencios
administrativ în termen de 30 de zile de la data comunicării deciziei, dacă, conform legii, se
adresează direct în instanţă, sau de la data primirii  răspunsului la cererea prealabilă, sau, în caz
dacă în intervalul menţionat nu au primit răspuns - din ziua cînd trebuiau să-l primească.
Petiţionarul depune în instanţa de contencios administrativ, concomitent cu cererea, şi răspunsul
organului sau persoanei oficiale, care i-au refuzat restabilirea dreptului.
În cazul cînd petiţionarul nu a primit nici  un răspuns  în termenele stabilite, el va menţiona acest
fapt în cererea depusă, iar instanţa de contencios administrativ va cere răspunsul respectiv.
Instanţa de contencios administrativ examinează cererea conform prevederilor Legii contenciosului 
administrativ nr. 793-XIV  din 10 februarie 2000.
Încălcarea ordinii oficial stabilite de organizare a lucrului cu petiţiile, precum şi a evidenţei sau
păstrării lor de către persoanele special desemnate pentru aceasta, atrage după sine răspunderea
disciplinară. În lipsa persoanelor indicate,  răspunderea disciplinară o  poartă conducătorul
organului respectiv.
Refuzul neîntemeiat de a examina petiţia sau tărăgănarea examinării ei, adoptarea unor decizii ce
contravin legislaţiei, divulgarea informaţiilor privind viaţa personală a petiţionarului contra voinţei
lui atrage după sine răspundere administrativă.
Persecutarea petiţionarului  în legătură cu înaintarea petiţiei ori cu exprimarea unor aprecieri critice
ce se conţin în ea, precum şi acţiunile prevăzute la art. 18, dacă acestea au fost însoţite de abuz de
putere sau abuz de serviciu, exces de putere sau depăşire a atribuţiilor de serviciu, de atitudine
neglijentă faţă de  îndatoririle sale din partea persoanelor cu funcţii de răspundere, în urma cărora
au fost prejudiciate considerabil drepturile petiţionarului, interesele de stat şi obşteşti, atrage după
sine răspundere penală.
Petiţiile adresate a doua oară, care nu conţin argumente ori informaţii noi, nu se reexaminează, fapt
despre care este informat în scris sau în formă electronică petiţionarul.
Persoanele de stat de rang  superior primesc petiţionarii  în audienţă în modul stabilit de ele, dar nu
mai rar de o dată pe lună.
Conducătorii de ministere şi departamente organizează primirea petiţionarilor nu  mai rar de două
ori pe lună,  iar conducătorii organelor de autoadministrare locală, întreprinderilor, instituţiilor,
organizaţiilor - nu mai rar de o dată pe săptămînă.

2. Răspunderea personalului din cadrul sistemului de

petiționare.

Tipurile de răspundere pentru încălcarea dreptului de pețiționare a cetățeanului sunt:

1.Răspunderea disciplinară
2.Răspunderea administrativă
3.Răspunderea penală(cazurile express prevăzute din codul penal și conform codului penal)

