ORGANIZAŢII ŞI ORGANISME VETERINARE

INTERNAŢIONALE

1. ASOCIAŢIA VETERINARĂ MONDIALĂ

Istoria asociaţiei începe în anul 1863 cînd Profesorul John Gamgee
de la Colegiul Veterinar din Edinburgh a avut iniţiativa de a invita veterinari
din toată Europa la o intîlnire generală la Hamburg. Tematica întîlnirii se
referea la sistemele de combatere a bolilor epizootice. Această întîlnire a
devenit primul Congres Veterinar Internaţional.
Asociaţia, aşa cum se regăseşte ea astăzi, a luat naştere în anul
1957(Geneva) şi îşi propune în principal:
- să unifice profesia de medic veterinar din toată lumea;
- să organizeze congrese mondiale de medicină veterinară;
- să încurajeze toate ramurile medicinii veterinare.
Astăzi, WVA( World Veterinary Association) are contacte active şi
apropiate cu organizaţii internaţionale recunoscute, cum ar fi Organizaţia
Mondială pentru Sănătatea Animalelor(OIE), Organizaţia Mondială a
Comerţului(WTO), Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Agricultură şi
Alimentaţie(FAO). Cooperarea este necesară pentru a asigura şi garanta
protecţia şi bunăstarea animalelor, sănătatea animalelor şi sănătatea
oamenilor. Fiind preponderent un for ştiinţific, asociaţia mai are menirea
de a descoperi şi implementa toate cuceririle ştiinţifice din domeniu.
La jubileul de argint, care a avut loc la Yokohama, Japonia, în 1995
WVA a fost recunoscut drept cel mai longeviv organism internaţional.

La nivel naţional, asociaţia este reprezentată de Asociaţia

Generală a Medicilor Veterinari din România (AGMVR) - organizaţie
ştiinţifică, profesională, apolitică, non-profit şi cu o îndelungată tradiţie
(1919), a medicilor veterinari din România – de orice naţionalitate,
apartenenţă politică şi religie, care recunosc şi aderă la Statutul Asociaţiei.
Pot fi membri cu statut de asociat şi medicii veterinari – cetăţeni străini
rezidenţi sau nerezidenţi în România, ori cetăţeni români rezidenţi în
străinătate. Calitatea de membru al Asociaţiei, conferă celor înscrişi şi
care respectă Statutul acesteia, care au achitat cotizaţiile la zi, dreptul de
a beneficia de protecţia şi sprijinul profesional al AGMVR.
AGMVR reprezintă interesele Corpului Medical Veterinar în faţa
autorităţilor administrative, forurilor ştiinţifice sau culturale, precum şi a
oricăror instituţii publice sau private. Încă de la începuturile activităţii sale,
militează pentru păstrarea şi cultivarea prestigiului profesiunii de medic
veterinar.
AGMVR este membru titular cotizant al Asociaţiei Veterinare
Mondiale (W.V.A.), al Federaţiei Veterinarilor din Europa (F.V.E.),
membru al Asociaţiei Veterinare a ţărilor din Balcani şi zona Mării Negre
(BaBSeVA) şi al altor asociaţii şi societăţi profesionale internaţionale.
Astfel, cotizaţia internaţională este obligatorie şi asigură protecţia şi
sprijinul profesional al Asociaţiei Generale a Medicilor Veterinari pentru
fiecare dintre membrii săi în relaţiile cu organizaţiile veterinare europene
şi mondiale din care aceasta face parte.
OBIECTIVE
1. Ridicarea nivelului ştiinţific şi profesional al membrilor Asociaţiei;
2. Promovarea şi apărarea drepturilor şi intereselor profesionale
aleacestora;
3. Respectarea principiilor de deontologie medicală veterinară, cultivarea
sentimentelor de stimă, confraternitate şi susţinere colegială;
4. Dezvoltarea şi continua perfecţionare a metodelor de creştere şi de
apărare a sănătăţii animalelor şi a sănătăţii publice;
5. Colaborarea cu instituţiile de învăţământ, institutele de cercetare,
serviciile sanitare veterinare, organizaţiile ştiinţifice şi
profesionaleveterinare;
6. Stabilirea şi desfăşurarea unor activităţi de cooperare cu alte asociaţii
profesionale şi ştiinţifice, care participă la asigurarea sănătăţii publice prin
prevenirea bolilor transmisibile – comune omului şi animalelor;
7. Colaborarea cu diferitele organizaţii şi instituţii internaţionale ştiinţifice
şi profesionale, cu asociaţii şi societăţi similare din alte ţări;
8. Participarea la dezvoltarea şi răspândirea ştiinţelor veterinare, precum
şi la continua perfecţionare a pregătirii profesionale, a liberei practici
medicaleveterinare;
9. Sprijinirea activităţii ştiinţifice şi profesionale a membrilor săi şi
stimularea acestora prin evidenţieri, premieri, burse de studii ş.a.;
sprijinirea acţiunilor de specializare şi perfecţionare pe profiluri, de
acordare a gradelor profesionale;
10. Editarea de reviste ştiinţifice (Revista Română de Medicină
Veterinară), ziare (Jurnalul Medical Veterinar), periodice sau alte publicaţii
de profil;
11. Organizarea de manifestări ştiinţifice şi profesionale: şedinţe de
comunicări şi referate, conferinţe, seminarii, consfătuiri, mese rotunde,
simpozioane, congrese ş.a.
12. Organizarea şi sprijinirea unor acţiuni de întrajutorare şi asigurare
pentru răspundere civilă profesională.
ATRIBUŢII
1. AGMVR participă la elaborarea reglementărilor care privesc
exercitarea profesiunii de medic veterinar în toate domeniile de activitate;
2. Reprezintă profesiunea de medic veterinar şi interesele acesteia;
3. Recomandă pentru diferite activităţi profesionale, medicii veterinari
merituoşi;
4. Se preocupă de păstrarea prestigiului şi onoarei profesiunii de medic
veterinar în societate, de aplicarea şi respectarea legilor statului de către
membrii săi.

A.G.M.V.R. este organizată la nivel naţional, judeţean şi al Mun.

Bucureşti, astfel:
- La nivel naţional, organele de conducere ale Asociaţiei sunt: Conferinţa
Naţională, Consiliul Asociaţiei şi Biroul Executiv
- În teritoriu, are 44 de filiale (în cele 41 de judeţe plus 3 în Bucureşti : la
Facultatea de Medicină Veterinară, la Institutul de Diagnostic şi Sănătate
Animală şi la Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor)
- conduse de: comitetele filialelor şi conferinţele judeţene.
 2. ORGANIZAȚIA MONDIALĂ PENTRU SĂNĂTATEA ANIMALELOR
(OIE)

Din Iniţiativa Guvernului Francez, la 27 mai 1921, a fost convocata

la Paris „Conferinţa internaţionala pentru studiilor epizootiilor". La
conferinţa au participat 42 state printre care si România. In urma discuţiilor
purtate s-a ajuns la concluzia necesitaţii infiintarii “Oficiului International
pentru lupta contra bolilor infectioase ale animalelor”.
La inceputul anului 1927, angajamentul din anul 1924 a fost ratificat
de 24 de state printre care si România, prin reprezentantul sau dr. Gh.
Ionescu Brăila. Prima şedinţa a Oficiului a avut loc la 5 martie 1927, cand
s-a decis publicarea unui Buletin lunar al situaţiei epizootiilor din intreaga
lume.
In present, numărul tarilor care au aderat depăşeşte 180, iar din anul
2005 si-a schimbat titulatura, devenind ‘Organizatia Mondiala pentru
Sanatatea Animalelor”(OIE).
OIE are incheiate acorduri cu peste 14 organisme internaţionale
printre care: FAO; OMS; UE; Banca Mondiala ș.a.
OIE retine si astăzi principalele trei misiuni incredintate in anul 1924
si anume:
1) informaţii privind bolile animalelor,
2) studiul metodelor de control al acestor boli,
3) reglementarea transportului internaţional al animalelor si
produselor de origine animala.
OIE are structuri proprii care îi asigura reprezentarea de necontestat
la nivel guvernamental, dar si o independenta totala in acţiune.
Organizatia Mondiala pentru Sanatatea Animalelor editează o serie de
publicaţii periodice, editate în cele trei limbi oficiale OIE (engleza, franceza
si spaniola), printre care:
 -Buletinul OIE, editat lunar,
-Informaţia despre boli -informaţia săptămânala,
-Sănătatea animala in lume -anual,
-Seriile tehnice –OIE(trimestrial),
-Manualul de standarde pentru testele de diagnostic si vaccinuri
(mamifere, pasări si albine), editat anual,
-Codul terestru (mamifere, pasări si albine) editat anual,
-Manualul de diagnostic pentru bolile animalelor acvatice (peşti,
moluşte si crustacee), editat anual,
-Codul pentru animale acvatice (peşti, moluşte si crustacee), editat
anual.
Anuarul de sănătate animala în lume transmis către toate statele
membre sub egida FAO-OIE-OMS, începand din anul 1996 prin sistem
electronic, structurează, codifica si oferă informaţii asupra situaţiei
sanitare din cele peste 180 state membre aflate pe toate continentele.
Recomandările, definiţiile detaliate si garanţiile sanitare sunt necesare si
suficiente in cazul schimburilor internaţionale cu animale si produsele
acestora, si se găsesc in "Codurile" si "Manualele de diagnostic si
vaccinuri". Valoarea de necontestat a acestora se regăseste in efortul
celor mai buni specialişti din domeniul medical veterinar, in activitatea
desfăşurata de cele mai reprezentative laboratoare de specialitate
existente in tarile membre si care se reunesc in fiecare an in sesiune
generala la sediul OIE, din capitala Frantei.

CODUL TERESTRU SI BOLILE CUPRINSE IN LISTA OIE

Pană în anul 2005, OIE a sructurat bolile pe trei liste: lista A-boli cu
difuzibilitate foarte mare, lista B-boli cu difuzibilitate medie, lista C- boli de
interes pe plan local. Dupa anul 2005, aceste liste s-au unificat, existand
o singura lista, “Lista bolilor OIE”. Totusi, “Codul terestru” arata ca, pentru
usurinta notificarii, statele membre pot pastra listarea pe cele trei liste,
lucru care s-a intamplat si cu tara noastra, in “Programul de supraveghere
a bolilor”.

Criterii pentruca o boala sa fie inclusă in Lista bolilor OIE:

-boala să se fi întilnit în mai mult de trei ţări;

-anuarul OIE să raporteze un numar de cel putin trei tari afectate in anul
precedent;

-eventual boala să se transmită şi la om; in acest caz, se specifica ce tip

de complicaţii se întilnesc;

- boala produce morbiditate mare la nivel de zonă sau ţară;

-boala produce mortalitate mare la nivel de ţară sau zonă;

-evoluţia bolii este cel putin enzootica.

METODELE DE DIAGNOSTIC PROPUSE DE OIE PENTRU

COMERŢUL INTERNATIONAL CU ANIMALE

Testele de diagnostic propuse de OIE sunt structurate pe doua

categorii: teste prescrise si teste de substitutie. Testele prescrise sunt
recomandate de OIE prin „Codul terestru”, pentru schimburile
internationale de animale si produse de origine animala si sunt
considerate optime pentru determinarea statusului de sanatate la
animalelor. In acest moment, exista totusi boli pentru care nu exista teste
prescrise. Testele de substitutie nu ofera acelasi nivel de incredere, dar
pot orienta diagnosticul si pot fi folosite prin acorduri bilaterale la import si
export.

