PATOLOGIA CREŞTERII ŢESUTURILOR

1. Hipertrofia.
2. Regenerarea.
3. Proliferarea blastomatoasă.
4. Anaplazia morfologică, biochimică, fizico-chimică.
5. Dereglările în organism la cursul proliferările tumorale.
6. Particularităţile creşterii tumorilor.
7. Influenţa factorilor mediului extern asupra creşterii tumorilor.
8. Studiul experimental al tumorilor.
9. Etiologia şi patogenia tumorilor.
Prin hipertrofie se subînţelege creşterea ţesuturilor peste limitele volumului
lor normal. Volumul ţesutului creşte pe seama măririi volumului anumitor celule
(hipertrofia propriu-zisă) sau pe seama creşterii numărului lor (hiperplazia). De
cele mai multe ori volumul creşte atât pe seama hipertrofiei celulelor, cât şi pe
seama măririi numărului acestora.
Deosebim hipertrofia adevărată şi pseudohipertrofia. Hipertrofia
adevărată constă în mărirea uniformă a volumului tuturor părţilor componente
ale organului, inclusiv a elementelor sale parenchimatoase specifice; în acest caz
capacitatea funcţională a organului creşte. Pseudohipertrofia se caracterizează
prin mărirea volumului organului nu pe seama parenchimului său, dar pe seama
unui alt ţesut (ţesut celular intermuscular sau ţesut celuloadipos); parenchimul însă
nu se măreşte sau chiar se atrofiază, iar activitatea organului este redusă.
Hipertrofia poate să apară în condiţii fiziologice, hipertrofia fiziologică. În
condiţii fiziologice apare :
1. hipertrofia adevărată a muşchilor scheletului – în caz de muncă fizică
intensă (de exemplu, în urma antrenamentului);
2. hipertrofia adevărată a uterului (în perioada sarcinii);
3. hipertrofia glandei mamare (la mamele care alăptează şi la gravide).
Hipertrofia adevărată se caracterizează prin asemănarea ţesutului nou-
format cu ţesutul normal, din care a apărut el. Hipertrofia şi hiperplazia în condiţii
1
patologice – hipertrofie patologică – se întâlneşte frecvent ca o reacţie de
adaptare, care compensează insuficienţa funcţională a organului sau a ţesutului.
Hipertrofia, apărută după o muncă fizică intensă în urma unei supraîncordări
funcţionale se numeşte hipertrofie funcţională sau de adaptare.
Ea poate fi provocată de :
1) prezenţa unor obstacole în activitatea organului (de exemplu,
hipertrofia miocardului – la viciu cardiac; hipertrofia muşchilor netezi a
intestinului şi a vezicii urinare în prezenţa unor obstacole, sub formă de
stricturi sau calcuri).
2) abolirea, atrofia sau extirparea unei părţi a organului sau a unuia din
organele perechi, când partea sau organul rămas intact îndeplineşte şi funcţia celui
lezat sau absent (de exemplu, hipertrofia lobului stâng al ficatului în caz de atrofie
a lobului drept sau hipertrofia unui rinichi după extirparea celuilalt).
La baza apariţiei hipertrofiei şi hiperplaziei stă de obicei activitatea
reflexă, care este în legătură cu cerinţele mărite ale organului în schimbul de
energie. Astfel, în mecanismul apariţiei hipertrofiei compensate a miocardului
are importanţă excitarea interoreceptorilor inimii, provocată de dereglarea
circulaţiei sangvine în cavităţi. Datorită acestui fapt se intensifică pe cale reflexă
procesele de irigare sangvină şi cele metabolice în miocard.
O altă grupă de hipertrofii nu prezintă vre-o importanţă compensatoare şi
apare fără necesitate funcţională. Astfel de hipertrofii pot să apară în urma
unor excitări mecanice sau chimice de lungă durată (de exemplu, hipertrofia
mucoasei intestinului în caz de excitare cronică cu hrană greu digerată sau
proliferarea epiteliului cutanat în urma acţiunii coloranţilor de anilină asupra
pielii).
Un loc deosebit ocupă hipertrofiile şi hiperplaziile de origine endocrină, (de
exemplu, acromegalia). Se întâlnesc şi hipertrofii congenitale, care apar în urma
unor dereglări în dezvoltarea embrionară (de exemplu, hipertrofia glandelor
mamare etc.).

2
 Regenerarea
Regenerarea este creşterea tisulară, provocată în organism de lezarea sau
distrugerea ţesutului şi care are drept consecinţă restabilirea completă sau
parţială a acestuia.
Se distinge:
1) Regenerarea fiziologică - este restabilirea alimentelor tisulare, care
sînt înlocuite în condiţii normale. Extirparea organului duce la dereglări în
funcţia organului rămas. La început ( în I fază) se observă insuficienţa funcţiei în
comparaţie cu funcţia ambelor organe pare. Apoi faza (a II) funcţia organului
hipertrofiat (rămas) treptat se măreşte, însă volumul lui nu atinge volumul
activităţii organelor pare. De fapt, activitatea organului hipertrofiat constituie
60-70% de la volumul lucrului a organelor pare de până la operaţie. Masa
organului hipertrofiat e de 60-80% din masa organelor pare.
Hipertrofia rinichiului poate să apară şi fără extirparea celuilalt organ par.
Pielonefrita, hidronefroza unui rinichi duce la hipertrofia compensatoare a
rinichiului sănătos. La şobolani după extirparea rinichiului deja peste 2 zile
în celălalt rinichi numărul mitozei în tuburile contorte se măreşte de 3 ori, deci
se observă o creştere a mitozei celulare în organul hipertrofiat.
După extirparea plămânului la şobolani peste 7 zile numărul mitozei în
celule plămânului rămas creşte tot de 3 ori. Organul rămas după extirparea
celuilalt par ajunge la o hipertrofie maximă peste 20-180 zile (tot depinde de
organ şi de specia animalului).
Regenerarea este larg răspândită în natură, ea există atât la plante, cât şi
la toate animalele. Ea are o mare însemnătate atât pentru omul sănătos, cât şi
pentru cel bolnav. Se întâlneşte în organism în cazul înlocuirii elementelor
îmbătrânite prin altele noi (de exemplu, regenerarea epidermului cutanat, a
celulelor glandulare, a eritrocitelor).
Regenerarea patologică apare după leziuni, necroza ţesutului, în caz de
inflamaţie, când se distruge o parte de ţesut sau de organ şi se formează un defect.
Pe locul ţesutului dispărut sau distrus, din elementele tisulare menţinute şi