2.1.Răspunderea disciplinară
Potrivit art. 17 al Legii 190/1994, „încălcarea ordinii oficial stabilite de organizare a lucrului cu
petiţiile, precum şi a evidenţei sau păstrării lor de către persoanele special desemnate pentru aceasta,
atrage după sine răspunderea disciplinară. În lipsa persoanelor indicate, răspunderea disciplinară o
poartă conducătorul organului respectiv”.
Funcționarului public, potrivit art.58 din Legea nr.158/2008, îi pot fi aplicate 6 sancțiuni
disciplinare7 :
1) avertisment;
2) mustrare;
3) mustrare aspră;
4) suspendarea dreptului de a fi promovat în funcţie în decursul unui an;
5) suspendarea dreptului de a fi avansat în trepte de salarizare pe o perioadă de la unu la doi ani;
6) destituirea din funcţia publică.
Așa cum sînt acestea formulate, ele pot fi clasificate în mai multe categorii:
1) sancțiuni cu caracter moral – avertismentul, mustrarea, mustrarea aspră;
2) sancțiuni care afectează cariera – suspendarea dreptului de a fi promovat în funcţie în decursul
unui an;
3) sancțiuni cu caracter patrimonial – suspendarea dreptului de a fi avansat în trepte de salarizare pe
o perioadă de la unu la doi ani;
4) sancțiuni care determină încetarea raporturilor de serviciu, în această categorie înscriindu-se
destituirea din funcția publică.
1. Avertismentul
Avertismentul este cea mai blîndă sancțiune care poate fi aplicată funcționarului public, constînd
într-o atenționare scrisă asupra consecințelor negative sau păgubitoare pentru activitatea
subdiviziunii sau autorității în care acesta activează, cu punerea în vederea acestuia că pe viitor,
dacă mai admite așa ceva, i se vor aplica sancțiuni mai severe.
Împrejurările care determină aplicarea sancțiunii de avertisment sînt determinate de:
1) săvîrșirea primară a unei abateri, de regulă, minore, cu caracter intenționat sau din neglijență;
2) aprecierea celor competenți în a determina sancțiunea disciplinară relevantă precum că
avertismentul ar fi îndestulător în raport cu gravitatea abaterii.
2. Mustrarea
Spre deosebire de avertisment, mustrarea reprezintă o atenționare mai insistentă a funcționarului
asupra pericolului și consecințelor faptei sale, aducîndu-i-se totodată la cunoștință că, pentru o nouă
abatere, i se va aplica o sancțiune mai aspră. În situația în care anterior savîrșirii abaterii pentru care
urmează a-i fi aplicată mustrarea funcționarul mai fusese sancționat, prin aplicarea mustrării se
prezumă că, la o nouă abatere, acesta va fi pasibil chiar și destituirii din funcția publică.
Mustrarea se aplică, de obicei, pentru abateri de gravitate medie, adică mai grave decît cele pentru
care i se poate acorda avertismentul sau pentru săvîrșirea repetată a unei abateri (fapte) care anterior
a fost sancționată mai blînd sau chiar a rămas nesancționată.
 În situația în care funcționarul public savîrșește o abatere pentru care este sancționat cu
avertisment, ulterior el comițînd o altă faptă, de o gravitate asemănătoare cu prima, sancțiunea
relevantă ar fi mustrarea, evident că sub rezerva respectării principiului individualizării sancțiunii.
3. Mustrarea aspră
Mustrarea aspră este o ultimă sancțiune din lista așa-numitor sancțiuni cu caracter moral, aceasta
aplicîndu-se pentru abateri, de obicei, mai grave decît cele pentru care se aplică avertismentul sau
mustrarea, ori pentru abateri de aceeași gravitate cu condiția că ele se repetă în interiorul termenului
lor de acțiune
. Similar aserțiunii menționate în cazul mustrării, dacă funcționarul anterior fusese sancționat cel
puțin o dată, aplicarea mustrării aspre presupune că, în eventualitatea comiterii pe viitor a altor
abateri, funcționarul este pasibil și destituirii din funcția publică.
Cu titlu de regulă reținem că aplicarea mustrării aspre este precedată de aplicarea avertismentului și
mustrării. Însă aceasta este doar regula, nefiind nimic contrar legii dacă, prin excepție, pentru o
anumită abatere se va aplica de îndată mustrarea aspră sau dacă după aplicarea doar a
avertismentului sau a mustrării, funcționarul va fi sancționat cu mustrare aspră.
4. Suspendarea dreptului de a fi promovat în funcţie în decursul unui an
Existența acestei sancțiuni, în forma sa actuală, era pe deplin justificată atîta timp cît pentru
celelalte sancțiuni nu exista ca efect imposibilitatea promovării în funcție pe perioada valabilității
sancțiunii. Însă, odată cu completarea, prin Legea nr.268/2012, a art.45 al Legii nr.158/2008 cu alin.
(41 ), potrivit căruia „nu poate fi promovat funcţionarul public care are sancţiuni disciplinare
nestinse”, logica păstrării în continuare a acestei sancțiuni a dispărut. Or, indiferent de sancțiunea
aplicată, fie chiar și avertisment, conform completării prenotate, dar și ținînd cont de prevederile
art.60 alin.(1), funcționarul public nu va putea fi oricum promovat timp de un an din data aplicării
acesteia. În fond, aplicarea oricărei sancțiuni cu caracter moral comportă un efect colateral în partea
ce ține de imposibilitatea promovării în funcție, acesta decurgînd, de drept, din aplicarea sancțiunii
de avertisment, mustrare sau mustrare aspră.
Prin urmare, pentru ca sancțiunea de suspendare a dreptului de a fi promovat în funcție să fie una
efectivă și negolită de conținut, este nevoie de extinderea termenului în care aceasta ar produce
efecte juridice, termen care ar trebui să depășească un an. De altfel, o amendare a legii în acest sens
nu ar fi în contradicție cu prevederile art.60 alin.(1) din Legea nr.158/2008, de unde rezultă că, prin
lege, se poate stabili un alt termen de acțiune a sancțiunii disciplinare decît termenul general de un
an. Mai mult decît atît, și la momentul actual există sancțiuni pentru care acest termen este mai
mare decît cel general, cum ar fi, de exemplu, destituirea din funcție (unde termenul de acțiune este
de 3 ani) sau suspendarea dreptului de a fi avansat în trepte de salarizare (unde termenul de acțiune
variază între unu și doi ani).