Notificarea bolilor transmisibile ale animalelor la OIE

În baza prevederilor Statutului OIE, România, ca ţară membra,

recunoaşte dreptul Biroului Central al OIE de a comunica direct cu
administraţia veterinară centrală a unei ţări membre a acestui organism.

Toate notificările şi informaţiile transmise la OIE de catre ANSVSA

sunt evaluate ca fiind transmise de ţara noastră, iar toate notificările şi
informaţiile transmise la ANSVSA sunt evaluate ca fiind transmise ţării
noastre.

România, ca ţară membră a OIE, pune la dispoziţia altor ţări

membre, prin intermediul OIE orice informaţie necesară pentru a reduce
pe cât posibil riscul răspândirii bolilor şi acordă sprijin în lupta împotriva
acestor boli, la nivel mondial.

ANSVSA trimite la OIE:

1. notificare prin telex, telegramă, fax, ori prin alte mijloace

electronice, în termen de 24 de ore, /a oricăruia dintre următoarele
evenimente:

a) pentru bolile cuprinse în lista A a OIE:

-prima apariţie sau reapariţie a unor boli, dacă ţara sau regiunea ţării a
fost considerată anterior liberă de respectiva boală;
-apariţia unor aspecte importante noi, care au semnificaţie epidemiologică
pentru alte ţări;

-stabilirea diagnosticului bolii, (mai ales in cazul bolilor noi), dacă acesta
reprezintă o informaţie nouă şi importantă, cu semnificaţie epidemiologică
pentru alte ţări;

2. rapoarte săptămânale prin telex, telegrame sau fax ori poştă

electronică, pentru a preciza informaţiile suplimentare asupra unui aspect
care justifică o notificare urgentă. Aceste rapoarte continuă până la
eradicarea bolii respective sau până când situaţia este suficient de stabilă,
astfel încât raportul lunar să satisfacă obligaţiile României către OIE.

3. rapoarte lunare referitoare la prezenţa, absenţa sau evoluţia

bolilor cuprinse în lista A a OIE şi aspecte de importanţă epidemiologică
pentru alte ţări membre, cu referire la bolile care nu sunt incluse în lista A
a OIE.

4. raportul anual referitor la toate bolile cuprinse în listele A şi B ale

OIE şi la orice altă boală considerată a fi de importanţă social-economică
sau de interes veterinar major, în cursul anului de referinţă.
 ORGANIZAŢII ŞI ORGANISME INTERNAŢIONALE , CARE AU
O COMPONENTĂ VETERINARĂ

1. OGANIZAŢIA MONDIALĂ A SĂNĂTĂŢII - OMS (WHO)

În anul 1946 la New York, sub egida Organizaţiei Naţiunilor Unite a

fost organizată o conferinţă internaţională cu scopul de a înfiinţa o
organizaţie sanitară mondială unică.
Înaintea celui de-al doilea război mondial, funcţionau două
organizaţii internaţionale sanitare - Oficiul Internaţional de Igienă Publică
(1907 cu sediul la Paris) şi Organizaţia de Igienă a Ligii Naţiunilor Unite
cu seciul la Geneva.
În anul 1948, la Geneva s-a înfiinţat Oraganizaţia Mondială a
Sănătăţii, în cadrul căreia s-a creeat şi o secţie de "Igienă Publică
Veterinară", care abordează în principal:
- prevenirea şi combaterea zoonozelor;
- igiena alimentelor de origine animală şi în special prevenirea
infecţiilor şi intoxicaţiilor alimentare la om;
- prevenirea şi combaterea poluării mediului ambiant prin surse
animale;
- aprofundarea cunoştinţelor asupra bolilor oamenilor prin folosirea
cuceririlor acumulate de ştiinţele medicale veterinare.
Organizaţia lucrează prin grupuri ştiinţifice care prezintă rapoarte
tehnice şi prin reuniuni ale OMS - în care sunt prezentate aceste rapoarte.
Organizaţia întocmeşte, pe baza datelor statistice, rapoarte
trimestriale şi anuale ale stării de sănătate în lume.
Pentru probleme importante, organizaţia are stabilite colaborări cu
centre ştiinţifice din diferite ţări. Un asemena centru cu importanţă pentru
medicina veterinară este şi Centrul pentru informare şi cercetare a Rabiei,
cu sediul în Germania.
 2. ORGANIZAŢIA NATIUNILOR UNITE PENTRU AGRICULTURĂ ŞI
ALIMENTAŢIE -FAO

În anul 1946 la Quebec, Canada, a avut loc o conferinţă

internaţională cu participarea a 43 state, în urma căreia a luat fiinţă FAO,
cu sediul la Roma, înlocuind fostul Institut Internaţional de Agricultură
creat în 1915 la Roma.

Organizat sub egida naţiunilor unite , FAO deserveşte atît ţările

dezvoltate cît şi cele în curs de dezvoltare, într-un efort conjugat de a
învinge foamea. FAO acţionează ca un forum neutru, în care toate
naţiunile negociază acorduri şi le supun dezbaterii politice. FAO este, de
asemenea, o sursă de cunoştiinţe şi informaţii. FAO ajuta ţările în curs de
dezvoltare şi ţările în tranziţie pentru a-şi moderniza şi îmbunătăţi
agricultura, silvicultura şi pescuitul. Încă de la înfiinţare, FAO şi-a focusat
atenţia pe dezvoltarea zonelor rurale ale planetei, avînd în vedere că
peste 70 % din populaţia globului trăieşte în sărăcie. În ultimii ani
analizează impactul urbanizării asupra agriculturii şi alimentaţiei, dar şi
probleme ce privesc sănătatea animalelor, cum ar fi gripa aviară.

Activitatea FAO cuprinde patru domenii principale:

- Punerea informaţiilor la îndemâna celor interesaţi. FAO serveşte ca

o reţea de cunoaştere. Organismul foloseşte experienţa specialiştilor
proprii - agronomi, silvicultori, pescari, nutriţionişti, economişti, statisticieni
şi alţi profesionişti - pentru a colecta, analiza şi disemina datele, acolo
unde sunt necesare. FAO publică, de asemenea, sute de buletine
informative, rapoarte şi cărţi, reviste, crează numeroase CD-ROM-uri şi
zeci de foruri electronice.

- Schimbul de experienţă politică. FAO foloseşte experienţa ţărilor

membre în elaborarea politicilor agricole, sprijinind planificarea,
elaborarea legislaţiei şi crearea efectivă a strategiilor naţionale de
dezvoltare rurală.

- Furnizează un loc de întâlnire pentru naţiuni. În orice zi, zeci de factori

de decizie politică şi de experţi din întreaga lume, convoacă la sediul FAO
sau în diverse birouri, întîlniri în vederea realizării de acorduri cu privire la
principalele probleme legate de alimentaţie şi agricultură.

- Introducerea cunoştinţelor din domeniu, în practică. Multitudinea de

cunoştinţele din toate domeniile, au condus la dezvoltarea a mii de
proiecte în întreaga lume. FAO mobilizează şi gestionează milioane de
dolari furnizate de ţările industrializate, bănci de dezvoltare şi alte surse
pentru a se asigura că proiectele lor ating obiectivele. FAO oferă know-
how şi în câteva cazuri, este o sursă de fonduri limitate. În situaţii de criză,
lucrează alături de Programul Alimentar Mondial şi alte agenţii umanitare
pentru a proteja zonele rurale şi pentru a ajuta oamenii să-şi
reconstruiască viaţa.

Organizaţia are şi un program veterinar, în cadrul căruia

funcţionează Comisia europeană de luptă contra febrei aftoase. Această
comisie are o importanţă deosebită pentru armonizarea acţiunilor
desfăşurate de statele europene în lupta contra febrei aftoase.
Un rol important în realizarea programului veterinar al FAO îl are
cooperarea cu OIE, stabilită prin înţelegerea adoptată la 12 XI 1952 de
FAO şi la 4 V 1953 de OIE.

ORGANIZAŢIA MONDIALĂ A COMERŢULUI

OMC – se ocupă de normele de comerţ între naţiuni la un nivel global.

Este o organizatie pentru liber schimb comercial, un forum pentru guverne
de a negocia acorduri comerciale, un loc pentru ei de a soluţiona litigiile
comerciale, în cadrul căruia operează un sistem de reguli comerciale.

OMC a fost născut din negocieri, iar OMC este rezultatul unor
negocieri. În cazul în care ţările s-au confruntat cu bariere comerciale,
negocierile le-au ajutat să liberalizeze comerţul. Dar chiar în cadrul OMC,
în unele situaţii, normele sale sprijină menţinerea barierelor comerciale -
de exemplu pentru a proteja consumatorii sau pentru a preveni
răspândirea bolilor. Obiectivul principal al OMC este de a ajuta
producătorii de bunuri şi servicii, exportatorii, importatorii şi conduita lor în
afaceri, permiţând în acelaşi timp guvernelor să-şi îndeplinescă
obiectivele sociale şi de mediu. Aceasta înseamnă, de asemenea, să se
asigure că persoanele fizice, companiile şi guvernele ştiu ce reguli de
comerţ sunt în întreaga lume, şi de a le da încredere, că nu vor fi schimbări
bruşte de politică. Cu alte cuvinte, normele trebuie să fie "transparente" şi
previzibile. Relaţiile comerciale implică adesea conflicte de interese şi au
nevoie de interpretare. Cel mai armonios mod de a soluţiona aceste
diferenţe este cel neutru, prin intermediul unor proceduri bazate pe un
fundament juridic convenit. Asta este scopul din spatele procesului de
soluţionare a litigiilor incluse în acordurile OMC.
 OMC şi-a început viaţa la 1 ianuarie 1995, însă sistemul de
tranzactionare este de o jumatate de secol mai vechi. Din 1948, Acordul
General pentru Tarife şi Comerţ (GATT) a prevăzut normele de sistem.
Pe parcursul anilor, OMC a evoluat din GATT, prin mai multe runde de
negocieri. Ultima runda GATT şi cea mai mare, a fost Runda Uruguay,
care a durat din 1986 până în 1994 şi a condus la crearea OMC.

STRUCTURA O.M.C.