3
capabile de înmulţire, începe creşterea unui ţesut nou, care înlocuieşte defectul
format.
Capacitatea de regenerare a apărut în procesul evoluţiei şi reprezintă una
din formele de adaptare a organismului. În diferite organisme regenerarea decurge
în mod diferit şi depinde de:
1) gradul de diferenţiere a organismului. La organismele inferioare capacitatea
de regenerare este mai pronunţată. La aceste organisme pierderea chiar a unor
părţi întregi de corp (de exemplu, coada la şopârlă) este însoţită de restabilirea
acestora. În organismul vertebratelor superioare şi al omului fenomenele de
regenerare sunt mai puţin pronunţate;
2) de stadiul de dezvoltare ontogenetică a organismului, fiind mai perfecţionată
în ţesuturile embrionului. Ţesuturile unui organism tânăr, în creştere, sunt mai
capabile de regenerare decât ţesuturile unui organism adult. Foarte slab este
manifestată capacitatea de regenerare la bătrâneţe. Cu cât ţesutul e mai
diferenţiat, cu atât mai puţin e capabil la regenerare.
Cea mai mare capacitate de regenerare o posedă ţesutul conjunctiv şi
epiteliul tegumentar, iar cea mai mică – ţesutul nervos. Nu regenerează de loc
celulele moarte ale scoarţei cerebrale. Totuşi, dependenţa regenerării de gradul
de dezvoltare a organismului şi ţesuturile lui nu se manifestă întotdeauna: (de
exemplu, printre vertebrate regenerarea este mai pronunţată la peşti şi la amfibiile
caudate, mai slabă – la amfibiile acaudate şi la reptile, şi mai slabă – la păsări).
Dar în unele condiţii regenerarea decurge şi mai bine la păsări decât la amfibiile
acaudate. Pe de altă parte, epiteliul diferenţiat are o capacitate de regenerare mai
mare decât fibrele musculare striate.
A fost demonstrată posibilitatea regenerării degetelor la puii de şobolani,
regenerarea tendoanelor, porţiunilor vasculare sau a unor porţiuni din peretele
esofagului. La mamifere ţesutul regenerează de obicei din celulele respective ale
ţesutului afectat. Dar, în timpul regenerării se poate constata metaplazia, adică
transformarea unor celule în altele în limitele aceluiaşi ţesut.

4
 Astfel, ţesutul conjunctiv cicatricial, în urma adaptării la noile condiţii de
funcţionare, poate să se transforme în ţesut osos; epiteliul cubic al vezicii urinare
se transformă în locul de lezare în epiteliul cornificat şi pluristratificat, pot să
regenereze celulele celor patru feluri de ţesut.
Regenerarea ţesutului conjunctiv. Foarte bine regenerează ţesutul
conjunctiv lax. Regenerează şi ţesutul osos. Procesele regeneratoare au loc în
periost, în cicatrizarea fracturilor osoase. Bine regenerează tendoanele, fasciile,
mai puţin ţesutul cartilaginos.Ţesutul adipos posedă o capacitate slabă de
regenerare.
Regenerarea ţesutului epitelial. Ţesutul epitelial (epiteliul pluristratificat al
pielii, tunica corneei ochiului) posedă o capacitate înaltă de regenerare.
Regenerarea epidermului are o mare însemnătate în procesul de cicatrizare a
rănilor. Bine regenerează epiteliul tunicilor mucoase (a cavităţii bucale, nazale, a
buzelor etc.). Procesele regenerative sunt posibile în parenchimul ficatului,
rinichiului, glandelor salivare, pancreasului.
Regenerarea ţesutului muscular este cu mult mai slabă decât a ţesutului
conjunctiv şi epitelial. Regenerarea fibrelor musculare scheletice are loc prin
diviziunea amitotică (directă) celulară la hotar cu porţiunea lezată. La capetele
muşchiului lezat apar nişte proeminenţe conice „musculare” care se contopesc, iar
în fibrele musculare lezate se restabileşte staţia transversală.
Regenerarea ţesutului nervos. Celulele nervoase (sistemul nervos
periferic şi vegetativ, neuronii motori şi sensibili a măduvei spinării etc.),
regenerează foarte slab, deşi posibilitatea regenerării lor în prezent nu se neagă.
Axonii celulelor nervoase posedă o capacitate înaltă de regenerare 1-3mm/24 ore.
Nu regenerează sau puţin axonii celulelor nervoase a encefalului, a scoarţei,
epiteliul cilindric al mucoasei căilor respiratorii se poate transforma în epiteliul
plat pluristratificat.
În dezvoltarea regenerării o mare importanţă au factorii externi mai
ales alimentaţia. La persoanele slabe, epuizate regenerarea decurge foarte încet.
Insuficienţa proteinelor şi vitaminelor din alimente reţin regenerarea. În

