BALTAGUL

de Mihail Sadoveanu

Mihail Sadoveanu este unul dintre marii prozatori români ai secolului al XX-lea. Opera sa
cuprinde povestiri, nuvele şi romane care abordează teme diverse: istoria, natura, viaţa satului
românesc („Fraţii Jderi”, „Neamul Şoimăreştilor”, „Hanul Ancuţei”, „Baltagul”, „Dumbrava
minunată”).
Romanul Baltagul ocupă un loc de seamă atât în cadrul creaţiei sadoveniene, cât şi în
întreaga literatură română. Este un roman al perioadei de maturitate în care se regăsesc marile
teme sadoveniene: viaţa pastorală, natura, miturile, iubirea, arta povestirii, înţelepciunea.
Baltagul aparține perioadei interbelice, fiind un roman tradițional, realist, obiectiv.

Romanul este o specie a genului epic, în proză, de mare întindere, cu o acţiune complexă, desfăşurată
pe mai multe planuri, cu un număr mare de personaje, antrenate în conflicte puternice.

Baltagul este structurat în 16 capitole care se organizează în trei părţi: aşteptarea lui
Nechifor Lipan, călătoria Vitoria şi a lui Gheorghiţă de la Măgura până la găsirea lui Lipan în
muntele Stânişoara, împlinirea datinei funerare şi a justiţiei.
Tema romanului este căutarea adevărului în legătură cu dispariţia lui Nechifor Lipan, căutare
ce determină călătoria Vitoriei şi a lui Gheorghiţă.
Titlul are o dublă semnificaţie. Pe de o parte se referă la arma cu care a fost ucis Nechifor şi
cu care va fi pedepsit ucigaşul. Pe de altă parte, se referă la baltagul făurit la începutul
expediţiei justiţiare, blagoslovit de preotul Daniil şi care rămâne pur, nepătat până la sfârşitul
călătoriei, devenind astfel un simbol al dreptăţii.
Acţiunea romanului se desfăşoară într-un timp restrâns, în intervalul dintre toamnă şi
primăvară. Subiectul romanului urmăreşte un singur fir epic, structurat pe momente ale subiectului.
Prima parte a expoziţiunii are o tonalitate biblică. Ne este prezentată o poveste despre
facerea lumii şi despre lucrurile şi trăsăturile care au fost orânduite fiecărui neam. Muntenii au
întârziat la această împărţire din cauza muncii şi a vieţii grele, dar, fiind dragi Domnului, ei au
primit o inimă uşoară, muieri frumoase şi iubeţe (acesta era o poveste pe care obişnuia să o
spună Lipan). Legenda este un prilej de a aduce în prim-plan figura personajului absent,
Nechifor Lipan.
Tot în expoziţiune ne este prezentat şi motivul tristeţii Vitoriei (soţul ei plecase după oi la
Dorna şi încă nu se întorsese, deşi trecuseră mult mai multe zile decât de obicei), personajul
principal – Vitoria – şi copiii celor doi – Gheorghiţă şi Minodora. De asemenea, ne este descrisă
pe larg viaţa muntenilor.
Intriga este reprezentată de hotărârea Vitoriei de a pleca împreună cu fiul ei, Gheorghiţă, în
căutarea soţului. Înainte de a pleca îndeplineşte toate cele necesare: se duce la preot, ţine post
12 vineri, merge la mănăstiri, dar şi la vrăjitoarea satului, baba Maranda, vinde o parte din
produse pentru a face rost de bani pentru drum, o trimite pe Minodora la mănăstirea Văratec, îi
dă instrucţiuni argatului Mitrea cum să îngrijească gospodăria în lipsa ei. Îi confecţionează lui
Gheorghiţă un baltag ce este binecuvântat de preot şi, la îndemnul părintelui Visarion, face o
plângere şi către autorităţi, deşi nu-i inspiră nicio încredere - nădejdea mea cea mare e în altă
parte.
Desfăşurarea acţiunii prezintă drumul pe care îl parcurg cei doi în căutarea celui dispărut. Ei
pleacă în călătorie pe 10 martie şi merg de-a lungul Bistriţei până la Bicaz şi Călugăreni. La
Fărcaşa, Vitoria îl întâlneşte pe subprefect, căruia îi dezvăluie pricina care a pus-o pe drum, dar
şi pe moş Pricop care-i oferă găzduire şi câteva date despre trecerea prin acele locuri a soţului
ei.
La Borca va întâlni o cumetrie, iar la Cruci, o nuntă; descrierea drumului Vitoriei e un prilej
pentru autor de a ne înfăţişa diverse obiceiuri, sărbători şi trăsăturile oamenilor de la munte.
Într-un final va ajunge în Ţara Dornelor. De acum ştirile despre Nechifor sunt tot mai dese şi
