Sunteți pe pagina 1din 8

Universitatea Dunărea de Jos din Galați

Facultatea Transfrontalieră de Științe Umaniste, Economice și Inginerești

Afaceri Internaționale

ESEU

Tema: Etapele dezvoltării Brexitului

Student: Coordonator:
Arabadji Andrei Lector univ. dr. ec. Ramona Călinică

Chișinău, 2021.

Brexit – Istoria relațiilor dintre Regatul Unit și


Uniunea Europeană (1951-2020)
Istoria relațiilor dintre Uniunea Europeană și Regatul Unit a fost tumultoasă încă
din anii ^50 - ^60, când construcția europeană era la începuturile sale. Această
relație s-a menținut de-a lungul apartenenței acestei țări la UE. În anii ^60
Regatului Unit i s-au respins două cereri de aderare, iar în anii ^70 a avut loc un
prim referendum de ieșire a Marii Britanii din Uniune. Anii ^80 au fost marcați de
demersurile lui Margaret Thatcher de a obține așa-numitele derogări în privința
bugetului UE. Spre finalul anilor ^90 s-a înregistrat o revigorare a relațiilor dintre
Marea Britanie și Uniune, pentru ca în anii 2000, euroscepticismul să câștige din
nou teren.

Reticența Regatului Unit față de comunitățile europene în anii ^50

Regatul Unit al Mării Britanii și Irlandei de Nord nu a făcut parte din grupul
statelor fondatoare ale UE și nu a semnat tratatele fondatoare ale comunităților
europene: Tratatul Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) de la
Paris (1951) și Tratatul de la Roma, stabilind Comunitatea Economică Europeană (
1957). Laburistul Clemente Attlee, prim-ministru al Marii Britanii în perioada
1945-1951, a refuzat în 1951 participarea țării la proiect, considerând că noua
constituție CECO reprezintă un atentat la suveranitate – Marea Britanie fiind la
acea vreme un mare producător de cărbune și oțel.

„Vrem să jucăm un rol activ în orice tip de cooperare europeană sub p formă
interguvernamentală, dar nu putem să cedăm libertatea noastră de decizie și de
acțiune unei autorități supranaționale”, a declarat premierul britanic Clemente
Attlee în 1951.

Astfel, în anii ^50, Regatul Unit a manifestat reticență față de comunitățile


europene nou înființate, preferând să se alăture mai degrabă statelor scandinave,
Elveției și Austriei în proiectul Asociați Europeană a Liberului Schimb (AELS) și
considerând că aceasta din urmă este o alternativă mai simplă și mai puțin politică
decât comunitățile economice europene.
Respingerea cererilor de aderare Regatului Unit la comunitățile europene:
1963 și 1967.

Regatul unit a început demersurile pentru aderarea la comunitățile europene din


iulie 1961, când premierul conservator Harold Macmillan (1957-1963) a depus
cererea de aderare, convins fiind că organizația europeană nu va afecta relația
Regatului Unit cu Commonwaelth-ul. O a doua cerere de aderare a fost depusă
laburistul Harold Wilson 1967.

Ambele cereri de aderare au fost respinse în 1963, și respectiv în 1967, prin veto-ul
Franței condusă pe acea vreme de Charles de Gaulle (1959-1969).

Președintele francez susținea, în motivația votului de respingere, faptul că Regatul


Unit este mai apropiat de Statele Unite și că extinderea construcției europene ar
afecta negativ acquis-ul comunitar, în special Politica Agricolă Comună.

1973 – anul aderării Regatului Unit la Unitatea Economică Europeană (CEE)

Regatul Unit a reușit să reia demersurile de aderare la CEE abia după plecarea lui
Charles de Gaulle de la putere anul 1969. Astfel, apropierea dintre premierul
britanic conservator Edward Health (1970-1974) și noul președinte francez
Georges Pompidou (1969-1974) a fost determinată pentru succesul aderării Marii
Britanii în 1973.

1975 – primul referendum de ieșire a Regatului Unit din CEE

În ciuda recentei revigorări a relației dintre Marea Britanie și Franța, pierderea


alegerilor de către Edward Health în 1974 a condus la reconsiderarea poziției
britanicilor față de CEE. Revenind la putere Harold Wilson (1964-1970;1974-
1976) a trebuit să gestioneze divizarea laburiștilor în ceea ce privește chestiunea
europeană. Premierul Wilson a trebuit să își țină promisiunea privind organizarea
unui referendum privind aparența țării la CEE, în cazul în care câștiga alegerile.

Astfel, la referendumul de ieșire din CEE, organizat la 5 iunie 1975, premierul


Harold Wilson a reușit să evite un brexit, 67,2% din populație pronunțându-se
pentru rămânerea în CEE, în timp ce 32,77% dintre britanici au votat împotrivă
(prezența la vot 64,62%)

1979-1990: Margaret Thatcher cere derogări privind contribuția Regatului


Unit la bugetul CEE

Perioada în care Regatul Unit a fost condus de conservatoare Margaret Thatcher


(1979-1990) a fost marcată de lungi demersuri ale acesteia de a obține
derogare/reducere de plată de către Regatul Unit a contribuției la bugetul comun
european. Premierul britanic susținea faptul că, Marea Britanie este a doua
contribuitoare netă la bugetul comunitar, nu are de câștigat de pe urma uneia dintre
principalele politici europene: politica agricolă comună – Marea Britanie fiind o
țară în care agricultura nu ocupa un loc important.

În iunie 1984, la Consiliul European de la Fontainebleau (Franța), Margaret


Thatcher a înregistrat un succes, ajungându-se la un acord privind suma
compensațiilor care urmau să fie acordate Regatului Unit pentru reducerea
contribuțiilor acestuia la bugetul comunitar.