5
hipoproteinemie rănile se vindecă foarte încet. În afară de alimentaţie regenerarea
este favorizată de asemenea de temperatura optimă, de energia radiantă în doze
moderate sau mici şi de o serie de alţi factori a mediului extern.
Printre factorii mediului intern, care influenţează asupra regenerării ocupă un
loc important sistemul nervos. Astfel, denervarea ţesutului şi diferite lezări ale
sistemului nervos central frânează simţitor sau inhibă cu totul procesele de
regenerare. Dereglările funcţiei diencefalului reţine de asemenea regenerarea.
Glandele cu secreţie internă exercită o influenţă mare asupra regenerării.
Hormonul somatotrop, insulina stimulează regenerarea, extirparea glandei tiroide
inhibă regenerarea. Stimulatori a regenerării sunt şi produsele necrozei tisulare
(acestea sunt substanţele de natură, proteică, unele substanţe fiziologice active).
Proliferarea blastomatoasă (tumorală)
Toate formele de creştere a ţesuturilor se caracterizează prin următoarele:
1) ele apar ca o reacţie la lezarea ţesutului, la modificarea funcţiei şi structurii
lui;
2) creşterea ţesutului se opreşte îndată după ce excitantul, care a provocat-o
încetează să mai acţioneze;
3) celulele noi, diferenţiindu-se capătă proprietăţile celulelor ţesutului, din
care au luat naştere;
4) noul ţesut menţine legătura cu ţesuturile înconjurătoare şi se
subordonează influenţei reglatoare din partea organismului;
5) proliferarea blastomatoasă, care apare în urma transformării ţesutului normal în
ţesut tumoral se caracterizează printr-o structură şi funcţie atipică, printr-o
dezvoltare progresivă şi printr-o creştere ce nu pot fi de reglate. Această se referă
mai mult pentru tumorile maligne.
Se deosebesc tumori din ţesut epitelial, conjunctiv, muscular, nervos şi
tumori mixte. Denumirea tumorilor, mai ales a celor benigne, se formează de
obicei din numele ţesutului principal al tumorii, la care se adaugă terminaţia „om”
(de exemplu, fibrom, epiteliom, nevrom, miom etc.). Există denumiri speciale
pentru tumorile maligne: cele provenite din ţesutul epitelial se numesc cancer şi

6
din ţesutul conjunctiv – sarcom. Tumorile sunt destul de răspândite printre
animale. Ele se întâlnesc la poichiloterme (peşti, amfibii, reptile). Tumorile de
natură epitelială se constată la păsări, mai ales la găini. Deosebit de frecvent
apar tumorile la şoareci şi şobolani (la şoareci mai des – cancerul glandelor
mamare, la şobolani – sarcome). Mortalitatea şoarecilor din cauza cancerului
constituie 68%. La cobai şi iepuri tumorile sunt relativ rare, dar la câini ele se
constată mai des (sarcomul şi cancerul).
Observaţiile făcute asupra proliferării blastomatoase la diverse specii de
animale au uşurat reproducerea experimentală a tumorilor prin vaccinare, ceea
ce a contribuit la dezvoltarea oncologiei. La oameni apariţia tumorilor se
constată foarte frecvent. În ultimul timp, s-a mărit numărul bolnavilor de tumori
maligne, a crescut simţitor numărul cazurilor de cancer al organelor interne
(cancerul mamar, pulmonar, stomacal etc.), în prezent diagnosticul este mai bun.
Anaplazia
Una din particularităţile principale ale tumorilor adevărate este atipia –
modificarea structurală şi funcţională a celulelor tumorii, şi specificul proprietăţilor
ei morfologice şi funcţionale în comparaţie cu ţesutul din care a provenit. La
baza atipiei se află anaplazia, care se caracterizează prin diferenţierea mai slabă a
ţesutului, prin dezvoltarea lui retrogradă şi întoarcerea la starea embrionară.
Anaplazia morfologică constă în faptul, că parenchimul tumorilor e alcătuit
din elemente celulare de forme şi mărimi foarte variate. Ea se manifestă prin
creşterea numărului de cromozomi, prin fenomene de hipercromatoză, prin
mărirea centrozomilor şi a aparatului Goldji, prin discordanţa dintre masa
protoplasmei şi a aparatului Goldji, masa nucleului mărit şi bogat în cromatină,
printr-un nucleol mare, prin scăderea numărului de mitocondrii şi modificarea
structurii lor, prin atipia mitozelor.
După structură tumorile se caracterizează, de obicei prin caracterul lor
organoid, adică sunt alcătuite, ca şi organele normale, cel puţin din două
ţesuturi: parenchim şi stromă. Proprietăţile principale ale tumorii sunt legate de
proprietăţile parenchimului ei. Stroma tumorii reprezintă un ţesut conjunctiv

