FRAGMENT din Toţi copiii împrăştiaţi de Béata Umubyeyi Primăriţa ediţiilor Autrement

« Aceasta este ora la care pacea este riscată afară. Ucigașii noștri s-au săturat de îndeungata lor
zi de muncă, ei se întorc acasă să se spele pe picioare și să se odihnească. Ne lăsăm inimile să adoarmă
o clipă și așteaptăm noaptea întunecată pentru a merge să scurmăm solul în căutarea unei rădăcini de
ignam sau a câtorva cartofi dulci de ronţăit, a unei belti de apă de lipăit/sorbit.

Între ei și noi, câinii, care au alergat toată ziua, încep să adoarmă, cu burta plină după un festin
omenesc pe care rasa lor nu îl va uita curând. Ei vor deveni curând sălbatici, vor începe chiar să
devoreze carne vie, în mișcare, înțelegând bine că nu mai există granițe între fiarele și stăpânii lor.
Dar, deocamdată, pacea, micuţă, clandestină, știe că nu mai există pe cărări niciun suflet viu care să o
poată captura. Așa că iese să salute iarba înaltă care își îndreaptă spinarea pe dealuri, salută păsările
care au stat toată ziua cu capul sub aripă pentru a nu asista, pentru a nu se vedea într-o zi convocate să
se prezinte pentru a depune mărturie in fata instantei vreunui tribunal care cu siguranta va sosi, să
salute florile înundate de apa din anotimpul ploilor care se luptă/zbate să mai răspândească inca, în
ciuda a tot, un parfum al vieții acolo unde duhoarea a invadat totul.»

Spuneai asta pe când ĩncă mai vorbeai, Mamă, cu cuvinte goale, în timp ce așteptai ca fiul tău
Bosco să se întoarcă de la cabaret, în acea seară din 1997. Foloseai timpul prezent în acea oră epuizată
a zilei pentru a-ți povesti amintirile lunii aprilie 1994, de parcă trei ani nu ne-ar fi despărţit în mod
iremediabil. Și vălătucii albi care ieşeau din mâna ta, cei care ieşeau printre buzele mele întredeschise,
tu Impala, eu Intore, cele două mărci de țigări de dinainte,singurele pe care mai voiam să le gustăm ca
pentru a conjura timpul ucigaș, doar dacă acesta n-ar fi fost un mod de a ne sufoca încet cu efluviile
trecutului, vălătucii noştri se contopeau, ne înconjurau cu un nor liniștitor.

Așezati pe aceeași bancuţă de lemn șubredă de odinioară, pe barza, terasa, de pe strada

principală din Butare, noi eram ascunsi de trecători de catre trunchiurile groase de jacaranda. Vorbeai
într-una despre luna ca laptele devenită sângerie, ukwezi kwa mata kwahindutse ukw'amaraso, între
două tăceri care ar fi putut fi la fel de bine suspine de tăieturi cu cuțitul și te ascultam fără să știu dacă
mâna mea care aproape că îmi cerea te strâng de încheietura mâinii şi să te scutur, nu avea să te facă să
tresari. Aşa că rămâneam nemișcat, suflând puternic fumul meu spre al tău, ca să ajungă la tine și să-ți
risipească mâhnirea înghețată. Deși nu mă pricepeam deloc la chimie, mi-am amintit acel cuvânt drăguţ
de sublimare când profesorul nostru ne-a povestit cum solidul devine gaz și am crezut că trebuie să
existe vreun proces care să permită, în mod similar, corpurilor care au devenit rigide să se ridice în fum
fără să moară totuși, pentru a ne uni armonios în aer, invizibili pentru trecători. M-am imaginat în chip
de Intore, dansator războinic, cu părul lung, de culoarea fildeşului, o lance tocită şi un scut minuscul
din lemn sculptat, făcând piruete primprejurul tău, acel Impala cu coarnele chinuite, căprioara urmărită,
înconjurandu-te cu un gard viu de cuvinte păstrate, cuvinte reînviate.

Eu, curajosul Intore, cu brațele întinse, cu spatele arcuit, am făcut să tremure pământul cu
picioarele mele împodobite cu clopoţei amayugi, l-am respins pe vrăjmașul amenințător lăudându-ţi
faptele marete, copiii, iubiții, libertatea ta atât de scump plătită. Și în vreme ce noaptea ne-a ajutat să ne
facem repede nevăzuţi în semi-întunericul berzei, ți-am ascultat vocea dând din cap și dacă mișcările
mele erau imperceptibile, pentru că uitasem de o lungă perioadă de timp cum să te ating, acolo sus, în
fum, eu faceam sa zboare fuioarele de sisal alb care îmi împodobeau fruntea ca pe a unui Intore,
dansator poet, luptător ceremonial capabil să-ti alunge moartea din aprilie.