Lumea arabă dincolo de văluri şi de prejudecăţi

Rodica Grigore

La începutul anilor ‘80, romanul algerian era dominat de câteva modele standardizate,
menite a glorifica trecutul de luptă al unei naţiuni încercând să-i dobândească şi să-şi
afirme independenţa şi să iasă definitiv din sfera de influenţă franceză. Şi, cu toate că
imediat după debut, scriitorul algerian Rachid Mimouni a dat unora impresia că, prin Le
printemps n’en sera que plus beau (1978), nu a facut decât să se conformeze modelelor
consacrate, reevaluările ulterioare (confirmate de premiile literare cu care a fost răsplătit)
au dezvăluit chiar în această primă creaţie o tendinţă care, pe drept cuvânt, poate fi numită
subversivă şi care, mai târziu, devenind evidentă şi imposibil de mascat sau de tăgăduit, îl
va face pe autor să intre în conflict deschis cu reprezentanţii integrismului islamic şi chiar
să fie condamnat la moarte de aceştia, sentinţa fiind pronunţată într-o moschee aflată la
doar câteva sute de metri de locuinţa sa. Fără să beneficieze de o faimă comparabilă cu cea
a unui Salman Rushdie, de exemplu, şi lipsit de o promovare cu adevărat pe măsura
talentului său, Rachid Mimouni nu a ajuns, nici după acest episod, în centrul atenţiei presei
internaţionale, alegând să trăiască la Paris, cu o discreţie tot mai rar întâlnită în ultimele
decenii, romanele sale ajungând să aibă parte de interpretări valoroase abia după moartea
scriitorului.
Apropiat, nu o dată, în ceea ce priveşte stilul şi strategia narativă de ansamblu, de V.
S. Naipaul, sau, alteori, pus alături de Tahar Ben Jelloun, pe temeiul raportării la tradiţii
diferite de cele europene, Rachid Mimouni (1945 – 1995) nu reprezintă un simplu exemplu
de „exotism” în peisajul atât de divers al romanului sfârşitului de secol XX, aşa cum unii
critici occidentali s-au grăbit să afirme, iar cărţile sale nu sunt doar mostre de „culoare
locală” în contextul literaturii contemporane. Departe de toate acestea şi de multe asemenea
caracterizări superficiale, romanele sale, de la cel dintâi, Le printemps n’en sera que plus
beau şi până la cele de maturitate deplină, cum ar fi La ceinture d’ogresse (1990), Une
peine à vivre (1991) sau La malédiction (1993), au darul de a reconstrui convingător o
anumită parte a istoriei zbuciumate a ţării sale, dar, în egală măsură, de a se detaşa de orice
clişeu – narativ sau ideologic – care ar fi fost de asteptat să-i domine scrierile, având în
vedere situaţia romancierilor din acest spaţiu cultural în perioada care a urmat proclamării
independenţei Algeriei, în 1962. Situaţie complicată şi de tendinţa statului de a controla
întreaga producţie literară naţională printr-o politică de supraveghere atentă a editurilor –
de altfel, în curând reduse la una singură, promovată asiduu sub pretextul menţinerii
calităţii operelor publicate...
În acest context, romanul Onoarea tribului1, apărut în anul 1989 şi ecranizat în 1993,
ocupă un loc aparte. Fiind, în linii generale, povestea unui trib de kabili, relatată de unul
din bătrânii comunităţii respective, cartea lui Mimouni intergrează perfect, în cadrul acestei
rememorări a istoriei şi deopotrivă a trecutului personal al celui implicat, o serie de aspecte
ce depăşesc domeniul strict al lumii arhaice a Algeriei şi care abordează, dintr-o
1
Rachid Mimouni, Onoarea tribului. Traducere de Miruna Ion, Bucureşti, IBU Publishing, 2009.