Conferinta ministeriala
( la fiecare 2 ani )

Reglementarea CONSILIUL GENERAL Politici

diferendelor comerciale

Comitetul comertului
si dezvoltarii
Consiliul Consiliul Consiliul TRIPS
Comitetul balantei serviciilor marfurilor ( proprietatii intelecutale )
de plati

Comitetul bugetului Comitetul Comitetul obstacole

agriculturii sanitare si fitosanitare

Alte comitete instituite pentru gestionarea altor intelegeri (acorduri)

La nivel internaţional se naşte, prin voinţa ţărilor membre GATT,

care au semnat actul final al Rundei Uruguay, o instituţie permanentă -
WTO- cu un secretariat propriu (Geneva), alcătuit din 625 persoane şi 152
de ţări membre, care preia nu numai problemele legate de comerţul cu
mărfuri şi care are un caracter complet multilateral şi dispune de un sistem
de soluţionare a diferendelor unic şi puternic. Romania este ţară membră
de la înfiinţare,1994, şi a ratificat toate acordurile şi convenţiile elaborate
pe parcursul anilor.
Tot în anul 1994, în cadrul Actului final al Rundei Uruguay s-a
semnat şi Acordul privind aplicarea măsurilor sanitare şi fitosanitare, pe
care îl redau în rezumat mai jos,
 ACORDUL PRIVIND APLICAREA MĂSURILOR SANITARE ŞI
FITOSANITARE

„Dorind să înbunătăţească sănătatea oamenilor şi animalelor şi

situaţia fitosanitară la toţi membrii;
- Dorind crearea unui cadru multilateral de reguli şi discipline care
să conducă la adoptarea, dezvoltrea şi aplicarea de măsuri sanitare şi
fitosanitare în vederea reducerii la minim a efectelor lor negative asupra
comerţului;
- Recunoscând contribuţia importantă pe care standardele,
directivele şi recomandările internaţionale o pot avea, pentru a nu se aplica
măsuri de o manieră ce ar constitui, fie un mijloc de discriminare arbitrară
sau nejustificată între membrii, unde există aceleaşi condiţii, fie o restricţie
deghizată în comerţul internaţional;
- Dorind să favorizeze utilizarea de măsuri sanitare si fitosanitare
armonizate între membrii, pe baza standardelor, directivelor si
recomnadărilor internaţionale elaborate de organizaţii internaţionale
competente, incluzând Comisia Codex Alimentarius, Oficiul Internaţional de
Epizootii şi organizaţiile internaţionale şi regionale competente operând în
cadrul Convenţiei internaţionale pentru protecţia plantelor, fără a cere
membrilor să-şi modifice nivelul de protecţie a sănătăţii şi vieţii oamenilor,
animalelor sau al protecţiei plantelor pe care aceştia îl considera adecvat;
- Membrii au convenit să adopte în cadrul Actului final al Rundei
Uruguay - Acordul privind aplicarea măsurilor sanitare şi fitosanitare.
Acordul se aplică tuturor măsurilor sanitare şi fitosanitare care pot
afecta direct sau indirect comerţul internaţional. Aceste măsuri vor fi
elaborate şi aplicate în conformitate cu prevederile prezentului Acord .
La art. 4 - este prevăzut: nici o prevedere a prezentului Acord nu va
afecta drepturile pe care Membrii le au în baza Acordului privind
obstacolele tehnice în calea comerţului, referitoare la măsuri care nu sunt
guvernate de prezentul Acord.
În acordul privind aplicarea măsurilor sanitare şi fitosanitare sunt
stabilite, pentru Membrii, drepturi şi obligaţii fundamentale, echivalenţa,
evaluarea riscului şi stabilirea nivelului adecvat al protecţiei sanitare sau
fitosanitare, adaptarea la condiţii regionale, inclusiv zone în care nu se
manifestă transparenţa, proceduri de control, inspecţie şi aprobare,
asistenţa tehnică, tratamentul special şi diferenţiat, consultări şi
reglementarea diferendelor, administrare, aplicare şi dispoziţii finale în 46
articole.
Acordul are stabilite definiţiile, prezentate în anexa A, iar în anexele
B şi C sunt detaliate probleme legate de transparenţa reglementărilor
sanitare şi fitosanitare ( B ) şi proceduri de control, inspecţie şi aprobare (
C ).
 România, ca ţară membră a OMC, are reprezentanţi legali în toate
structurile organizatorice şi în domeniul veterinar, participă începând cu
anul 1995 la toate întâlnirile organizate de Comitetul pentru măsuri
sanitare şi fitosanitare.”
 Comisia Europeana

În anul 1951, prin tratatul de la Roma, şase ţări europene(Franta,

Italia, Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg) şi-au propus să creeze o
piaţă unică care să realizeze libera circulaţie a bunurilor, a persoanelor, a
serviciilor şi valorilor.
În anul 1993, la 1 noiembrie, a intrat în vigoare Tratatul de la
Maastrich, care desăvîrşeşte piaţa unică. Tratatul permite punerea în
aplicare a politicii şi acţiunilor comune care să acompanieze integrarea
economică în extinderea competenţelor comunitare-mediu, reţele
transeuropene, politica consumatorilor, educaţia, cultura, formarea
profesională, în completarea şi modificarea listei procedurilor legislative şi
în vederea prevederii transferului la Uniunea Europeană, a negocierilor
actuale de la nivel interguvernamental.

Notificarea bolilor transmisibile ale animalelor la Comisia

Europeană

1. România notifica direct serviciilor sanitare veterinare şi

fitosanitare ale Comisiei Europene, din cadrul direcţiilor generale
XXIV şi VI (DG pentru Agicultură şi Alimentaţie şi DG SANCO), cel
puţin în prima zi lucrătoare a fiecărei săptămâni, focarele secundare
ale oricărei boli, confirmate pe teritoriul său.
2. Notificarea va acoperi perioada săptămânii care se
încheie la ora 24.00 a zilei de duminică, anterioară modificării.
3. Neprimirea nici unei informaţii de către serviciile sanitare
veterinare şi fitosanitare ale Comisiei Europene , din cadrul
direcţiilor generale XXIV şi VI este considerată ca însemnând că nici
un focar secundar nu a apărut în cursul perioadei la care se face
referire la pct.2.
4. Notificările se comunică prin telex.
5. Notificarea la serviciile sanitare veterinare şi fitosanitare
ale Comisiei Europene din cadrul direcţiilor generale XXIV şi VI, şi
la administraţiile veterinare centrale ale statelor membre ale Uniunii
Europene a bolilor transmisibile ale animalelor, menţionate se face
conform sistemului codificat ADNS (Animal Disease Notification
System – Sistemul de notificare a bolilor la animale.)
6. Baza sistemului codificat ADNS o constituie codificarea
bolilor, codificarea ţării care face notificarea şi codificarea judeţului
şi a circumscripţiilor sanitare veterinare zonale existente într-un
judeţ, notificarea internă fiind de asemenea codificată.
Contibuţia Politicii Agricole Comune- PAC- în domeniul vererinar

Asigurarea siguranţei alimentelor şi a unor standarde ridicate de

sănătate şi bunăstare a animalelor nu este doar o chestiune de legislaţie.
PAC le oferă agricultorilor stimulente pentru a-şi îmbunătăţi eficienţa în
aceste domenii. Respectarea standardelor în domeniu prin aplicarea
principiilor de eco-condiţionalitate vine în avantajul societăţii ca întreg,
însă poate atrage cheltuieli considerabile pentru agricultori, astfel încât
acestora li se oferă, în cadrul politicii de dezvoltare rurală, un sprijin
financiar care să îi ajute să aducă îmbunătăţirile necesare.

Îmbunătăţirea calităţii produselor alimentare a fost întotdeauna unul

dintre obiectivele PAC, începând cu introducerea etichetei de calitate
pentru vinuri în anii '80 şi continuând cu extinderea ulterioară a acesteia
în sectorul uleiului de măsline, al fructelor şi al legumelor. Aceste eforturi
se află în prezent în centrul politicii agricole. În toate sectoarele PAC se
depun eforturi pentru îmbunătăţirea calităţii produselor alimentare. Iată
câteva exemple:

• sisteme de identificare a bovinelor şi norme de etichetare a cărnii de

vită, destinate să permită urmărirea întregului traseu al cărnii din
magazin şi până la ferma de origine;
• stimulente financiare acordate în cadrul politicii de dezvoltare rurală
pentru ca agricultorii să îmbunătăţească nivelul de calitate a
produselor;
• măsuri specifice de încurajare a conversiei către agricultura
ecologică.

În continuare voi prezenta cîteva din realizările ultimilor ani, în cîteva

domenii cheie a PAC, şi anume:

1. SIGURANŢA ALIMENTELOR

UE doreşte să se asigure că toţi cetăţenii săi consumă alimente cu

standarde ridicate de calitate. Politica privind siguranţa alimentelor a
suferit a amplă reformă, ca răspuns la o serie de crize precum cea legată
de ESB (encefalopatia spongiformă bovină) şi furajele contaminate cu
dioxină. Obiectivul acestei reforme era de a garanta că legislaţia UE
privind siguranţa alimentelor este cât mai completă posibil, iar
consumatorii beneficiază de cât mai multe informaţii despre riscurile
potenţiale şi măsurile pe care trebuie să le ia pentru minimizarea lor.
Siguranţa alimentelor începe de la fermă. Normele UE se aplică „de la
fermă la furculiţă”, indiferent dacă alimentele sunt produse în UE sau sunt
importate din altă parte a lumii.

Strategia UE privind siguranţa alimentelor are la bază patru

elemente importante:

• norme privind siguranţa alimentelor şi a furajelor pentru animale

• consultanţă ştiinţifică independentă şi accesibilă publicului
• măsuri de aplicare a normelor şi de control al proceselor
• recunoaşterea dreptului consumatorului de a alege pe baza unor
informaţii complete privind originea şi conţinutul alimentului.

UE protejează în diverse moduri calitatea alimentelor, de exemplu prin

măsuri de sporire a siguranţei şi igienei alimentelor, prin norme clare de
etichetare, prin reglementări privind sănătatea animalelor şi plantelor şi
bunăstarea animalelor, prin controlul reziduurilor de pesticide şi al
aditivilor din alimente, precum şi prin furnizarea de informaţii privind
calităţile nutritive ale alimentelor. Metoda folosită de UE include sisteme
stricte de supraveghere şi control, asigurând în acelaşi timp funcţionarea
eficientă a pieţei unice europene.

2. SĂNĂTATEA ŞI BUNĂSTAREA ANIMALELOR

Dacă se doreşte ca alimentele să fie sănătoase, trebuie ca

animalele de la care provin să fie sănătoase. Menţinerea sănătăţii
animalelor printr-o bună practică veterinară şi împiedicarea apariţiei unor
epidemii de boli contagioase precum febra aftoasă, pesta porcină sau
gripa aviară reprezintă o prioritate pentru UE. Dar dacă izbucneşte totuşi
o epidemie, aceasta este atent monitorizată şi se iau măsuri pentru a
împiedica răspândirea sa. Toate animalele şi produsele de origine
animală trebuie să îndeplinească cerinţe sanitare stricte înainte de a
putea fi importate sau comercializate în UE.

Legislaţia comunitară privind bunăstarea animalelor se bazează pe

principiul că animalele nu trebuie să sufere inutil, principiu care se reflectă
în norme clare privind condiţiile de creştere a găinilor, porcilor şi viţeilor,
precum şi condiţiile în care animalele de fermă pot fi transportate şi
sacrificate. Aceste norme sunt actualizate periodic în lumina noilor date
ştiinţifice şi sunt printre cele mai severe din lume. Cercetările arată că
animalele de fermă sunt mai sănătoase şi produc alimente de o calitate
mai bună dacă sunt bine tratate.
3. PRODUSELE SPECIALE

Natura şi calitatea excepţională a unor produse sunt conferite atât

de locul în care au fost produse, cât şi de metodele de producţie folosite.
Consumatorii şi comercianţii de produse alimentare sunt tot mai interesaţi
de originea geografică a alimentelor şi de o serie de alte caracteristici.

Sigla Specialitate Tradiţională Garantată (STG) se foloseşte pentru

produse cu proprietăţi distincte şi care fie conţin ingrediente tradiţionale,
fie sunt obţinute prin metode tradiţionale. Protejarea acestor indicaţii
referitoare la calitate prezintă avantaje deoarece:

• oferă consumatorilor o garanţie privind originea şi metodele de

producţie;
• transmit mesaje comerciale eficiente cu privire la produsele cu
valoare adăugată mare;
• sprijină societăţile din zonele rurale care obţin produse de calitate
prin protejarea etichetei împotriva imitaţiilor frauduloase.