Vitoria va reface pas cu pas drumul lui. Află că Nechifor a cumpărat trei sute de oi, din care a
vândut o sută unor ciobani, Calistrat Bogza şi Ilie Cuţui, şi, împreună cu aceştia, a plecat să
ducă oile la iernat. Vitoria şi Gheorghiţă urmează traseul parcurs de cei trei şi trec prin Sabasa
şi Suha. Aflând că la Suha au ajuns doar doi ciobani, Vitoria îşi dă seama că Nechifor a dispărut
între Sabasa şi Suha.
Bucurându-se de sprijinul cârciumarului Iorgu Vasiliu şi al nevestei acestuia, Vitoria începe
căutarea rămăşiţelor lui Nechifor şi încearcă în acelaşi timp să-i demaşte pe vinovaţi, Calistrat
Bogza şi Ilie Cuţui. Dovezile că Nechifor este mort încep să se adune, elementul cel mai
convingător în acest sens fiind descoperirea câinelui Lupu la Sabasa.
Punctul culminant este reprezentat de găsirea în râpă a osemintelor lui Nechifor Lipan.
Acesta este descoperit cu ajutorul câinelui Lupu şi are capul spart de baltag.
Deznodământul prezintă datinile de înmormântare, dar şi demascarea şi pedepsirea
ucigaşilor.
După găsirea trupului lui Nechifor, Vitoria se reculege rapid şi îl înmormântează pe acesta
având grijă să îndeplinească toate datinile creştine. Lasă autorităţile să se implice în rezolvarea
misterului omorului, dar nu abandonează propria anchetă.
Ea îi invită la parastas atât pe reprezentanţii legii, cât şi pe presupuşii vinovaţi. Dând dovadă
de intuiţie, diplomaţie şi inteligenţă, femeia face o reconstituire a crimei, supunându-i pe vinovaţi
unei mari presiuni psihologice şi determinându-i să se dea de gol. Cel care risipeşte orice
îndoială cu privire la identitatea ucigaşului este câinele Lupu. Pedepsirea lui Calistrat Bogza
este realizată nu de autorităţi, ci de cei care aveau tot dreptul să se răzbune. Mai mult,
Gheorghiţă îl loveşte pe Calistrat cu acelaşi baltag cu care fusese ucis Nechifor; astfel se
subliniază justeţea răzbunării.
Înainte de a muri, Calistrat îşi recunoaşte faptele, iar pedepsirea complicelui său, Ilie Cuţui,
e lăsată în seama autorităţilor.
După ce scopul călătoriei sale este atins, Vitoria se pregăteşte pentru întoarcere, deoarece
viaţa merge înainte şi toate trebuie rânduite după rostul lor.
Specifică romanului este existenţa mai multor conflicte; în paralel cu cel exterior (între Vitoria şi
ucigaşii soţului), se desfăşoară şi un conflict interior, care urmăreşte zbuciumul sufletesc al
Vitoriei.
 Întâlnim în „Baltagul”personaje bine conturate, individualizate: principale (Vitoria şi Nechifor –
personaj absent), secundare (Gheorghiţă), episodice (preotul, baba Maranda, argatul Mitrea).
Proza realist-obiectivă se realizează prin naraţiunea la persoana a III-a, perspectiva narativă fiind
obiectivă, iar naratorul, omniscient și omniprezent.
Succesiunea secvenţelor narative este redată prin înlănţuire (respectarea cronologiei faptelor),
completată prin inserţia unor micronaraţiuni în structura romanului (amintirile Vitoriei și ale oamenilor
care l-au întâlnit pe Nechifor).
Descrierea ocupă un loc important în proza realistă; ea este folosită pentru prezentarea obiceiurilor şi
ocupaţiilor muntenilor (descrieri ample ale evenimentelor cruciale din viaţa omului – botez, nuntă
înmormântare), iar dialogul ocupă un loc important în configurarea portretelor morale ale personajelor.
Baltagul este un roman complex, putând fi citit din mai multe perspective: ca roman
monografic (se prezintă toate aspectele vieţii muntenilor), ca roman mitic (fiind apropiat de balada
„Mioriţa” sau de mitul lui Isis şi Osiris), ca roman de dragoste (cuplul Vitoria –Nechifor Lipan), ca
roman poliţist (descoperirea indiciilor care o conduc pe Vitoria la ucigaşii soţului său) sau ca
roman iniţiatic (prezintă formarea lui Gheorghiţă sub îndrumarea mamei sale).
În acest roman este ilustrată o societate rurală, cu obiceiurile și mentalitatea specifice
acestui spațiu. „Baltagul” este o scriere despre vechile norme de civilizație, despre confruntarea
dintre modern și arhaic, cu triumful acestuia din urmă.