7
fibros, străbătut de vase şi nervi. Circulaţia sangvină şi inervaţia tumorilor sunt
dereglate. Celulele tumorale îşi menţin totuşi unele particularităţi funcţionale
(de exemplu, funcţia secretorie în adenoamele primare ale ficatului etc.). Uneori
se constată procesul de fagocitoză, elaborarea unor pigmenţi tumorali,
acumularea glicogenului şi lipidelor în aceşti pigmenţi. Ţesutul tumorilor,
provenite din glandele cu secreţie internă, îşi poate menţine capacitatea de a
secreta hormoni.
Anaplazia biochimică se caracterizează prin unele modificări în compoziţia
chimică a celulelor tumorale. Cu cât e mai intensă proliferarea ţesutului, cu atât
el conţine mai puţine substanţe minerale şi mai multă apă. În tumori se constată
deseori infiltrarea adipoasă şi creşterea conţinutului de acizi graşi nesaturaţi.
Cantitatea de lipide e mărită, mai ales creşte colesterolul. Conţinutul de fosfaţi
e puţin micşorat. În tumori creşte cantitatea de glicogen, ceea ce e în legătură
cu dereglarea metabolismului glucidic în ele. Tot prin aceasta se explică şi
acumularea în tumori a acidului lactic şi piruvic. În legătură cu creşterea masei de
nuclee celulare în tumori se măreşte şi cantitatea de nucleoproteide şi de acizi
nucleici. Deosebit de mare este conţinutul de acid dezoxiribonucleic şi de acid
ribonucleic.
Ţesutul tumoral se caracterizează prin dereglarea metabolismului proteic.
Se constată unele modificări în componenţa aminoacizilor: e scăzut conţinutul
de tirozină, metionină, dar e mărit nivelul de histidină, arginină şi lizină.
Procesele de sinteză a proteinelor predomină asupra proceselor de proteoliză. În
tumori se constată unele devieri în metabolismul nucleinic, proteic, lipidic şi
glucidic. Este dereglat simţitor metabolismul energetic. Modificări deosebit de
mari prezintă metabolismul glucidic, care constituie sursa principală de energie
pentru proliferarea ţesutului blastomatos. Se constată creşterea glicolizei şi
inhibiţia relativă a oxidării aerobe. Celula canceroasă scindează o cantitate de
glucoză de 4-5 ori mai mare decât e în stare să oxideze.
În 12 ore celula tumorii maligne poate să formeze din glucoză o cantitate
de acid lactic egală cu greutatea sa. Ţesutul canceros formează de 100 de ori

8
mai mult acid lactic decât sângele, de 200 de ori mai mult decât muşchiul în
stare de repaus şi de 8 ori mai mult decât muşchiul în timpul activităţii maxime.
Ţesutul blastomatos poate trăi în condiţii anaerobe, în timp ce ţesutul normal
moare repede în condiţii de hipoxie. Ţesutul blastomatos poate trăi pe seama
glicolizei anaerobe, care îi furnizează energia necesară pentru sinteza
proteinelor şi a altor compuşi macromoleculari.
Spre deosebire de celelalte ţesuturi (cu excepţia retinei, cartilajelor, placentei
şi substanţei medulare a rinichilor) ţesutul tumoral se caracterizează printr-o
glicoliză aerobă. Chiar şi în prezenţa oxigenului, în acest ţesut continuă
formarea intensă de acid lactic, adică are loc frânarea glicolizei în prezenţa
oxigenului.
Aşa dar, ţesutul blastomatos se deosebeşte de orice alt ţesut, prin creşterea
glicolizei atât în condiţii aerobe, cât şi anaerobe, prin dereglarea raportului
dintre glicoliză şi respiraţie şi prin formarea unei mari cantităţi de acid lactic,
care duce la mărirea acidităţii mediului.
În consecinţă se măreşte capacitatea de tumefiere a fibrelor conjunctive,
creşte gradul de dispersie al coloizilor, se modifică tensiunea superficială, se
intensifică nutriţia, creşterea şi înmulţirea celulelor tumorale.
Anaplazia fizico-chimică. În tumori creşte concentraţia ionilor de sodiu şi
potasiu, ceea ce condiţionează tumefierea coloizilor. Ele sunt relativ sărace în
calciu şi magneziu. Cu cât e mai rapidă tumefierea blastomatoasă, cu atât se
dereglează mai mult raportul K/Ca.
În celulele tumorale se modifică proprietăţile coloidale ale protoplasmei.
Creşte gradul de dispersie al coloizilor şi scade tensiunea lor superficială.
Echilibrul acido-bazic deviază spre aciditate ceea ce poate provoca creşterea
concentraţiei ionilor de hidrogen. Datorită dereglării metabolismului şi acumulării
produselor metabolice insuficient oxidate se constată mărirea concentraţiei
osmotice a mediului tisular.
În tumori sarcina electrică este mai mare decât în ţesutul normal, ceea ce
se explică prin acumularea în ţesut a unor ioni electropozitivi. Este dereglată şi

9
conductibilitatea electrică. Cu cât e mai malignă proliferarea, cu atât mai scăzută
este rezistenţa ţesutului la curentul electric.
Toate modificările fizico-chimice pot fi explicate prin :
1) schimbarea raportului dintre electroliţi în ţesutul blastomatos, deci prin
mărirea raportului K/Ca;
2) creşterea conductibilităţii electrice care condiţionează mărirea permeabilităţii
membranelor celulare.
Dereglările din organism în cursul proliferării tumorale.
Tumorile, mai ales cele maligne, sunt însoţite de modificări fizico-chimice
şi biochimice în întregul organism. În sânge se acumulează produse metabolice
insuficient oxidate, în special acidul lactic. În ficat scade sinteza de albumine şi
se constată hipoproteinemia, scade cantitatea de albumine şi în sânge, iar
globulinele şi fibrinogenul creşte. Creşte cantitatea de azot ne proteic, se
micşorează puţin conţinutul de glucoză. Tot odată se intensifică activitatea
fermenţilor, care participă la metabolismul glucidic, şi activitatea fosfatazei acide
(în caz de cancer al prostatei) şi a fosfatazei alcaline (în caz de sarcom osteogen).
În tumorile ficatului scade activitatea oxidazei, se dereglează sinteza
glicogenului, a ureei. În urină se măreşte conţinutul de produse ale metabolismului
dereglat: polipeptide şi aminoacizi, creşte eliminarea acidului lactic, iar uneori –
şi a corpilor cetonici. La bolnavii de cancer se constată scăderea tensiunii
superficiale a serului sangvin.
Dereglările metabolice din ţesutul tumoral şi din tot organismul, precum şi
intoxicaţia cu produsele metabolice insuficient oxidate şi cu produsele de
descompunere a tumorii cauzează apariţia caşexiei canceroase, care se
caracterizează prin epuizarea generală a organismului, prin hipoproteinemie,
prin fenomene de intoxicaţie şi prin apariţia unei anemii grave şi prin atrofia
organelor. Mecanismele de apariţie a acestor fenomene nu sunt stabilite încă
precis.