Până în primăvara anului 2007, UE înregistrase aproape 750 de

indicaţii geografice, denumiri de origine şi specialităţi tradiţionale
garantate. În plus, pe piaţa UE sunt protejate circa 2 000 de indicaţii
geografice pentru vinuri şi băuturi spirtoase originare din UE sau din ţări
terţe.

4. AGRICULTURA ECOLOGICĂ

Agricultura ecologică este o metodă de producţie care conservă

structura şi fertilitatea solului, promovează un standard ridicat de
bunăstare a animalelor şi evită utilizarea produselor autorizate în
agricultura convenţională, precum pesticidele sintetice, erbicidele,
îngrăşămintele chimice sau stimulatorii de creştere, cum sunt
antibioticele, sau organismele modificate genetic. Agricultorii recurg la
tehnici care contribuie la menţinerea ecosistemelor şi la reducerea
poluării. În prelucrarea ecologică a produselor alimentare se poate folosi
numai un număr limitat de aditivi şi auxiliari tehnologici.

Normele UE garantează autenticitatea produselor agricole ecologice

indiferent de locul în care sunt produse şi asigură etichetarea exactă a
acestora. Prin lege, utilizarea cuvântului „ecologic” şi a echivalentelor sale
în orice altă limbă pentru clasificarea produselor alimentare este rezervată
exclusiv produselor agricole ecologice. Această utilizare exclusivă
reprezintă pentru consumatori o garanţie cu privire la calitatea şi
fiabilitatea produselor ecologice pe care le cumpără.
 Agricultura ecologică din UE este unul dintre cele mai dinamice
sectoare, reprezentând, în anul 2004, o suprafaţă de aproximativ 5,8
milioane de hectare (adică 3,5% din suprafaţa agricolă totală) aparţinând
unui număr de 150 000 de exploataţii.

Sigla ecologică a UE a fost pusă la dispoziţia agricultorilor şi

producătorilor de produse alimentare ecologice pentru a fi utilizată în mod
voluntar, iar semnificaţia ei este că:

• cel puţin 95% din ingredientele produsului au fost obţinute prin

metode ecologice;
• produsul respectă normele sistemului oficial de control;
• produsul poartă numele producătorului, al prelucrătorului sau al
vânzătorului, precum şi denumirea sau codul organismului de
control.
 (continuare Comisia Europeana)
TRACES: Sistemul de control al comerțului

În fiecare an, cantități vaste de animale, produse alimentare și

subproduse, sunt tranzacționate în Uniunea Europeana. TRACES este
instrumentul de gestionare online multilingv al Comisiei Europene pentru
toate cerințele sanitare privind comerțul intracomunitar și importul intra-
UE de animale, material seminal, embrioni, alimente, furaje și plante.
Obiectivul său principal este digitalizarea întregului proces de certificare
și a procedurilor conexe.
Aproximativ 30 000 de utilizatori din peste 80 de țări din întreaga
lume, sunt interconectați prin TRACES, centralizând toate datele,
simplificând și accelerând procesul de tranzacționare. TRACES
facilitează schimbul de informații între toate părțile comerciale implicate și
autoritățile de control și grăbește procedurile administrative.
Posibilitatea de a urmări înapoi și înainte toate mișcările animalelor,
materialului seminal și embrionilor, alimentelor, furajelor și plantelor
contribuie la reducerea impactului focarelor de boală și aduce un răspuns
rapid la orice alertă sanitară, pentru o mai bună protecție a
consumatorilor, a animalelor și plantelor.
Rețeaua promovează o mai bună cooperare între autoritățile
competente, dar și între comercianții înșiși și autoritățile competente.
Atunci când se ia o decizie, părțile implicate au acces la documentele
oficiale și primesc notificări de alertă în cazul unei probleme cu lotul
transportat. TRACES permite detectarea rapidă a certificatelor false și,
prin urmare, contribuie la creșterea încrederii față de partenerii săi.
Toate certificatele de export, armonizate de către UE sunt
disponibile în ultima versiune actualizată și traduse în toate limbile oficiale
ale UE. Utilizatorii pot avea acces la toate informațiile, dar numai dacă
sunt părți interesate. Instrumentul statistic permite o reacție rapidă în
cazul problemelor detectate. TRACES este disponibil în 35 de limbi, 24
de ore pe zi, 7 zile pe săptămână, gratuit, prevenind erorile în ceea ce
privește introducerea datelor.
TRACES este un instrument eficient pentru a asigura:
-trasabilitatea (acţiuni de monitorizare, atât în UE, cât și în țări din afara
UE),
-schimbul de informații (care le permite partenerilor comerciali și
autorităților competente să obțină cu ușurință informații cu privire la
mișcarea loturilor lor și să accelereze procedurile administrative)
-gestionarea riscurilor (prin reacții rapide la amenințările pentru
sănătate, urmărind permanent mișcările loturilor și facilitând gestionarea
riscurilor pentru loturile respinse).
În concluzie, Sistemul TRACES își propune să consolideze
cooperarea cu partenerii UE, să faciliteze comerțul, să accelereze
procedurile administrative și să îmbunătățească gestionarea riscurilor
pentru amenințările la adresa sănătății, combatând în același timp frauda
și îmbunătățind siguranța lanțului alimentar, sănătatea animalelor și
sănătatea plantelor.

2.Notificarea alertelor alimentare în cadrul Comisiei Europene

SRAAF – Sistemul de gestionare a Alertelor privind siguranța

alimentelor și furajelor

UE are unul dintre cele mai înalte standarde de siguranță alimentară

din lume - în mare parte datorită legislației UE din domeniu, care asigură
că alimentele sunt sigure pentru consumatori, dar și datorită unui
instrument cheie ce asigură fluxul de informații și permite reacția rapidă
atunci când sunt detectate riscuri pentru sănătatea publică în lanțul
alimentar -SRAFF - Sistemul de alertă rapidă pentru alimente și furaje.
Creat în 1979, RASFF permite distribuirea informațiilor în mod eficient
între membrii săi (autoritățile naționale de siguranță alimentară ai statelor
membre UE, Comisia Europeană, EFSA, Norvegia, Liechtenstein, Islanda
și Elveția) și oferă un serviciu permanent pentru a se asigura că notificările
sunt transmise. Datorită RASFF, multe riscuri privind siguranța
alimentelor au fost evitate înainte ca acestea să fi putut dăuna
consumatorilor europeni. De multe ori, informațiile vitale schimbate prin
RASFF pot duce la rechemarea produselor de pe piață.
 Comisia Codex Alimentarius

A XI-a Sesiune a Conferinţei FAO în 1961 şi a-XVI-a Adunare a

OMS în 1963, au elaborat rezoluţii pentru înființarea Comisiei Codex
Alimentarius.

Reprezentare. Comisia este un organism internaţional. De la

formarea acestuia, s-au ţinut 22 de sesiuni, cu preşedinti din Canada,
Franţa, Germania, Ungaria, Indonezia, Mexic, Danemarca, Elveţia,
Tailanda, Anglia şi Statele Unite. Vicepreşedinţii au fost din Australia,
Canada, Costa Rica, Danemarca, Franţa, Ghana, Ungaria, Indonezia,
Irak, Kenia, Mexic, Norvegia, Belgia, Noua Zeelandă, Nigeria, Polonia,
Senegal, Sudan, Elveţia, Tailanda, Anglia şi Statele Unite.
Reprezentanţii regionali ai Comisiei au fost din Argentina, Australia,
Brazilia, Camerun, Canada, Cuba, fosta Cehoslovacie, Franţa, Germania,
Ghana, India, Kenia, Corea, Malaezia, Belgia, Noua Zeelandă, Polonia,
Senegal, Tailanda, Tunisia, Anglia, Statele Unite şi fosta URSS.
Comisia se întruneşte odată la 2 ani alternativ la sediul FAO din
Roma şi la sediul WHO la Geneva. La sesiunile plenare participă în jur de
500 de reprezentanti. Reprezentarea la sesiuni este după ţară. Delegaţiile
naţionale sunt conduse de oficiali numiţi de guvernele acestora.
Delegaţiile pot să includă reprezentanţi ai industriei, ai organizaţiilor de
consumatori şi ai instituţiilor academice.Ţările care încă nu sunt membre
ale Comisiei asistă întotdeauna ca observatori.
Participă de asemenea, un număr de organizaţi internationale
guvernamentale ca observatori. Deşi sunt observatori, tradiţia Comisiei
Codex Alimentarius permite acestor organizaţii să-şi prezinte punctul de
vedere la fiecare etapă cu excepţia deciziei finale, care este prerogativul
exclusiv al guvernelor membre.

Statutul Comisiei Codex Alimentarius

Articolul1

Comisia Codex Alimentarius va fi responsabilă cu înaintarea

propunerilor şi va fi consultată de către directorii generali ai Organizaţiei
pentru Agricultură si Alimentatie (FAO) şi de către Organizaţia Mondială
a Sănătăţii (WHO) în chestiuni referitoare la aplicarea Programului comun
FAO/WHO pentru Standarde Alimentare, ale cărui scopuri sunt:
a)protejarea sănătăţii consumatorilor şi asigurarea protecţiei corecte în
comerţul cu alimente
 b)promovarea coordonării întregii activităţii de standardizare în domeniul
alimentelor întrprinsă de organizatii guvernamentale şi non-
guvernamentale
c)amendarea standardelor publicate, după o supraveghere
corespunzătoare în lumina progreselor făcute.

Operaţiunile Comisiei

Un "Format pentru Standarde Codex uzuale şi conţinutul acestora"

este furnizat de către Principiile Generale ale Codex Alimentarius. Acesta
include urmatoarele categorii de informaţii:
1. Scop- inclusiv numele standardului
2. Descriere, compoziţie, şi factori de calitate esenţiali-definind
standardul minim al alimentului
3. Aditivi alimentari-pot fi folosiţi doar cei autorizaţi de FAO şi WHO
4. Contaminanţi
5. Igienă, greutăţi şi măsurători
6. Etichetare - în concordanţă cu Standardul General Codex pentru
alimentele etichetate şi preambalate
7. Metode de analiză şi eşantionare
În plus faţă de standardele uzuale, Codex Alimentarius include
standarde generale, care se aplică în toate ţările pentru toate alimentele
şi nu sunt specifice pentru un anumit produs. În general există
standarde şi recomandări pentru:
- etichetarea alimentelor
- aditivi alimentari
- contaminanţi
- metode de analiză şi eşantionare
- igienă alimentară
- nutriţie şi alimente pentru diete speciale
- sisteme de certificare şi inspectare a importului şi exportului de
alimente
- reziduuri de medicamente veterinare în alimente
- reziduuri de pesticide în alimente
Revizuirea standardelor Codex. Comisia şi organismele subsidiare
ale acesteia sunt decise să revizuiască standardele Codex şi textele dacă
este necesar, pentru a se asigura că acestea sunt compatibile şi reflectă
cunoştiinţele ştiinţifice actuale. Fiecare membru al Comisiei este
responsabil cu identificarea şi prezentarea către comitetul respectiv a
oricărei informaţii relevante ştiinţifice sau de alt fel ce poate determina
revizuirea standardelor Codex existente sau a textelor în legătură cu
acestea. Procedura de revizuire o urmează pe cea folosită la pregătirea
standardelor(subliniată la începutul acestei secţiuni).