1
perspectivă cu totul nouă la nivelul literaturii algeriene, realităţile dure şi nu o dată crude
ale trecerii de la valorile lumii arhaice la cele ale lumii moderne, dar se transformă, pe
nesimţite, şi în istorisire cu tentă mitizantă, mai cu seamă dacă avem în vedere tabloul
vârstei de aur al epocii de început. Pe de altă parte, Onoarea tribului este o analiză
profundă şi subtilă a relaţiilor dintre oameni şi a deteriorării progresive a acestora odată cu
adoptarea modului occidental de comportament şi a unor valori străine lumii tradiţionale
arabe. Dincolo de subiectul în sine, (relevant, fără îndoială, şi ca preluare creatoare a
marelui model din O mie şi una de nopţi) autorul aduce o dimensiune neaşteptată,
subversivă prin excelenţă, ce deconstruieşte pe nesimţite toate modelele şi clişeele prozei
algeriene a vremii. Căci, pare a spune la tot pasul şi în fiecare pagină Rachid Mimouni,
chiar dacă în complexul proces de edificare a noilor naţiuni Statul a încercat să impună un
discurs literar oficial, întemeiat mai cu seamă pe interpretarea unică a istoriei, va exista
întotdeauna o discrepanţă marcată între acest tip de discurs şi realitatea unor grupuri etnice
diferite, reunite mai mult sau mai puţin artificial în cadrul unei entităţi politice aşa-zis
unice. Din acest punct de vedere, noile naţiuni – iar cea algeriană este un exemplu prin
excelenţă în acest sens – par a fi, la un anumit nivel, un soi de fenomene discursive, nimic
altceva decât o serie de ficţiuni înlănţuite, bazate pe naraţiuni eroice, cu funcţie
întemeietoare. Iar prin Onoarea tribului, scriitorul a dorit să pună sub semnul întrebării
orice încercare oficială de a construi graniţe literare, dar şi discursul de tip naţionalist
propagandistic atât de frecvent în producţia literară a vremii. Pentru a reuşi în acest demers,
Rachid Mimouni a construit o adevărată naraţiune de tip contrar, incluzând în textul
romanului o vastă şi bine pusă la punct reţea de indicii care duc către un final oarecum
neaşteptat.
Pornind de la premisa că „a scrie despre Algeria înseamnă, de fapt, tocmai a scrie
Algeria”, autorul prezintă o serie de figuri cunoscute publicului cititor de aici: francezii
hrăpăreţi şi insensibili, gata mereu să calce în picioare valorile lumii tradiţionale arabe,
arabi dispuşi să devină francezi cu numele pentru a obţine un post în administraţia locală
(iar Omar El Mabrouk este exemplul cel mai edificator), bătrâni tinzând să apere până la
capăt tradiţiile din vechime, aşa cum e cazul naratorului fără de nume din Onoarea tribului,
cel care relatează istoria frumoasei si nefericitei Ourida, a leproşilor, a lui Aïssa Şchiopul,
sau a uriaşului Slimane, figurile reprezentative pentru lumea din Zitouna, localitatea kabilă
unde se petrec toate întâmplările ce marchează viaţa tribului ajuns aici după o călătorie şi o
rătăcire comparabile cu cele ale evreilor conduşi de Moise. Amurgul lumii tradiţionale şi a
valorilor ei este evident, însă, nu doar prin evoluţia destinelor protagoniştilor, ci si prin
detaliile care punctează textul – şi, implicit, viaţa locuitorilor: astfel, locul povestitorilor
tradiţionali este luat de „acele aparate care provoacă râsul şi plânsul”, tinerii nu mai învaţă
graiul tribului, însuşi naratorul acestui roman fiind silit de împrejurări să povestească în
faţa unei „maşinării de înregistrat”. Noua lume ce ia, astfel, naştere, este una eterogenă,
imposibil de evaluat cu ajutorul oricărui etalon cunoscut, semn clar al marelui adevăr că
orice încercare de a dobândi autentica identitate este sortită eşecului, câtă vreme, după
proclamarea independenţei, în Algeria, nici o identitate nu este – nu mai poate fi – mai
viabilă decât oricare alta. O lume, aşadar, pestriţă, pusă sub semnul carnavalului şi chiar al
jalnicelor spectacole de circ, servite membrilor tribului pe post de soluţie a tuturor
problemelor. În acest context, salvarea, singura salvare – dacă nu a membrilor tribului, cel
puţin a valorilor în care strămoşii lor au crezut cu îndârjire – rămâne păstrarea, măcar la
nivel narativ, a modelelor tradiţionale. Căci, dincolo de acela, extrem de vizibil, deprins de
Mimouni din O mie şi una de nopţi, întâlnim, în Onoarea tribului, strategia povestirii arabe,
relatată de un „goual” (maestru povestitor) în faţa mulţimii, urmând, practic, toate
procedeele teatrului tradiţional arab, cunoscut, în Algeria, sub numele de „halqa” („cerc”),
mizând mult pe improvizaţie şi spontaneitate. În fond, la o lectură atentă, ne vom da seama

2
că Rachid Mimouni însuşi, ca autor, nu face altceva, în acest roman, decât să se ascundă în
spatele măştii unui iscusit povestitor, evoluând ca pe o scenă în faţa cititorilor, tocmai cu
scopul de a-i determina pe aceştia să adopte nu doar o poziţie estetică, ci să devină capabili
să ia şi atitudine faţă de orice încercare de falsificare a adevărului. Onoarea tribului devine,
astfel, veritabil text stratificat, adresându-se unor categorii diferite de cititori şi putând fi
interpretat în varii moduri, esenţial rămânând, însă, faptul că autorul a reuşit ca, spunând
povestea, să scrie, în felul său, şi istoria. Procedând astfel, Mimouni depăşeşte închiderea
estetică la care erau condamnate majoritatea textelor integrate canonului oficial algerian şi
zguduie din temelii mai vechea iluzie literară ce guverna această parte a lumii, având
pentru prima dată curajul de a afirma că o reală renaştere culturală a Alegriei nu se poate
produce decât având curajul de a depăşi orice interpretare unilaterală, fie ea şi a istoriei –
sau, poate, de ce nu, mai ales a acesteia.