Particularităţile creşterii tumorilor.

10
 Autocreşterea tumorilor. Tumoarea creşte pe seama măririi masei celulelor
tumorale. O astfel de autocreştere a tumorii este posibilă numai după formarea
mugurelui tumoral primar, care apare prin transformarea ţesutului normal în ţesut
tumoral. În ţesuturile de origine similară este posibilă şi antrenarea celulelor
învecinate normale în creşterea tumorilor. Dar o asemenea creştere (creşterea
prin apoziţie) se constată în perioada iniţială a tumorii şi ea nu este proprie
tumorilor suficient dezvoltate.
Creşterea neregulată. Tumoarea creşte cu atât mai rapid, cu cât sunt mai
puţin diferenţiate elementele ei celulare, care şi-au pierdut într-o măsură mai mare
sau mai mică proprietăţile morfologice şi funcţionale normale.
Asupra proliferării blastomatoase influenţează sistemele lui de reglare,
metabolismul, particularităţile chimice şi fizico-chimice ale porţiunii de ţesut în
care se produce creşterea tumorală. Dar, în comparaţie cu alte forme de creştere
a ţesuturilor, tumorile se caracterizează printr-o creştere neregulată, prin
dereglarea structurii şi a funcţiei ţesutului lezat, precum şi prin dereglarea
acţiunilor de reglare asupra acestuia din partea întregului organism.
Creşterea nelimitată. Tumorile se caracterizează printr-o creştere relativ
nelimitată sau printr-o tendinţă de dezvoltare progresivă continuă. Aceasta
proprietate trebuie înţeleasă ca o capacitate potenţială a tumorii de a creşte
nelimitat. În lipsa tratamentului respectiv (intervenţia chirurgicală sau folosirea
energiei radiante) tumoarea creşte atâta timp, cât trăieşte organismul, în care ea a
apărut. În cazuri de tumori maligne organismul moare înainte ca tumoarea să
atingă dimensiuni mari. În alte cazuri unele tumori la om (de exemplu,
fibromiomele uterine) pot atinge greutatea de 20-25kg. Uneori se întâlnesc
chisturi ovariene cu o greutate de peste 50kg. Hrănindu-se cu substanţele nutritive,
care pătrund din ţesuturile înconjurătoare, tumorile sunt formaţiuni parazitare ce
cresc pe seama organismului.
Proliferarea malignă şi benignă. Proliferarea poate fi de două feluri. Unele
tumori cresc mai mult sau mai puţin izolat, nu invadează ţesuturile
înconjurătoare, dar le deplasează numai, ceea ce poate provoca dereglarea

11
funcţiei în urma comprimării ţesuturilor. Din ţesutul înconjurător pătrund în
tumoare numai nervii şi vasele sangvine, care o nutresc. Acest tip de creştere -
creşterea expansivă - este caracteristic pentru tumorile cu evoluţie benignă,
mai puţin atipice după construcţie, cu o anaplazie mai puţin pronunţată a
elementelor celulare, cu o potenţă mai redusă de creştere şi de înmulţire. Pentru
aceste tumori este caracteristică o creştere lentă, uneori cu pauze mari, fără
răspândirea (metastazarea) celulelor tumorii din focarul primar în alte organe.
Tumorile benigne cresc, deplasând ţesuturile învecinate, care condensându-se,
formează un fel de capsulă în jurul tumorii. Ţesutul tumorilor benigne îşi
menţine de obicei proprietăţile specifice ale elementelor tisulare, din care a
provenit.
Tumorile benigne pot fi de origine: epitelială sau mezenchimală. Din
cele epiteliale fac parte - adenoamele şi papiloamele, iar din cele mezenchimale –
fibroamele, lipoamele şi condroamele.
Un alt tip de proliferare tumorală este creşterea infiltrativă, malignă care se
caracterizează prin invadarea ţesutului înconjurător, care se efectuează cu o
rapiditate diferită şi un grad diferit de distrugere a ţesutului înconjurător limita
dintre tumoare şi ţesutul normal devine nedefinită.
Tumorile maligne dau de obicei metastaze adică, invadând lumenul
vaselor sangvine sau limfatice, celulele ţesutului blastomatos pot fi transportate
în locuri mai îndepărtate, dând naştere la o nouă creştere tumorală. Tumoarea
malignă epitelială – cancerul – metastazează, mai ales pe cale limfatică (de
exemplu, metastazele din ganglionii limfatici subaxiali şi supraclaviculari în caz
de cancer a glandei mamare). Tumoarea malignă conjunctivă – sarcomul
metastazează de obicei pe cale sangvină, de cele mai dese ori prin vene.
Metastazarea tumorilor depinde deseori de direcţia vaselor. Astfel, tumorile
maligne din stomac metastazează pe cale sangvină în ficat, iar cele din plămâni -
în creier. Însă, răspândirea metastazelor şi localizarea lor sunt determinate de
asemenea de proprietăţile organelor, în care pătrund metastazele.