2.2 Răspunderea administrativă

Art. 18 al legii menționate supra prevede că refuzul neîntemeiat de a examina petiţia sau
tărăgănarea examinării ei, adoptarea unor decizii ce contravin legislaţiei, divulgarea informaţiilor
privind viaţa personală a petiţionarului contra voinţei lui atrage după sine răspundere
administrativă”.
Răspunderea administrativ – contravenţională este o formă a răspunderii juridice care intervine în
urma săvârşirii de către funcţionarul public, în timpul orelor de muncă, a faptelor ce constituie
contravenţie.
 În doctrina juridică se afirmă că răspunderea contravenţională apare în legătură cu naşterea unui
raport de conflict. În cazul dreptului contravenţional, răspunderea contravenţională survine în
rezultatul încălcării de către un subiect a normelor prescrise de legea contravenţională, cu alte
cuvinte - în urma naşterii unui conflict.
Răspunderea contravenţională, în esenţa sa, constituie realizarea unui raport de constrîngere, altfel
spus - de conflict.
Răspunderea administrativ – penală este reglementată de normele dreptului penal şi se aplică
funcţionarului public în cazul comiterii unei infracţiuni în legătură cu îndeplinirea sarcinilor sale de
serviciu potrivit funcţiei pe care o deţine.
Răspunderea administrativ – patrimonială intervine în cazul comiterii unei fapte ilicite de către
autorităţile publice şi funcţionarii publici atunci când au provocat daune.
Particularităţi Răspunderea administrativă este o categorie distinctă a răspunderii juridice şi o
componentă a constrângerii administrative, este reprezentată de un ansamblu de norme ale dreptului
administrativ şi are ca temei al apariţiei fapta ilicită (acţiunea sau inacţiunea). Conform literaturii de
specialitate, fiecare formă a răspunderii administrative are particularităţi specifice, pe care le vom
prezenta în continuare:
Particularităţile răspunderii administrativ – disciplinare:
1. este o formă a răspunderii administrative;
2. are un caracter strict personal (excepţie: organele colegiale);
3. sancţiunile se aplică de organele administrative; x subiectul este funcţionarul public;
4. este specifică relaţiilor de muncă.
Particularităţile răspunderii administrativ – contravenţionale:
1. fapta ilicită constituie o contravenţie;
2. conţinutul îl formează drepturile şi obligaţiile funcţionarului public;
3. obiectul este specific – abateri şi sancţiuni contravenţionale;
4. unicul temei de aplicare a sancţiunii este contravenţia săvârşită cu vinovăţie;
5. contravenţia este cauza şi temeiul răspunderii contravenţionale.
Particularităţile răspunderii administrativ – penale:
1. fapta ilicită constituie infracţiune;
2. obiectul îl constituie infracţiuni şi pedepse penale;
3. infracţiunea este cauza şi temeiul răspunderii, iar pedeapsa este consecinţa;
4. valorile sociale vizează existenţa societăţii.
Particularităţile răspunderii administrativ – patrimoniale:
1. intervine atunci când apar pagube cauzate prin actul administrativ;
2. fapta poate fi legală dar şi ilegală, dar care poate provoca daune;
3. se referă atât la prejudiciul material cât şi la cel moral;
 4. asupra existenţei prejudiciului se expune instanţa de judecată;
5. răspunderea autorităţilor publice este solidară faţă de cea a funcţionarului public care a emis
actul.
3. Faptele ilicite generatoare de răspundere Specific răspunderii administrativ – disciplinare îi este
abaterea disciplinară ca fiind o faptă săvârşită cu vinovăţie de către funcţionarul public în legătură
cu munca sa, care se manifestă prin acţiune sau inacţiune, constând într-o abatere de la normele
legale, de la regulamentul intern, contractul individual sau colectiv de muncă.
Vorbind despre răspunderea administrativ – contravenţională, fapta ilicită este contravenţia care se
manifestă printr-o faptă (acţiune sau inacţiune) generatoare de răspundere contravenţională cu un
grad mai redus decât infracţiunea, dar totodată săvârşită cu vinovăţie care aduce atingeri valorilor
ocrotite de lege.
Fapta ilicită în cadrul răspunderii administrativ – penale este infracţiunea care este o faptă săvârşită
cu vinovăţie, prin acţiune sau inacţiune, ce aduce prejudicii, este prevăzută de legea penală şi este
succesibilă de pedeapsă potrivit legii penale.