Tot în Algeria, însă, sau, mai exact, pornind din Algeria şi avându-şi originile
esenţiale aici, s-a afirmat din ce în ce mai pregnant, mai cu seamă în ultimele decenii, şi
aşa-numita „ficţiune feminină arabă”, reprezentată de câteva autoare cu adevărat
remarcabile şi care au reuşit să impună nu doar o nouă dimensiune tematică, ci, deopotrivă,
şi o orientare stilistică de natură a zgudui din temelii vechile şi consacratele cutume –
literare sau nu... – din această parte de lume. Născută în 1949, la Kendasa, o mică localitate
din Sahara, având, nu doar aparent, toate şansele (condiţiile?...) să rămână acolo pentru
totdeauna, alături de familia sa de nomazi, dar alegând să nu se dea bătută şi, după
terminarea studiilor la Oran, să plece în Franţa pentru a urma o carieră medicală, dar şi să
se apropie de literatură – şi, cumva, în ciuda multor detractori, să şi reuşească în acest
domeniu („una dintre cele mai dure lumi pe care am cunoscut-o”, după cum a mărturisit ea
însăşi) – scriitoarea de origine algeriană Malika Mokeddem a rămas legată, încă de la
primele pagini publicate, de lumea din care a venit, încercând să spună cu glas tare multe
din acele adevăruri pe care alţii abia de îndrăzneau să le şoptească. Acest lucru este, poate,
mai vizibil decât oriunde în romanul Femeia interzisă (L’Interdite), distins cu numeroase
premii şi ajuns, rapid, la o circulaţie internaţională remarcabilă.
Practic, această carte dă impresia, celor care cunosc chiar şi doar câteva detalii ale
existenţei autoarei, că textul îmbină la tot pasul datele biografice cu acelea ale istoriei
recente a Algeriei pentru a aduce în prim plan o serie de realităţi la care, cel puţin uneori,
pare mai convenabil nici măcar să nu te gândeşti, mai ales dacă trăieşti în Algeria şi eşti, pe
deasupra, şi femeie. Însă situaţia – atât a scriitoarei, cât şi a protagonistei sale – este
sensibil diferită. Căci Sultana, personajul central din Femeia interzisă2 (la fel ca şi Malika
Mokeddem) este doar de origine algeriană, ajunsă de timpuriu în Franţa pentru a studia
medicina, devenită un bun nefrolog şi revenită, într-unul din punctele de răscruce ale vieţii
sale, în Algeria – şi nu oriunde, ci tocmai în sătucul Aïn Nekhla, localitatea sa natală.
Problema esenţială a cărţii exact aici este de găsit, la fel şi marea temă a tuturor scrierilor
Malikăi Mokeddem: situarea fiinţei umane în lume, modul în care omul reuşeşte să facă
acest lucru după o dezrădăcinare şi, nu în ultimul rând, felul în care cel plecat şi revenit,
apoi, este privit de cei rămaşi acasă. Un „acasă” care, dintr-o dată, pentru un dezrădăcinat
devine pur şi simplu „undeva”, situaţie cu atât mai dureroasă cu cât, cel puţin pentru
Sultana, „undeva este atât apartamentul din Montpellier, cât şi căsuţa modestă unde va sta
în timpul şederii sale la Aïn Nekhla. Practic, atunci când „acasă” devine, pentru ea, doar
„undeva”, protagonista înţelege că e o străină oriunde s-ar afla, fiind privită, în Franţa, în
primul rând „ca o arăboaică”, abia apoi ca medic, iar în Algeria doar ca o femeie demnă de
tot dispreţul, din cauză că a îndrăznit să ignore toate regulile de comportament acceptate ca

2
Malika Mokeddem, Femeia interzisă. Traducere de Cristina Radu, Bucureşti, IBU Publishing, 2009.