12
 În urma creşterii infiltrative enuclearea completă sau extirparea tumorilor
maligne prezintă mari greutăţi, deoarece în ţesuturi pot rămâne porţiuni ale
tumorii, care peste un anumit timp dau naştere unei noi proliferări – recidiva
tumorii.
Tumorile maligne se deosebesc de cele benigne şi prin faptul, că:
1) provoacă dereglarea puternică a metabolismului şi epuizarea organismului
(caşexia);
2) sunt însoţite deseori de hemoragii (din cauza invadării vaselor) şi infecţii
septice;
3) afectează organele cu importanţă vitală.
Tumorile maligne duc la moartea organismului. Totuşi, după evoluţia
clinică nu întotdeauna aceste două tipuri de proliferare tumorală pot fi
delimitate. Uneori tumorile benigne (de exemplu, cele localizate în creier)
provoacă un sfârşit letal, iar creşterea infiltrativă nu are totdeauna o evoluţie
malignă a tumorii (de exemplu, unele tumori vasculare-angiome, tumorile
mandibulei – epulidele etc.). În unele cazuri creşterea tumorii maligne durează
ani de zile. Uneori creşterea infiltrativă poate fi întâlnită şi în cazuri de tumori
benigne, de exemplu, în fibroamele nazofaringelui.
Se constată de asemenea trecerea de la tumori benigne (unele forme de
adenoame) la tumori maligne cu dobândirea tuturor proprietăţilor specifice creşterii
maligne.
Influenţa factorilor mediului extern asupra creşterii tumorilor
Influenţa factorilor externi. Din factorii mediului extern, care pot influenţa
apariţia tumorilor sunt:
1) Alimentaţia - scăderea valorii calorice a alimentelor duce la încetinirea
dezvoltării tumorilor. Creşterea tumorilor transplantabile este inhibată, dacă
animalele sunt hrănite cu furaje de valoare incompletă de exemplu, cu proteine
vegetale, lipsite de lizină, arginină şi histidină sau cu gelatină, ce nu conţine
aminoacizi ciclici). În schimb proliferarea blastomatoasă se intensifică când hrana
conţine în abundenţă glucide, colesterol, potasiu.

13
 2) Profesia (se are în vedere excitaţiile chimice sau mecanice) poate influenţa
în anumite împrejurări asupra îmbolnăvirii de cancer. Se ştie, că muncitorii din
minele de arsenic, cobalt şi uran, cei de la fabricile de anilină şi cei care lucrează
cu parafină, dacă nu respectă tehnica securităţii muncii sunt supuşi unor iritaţii
cronice şi se pot îmbolnăvi de cancer profesional (de exemplu, cancerul cutanat
la radiologi). Unele persoane se îmbolnăvesc de cancer în urma acţiunii
diferitor factori nocivi (de exemplu, cancerul buzei la fumători şi cel pulmonar
tot la ei, acţiunea cancerogenă a iradierii îndelungate cu raze ultraviolete etc.).
3) Proliferarea tumorală depinde de asemenea de particularităţile
organismului. Astfel, apariţia şi evoluţia tumorilor sunt în funcţie de vârsta şi
sexul organismului. Tumorile apar mai frecvent la bătrâni, cancerul gastric şi
cel pulmonar – mai ales la bărbaţi, iar cancerul glandelor genitale - la femei. S-a
stabilit rolul dereglărilor funcţiilor de reglare în apariţia şi evoluţia tumorilor. S-
a constatat intensificarea creşterii psihice.
4) Importanţa sistemului nervos în proliferarea tumorală a fost confirmată
şi experimental. Creşterea malignă este însoţită deseori de atrofia elementelor
nervoase ale ţesutului, afectat de tumoare.
5) Glandele endocrine influenţează de asemenea asupra proliferării
tumorale. De exemplu, somatotropina, estronul – intensifică creşterea tumorilor,
iar testosteronul şi progesteronul - o inhibă.
6) Ereditatea are importanţă, în proliferarea tumorală, dar gradul participării
ei n-a fost încă stabilit până la sfârşit.
Studiul experimental al tumorii
Una din cele mai preţioase metode de studiere a problemei proliferării
tumorale sunt cercetările experimentale. Una din cele mai răspândite metode
experimentale este transplantarea tumorilor. Primele cercetări sistematice cu
privire la transplantarea tumorilor au fost efectuate de M.A. Novinschii în anul
1875. El a reuşit să transplanteze la căţei sarcomul de la câini şi la cai – cancerul
cailor. Un obiect indicat pentru studierea proliferării tumorale (mai ales
maligne) îl constituie şobolanii şi şoarecii.

14
 Tumorile spontane la şobolani şi şoareci pot fi transplantate de la un animal
la altul. Pentru transplantare există „stampi” - tulpini speciale bine controlate, de
tumori (de exemplu, sarcomul de şobolani Iensen, sarcomul de găini Rous
etc.).
După proprietăţile lor tumorile transplantate nu sunt complet identice cu
tumorile omului. Însă, totuşi datele experimentale comparate cu rezultatele
observaţiilor chimice uşurează studiul genezei tumorilor. Pentru transplantarea
reuşită trebuie să se treacă de la un animal la altul ţesutul tumoral viu. De fapt,
transplantarea tumorii reprezintă o metastază experimentală în organismul
noului animal. O parte din elementele celulare transplantate mor, dar cele
rămase în viaţă, întâlnindu-se dau naştere unei tumori, care posedă proprietăţile
tumorii transplantate.
În unele cazuri nu este nevoie de prezenţa în transplantat a unor celule vii
pentru ca să apară tumoarea respectivă la recipient. Aşa se întâmplă, de
exemplu, la transplantarea sarcomului de găini Rous. Transplantarea acestei
tumori este posibilă şi cu ajutorul unui filtrat, lipsit de elemente celulare.
Rezultatele experimentale cu privire la transplantarea tumorilor au permis să se
facă unele concluzii generale privitor la legile apariţiei şi dezvoltării proliferării
tumorale.
Importanţa specificităţii de specie. Transplantarea este reuşită numai atunci
când tumoarea este trecută unor animale de aceiaşi specie: de la şobolani la
şobolani, de la şoareci la şoareci (specificitate de specie a tumorii). Asupra
transplantării reuşite a tumorilor influenţează atât factorii mediului intern, cât
şi cei a mediului extern.
Influenţa factorilor interni. Traumatismul psihic are o importanţă mare în
apariţia bolilor tumorale. Depresia este ne favorabilă pentru dezvoltarea şi evoluţia
tumorilor.
Observaţiile experimentale făcute pe câini au arătat, că traumatizarea
îndelungată a sistemului nervos prin provocarea unei neuroze cronice favorizează
proliferarea tumorală (apariţia papiloamelor, fibroamelor, sarcoamelor). Asupra