Structura Codex Alimentarius

- Volumul 1A-Cerinţe generale

- Volumul 1B- Cerinţe generale (igienă alimentară)
- Volumul 2A-Reziduuri de pesticide în alimente (texte generale)
- Volumul 2B -Reziduuri de pesticide în alimente (limite reziduale
maxime)
- Volumul 3 - Reziduuri de medicamente veterinare în alimente
- Volumul 4 - Alimente pentru diete speciale (inclusiv alimentele
pentru sugari şi copii)
- Volumul 5A - Fructe şi legume proaspete sau congelate
- Volumul 5B - Fructe şi legume proaspete
- Volumul 6 - Sucuri de fructe
- Volumul 7- Cereale, leguminoase şi produse derivate şi proteine
vegetale
- Volumul 8 - Grăsimi, uleiuri şi produse ce le conţin
- Volumul 9 - Peşte şi produse din pescărie
- Volumul 10- Carne şi produse din carne; supe şi bulioane
- Volumul 11 - Zaharuri, produse din cacao, ciocolată şi diverse
- Volumul 12 - Lapte şi produse din lapte
- Volumul 13 - Metode de analiză şi eşantionare
Toate volumele conţin principii generale, standarde generale,
definiţii, coduri, standarde uzuale, metode şi recomandări. Cuprinsul
fiecărui volum este bine organizat pentru uşurinţa extragerii informaţiilor.
Spre exemplu:
Volumul 1A -Cerinţe generale
1. Principii generale ale Codex Alimentarius
2. Definiţii pentru scopul Codex Alimentarius
3. Codul internaţional de etică pentru comerţul cu alimente
4. Etichetarea alimentelor
5. Aditivi alimentari-incluzând Standardul General pentru aditivi
alimentari
6. Contaminanţi în alimente-incluzând Standardul General pentru
contaminanţi şi toxine în alimente
7. Alimente iradiate
8. Sisteme pentru importul alimentelor, inspectarea exportului de
alimente şi pentru certificare.
Volumele publicate ale Codex Alimentarius sunt disponibile în
engleză, franceză şi spaniolă.
 Acceptarea Standardelor Codex de către Ţările Membre

Armonizarea standardelor alimentare este în general văzută ca o

conditie esenţială pentru protecţia sănătăţii consumatorului, cât şi permite
facilitarea cea mai bună a comerţului internaţional. Pentru acest motiv,
Acordurile Generale din Uruguay pentru Aplicarea Măsurilor Sanitare şi
Fitosanitare(SPS) şi a Barierelor Tehnice în Comerţ(TBT) încurajează
armonizarea internaţională a standardelor alimentare.
Armonizarea poate fi obţinută doar atunci când toate ţările adoptă
aceleaşi standarde. Principiile Generale ale Codex Alimentarius specifică
modurile în care ţările membre pot "accepta" standardele Codex. Formele
de acceptare variază dacă standardul este un standard pentru alimente,
un standard general sau nivele alarmante pentru pesticide, medicamente
veterinare sau aditivi alimentari. Modurile de acceptare sunt definite clar
în Principiile Generale şi sunt revizuite continuu de Comitetul Codex
pentru Principii Generale.
În timp ce interesul cresând al lumii în toate activităţile Codex indică
clar acceptarea globală a filozofiei Codex - armonizarea, protecţia
consumatorului şi facilitarea comerţului internaţional - în practică este
dificil pentru multe ţări să accepte standardele Codex ad literam. Formele
legale şi sistemele administrative diferite, sisteme politice variate şi
câteodată influenţa atitudinii naţionale şi conceptele de drepturi suverane
împiedică progresul armonizării şi întârzie acceptarea standardelor
Codex. În ciuda acestor dificultăţi, procesul armonizării capătă viteză,
datorită dorinţei internaţionale puternice pentru facilitarea comerţului.
Un număr crescând de ţări îşi aliniază standardele alimentare sau
părti din acestea (în special cele privind siguranţa) cu cele din Codex
Alimentarius. Aceasta se întâmplă în general în cazul aditivilor,
contaminanţilor şi reziduurilor.
 AUTORITATEA EUROPEANĂ PENTRU SIGURANȚĂ
ALIMENTARĂ(EFSA)

A.Competențele autorității

Autoritatea Europeană pentru Siguranța Alimentară este principalul

organism de supraveghere epidemiologică în domeniul siguranței
alimentare la nivel european, dar prin activitatea sa complexă, practic
deservește tot globul. Autoritatea a luat naștere în anul 2002, sub umbrela
Comisiei Europene, ca și organism științific, consultativ și legislativ al
acesteia, “certificatul de naștere” fiind Regulamentul 178/2002, privind
siguranța alimentelor.

Încă de la început, principala misiune a EFSA, a fost de a asigura

consultanță științifică precum și asistență tehnică și științifică pentru
legislația și politicile Comunității, în toate domeniile care au un impact
direct sau indirect asupra siguranței produselor alimentare și a hranei
pentru animale. Ea furnizează informații independente referitoare la toate
aspectele din aceste domenii și notifică riscurile.

Autoritatea colectează și analizează datele care permit

caracterizarea și monitorizarea riscurilor cu impact direct sau indirect
asupra siguranței produselor alimentare și a hranei pentru animale.
Competențele Autorității includ, de asemenea, furnizarea de:

-consultanță științifică precum și asistență tehnică și științifică

privind nutriția umană,

-consultanță științifică cu privire la probleme legate de sănătatea și

bunăstarea animalelor și sănătatea plantelor,

-consultanță științifică privind organismele modificate genetic.

Autoritatea furnizează consultanță științifică care servește drept

bază științifică pentru elaborarea și adoptarea de norme comunitare în
domeniile care țin de competențele sale. Ea funcționează în strânsă
cooperare cu organismele competente din statele membre care
îndeplinesc atribuții similare.

Autoritatea, Comisia Europeana și statele membre cooperează

îndeosebi pentru identificarea riscului, monitorizarea riscului și
comunicarea riscului.

Organizarea EFSA

Comitetul științific și grupurile științifice

Comitetul științific și grupurile științifice permanente răspund de

asigurarea consultanței științifice, fiecare în propriul domeniu de
competență și au posibilitatea, atunci când este necesar, să organizeze
ședințe publice.

Grupurile științifice sunt alcătuite din experți științifici independenți.

Autoritatea, cuprinde următoarele grupuri științifice si anume:

-Grupul pentru aditivi alimentari, arome, adjuvanți tehnologici și materiale

ce intră în contact cu produsele alimentare;

-Grupul pentru aditivi și substanțe sau produse utilizate în hrana pentru

animale;

-Grupul pentru sănătatea plantelor, produse de protecție a plantelor și

reziduurile lor;

-Grupul pentru organismele modificate genetic;

-Grupul pentru produse dietetice, nutriție și alergii;

-Grupul pentru pericole biologice;

-Grupul pentru contaminanți din lanțul trofic.

 D.Functionarea EFSA

1.Consultanța științifică

EFSA furnizează consultanță științifică:

-la solicitarea Comisiei Europene, cu privire la orice aspect care ține de

competența sa și în toate cazurile în care legislația comunitară prevede
consultarea Autorității;

-sau din proprie inițiativă, pentru chestiunile care țin de competența sa.

De asemenea, Parlamentul European sau un stat membru pot

solicita Autorității să furnizeze consultanță științifică referitoare la aspecte
care țin de competența sa.

2.Colectarea datelor

Autoritatea colectează și analizează date științifice relevante în

domeniile siguranței alimentare. Aceasta implică, în special, colectarea de
date referitoare la:

-consumul de produse alimentare și expunerea indivizilor la riscurile

legate de consumul de produse alimentare;

-incidența și prevalența riscului biologic;

-contaminanții din produse alimentare și din din hrana pentru animale;

-reziduurile.
Statele membre, la rândul lor colectează și analizează datele pe
care le obțin în domeniile menționate mai sus, din teritoriile proprii, și le
transmit Autorității. Autoritatea, la rândul ei, analizează aceste informații
și le transmite statelor membre.
 3.Identificarea apariției riscurilor

Autoritatea stabilește proceduri de monitorizare pentru identificarea

noilor riscuri în domeniul alimentar. În cazul în care Autoritatea are
informații despre apariția unui risc grav, ea solicită informații suplimentare
de la statele membre și de la Comisia Europeană, iar statele membre și
Comisia Europeană, răspund de urgență cu orice informație relevantă pe
care o dețin. Autoritatea utilizează toate informațiile pe care le primește
de la statele membre, pentru identificarea unui nou risc pentru al putea
clasifica.

E.Sistemul rapid de alertă

În vederea monitorizării riscurilor, pe care le prezintă produsele

alimentare pentru nutriție și sănătate, Autoritatea primește notificări de la
statele membre, printr-un sistem rapid de alertă(Sistemul Rapid de alertă
pentru alimente și furaje-SRAAF). EFSA analizează conținutul acestor
notificari, și informează mai departe Comisia Europeană și statele
membre, despre potențialul risc.

În acest sens, EFSA a realizat o rețea europeană care funcționează

interconectat, pentru notificarea riscurilor alimentare între statele
membre. De asemenea, EFSA ia măsuri pentru ca publicul și părțile
interesate să primească rapid informații sigure și ușor accesibile, care să
prevină riscurile(prin însăși comunicarea riscurilor).

Sistemul Rapid de Alertă, creat în 1979 sub umbrela Comisiei

Europene, a fost gândit ca un sistem de alertă pentru notificarea unui risc
direct sau indirect asupra sănătății umane, si implică statele membre,
Comisia Europeana și EFSA si este constituit sub forma unei rețele, a
cărei administrare e asigurată de Comisia Europeană.

În cazul în care un membru al rețelei deține o informație legată de

existența unui risc grav, direct sau indirect, asupra sănătății umane, legat
de produsele alimentare sau de hrana pentru animale, această informație
se notifică de îndată Comisiei Europene prin Sistemul Rapid de Alertă
pentru Alimente si Furaje(SRAAF). Comisia, la randul ei, transmite de
îndată această informație membrilor rețelei(statele membre).

La randul lor, statele membre notifică de îndată Comisiei, prin

Sistemul rapid de alertă:

-măsurile pe care le-au adoptat pentru a restricționa introducerea pe

piață, sau a determina retragerea de pe piață, sau
returnarea produselor alimentare sau a hranei pentru animale, în
scopul protejării sănătății umane;

-de asemenea, se notifica orice respingere, legată de un risc direct sau

indirect, asupra sănătății umane, a unui lot sau transport de produse
alimentare, de către o autoritate competentă, la un punct de control la
frontieră din cadrul Uniunii Europene.

Notificarea este însoțită de o explicație detaliată a motivelor pentru

acțiunea întreprinsă de autoritățile din statul membru, în care a fost emisă
notificarea. La randul ei, Comisia Europeană, transmite de îndată
membrilor rețelei, notificarea și informațiile suplimentare primite.