3
atare în lumea arabă şi care statuau drept unice roluri ale oricărei femei pe acelea de soţie
(neapărat supusă) şi de mamă (dar absolut obligatoriu o mamă de băieţi). Aceasta fiind
situaţia şi acestea fiind cerinţele impuse, Sultana, beneficiind de sprijinul părinţilor săi
(atâta timp cât ei se află încă în viaţă şi pot fi lângă ea) şi de o educaţie care o depăşea cu
mult pe a celorlalte femei din zonă, va putea merge la şcoală. Iar după tragica dispariţie a
alor ei, va avea marea şansă de a fi ajutată de medicul satului să înveţe în continuare, iar
apoi să plece din Algeria pentru a se stabili în Franţa, ca medic. Revenirea ei este
determinată de presimţirea morţii lui Yacine, singurul bărbat pe care l-a iubit dar pe care a
ales să-l părăsească – şi care ajunsese să practice medicina tocmai la Aïn Nekhla, în
încercarea de a rămâne aproape măcar de amintirea femeii iubite. Astfel încât momentul
sosirii Sultanei în sat este marcat de înmormântarea lui Yacine şi de nenumărate amintiri
care o vor face să decidă să rămână aici, cel puţin pentru un timp, ca medic în locul lui
Yacine – de data asta fiind rândul ei să-l caute pe iubitul său printre lucrurile din
sărăcăciosul lui cabinet şi, mai ales, în amintirile celor de acolo. Amintiri care, aşa cum se
întâmplă în cazul majorităţii oamenilor, nu coincid deloc, unii privindu-l ca pe un agitator,
alţii ca pe o posibilă speranţă de salvare, iar Dalila, fetiţa de o sensibilitate neobişnuită care
obişnuieşte să fugă de acasă şi să se ascunda printre dunele de nisip, ca pe singurul prieten
pe care l-a avut vreodată. Structura romanului este însă completată – şi complicată – odată
cu apariţia lui Vincent, profesor de matematică şi beneficiar al unui transplant de rinichi,
venit în Algeria şi ajuns, întâmplător, exact la Aïn Nekhla, deoarece rinichiul care îl ajută
acum să trăiască normal aparţinuse unei femei algeriene. Simţindu-se, deodată, înrudit cu
această lume pe care nu o cunoscuse până atunci decât din cărţi şi din imaginile colorate şi
ademenitoare ale pliantelor publicitare, Vincent va ajunge să înţeleagă, foarte repede, că în
Alegria lucrurile nu sunt aşa cum se văd de la o distanţă apreciabilă. Căci găseşte aici o ţară
plină de resentimente, de cutume ce trebuie respectate cu orice preţ, de violenţă şi de
prejudecăţi despre care, până în clipa aceea, doar citise. Atras de fascinanta Sultana,
Vincent se va afla, fără să-şi fi propus vreodată acest lucru, în mijlocul tuturor
resentimentelor îndreptate de micuţa comunitate împotriva femeii venite, parcă, să tulbure
liniştea familiilor din Aïn Nekhla prin insistenţa ei cu privire la respectarea unor reguli
elementare de igienă, prin încercarea de a impune respect celor din jur, prin simpla ei
prezenţă incomodă şi nesupusă – şi nedorind nicidecum să se supună vreunui ordin, fie el
chiar şi al periculoşilor militanţi integrişti musulmani. Astfel că cei doi, Sultana şi Vincent,
vor fi, o bună bucată de vreme, singuri împotriva tuturor, decişi, însă, să găsească în
tandreţea care-i apropie, şansa unui nou început şi, desigur, calea adevăratei descoperiri de
sine. Dispreţuind orice prejudecată îngustă, Sultana se încăpăţânează să salveze vieţi într-
un spaţiu în care, uneori, viaţa pare a fi fost dată doar pentru a fi călcată în picioare, iar
crezând în relaţia ei cu Vincent se va salva, finalmente pe sine.