Anii ^90: Regatul Unit ratifică Tratatul de la Maastricht

Încă din anii 1990 și 1991, o aripă din Partidul Conservator făcea presiuni asupra
noului premier. John Major (1990-1997) să se organizeze un nou referendum cu
privire la adoptarea monedei euro, ce avea să fie instituită prin Tratatul de la
Maastricht. În acest context, John Major a acceptat ratificarea Tratatului cu
condiția că țara sa să beneficieze de o clauză de retragere în privința monedei euro
și a cartei sociale europene. Tratatul de la Maastricht (1992) consfințea denumirea
de Uniune Europeană și ideea de uniune politică a Europei, prin sporirea
considerabilă a prerogativelor Parlamentului European.

În 1997, preluarea puterii de către laburiști și Tony Blair (1997-2007) – după 18


ani de opoziție – a permis o îmbunătățire a relației Regatului Unit cu Uniunea
Europeană, avansându-se chiar și varianta de aderare la zona euro.
Treptat însă, Regatul Unit a renunțat la ideea adoptării monedei euro în favoarea
proiectului privind participarea țării la Războiul din Irak.

Anii 2000-2010: consolidarea curentului eurosceptic în Regatul Unit (UKIP și


Partidul Brexit)

Înființat în 1993, sub conducerea istoricului Alan Sked, Partidul pentru


independența Regatului Unit (UKIP) care încuraja ieșirea Marii Britanii din
Uniunea Europeană, a câștigat teren în anii 2000-2010.

Partidul a avut o accesiune rapidă după anii 2000, ajungând pe locul trei în țară la
alegerile europene din 2004, pe locul al doilea la scrutinul european din 2009, și pe
primul loc la euro alegerile din 2014, potrivit rezultatelor publicate. Succesul UKIP
la alegerile europene din 2014 a înlesnit organizarea referendumului privind ieșirea
Marii Britanii din Uniunea Europeană din iunie 2016.

După 2016, partidul a intrat în declin, odată cu demisia liderului Nigel Farage.

La începutul anului 2019, Nigel Farage avea să formeze un nou partid eurosceptic,
Partidul Brexit, care a și câștigat primul loc la alegerile europene din mai 2019. De
altfel, mulți dintre eurodeputații UKIP au trecut la noul partid a lui Farage.

2016 – al doilea referendum pentru ieșirea Regatului Unit din Uniunea


Europeană

Odată cu întoarcerea conservatorilor la putere în 2010, relația dintre Regatul Unit


și UE a fost pusă din nou sub semnul întrebării. Noul premier David Cameron a
refuzat, în 2011, ratificarea modificărilor aduse Tratatului de la Lisabona, reformă
susținută de Franța și Germania și care se referea la consolidarea disciplinei
bugetare la nivelul UE.

În contextul campaniei electorale interne din 2015 și pe fondul ascensiunii UKIP,


conservatorul David Cameron (2010-2016) a promis organizarea unui nou
referendum privind aderare la UE, dacă va câștiga alegerile.
Organizat la 23 iunie 2016, referendumul privind apartenența Marii Britanii la UE
s-a finisat cu victoria Brexitului: 51,89% dintre britanici au votat pentru ieșirea din
UE, în timp ce 48,11% au votat împotrivă (prezența la vot 72,21%). David
Cameron a demisionat, noul premier Theresa May (2016-2019) ducând trei ani de
negocieri fără succes pe marginea acordului privind Brexitul. Acordul de retragere
a fost adoptat î n Parlamentul englez și agreat la nivel UE abia în ianuarie 2020, în
timpul premierului Boris Johnson, care a preluat mandatul în iulie 2019.

Uniunea Europeană și Marea Britanie au ajuns, într-un final, la un


acord. Brexit, finalizat după peste 4 ani.

Regatul Unit și Uniunea Europeană au ajuns la un compromis în ce privește


un acord comercial post-Brexit, iar de la 1 ianuarie țara va părăsi, într-un
final, și piața unică, și uniunea vamală. Brexit se finalizează, astfel, după peste
patru ani.

„A meritat să luptăm pentru acest acord


Avem, acum, un acord corect și echilibrat cu Regatul Unic. Ne va proteja
interesele europene, vă asigura competiția corectă și furniza predictibilitate pentru
comunitățile noastre de pescari.

Europa merge înainte”, a spus Ursula von der Leyer, președinta Comisiei
Europene.

Boris Johnson a scris și el pe Twitter, anunțând succesul negocierilor: „Acordul e


finalizat”

Guvernul britani a scris într-un comunicat emis imediat după anunț că „acordul a
fost fantastic”.

Guvernul Boris Johnson spune că „tot ceea ce a fost cerut de publicul britanic și tot
ce a fost promis la referendumul din 2016 a fost obținut în acest acord”.

„Ne-am luat înapoi moneda, granițele, legile, comerțul și apele de pescuit.


Semnarea acordului reprezintă vești fantastice pentru familiile și pentru
companiile din orice parte a Regatului Unit.

Am semnat primul tratat de liber schimb bazat pe tarife 0 și cote 0 care a fost
obținut până acum cu Uniunea Europeană. Este cel mai mare acord bilateral de
comerț semnat de oricare dintre părți.

Acordul garantează că nu ne mai aflăm în orbita Uniunii Europene, că nu mai


suntem constrânși de regulile europene, iar Curtea Europeană de Justiție nu mai are
nici un rol.

În 1 ianuarie 2021 vom avea independență politică economică în totalitate”, a mai


transmis guvernul de la Londra.

S-ar putea să vă placă și