15
apariţiei, dezvoltării şi sfârşitului proliferării tumorale au o influenţă şi glandele
endocrine, mai ales glandele sexuale şi hipofiza. Castrarea la vârstă tânără a
şoarecilor, ce fac parte dintr-o rasă cu morbiditate canceroasă înaltă, previne
dezvoltarea cancerului glandelor mamare.
În apariţia şi dezvoltarea tumorilor experimentale au o deosebită importanţă
şi factorii mediului extern. Importanţa alimentaţiei în dezvoltarea tumorii este
destul de mare. Creşterea tumorilor transplantate la şobolani este inhibată în cazul
hrănirii lor cu proteine vegetale, lipsite de lizină, arginină şi histidină sau cu
gelatină, lipsită de aminoacizi ciclici.
Proliferarea tumorală este favorizată de hrana bogată în glucide, colesterol şi
potasiu. Hrănirea îndelungată a animalelor cu furaje lipsite de tiamină, riboflavină
sau colină contribuie la apariţia cancerului.
Substanţele cancerogene de natură chimică. Tumorile pot fi provocate pe cale
experimentală prin acţiunea unor excitanţi chimici. Prin fricţiunea îndelungată
(timp de 6 luni) a urechilor iepurelui cu gudron s-a reuşit să se obţină proliferări
canceroase pe piele. În afară de hidrocarburile policiclice proprietăţi cancerogene
posedă şi alte substanţe. Proliferarea malignă poate fi obţinută prin transplantarea
nu numai a tumorilor, dar şi a ţesutului normal cultivat într-un mediu la care s-au
adăugat substanţe cancerogene. Macrofagele splinei unui embrion de găină,
cultivate în plasmă, la care s-au adăugat substanţe cancerogene, s-au transformat în
celule sarcomatoase şi, fiind injectate subcutanat găinilor, au provocat o proliferare
tumorală.
Majoritatea substanţelor cancerogene – derivaţi ai fenantrenului - seamănă
după structura lor chimică cu hormonii estrogeni, mai ales cu hormonul folicular
(nucleu comun al fenantrenului). În condiţii speciale şi hormonul folicular poate
favoriza proliferarea tumorală, iar fiind folosit în doze mari are şi proprietăţi
cancerogene.
În urma administrării repetate şoarecilor a unui extract din ficatul şi plămânii
unor oameni care au murit de cancer s-a stabilit, că la un anumit procent de şoareci
au apărut tumori maligne. Importanţa acestor observaţii constă în faptul, că ele

16
permit să se conchidă problema dependenţei patogeniei tumorilor maligne de
formarea substanţelor cancerogene în însuşi organismul în legătură cu dereglarea
metabolismului, mai ales a metabolismului sterolelor (substanţe cancerogene
endogene).
Substanţele cancerogene fizice. Acţiunea îndelungată a excitanţilor
mecanici asupra ţesutului poate provoca apariţia tumorilor. De exemplu, la cobai
cancerul vezicii biliare apare la un mare interval de timp după introducerea
unor calculi în ea. La şobolani şi şoareci cancerul poate fi provocat de doze mici
de iradiaţie ionizantă, de exemplu, cu raze gama. Aceste raze, în funcţie de doză,
provoacă apariţia tumorilor. Pătrunderea în organism a diferitor substanţe
radioactive (de exemplu, stronţiu), acumularea lor în ţesuturi şi acţiunea lor
îndelungată asupra organismului duc la apariţia tumorilor. Tumorile maligne pot
să apară în urma acţiunii prelungite a razelor ultraviolete şi chiar a iradiaţiei
solare.
Factorii biologici. A fost constată legătura între apariţia tumorilor şi
excitaţiile cronice, provenite de pe urma acţiunii unor agenţi biologici asupra
organismului. De exemplu, cancerul gastric experimental la şobolani a apărut
după hrănirea lor cu gândaci negri, în musculatura cărora erau helminţi Spiroptera
neoplastica. Dar în metastazele tumorii aceşti paraziţi nu au fost identificaţi.
Din categoria virusurilor tumorale face parte şi factorul - lapte (Bitner),
care are capacitatea de a se înmulţi în culturile ţesutului. Totuşi, nu s-a putut stabili
definitiv, dacă factorul lapte este întradevăr un virus sau produsul activităţii vitale
a celulelor tumorale. Se cunosc puţini viruşi despre care se ştie sigur că sunt
tumorali. Până în prezent nu s-a reuşit prin transplantarea tumorilor să se
descopere anticorpi strict specifici în sânge şi nici să se obţină o imunitate
pasivă la tumori.
Etiologia tumorilor. Despre etiologia proliferării tumorale au fost emise
diferite păreri în diferite epoci:
Teoria excitării. Conform acestei teorii, cauza apariţiei tumorilor o
constituie acţiunea îndelungată asupra ţesutului a diferitor excitanţi. Tumorile