2.3 Răspunderea penală

Răspunderea penală care prevăd încălcarea dreptului de petiționare are loc doar în cazurile express
prevăzute de lege prevăzute în codul penal, conform codului penal
Conform art. 19 al legii în cauză, „persecutarea petiţionarului în legătură cu înaintarea petiţiei ori cu
exprimarea unor aprecieri critice ce se conţin în ea, precum şi acţiunile prevăzute la art. 18, dacă
acestea au fost însoţite de abuz de putere sau abuz de serviciu, exces de putere sau depăşire a
atribuţiilor de serviciu, de atitudine neglijentă faţă de îndatoririle sale din partea persoanelor cu
funcţii de răspundere, în urma cărora au fost prejudiciate considerabil drepturile petiţionarului,
interesele de stat şi obşteşti atrage după sine răspundere penală”.

Răspunderea personalului din cadrul serviciilor de probațiune și sistemul penitenciar este stabilită și
de legislația care guvernează activitatea acestora.
În cazul încălcărilor personalului încadrat în sistemul de petiționare care nu atrag după sine
răspunderea administrativă sau penală, funcționarilor urmează să răspundă disciplinar. Sancțiunile
disciplinare sunt prevăzute de legislația în vigoare, dar nu există reglementări pentru care acțiuni
sau inacțiuni acestea se aplică. Consider că în aceste circumstanțe conducătorilor le este dificil să
aplice sancțiunea care să fie proporțională cu acțiunea sau inacțiunea săvîrșită. Totodată, consider
că pe lîngă aceste sancțiuni sau în locul lor, organele pot mustra funcționarii și prin aplicarea altor
instrumente de care dispun. Astfel, în cazul constatărilor de acest gen, conducerea ar putea lipsi de
premiale și stimulări persoanele care au încălcat reglementările referitoare la sistemul de
petiționare, la evaluarea acestora să îi aprecieze cu un calificativ mai mic, etc.
 Concluzie
În concluzie aş dori să evidențiez, că acestea 3 tipuri de răspunderea în fața legii, care sunt în acces
liber pentru fiecare, au un rol important pentru a răzgîndi persoana de a nu comite infracțiuni, iar dacã
infracțiunea totuşi a fost comisă, făptaşul trebuie să răspundă pentru acţiunile sale în dependența
gravității încalcării.
Pe unii acestea sancţiuni le pot opri înainte de a comite infractiunea prin simpla lor existența, pe alții o
să-i opreasca , să nu o repete, ştiind prin vor fi obligați sa treacă.

Bibliografie

1. Codul civil al Republicii Moldova din 6 iunie 2002, publicat 22.06.2002 în Monitorul
Oficial nr. 82- 86 art. Nr. 661.
2. Guţuleac V., Spînu I., Maslov S. Corelaţia instituţiilor juridice: raportul juridic de
conformare şi raportul juridic de conflict cu responsabilitatea juridică şi răspunderea juridică
în dreptul contravenţional . În “Legea şi viaţa”, 2012, nr.7, p.4 -10.
3. Iorgovan A. Tratat de drept administrativ. Volumul II. Ediția a IV-a. București: All Beck,
2005.
4. DREPTUL LA PETIŢIONARE ÎN REPUBLICA MOLDOVA, Ion Conicov,Chișinău 2014.

5. Lege Nr.190 din 19-07-1994 , Cu privire la petiționare, Publicat : 08-09-1994 în Monitorul

Oficial Nr. 4 art.47