În situația în care un lot sau un transport, sunt respinse de o

autoritate competentă la un punct de control la frontieră din cadrul Uniunii
Europene, Comisia transmite o notificare tuturor punctelor de control la
frontieră din Uniunea Europeană, precum și țării terțe de origine.
 DEONTOLOGIA MEDICALĂ
VETERINARĂ

NOŢIUNEA DE DEONTOLOGIE

Deontologia reprezintă teoria îndatoririlor, a obligaţiilor conştien-

tizate, interiorizate în temeiul cărora omul are a se manifesta.
Etimologic, cuvântul deontologie este foarte apropiat celor de etică
şi. morală. Deontologia poate fi astăzi considerată ca diviziune ştiinţifică
a eticii — care studiază drepturile, îndatoririle — şi a uzanţelor de acţiune
într-un domeniu al vieţii sociale utile, impunându-se odată cu societatea
modernă.
Deontologia s-a dezvoltat în societatea modernă în special ca
rezultat al necesităţii de a reglementa conduita profesională cu respec-
tarea unor exigenţe morale.
Dicţionarul limbii române moderne defineşte deontologia ca disci-
plina care se ocupă de datoriile care trebuie îndeplinite; totalitatea
regulilor şi a uzanţelor care reglementează relaţiile dintre medici în ceea
ce priveşte clientela lor. Cuvântul deontologie desemnează reguli, datorii,
obligaţii, ceea ce trebuie făcut. Astăzi, noţiunea de morală are două
accepţiuni: un sens larg, care este analizat şi prezentat filozofic, şi un sens
restrâns, care se referă numai la ceea ce este pozitiv, ceea ce este moral
şi pe care normele profesionale le înmănunchează în cadrul unor coduri
deontologice profesionale.
Un loc deosebit de important în cadrul deontologiei îl ocupă datoria,
cu referire' în acest cadru la individ. Categorie complexă şi dinamică,
pentru a răspunde unor cerinţe obiective, solicită existenţa normei sociale,
respectul şi recunoaşterea acesteia. Se rezolvă o problemă controversată
în decursul istoriei între noţiunile de „trebuie" şi „este" sau a marginalizării
sau chiar înlăturării unor teze filozofice care au susţinut „inutilitatea
datoriei", sau care au folosit-o excesiv cu referire în special la cele etico-
religioase considerate ca porunci divine.
 Lege nr. 160 din 30/07/1998
pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de medic veterinar
Republicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 433 din 23/05/2005
(în rezumat)

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Art. 1.- (1) Profesiunea de medic veterinar este o profesie liberală şi

independentă, cu organizare autonomă reglementată. Este organizată şi
funcţionează în baza principiului autonomiei, în cadrul forului profesional
reprezentat de Colegiul Medicilor Veterinari.
(2) Asociaţia Generală a Medicilor Veterinari din România este forul
ştiinţific şi profesional neguvernamental al medicilor veterinari, care
cuprinde şi coordonează activitatea asociaţiilor, societăţilor şi ligilor de
profil membre.
(2) Prin natura liberală a profesiei, medicul veterinar cu drept de liberă
practică, în exercitarea profesiei sale, nu este funcţionar public.
Art. 4. - Profesiunea de medic veterinar are exclusivitate în următoarele
domenii de competenţă:
a) sănătatea animalelor;
b) sănătatea publică veterinară şi igiena produselor animaliere şi de
origine animală;
c) inspecţia şi controalele veterinare de frontieră;
d) supravegherea şi diagnosticul de laborator veterinar;
e) controlul igienei furajelor;
f) coordonarea identificării şi înregistrării animalelor, cu exceptia
ecvinelor
g) instruirea şi educaţia veterinară continuă;
h) testarea, înregistrarea şi autorizarea producerii şi comercializării
produselor de uz veterinar şi ale altor materii care pot influenţa starea de
sănătate a animalelor;
i) comercializarea cu amănuntul şi utilizarea produselor biologice,
antiparazitare de uz special şi medicamentelor de uz veterinar;
j) consultanţă şi audit veterinar.
Art. 5. - Medicul veterinar îşi exercită profesiunea în colaborare cu alte
profesiuni, în următoarele domenii:
a) apărarea sănătăţii publice şi protecţia consumatorului;
b) creşterea şi furajarea animalelor;
c) selecţia, ameliorarea şi reproducţia animalelor;
 d) realizarea produselor de uz veterinar şi a altor materii care
influenţează starea de sănătate a animalelor;
e) cercetări de genetică animală fundamentală şi aplicativă;
f) protecţia animalelor domestice şi a celor sălbatice;
g) industrializarea şi valorificarea produselor animaliere şi de origine
animală;
h) protecţia mediului şi controlul poluării;
i) statistica medical-veterinară;
j) comercializarea produselor de uz veterinar, cu excepţia celor
prevăzute la art. 4 lit. i);
k) controlul mişcării animalelor, al produselor animaliere şi de origine
animală;
l) cercetarea medical-veterinară;
m) nutriţia animalelor;
n) biotehnologii medical-veterinare;
o) învăţământul medical-veterinar.
Art. 6. - În exercitarea profesiunii, medicul veterinar aplică, respectă şi
este protejat de legile statului, precum şi de prevederile Statutului
medicului veterinar şi ale Codului de deontologie medical-veterinară
aprobate de Congresul Naţional al Medicilor Veterinari, cu respectarea
legii.
Art. 7. - Profesiunea de medic veterinar se exercită în cadrul
următoarelor structuri profesionale:
a) reţeaua veterinară de stat;
b) serviciile medicale veterinare particulare, autorizate legal;
c) instituţiile de învăţământ veterinar autorizate şi acreditate sau
autorizate să funcţioneze provizoriu;
d) alte instituţii publice şi private.

CAPITOLUL II
Organizarea profesiunii de medic veterinar
SECŢIUNEA 1
Colegiul Medicilor Veterinari

Art. 9. - (1) Colegiul Medicilor Veterinari are următoarele atribuţii:

a) va da avizul consultativ pentru proiectele de acte normative,
reglementările şi normele de exercitare a profesiunii în toate domeniile de
activitate specific veterinare, conform legislaţiei în vigoare;
b) elaborează Codul de deontologie medical-veterinară, Regulamentul
de organizare şi funcţionare a Colegiului Medicilor Veterinari, Statutul
medicului veterinar, ale căror prevederi sunt obligatorii în exercitarea
profesiunii de medic veterinar;
c) acordă medicilor veterinari atestatul de liberă practică;
d) aplică sancţiunile disciplinare prevăzute de regulamentul său de
organizare şi funcţionare, suspendă sau retrage atestatul de liberă
practică;
e) reprezintă profesiunea în faţa organelor guvernamentale, a altor foruri
profesionale şi ştiinţifice, a instituţiilor publice sau private;

CAPITOLUL III
Membrii Colegiului Medicilor Veterinari

Calitatea de membru al Colegiului Medicilor Veterinari este obligatorie

pentru exercitarea profesiunii de medic veterinar.
Art. 20. - (1) Membrii Colegiului Medicilor Veterinari au următoarele
drepturi:
a) în exercitarea profesiunii sunt ocrotiţi de lege;
b) să-şi exercite profesiunea medical-veterinară, în condiţiile legii;
c) să-şi desfăşoare activitatea nestingherit şi fără vreo imixtiune din
partea altor categorii profesionale;
d) să informeze Colegiul Medicilor Veterinari despre orice încălcare a
dreptului de exercitare a profesiei;
e) să asiste la şedinţele organelor de conducere a Colegiului Medicilor
Veterinari;
f) să aleagă şi să fie aleşi;
g) să participe la formele de perfecţionare profesională continuă;
h) să folosească însemnele şi titlurile profesionale sau academice.
(2) Insulta, calomnia ori ameninţarea, săvârşită împotriva medicului
veterinar în timpul exercitării profesiei şi în legătură cu aceasta, se
pedepseşte conform legii.
(3) Lovirea sau alte violenţe săvârşite împotriva medicului veterinar, în
condiţiile exercitării profesiei, se pedepsesc conform legii.
(4) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a părţii
vătămate, iar pentru faptele prevăzute la alin. (1) lit. d), şi din oficiu.
Retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură
răspunderea penală.
Art. 21. - Membrii Colegiului Medicilor Veterinari au următoarele
obligaţii:
a) să respecte legile şi celelalte acte normative în vigoare referitoare la
exercitarea profesiunii de medic veterinar şi să se supună hotărârii
organelor de conducere ale Colegiului Medicilor Veterinari;
 b) să respecte şi să aplice în orice împrejurare normele de etică şi
deontologie medical-veterinară;
Art. 22. - Calitatea de membru al Colegiului Medicilor Veterinari şi
exercitarea profesiunii de medic veterinar devin nedemne şi se suspendă
pentru:
a) desfăşurarea unor activităţi care contravin normelor Codului de
deontologie medical-veterinară, constatate, sancţionate şi rămase
definitive;
b) interzicerea exercitării profesiunii pe durata stabilită prin hotărâre
judecătorească sau disciplinară, rămasă definitivă;
c) în caz de neplată a cotizaţiilor şi a contribuţiilor profesionale, timp de
6 luni neîntrerupt de la scadenţa acestora.
Art. 23. - Calitatea de membru al Colegiului Medicilor Veterinari
încetează:
a) dacă împotriva medicului veterinar s-au luat măsuri de ridicare a
dreptului de a profesa, ca sancţiune disciplinară sau ca urmare a hotărârii
Colegiului Medicilor Veterinari, pentru evidentă incapacitate profesională
ori boală psihică, atestată de comisia medicală de expertiză;
b) dacă medicul veterinar a fost condamnat definitiv pentru o faptă care
constituie culpă profesională, prevăzută şi pedepsită de Codul penal, care
îl face nedemn de a-şi exercita profesiunea.

CAPITOLUL IV
Calificarea, specializarea şi promovarea în grade profesionale
a medicilor veterinari

Art. 24. - Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor Veterinari poate

atesta, în condiţiile prezentei legi, medici veterinari în diferite profiluri
profesionale.
Art. 25. - Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor Veterinari face
propuneri privind criteriile de obţinere a gradelor profesionale, conform
normelor legale în vigoare, în:
a) asistenţă medical-veterinară;
b) epidemiologie veterinară;
c) supraveghere şi diagnostic de laborator;
d) sănătate publică veterinară şi igiena produselor animaliere şi de
origine animală;
e) patologia reproducţiei.
 CAPITOLUL V
Libera practică medical-veterinară

Art. 26. - (1) Activităţile efectuate prin liberă practică medical-veterinară

sunt: asistenţa medical-veterinară, însămânţările artificiale, diferitele
servicii de specialitate şi consultanţă tehnică şi legislativă sanitar-
veterinară, producerea şi comercializarea medicamentelor antiparazitare
şi de uz veterinar şi a aparaturii şi instrumentarului de uz veterinar.
(2) Serviciile medical-veterinare particulare fac parte din sistemul unic
sanitar-veterinar naţional.
Art. 27. - (1) Medicii veterinari cu drept de liberă practică îşi pot
desfăşura activitatea independent, atât ca persoane fizice autorizate, cât
şi ca persoane juridice.
Art. 28. - (1) În exercitarea profesiei sale, medicul veterinar cu drept de
liberă practică se organizează şi funcţionează în cadrul:
a) cabinetului medical-veterinar, în una dintre următoarele forme:
1. cabinet medical-veterinar;
2. cabinete medical-veterinare asociate;
b) societăţilor comerciale cu obiect principal de activitate activităţile
veterinare.
(2) În formele de organizare a profesiei prevăzute la alin. (1) îşi exercită
profesia medicii veterinari titulari sau asociaţi, care pot avea ca salariaţi
ori colaboratori medici veterinari sau orice altă categorie de personal.
Art. 29. - (1) Cabinetul medical-veterinar este unitatea fără personalitate
juridică, furnizoare de servicii medical-veterinare.
(2) În cabinetul medical-veterinar îşi exercită profesia medicul veterinar
titular, care poate avea ca salariaţi ori colaboratori medici veterinari sau
orice altă categorie de personal.
Art. 31. - Unităţile medical-veterinare cu personalitate juridică, ce se
înfiinţează potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
republicată, vor funcţiona cu îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) au ca obiect de activitate principal activităţile veterinare;
b) sunt înregistrate în Registrul unic al cabinetelor medical-veterinare.
Art. 32. - (1) Actul de înfiinţare a cabinetelor medical-veterinare este
certificatul de înregistrare în Registrul unic al cabinetelor medical-
veterinare, cu sau fără personalitate juridică, ce se întocmeşte la consiliile
judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, după aprobarea sa de către
Biroul executiv al Consiliului Naţional al Colegiului Medicilor Veterinari.
Certificatul de înregistrare este necesar pentru obţinerea autorizaţiei de
funcţionare a cabinetului, o copie a acestuia fiind înmânată titularului.
(2) Registrul unic al cabinetelor medical-veterinare se ţine de către
Colegiul Medicilor Veterinari.
 Art. 38. - (1) Medicii veterinari cu drept de liberă practică, pe bază de
contract încheiat cu direcţiile sanitar-veterinare, efectuează acţiunile
prevăzute în programul de supraveghere, profilaxie şi combatere a bolilor
la animale care sunt transmisibile la om, precum şi alte activităţi care
concură la supravegherea sanitar-veterinară a teritoriului.