17
pot apărea în urma diferitor traume, leziuni, inflamaţii cronice şi alte excitări ale
ţesutului. De exemplu, apariţia cancerului în vezica biliară în care sunt calculi,
cancerul pe locul vechilor cicatrice, ulcere sau erozii, cancerului buzei inferioare
la fumători, cancerul profesional în caz de încălcare a tehnicii securităţii. În
apariţia unor anumite tumori, excitarea depinde de procesul infecţios cronic,
provocat de acţiunea agenţilor biologici, a bacteriilor şi paraziţilor animali. Teoria
excitării, propusă de Virhov, nu poate fi considerată pe deplin satisfăcătoare,
deoarece nu a fost descoperit mecanismul de transformare tumorală a celulelor şi
importanţa proprietăţilor organismului în această transformare. Această teorie a
stabilit numai legătura între acţiunea îndelungată a excitantului şi dezvoltarea
tumorii.
Teoria chimică. Conform acestor teorii transformarea celulelor normale în
celule blastomatoase este provocată de substanţe cancerogene, care au pătruns în
organism din afară sau care s-au format în organism în urma unor modificări
metabolice profunde. Numărul de substanţe cancerogene ce pot provoca
proliferarea tumorală a crescut acum considerabil. Substanţele cancerogene
acţionează lent şi nu provoacă la început modificări vizibile în ţesuturi. Numai
după o perioadă latentă destul de lungă apar fenomene de proliferare tumorală.
Însă, nu există încă date destul de convingătoare cu privire la rolul substanţelor
cancerogene în dezvoltarea oricărei tumori maligne. De aceea teoria chimică nu
poate explica apariţia tuturor tumorilor.
Teoria virotică. Această concepţie se bazează pe următoarele date:
1) descoperirea în filtratele unor tumori a unor formaţiuni globuloase speciale
viruliforme;
2) dezvoltarea tumorii la animalele, cărora li s-a introdus virusurile
corespunzătoare;
3) proprietăţile antigenice ale nucleoproteidelor celulei canceroase;
4) posibilitatea cultivării virusurilor tumorale (factorului –lapte) într-un embrion
de găină în curs de dezvoltare;

18
5) malignizarea fibroblaştilor cultivaţi în afară organismului la influenţa
substanţei cancerogene.
Conform teoriei virotice, substanţele cancerogene nu sunt decât un factor
care creează în organism focare de proliferare celulară şi de metaplazie tisulară.
Aceste focare constituie o condiţie necesară pentru activarea şi manifestarea
patogenităţii virusurilor, care au pătruns în organism.
Totalizând principalele date experimentale şi clinice cu privire la originea
tumorilor trebuie să conchidem, că tumorile pot fi provocate de diferite acţiuni
nocive şi uneori de acţiunea asociată a mai multor factori. La influenţa lor în
celule apar modificări moleculare care devin ireversibile şi se transmit
generaţiilor următoare de celule. În aceste cazuri au importanţă nu numai
proprietăţile excitantului şi acţiunea lui asupra ţesutului. Un rol deosebit de
important în mecanismul de apariţie a tumorilor îi revine reactivităţii ţesutului şi
stării întregului organism, dereglării proceselor complexe de reglare, ceea ce
cauzează dereglarea stabilă a creşterii şi diferenţierii celulelor, pregătite pentru
malignizare la acţiunea asupra lor a diferitor excitanţi.
Patogenia tumorilor
Are rolul de a descoperi esenţa proliferării tumorale sau mecanismele de
acţiune a factorilor care pot transforma ţesutul normal în ţesut tumoral, care e
puţin diferenţiat şi după unele particularităţi ale sale seamănă cu ţesutul tânăr
embrionar sau cu ţesutul regenerativ.
În legătură cu aceasta prezintă interes teoria mugurilor embrionari propusă de
Conheim, conform căreia tumorile apar din celule embrionare, care au rămas în
organism încă din perioadele iniţiale ale ontogenezei şi care în caz de slăbire a
rezistenţei ţesuturilor înconjurătoare (mai ales a celui conjunctiv) încep să
manifeste o potenţă mărită de creştere.
Pe bază embrionară apar cancerul branhiogen, hipernefromul, melanoamele
din pete pigmentare etc. În prezent s-a stabilit, că proliferarea tumorală poate
începe nu numai din ţesutul embrionar, dar şi din orice alt ţesut, capabil de
regenerare. Procesele cronice de proliferare sau regenerare sunt considerate

19
drept focare posibile de creştere tumorală (stare precanceroasă), care se pot
transforma în cancer la influenţa factorilor cancerogeni a mediului.
Totuşi, pentru descoperirea patogeniei tumorilor trebuie de stabilit nu
numai faptul creşterii anormale, dar mai ales esenţa transformării ţesutului în
timp de creştere în ţesut tumoral. Cercetarea multilaterală a citologiei şi
biochimiei ţesutului tumoral ne denotă, că o importanţă mare au dereglările
structurilor intracelulare, nucleare şi protoplasmatice, precum şi modificările bazei
ereditare a celulei, apărute la influenţa factorilor patogeni şi transmise în timpul
înmulţirii celulelor nou formate. Toate aceste substanţe şi acţiuni care provoacă
transformarea biologică stabilă a celulelor, pot provoca în majoritatea cazurilor şi
proliferarea tumorală.
Proprietăţile biologice noi ale celulelor tumorale sunt destul de stabile şi se
transmit celulelor –fiice. Însă, problema esenţei patogenetice a proliferării
tumorale rămâne ne dezvoltată. Studierea cauzelor şi mecanismelor de apariţie a
tumorilor prezintă o deosebită importanţă pentru profilaxie şi tratamentul lor, deşi
până în prezent această problemă nu este rezolvată.
În vederea profilaxiei omul trebuie ferit de acţiunea îndelungată a substanţelor
cancerogene:
1) produsele de adere (la motoarele maşinelor);
2) fum şi reziduuri industriale;
3) fumatul;
4) acţiunea excitanţilor suplimentari, care intensifică influenţa substanţelor
cancerogene.
Trebuie prevenită de asemenea posibilitatea dezvoltării îndelungate în
organism a proceselor proliferative şi regenerative, care constituie un teren
favorabil pentru apariţia tumorilor. Tratamentul tumorilor se manifestă în trei
direcţii principale: chirurgicală, radiologică şi chimioterapeutică, care afectează
selectiv celulele tumorale.

20
21