Malika Mokeddem se individualizează, în acest fel, în contextul literaturii
contemporane din Magreb, suficient de puţin cunoscută în Occident, mai cu seamă prin
capacitatea sa de a aduce în prim plan situaţia femeii în lumea arabă şi de a pune în discuţie
resorturile în mare măsură perimate ale unei societăţi patriarhale, dar de pe o altă poziţie
decât un scriitor precum Rachid Mimouni, de exemplu; adică, aducând o viziune profund
tragică şi în mod fundamental sumbră cu privire la şansele reale ale unei astfel de lumi de a
se vindeca vreodată până la capăt, cel mai dureros fiind faptul că rănile se resimt cel mai
tare la nivelul celor dezrădăcinaţi şi înstrăinaţi, astfel, definitiv, dar şi la acela al celor
rămaşi acasă şi sortiţi să tacă şi să îndure. Mai ales dacă e vorba de femei – şi mai ales dacă
aceste femei încearcă să depăşească cercul strâmt al condiţionărilor la care le supune dura
şi inflexibila societate arabă. În plus, rămâne excelentă conturarea temei exilului, fără
stridenţe, fără exagerări, căci Malika Mokeddem se dovedeşte a fi convinsă, asemenea lui
Edward Said, că dezrădăcinarea este una dintre cele mai teribile şi mai cumplite experienţe

4
ale fiinţei umane şi că, de la epoca în care exilarea unui Ovidiu, de exemplu, avea aerul
unei pedepse care singulariza individul de excepţie, s-a ajuns, în secolul XX la exilul văzut
ca o crudă calamitate, rezultat al unor forţe fundamental exterioare, cum ar fi războaiele,
violenţa domestică sau socială, agresiunile şi umilinţele de tot felul. În fond, Sultana,
protagonista din Femeia interzisă, descoperă ce înseamnă „acasă” abia după ce pleacă în
Franţa, tragedia fiind că, o dată cu această descoperire, înţelege deopotrivă că, acasă, în
Algeria, nu se va mai putea întoarce niciodată în adevăratul sens al cuvântului. Fără să
mizeze, asemenea altor autori arabi marcaţi de experienţa despărţirii de pământul natal, pe
jocul complicat – şi, nu o dată, excesiv de literaturizat – al raportului dintre concepţiile
patriarhale şi cele ale lumii occidentale, Malika Mokeddem reuşeşte să fie cu adevărat
convingătoare mai ales atunci când o lasă pe Sultana să acţioneze parcă exclusiv din
proprie voinţă, să se revolte în faţa realităţilor nedrepte sau a jignirilor care-i sunt adresate
(nu o dată tocmai de cei cărora le salvează viaţa!), ori să viseze la anii copilăriei,
asumându-şi, abia acum, după decenii, trecutul propriu, pe cel al comunităţii în mijlocul
căreia se născuse şi pe acela al ţării de origine. Doar în acest fel se dovedeşte ea în stare să
se împace cu sine şi cu lumea, să găsească curajul de a lua viaţa de la capăt şi să înţeleagă
că, şi dacă acasă înseamnă doar undeva, acest undeva poate deveni, la un moment dat, cu
adevărat acasă.
În contextul literaturii contemporane, însă, mai cu seamă în contextul celei de limbă
franceză, a început să fie din ce în ce mai pregnantă încă o direcţie romanescă, reprezentată,
de astă dată, de autori foarte tineri, proveniţi din diverse ţări ale lumii arabe şi care găsesc
mijloacele de a spune răspicat, chiar dacă utilizând un ton adesea amuzat şi amuzant, toate
marile adevăruri ale unei generaţii supuse privaţiunilor de tot felul, respinsă, în mod
fundamental de Occidentul privit de părinţi drept noua Ţară a Făgăduinţei, dar decisă, cu
toate acestea, să reuşească. Chiar şi în Oraşul-Lumină, văzut, nu o dată, drept o veritabilă
redută, aparent aproape imposibil de cucerit. Căci una din cărţile recente, ajunse la o uriaşă
celebritate în Hexagon, intitulată Azi ca mâine şi poimâine, porneşte, subtextual, de la
câteva întrebări la prima vedere simple, însă având, în fiecare caz în parte, implicaţii dintre
cele mai profunde asupra existenţei protagoniştilor. Aşadar, cititorul este el însuşi silit să
încerce să găsească răspunsuri interogaţiilor următoare: ce şanse de reuşită ai dacă eşti o
adolescentă de origine arabă, venită din Maroc, locuieşti într-o suburbie a Parisului, rămâi
pe neaşteptate doar cu mama, căci tata decide că marele ţel al vieţii lui e să aibă, cu orice
preţ, un băiat, alături de o femeie mai tânără? Sau, până la şansele de reuşită, care sunt
opţiunile reale care ar putea să-ţi ghideze existenţa? Ei bine, protagonista romanului Azi ca
mâine şi poimâine3, pe nume Doria, se găseşte exact în situaţia / situaţiile amintite mai sus.