CAPITOLUL VI
Proceduri şi sancţiuni

Art. 40. - Comisia Superioară de Deontologie şi Litigii, comisiile judeţene

de deontologie şi litigii, respectiv a municipiului Bucureşti, judecă
încălcarea şi nerespectarea legislaţiei şi a reglementărilor specifice
privind exercitarea profesiunii de medic veterinar, precum şi abaterile
deontologice şi disciplinare ale medicilor veterinari.
Art. 41. - Membrii Colegiului Medicilor Veterinari care încalcă legile şi
regulamentele specifice privind exercitarea profesiunii de medic veterinar
şi nu respectă Codul de deontologie medical-veterinară răspund
disciplinar, în funcţie de gravitatea abaterii, şi li se va aplica una dintre
următoarele sancţiuni:
a) avertisment;
b) mustrare;
c) mustrare severă;
d) suspendarea dreptului de a exercita medicina veterinară pe o
perioadă care nu poate depăşi un an de la data emiterii hotărârii comisiei;
e) radierea din evidenţa Colegiului Medicilor Veterinari, ceea ce
determină interzicerea definitivă de a exercita medicina veterinară pe
teritoriul României, care se poate lua numai de către Comisia Superioară
de Deontologie şi Litigii la propunerea comisiei judeţene, respectiv a
municipiului Bucureşti.
Art. 42. - Comisia judeţeană de deontologie şi litigii, respectiv a
municipiului Bucureşti, reprezintă prima structură ce soluţionează
aspectele menţionate la art. 40, iar Comisia Superioară de Deontologie şi
Litigii reprezintă forumul naţional şi structura de apel pentru orice
încălcare, nerespectare sau abatere săvârşită de un medic veterinar şi
nesoluţionată la nivel judeţean.
Art. 43. - Procedura privind soluţionarea litigiilor şi abaterilor săvârşite
de către medicii veterinari este stabilită în regulamentul de ordine
interioară pentru Comisia Superioară de Deontologie şi Litigii, comisiile
judeţene de deontologie şi litigii şi, respectiv, a municipiului Bucureşti.
Art. 44. - Răspunderea disciplinară a membrilor Colegiului Medicilor
Veterinari nu exclude răspunderea penală, contravenţională, civilă sau
materială, potrivit prezentei legi, conform prevederilor legale.
 Art. 45. - Exercitarea fără drept a oricărei activităţi specifice profesiei de
medic veterinar constituie infracţiune şi se sancţionează potrivit legii.

CAPITOLUL VII
Dispoziţii finale

Art. 46. - (1) Controlul privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea

cabinetelor medical-veterinare, indiferent de forma de organizare, se
exercită de către Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale prin
Agenţia Naţională Sanitară Veterinară*) şi de către Colegiul Medicilor
Veterinari.
(2) Controlul privind respectarea normelor legale în furnizarea serviciilor
medical-veterinare se exercită de către autoritatea sanitar-veterinară
centrală şi teritorială, Colegiul Medicilor Veterinari sau de alte organe
abilitate, în condiţiile legii.
 Statutul medicului veterinar
Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1144bis din
19/12/2005

CAPITOLUL I
DISPOZIŢII GENERALE ŞI DEFINIŢII

Medic veterinar - reprezintă acea persoană de cetăţenie română sau

străină care posedă diplomă de medic veterinar, eliberată de o instituţie
de învăţământ universitar din România sau din străinătate şi recunoscută
oficial în România de către autoritatea competentă.
Medic veterinar oficial - este medicul veterinar angajat şi retribuit de
stat, desemnat de autoritatea veterinară pentru a realiza activităţi
veterinare publice stabilite de aceasta, în condiţiile legii.
Medic veterinar de liberă practică - este medicul veterinar care
efectuează activităţi veterinare de liberă practică, în condiţiile legii.
Medic veterinar de liberă practică împuternicit - este medicul veterinar
de liberă practică împuternicit de autoritatea veterinară judeţeană,
respectiv a municipiului Bucureşti, pe bază de contract, să efectueze
unele activităţi veterinare publice, în condiţiile legii.
Autoritate sanitar-veterinară - autoritatea veterinară centrală ce are
atribuţii în domeniile de competenţă ale serviciilor veterinare sau orice altă
autoritate din domeniul veterinar căreia i s-au delegat aceste puteri şi
competenţe.
Autoritate sanitar-veterinară centrală - serviciul veterinar central al
României, ce are responsabilitatea elaborării şi implementării strategiilor
guvernamentale în domeniul veterinar, a definirii competenţelor şi
atribuţiilor serviciilor veterinare, a stabilirii, gestionării, realizării şi
controlului activităţilor veterinare publice.
Autoritate sanitar-veterinară judeţeană - serviciile publice veterinare
descentralizate, subordonate tehnic şi administrativ autorităţii veterinare
centrale, având autoritatea şi responsabilitatea aplicării strategiilor
guvernamentale în domeniul veterinar pe teritoriul judeţului respectiv, a
gestionării, realizării şi controlului activităţilor veterinare publice la acest
nivel, precum şi alte competenţe delegate de autoritatea veterinară
centrală; este reprezentată de direcţia veterinară şi pentru siguranţa
alimentelor judeţeană, respectiv a municipiului Bucureşti.
Autoritate sanitar-veterinară locală - autoritatea de la nivelul
circumscripţiilor veterinare teritoriale, subordonată tehnic şi administrativ
autorităţii veterinare judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, care are
responsabilitatea realizării, gestionării şi notificării activităţilor veterinare
publice; este reprezentată de medicul veterinar oficial.
Carte de identitate - reprezintă documentul oficial eliberat la înscrierea
în Colegiul Medicilor Veterinari.
Atestat de liberă practică - este documentul eliberat de Biroul executiv
al Consiliului Judeţean/m. Bucureşti al Colegiului Medicilor Veterinari la
cererea medicilor veterinari, în vederea obţinerii dreptului de liberă
practică medicală veterinară.
Certificat de înregistrare a unităţii medical-veterinare - reprezintă actul
de înfiinţare a cabinetului medical-veterinar fără personalitate juridică ce
se întocmeşte la Consiliile Judeţene/m. Bucureşti după aprobarea sa de
către Biroul executiv al Consiliului Naţional al Colegiului Medicilor
Veterinari. Certificatul de înregistrare este necesar pentru obţinerea
Autorizaţiei de funcţionare a cabinetului medical-veterinar şi a unităţii
medicale veterinare, o copie a acestuia fiind înmânată titularului.
Registrul unic al unităţilor medical-veterinare - se ţine la Biroul executiv
al Consiliului Naţional al Colegiului Medicilor Veterinari ce aprobă
eliberarea Certificatului de înregistrare a cabinetului medical-veterinar şi
a unităţilor medical-veterinare.

Art. 1. - Exercitarea profesiunii de medic veterinar este supusă

Constituţiei, convenţiilor internaţionale la care România este parte, legii,
Regulamentului de organizare şi funcţionare a Colegiului Medicilor
Veterinari, Statutului medicului veterinar şi Codului de deontologie
medical veterinară.
Art. 2. - În temeiul art. 6 din Legea nr. 160/1998, pentru organizarea şi
exercitarea profesiunii de medic veterinar republicată în Monitorul Oficial
al României nr. 433 din 23 mai 2005, în exercitarea profesiei, medicul
veterinar aplică, respectă şi este protejat de prevederile Statutului
medicului veterinar.
Art. 3. - În baza art. 8 alin. 1 din Legea nr. 160/1998 pentru organizarea
şi exercitarea profesiunii de medic veterinar republicată în Monitorul
Oficial al României nr. 433 din 23 mai 2005, funcţionează Colegiul
Medicilor Veterinari, ca formă de organizare profesională, autonomă,
neguvernamentală, apolitică, nonprofit şi cu personalitate juridică.
Art. 4. - Medicina veterinară este o ştiinţă medicală ce asigură
sănătatea, bunăstarea şi protecţia animalelor, contribuie la menţinerea
sănătăţii publice şi la protecţia mediului.
Art. 5. - Libertatea şi independenţa profesiunii de medic veterinar sunt
atribute exclusive ale persoanei care exercită această profesiune în
temeiul legii şi al prezentului Statut.
 Art. 6. - Prin natura liberală a profesiei, medicul veterinar de liberă
practică, în exercitarea profesiei sale, nu este funcţionar public.
Art. 7. - (1) Profesiunea de medic veterinar are ca obiective apărarea
sănătăţii animalelor, a sănătăţii publice, protecţia consumatorului şi a
mediului înconjurător, în scopul ameliorării efectivelor de animale, al
facilitării relaţiilor comerciale şi al păstrării echilibrului ecologic.
(2) Activitatea medical-veterinară este o problemă de stat şi se
realizează, după o concepţie unitară, de către serviciile sanitar-veterinare
de stat şi serviciile medicale veterinare de liberă practică, autorizate legal.
Art. 8. - Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa
Alimentelor, elaborează, cu avizul consultativ al Colegiului Medicilor
Veterinari, norme sanitar-veterinare, unice şi obligatorii pentru toate
persoanele fizice şi juridice proprietare sau deţinătoare de animale vii ori
material germinativ de origine animală, cele care produc, depozitează,
colectează, transportă, procesează, intermediază, pun pe piaţă, importă,
exportă sau comercializează animale vii ori material germinativ de origine
animală, produse şi subproduse de origine animală, produse medicinale
veterinare, deşeuri, subproduse de origine animală care nu sunt destinate
consumului uman sau agenţi patogeni de origine animală, produse şi
materii utilizate în nutriţia animalelor ori alte materii şi produse ce pot
influenţa starea de sănătate a animalelor răspund pentru aplicarea şi
respectarea întocmai a prevederilor legislaţiei veterinare, în vederea
asigurării şi garantării sănătăţii animalelor, a sănătăţii publice, protecţiei
animalelor, protecţiei mediului şi a siguranţei alimentelor
Art. 9. - Colegiul Medicilor Veterinari acordă aviz consultativ proiectelor
de acte normative, reglementărilor şi normelor de exercitare a profesiunii
în toate domeniile de activitate specific veterinare, conform legislaţiei în
vigoare.