Şi mai are şi doar cincisprezece ani, întâmpină, de când se ştie, dificultăţi în a-şi face
prieteni şi nu se descurcă prea bine nici la şcoală. În plus, autoarea, Faïza Guène, este ea
însăşi fiica unor imigranţi de origine algeriană stabiliţi în Franţa, iar în momentul publicării
acestei cărţi, în 2004 (o carte care, în paranteză fie spus, a înregistrat un uriaş succes de
librărie în Franţa, unde s-a vândut în peste patru sute de mii de exemplare!) avea numai
nouăsprezece ani. Să revenim, însă, la dilemele care se ivesc mereu în faţa Doriei. Căci, în
fond, după cum ea însăşi realizează – şi încă foarte de timpuriu – are de ales între a-şi
spune, la tot pasul „kif-kif demain”, (aproximativ „Azi ca mâine şi poimâine”, pornind de
la expresia de origine arabă „kif-kif”, sugerând repetiţia monotonă şi fără sfârşit), sau a
transforma această filosofie a unei existenţe prin excelenţă resemnate tocmai în contrariul
ei, adică în „kiffe, kiffe demain” (expresie ce dă şi titlul cărţii şi care e derivată de la verbul
„kiffer”, echivalentul argotic al lui „aimer”, deci, cu alte cuvinte, un soi de „spre ziua de
3
Faïza Guène, Azi ca mâine şi poimâine. Traducere de Ramona Hărşan, prefaţă de Alexandru Matei,
Bucureşti, IBU Publishing, 2009.

5
mâine, cu drag şi cu încredere”). Altfel spus, dacă vrea să reuşească să supravieţuiască în
această lume occidentală, doar aparent un tărâm al făgăduinţei, şi care doar teoretic îi
priveşte şi-i tratează în mod egal pe toţi cetăţenii săi, Doria trebuie să înveţe că, la urma
urmei, multe lucruri depind de perspectiva pe care o ai asupra lor, că nu e chiar cea mai
mare tragedie de pe lume că a fost părăsită de tată, câtă vreme o are pe mama alături, şi să
se convingă că „nu doar muzica rap sau fotbalul te pot scoate din criză. Şi dragostea mai
poate face asta.” Desigur, dacă ştii unde s-o cauţi şi chiar dacă partenerul nu e cine ştie ce
star de cinema, ci un băiat obişnuit, şi el fiu al unor refugiaţi de origine arabă.
Totul pare un scenariu banal sau sentimental? Ei bine, chiar dacă, rezumat astfel,
subiectul romanului Faïzei Guène poate da impresia de superficialitate sau de banalitate, o
lectură atentă a cărţii va demonstra contrariul. Căci Azi ca mâine şi poimâine se dovedeşte
a fi realmente o scriere alertă şi plină de nerv, care cucereşte încă de la primele pagini. Nu
atât prin subiect, câtă vreme s-au scris, se ştie foarte bine, mai ales în ultimii ani,
numeroase cărţi axate pe evoluţia şi maturizarea unui tânăr protagonist ori chiar a unei
protagoniste în mijlocul tentaţiilor marelui oraş, fie el Parisul, Londra sau altă metropolă.
Faïza Guène, însă mizează mult tocmai pe punctul de vedere, căci Doria este deopotrivă
personajul central şi naratorul acestui roman, dar, şi pe stilul pe care îl adoptă şi pe care îl
mânuieşte cu o neaşteptată dezinvoltură pentru un atât de timpuriu debut literar. Şi care se
conturează printr-un limbaj argotic, niciodată, însă, vulgar, punctat pe alocuri cu termeni
arabi, de cuvinte din limba obişnuită sau de „chestii mai familiare”, după cum spune Doria
însăşi, de care are nevoie nu doar pentru a exprima cât mai exact – şi mai pe limba ei –
ceea ce simte, ci şi pentru a se raporta, păstrându-şi identitatea, la lumea din jur, adesea,
însă, mult prea grăbită ca s-o bage în seamă, s-o asculte ori să-şi amintească de ziua ei.
Azi ca mâine şi poimâine este o carte amuzantă adesea, nostalgică pe alocuri,
emoţionantă nu o dată şi ştiind cum să-şi păstreze capacitatea de a rosti mari adevăruri fără
a da senzaţia că ar ţine cititorului vreo predică, fie ea şi cu miză literară. Romanul nu este,
trebuie să recunoaştem, ceea ce în mod obişnuit primeşte numele de „mare carte” şi nici nu
se încadrează în categoria acelor scrieri extrem de prizate de marile nume ale criticii
contemporane. Dar nimeni nu poate nega plăcerea lecturii paginilor atât de alerte ale Faïzei
Guène şi nici talentul tinerei scriitoare, în ciuda unor greşeli „de tactică”, să le spunem aşa:
astfel, Doria e mult prea pricepută în a-şi analiza existenţa dar şi existenţa celor din jur ori
problemele lumii în care trăieşte, privite prin prisma realităţilor din cartierul numit, ironic,
Le Paradis, unde îşi duce viaţa – aşa că, prin comparaţie, incapacitatea ei de lua notă de
trecere măcar la câteva materii pare uşor forţată. La fel cum, uneori, şi capacitatea fetei de
a-şi înţelege mama şi totala ei opacitate faţă de atitudinile nu o dată benefice ale celor din
jur, par uşor suspecte. Însă acestea sunt simple detalii pe care cititorul nici nu le observă
până la capăt decât post-factum, prins cu totul de verva cu care protagonista povesteşte şi
mai cu seamă de abilitatea sa de supravieţuire în mijlocul unei lumi în care mentalitatea
multora poate da senzaţia că „războiul încă nu s-a terminat”, după cum constată cu
amărăciune fata. O lume în care colegele puţintel mai bine situate din punct de vedere
financiar o privesc pe Doria cu un nedisimulat dispreţ pentru că, din cauza lipsei banilor,
nu-şi permite să se îmbrace decât de la second-hand (în cel mai bun caz!) şi de la piaţa de
vechituri (în cel mai rău), antologică fiind scena în care ea apare la şcoală cu o bluză de
pijama pe post de tricou, spre distracţia generală şi spre marea ei durere, căci tricoul era un
cadou de la mama ei, femeie de serviciu lipsită de educaţie, neştiind să scrie sau să citească
şi nedeprinsă cu cerinţele modei pariziene, exigentă până şi în şcolile din suburbiile
Parisului, sau, cine ştie, poate că mai ales acolo...
Pornind, fără îndoială, de la strălucitul exemplu reprezentat de celebrul roman al lui
Salinger, De veghe în lanul de secară, şi mizând mult pe încercarea de a surprinde
dificultăţile de adaptare a unui adolescent la lumea atât de puţin dispusă să-i înţeleagă pe

6
tineri cu adevărat, cartea Faïzei Guène rămâne, desigur, un soi de Bildungsroman
contemporan, care ne trimite prin numeroase detalii la atmosfera pariziană a anilor ‘90,
privită adesea cu sarcasm, dar şi cu o nostalgie care face ca lectura să nu devină niciodată
excesiv de axată pe umorul nu o dată extrem de acid al textului. Lumea Doriei e mică, în
fond, dar absolut asemănătoare cu marea lume, cu marea Europă unită perfect la nivelul
sloganurilor electorale şi cât se poate de imperfect la acela al realităţii – mai ales al
realităţii relaţiilor interumane. Iar în această lume rămâne mereu emoţionantă capacitatea
sa de a o înţelege şi ajuta pe mama sa şi de a o încuraja să urmeze cursuri de alfabetizare
pentru a depăşi mai uşor momentul despărţirii de Bărbosul, tatăl Doriei, a cărui plecare a
făcut şi ca fata să aibă nevoie de luni în şir de consiliere psihologică. Desigur, cititorii ceva
mai aplecaţi spre cărţi docte vor fi, poate, tentaţi să se scandalizeze de afirmaţia unei
adolescente silite să repete clasa, dar convinsă că „soarta e un jeg, pentru că n-ai ce-i face,
adică, orice-ai face, până la urmă tot o-ncurci”; sau s-o condamne pentru că declară sus şi
tare, în ciuda părerii coumne, că nu-i plac prima zi de Crăciun şi nici prima zi de şcoală,
din simplul motiv că în asemenea ocazii se simte chiar mai singură decât de obicei. Însă
chiar şi ei vor fi siliţi să admită că textul convinge prin sinceritatea afirmaţiilor şi prin
curajul de a le face publice: „La noi, asta se cheamă mektoub (destin). E ca scenariul unui
film ai cărui actori suntem noi. Problema e că scenaristul nostru, al tuturor, nu are nici
urmă de talent. Nu ştie să scrie poveşti frumoase.”
Punctat de prăbuşirea succesivă a încrederii în imaginea publică a idolilor de cinema
pe care şi-i alege Doria, romanul rămâne, însă, mereu raportat la poezia lui Arthur
Rimbaud, pe care o admiră (şi chiar o recită!) mai mulţi dintre prietenii fetei, întâi
Hamoudi, iar apoi Nabil, cel care reuşeşte, finalmente, să-i câştige încrederea şi poate că şi
inima. Desigur, ca sugestie a eternei fronde a tinerei generaţii şi, deopotrivă, ca model de
urmat – cel puţin până la un punct – de însăşi tânăra autoare a cărţii de faţă. Căci doar aşa
reuşeşte Doria să nu-şi plângă niciodată de milă nici chiar atunci când varsă lacrimi amare
din cauza numeroaselor umilinţe pe care le are de îndurat de pe urma celor din jur care o
resping fără ca măcar să încerce s-o cunoască. Şi să înveţe – dar şi să ne convingă, ca
cititori prinşi în mrejele acestui text nonconformist – că, dacă uneori ziua de mâine e la fel
cu cea de azi, cea de poimâine poate fi măcar cu ceva mai bună.
Iar dacă exilul era considerat de Edward Said drept „soarta cea mai tristă pe care o
poate avea fiinţa umană”, trebuie să recunoaştem, la capătul lecturii acestor romane
provenind din lumea arabă sau fiind legate, prin numeroase fire, de aceasta, că protagoniştii
din proza lui Rachid Mimouni, Malika Mokeddem sau Faïza Guène ştiu – sau reuşesc până
la urmă – să învingă greutăţile pe care viaţa le pune fără menajamente în faţa lor, să-şi
afirme propria individualitate chiar şi în mijlocul unei umanităţi ostile şi, până şi în cele
mai nefavorabile circumstanţe, să fie ei înşişi. Rămânând, în acelaşi timp, marcaţi de
experienţa adaptării la ritmurile unei lumi mereu noi şi dovedindu-se, deopotrivă, mereu
legaţi de valorile spaţiului cultural din care provin – iar acest lucru este evident, la o lectură
atentă, atât la nivelul personajelor centrale, cât şi la acela al autorilor înşişi – toţi actanţii
romanelor amintite anterior demonstrează, de asemenea, şi o veritabilă înţelegere
contrapunctică a lucrurilor şi a lumii din jurul lor. Iar această „experienţă contrapunctică”
(sintagma îi aparţine tot lui Edward Said 4 ), analizată pe larg de majoritatea autorilor
reprezentativi ai lumii arabe din ultima jumătate de secol, este trăită, în fiecare caz în parte
în mod distinct, la fel de distincte şi personale fiind şi urmările pe care aceasta le are asupra
celor implicaţi, fie la nivelul strict al epicului, fie la acela mai larg, al metanaraţiunii ce ia
naştere, aproape pe nesimţite, în numeroase romane ale perioadei contemporane.

4
Edward Said, Representations of the Intellectual: The 1993 Reith Lectures, New York, Vintage Books, 1996,
p. 47.

7
 Abstract

Exile, for Edward Said, is a painful yet enriching condition of humanity. Indeed exile
accounted for his extraordinary productivity in theorizing about and strategizing for social justice
for the displaced, the marginalized, the silenced. And yet, recently, exile has been transformed from
the exquisite, and sometimes exclusive, punishment of special individuals (like the great Latin poet
Ovid) into a cruel punishment of whole communities and people, often as a result of impersonal
forces such as war, famine or disease. During the last century especially the Arab world has been
affected by this painful reality and this specific fact determined some new thematic trends and
certain specific stylistic values in the field of Algerian literature, discussed within this essay in
relation with the novels of Rachid Mimouni and Malika Mokeddem. Subsequently, there are some
new aesthetic orientations that mark the contemporary French novel, and this is the situation of
Faïza Guène. Therefore, this essay entitled “The Arab World beyond Veils and Prejudices”
analyses certain aspects related to the exile, the solitude and alienation that affect the people (and
especially women) in this part of the world.

Keywords: Arab world, contemporary novel, fiction, solitude, alienation, exile.