CAPITOLUL II
ORGANIZAREA PROFESIUNII DE MEDIC VETERINAR

Membrii Colegiului Medicilor Veterinari

Art. 10. - (1) Profesiunea de medic veterinar se exercită în România de
către orice persoană, cetăţean român, care posedă diplomă de medic
veterinar echivalată potrivit legii, precum şi de cetăţenii statelor membre
ale Uniunii Europene, ale Spaţiului Economic European şi de cetăţenii
Elveţiei, care posedă diplome de medic veterinar, certificate sau alte
documente care atestă această calificare prevăzută de lege, eliberate de
o instituţie de învăţământ din aceste state.
 (2) Pot exercita profesia de medic veterinar în România şi cetăţenii
statelor membre ale Uniunii Europene, ale Spaţiului Economic European
şi cetăţenii Elveţiei, care posedă diplome, certificate sau alte documente
ce atestă calificarea de medic veterinar, eliberate de instituţii de
învăţământ superior veterinar din ţări terţe, recunoscute într-un stat
membru al Uniunii Europene.
(3) Pot exercita profesia de medic veterinar în România şi cetăţenii
statelor terţe, cetăţenii statelor membre ale Uniunii Europene, ale
Spaţiului Economic European şi cetăţenii Elveţiei, care posedă diplome,
certificate sau alte documente eliberate de instituţii de învăţământ
veterinar din state terţe care atestă această calificare, echivalate potrivit
legii.
(4) Recunoaşterea profesională a diplomelor, certificatelor sau a altor
documente, care atestă calitatea de medic veterinar, se realizează de
către Colegiul Medicilor Veterinari.
(5) Medicii veterinari cetăţeni romani cu domiciliul în străinătate precum
şi medicii veterinari cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii Europene, ale
Spaţiului Economic European şi cetăţenii Elveţiei care exercita profesia
de medic veterinar în România au aceleaşi drepturi şi obligaţii, cu privire
la exercitarea acesteia, ca şi medicii veterinari membri ai Colegiului
Medicilor Veterinari.
Art. 11. - Profesiunea de medic veterinar se exercită în cadrul
următoarelor structuri profesionale:
a) serviciile de stat - publice - sanitar-veterinare şi pentru siguranţa
alimentelor;
b) serviciile sanitar-veterinare de liberă practică, autorizate legal;
c) instituţiile de învăţământ veterinar autorizate şi acreditate sau
autorizate să funcţioneze provizoriu;
d) alte instituţii publice şi private.
Art. 12. - (1) Calitatea de membru al Colegiului Medicilor Veterinari este
obligatorie pentru exercitarea profesiunii de medic veterinar.
(2) Calitatea de membru al Colegiului Medicilor Veterinari este atestată
prin cartea de identitate a medicului veterinar (anexa 1), document
eliberat la înscriere.
Art. 13. - Calitatea de membru al Colegiului Medicilor Veterinari se
dobândeşte de orice medic veterinar, cetăţean român sau al statelor
membre ale Uniunii Europene, ale Spaţiului Economic European,
cetăţean elveţian ori cetăţean din state terţe conform art. 10 din prezentul
Statut, indiferent de convingerile politice, religioase, culturale, de origine
etnică care îndeplineşte următoarele condiţii:
a) exercită în mod legal profesiunea de medic veterinar în România, în
conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare;
 b) nu se află în cazurile de nedemnitate prevăzute de legislaţia în
vigoare;
c) este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea profesiunii
de medic veterinar;
d) a depus jurământul prevăzut la art. 19 din Legea nr. 160/1998, pentru
organizarea şi exercitarea profesiunii de medic veterinar republicată în
Monitorul Oficial al României nr. 433 din 23 mai 2005.
Art. 14. - (1) Prevederile art. 13 nu se aplică în cazul exercitării
temporare a profesiei de medic veterinar de către cetăţenii statelor
membre ale Uniunii Europene, ale Spaţiului Economic European şi de
către cetăţenii elveţieni sub forma de prestări de servicii.
(2) În situaţia prevăzută la alin. (1), cetăţenii statelor menţionate se
înregistrează într-un registru ţinut de Colegiul Medicilor Veterinari în acest
scop, fără a dobândi calitatea de membri.
(3) Pentru prestarea de servicii, persoanele prevăzute la alin. (1) au
obligaţia de a face o declaraţie referitoare la serviciile prestate, care se
depune la Colegiul Medicilor Veterinari, în condiţiile legii.
(4) În exercitarea profesiei în forma prestării de servicii, aceste persoane
se supun normelor de deontologie profesională.
Art. 15. - Pentru eliberarea Cărţii de Identitate, medicul veterinar depune
la Biroul executiv al Consiliului Judeţean/m. Bucureşti al Colegiului
Medicilor Veterinari, următoarele:
a) cerere tip;
b) copie după diploma de medic veterinar ori documentul care atestă
deţinerea titlului de medic veterinar;
c) copie după actul de identitate;
d) certificat de cazier judiciar, eliberat cu cel mult 15 zile înainte de data
depunerii cererii;
e) certificat medical care atestă starea fizică şi psihică, eliberat de o
unitate medicală specializată;
f) certificat, eliberat de Biroul executiv judeţean de domiciliu sau în care
petiţionarul a mai fost înscris în profesie, care să ateste situaţia
disciplinară şi cauzele încetării calităţii de medic veterinar;
g) 1 fotografie color 3/4;
h) dovada achitării taxei de înscriere;
i) un dosar plic;
j) pentru medicii veterinari cetăţeni români cu domiciliul în străinătate
precum şi pentru medicii veterinari cetăţeni ai statelor membre ale Uniunii
Europene, ale Spaţiului Economic European, cetăţenii elveţieni şi ai
statelor terţe, este necesar un certificat de bună practică eliberat de forul
profesional al ţării unde are calitatea de membru al organizaţiei
profesionale naţionale.
 Art. 16. - Medicii veterinari pensionari pot solicita înscrierea în Colegiul
Medicilor Veterinari.
Art. 17. - (1) Medicii veterinari, membri ai Colegiului Medicilor Veterinari
care solicită transferul de pe raza teritorială a unui Consiliu Judeţean/m.
Bucureşti depun o cerere la Biroul executiv al Consiliului Judeţean/m.
Bucureşti unde solicită înscrierea.
(2) Cererea de înscriere a solicitantului în evidenţele altui Consiliu
Judeţean/m. Bucureşti va fi însoţită de un certificat eliberat de Biroul
executiv de la care a solicitat transferul care să ateste că nu a fost exclus,
nu a devenit nedemn sau incompatibil, se află sau nu în curs de judecată
penală sau disciplinară şi că a achitat cotizaţia la zi.
(3) Birourile Executive ale Consiliilor Judeţene/Consiliul municipiului
Bucureşti au obligaţia de a informa Biroul executiv al Consiliului Naţional
despre transferul efectuat, pentru operare în evidenţele generale, în
termen de cel mult 15 zile de la aprobarea cererii de transfer.

CAPITOLUL III
ACTIVITATEA DE LIBERĂ PRACTICĂ

Art. 18. - Medicii veterinari de liberă practică, în cadrul activităţii

profesionale, fac parte din sistemul naţional unic sanitar-veterinar.
Activitatea acestora este autorizată de autoritatea sanitar-veterinară de
stat competentă teritorial, numai prin acordarea Autorizaţiei sanitare
veterinare de funcţionare a unităţii medical-veterinare.
Art. 19. - Activitatea medicilor veterinari de liberă practică este aprobată
de Colegiul Medicilor Veterinari prin acordarea Atestatului de liberă
practică.
Art. 20. - Activităţile efectuate prin libera practică medicală-veterinară
sunt: asistenţă medicală-veterinară, însămânţări artificiale, diferite servicii
de specialitate şi consultanţă tehnică şi legislativă sanitară-veterinară,
producere şi comercializare de medicamente antiparazitare şi de uz
veterinar şi de aparatură şi instrumentar de uz veterinar.

Formele de organizare a exercitării activităţii de liberă practică:

Art. 21. - Medicii veterinari de liberă practică trebuie să se organizeze
ca persoane fizice autorizate în cadrul cabinetului medical-veterinar,
conform Legii nr. 160/1998, pentru organizarea şi exercitarea profesiunii
de medic veterinar republicată în Monitorul Oficial al României nr. 433 din
23 mai 2005, sau ca persoane juridice conform Legii nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale, republicată, cu respectarea Legii nr. 160/1998
pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de medic veterinar
republicată în Monitorul Oficial al României nr. 433 din 23 mai 2005.
Art. 22. - Medicul veterinar este liber să-şi schimbe în orice moment
opţiunea pentru una din formele de exercitare a profesiunii prevăzute de
Lege şi de prezentul Statut.
Art. 23. - (1) În exercitarea profesiei, medicul veterinar cu drept de liberă
practică se organizează şi funcţionează în cadrul:
a) cabinetului medical-veterinar, în una dintre următoarele forme:
1. cabinet medical-veterinar;
2. cabinete medical-veterinare asociate;
b) societăţilor comerciale cu obiect principal de activitate - activităţile
veterinare.
(2) În formele de organizare a profesiei prevăzute la alin. (1) îşi exercită
profesia medicii veterinari titulari sau asociaţi, care pot avea ca salariaţi
ori colaboratori medici veterinari sau orice altă categorie de personal.
Art. 24. - (1) Cabinetul medical-veterinar este unitatea fără personalitate
juridică, furnizoare de servicii medical-veterinare, înregistrat în Registrul
Unic al cabinetelor şi unităţilor medical-veterinare al Colegiului Medicilor
Veterinari.
(2) În cabinetul medical-veterinar individual îşi exercită profesiunea
medicul veterinar titular care poate avea ca salariaţi sau colaboratori
medici veterinari sau orice altă categorie de personal.
(3) Cabinetele individuale se pot asocia, formând cabinete medical-
veterinare asociate, în scopul exercitării în comun a activităţii şi al
asigurării accesului permanent al clienţilor la servicii medicale veterinare
complete. Medicii veterinari titulari ai cabinetelor asociate îşi păstrează
drepturile şi responsabilităţile individuale prevăzute de lege.
(4) Cabinetele medical-veterinare asociate pot avea patrimoniu comun.
Art. 25. - Medicul veterinar poate schimba oricând forma de organizare
a profesiei, cu înştiinţarea autorităţii care a aprobat înfiinţarea şi
înregistrarea cabinetului medical-veterinar.
Art. 26. - Unităţile medical-veterinare cu personalitate juridică, ce se
înfiinţează potrivit Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare, vor funcţiona cu
îndeplinirea următoarelor condiţii:
a) au ca obiect de activitate principal activităţile veterinare;
b) sunt înregistrate în Registrul Unic al unităţilor medical-veterinare.
Art. 27. - (1) Controlul privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
cabinetelor medical-veterinare, indiferent de forma de organizare se
exercită de către Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru
Siguranţa Alimentelor şi de către Colegiul Medicilor Veterinari.
(2) Controlul privind respectarea normelor legale în furnizarea serviciilor
medicale-veterinare se exercită de către autoritatea veterinară centrală şi
teritorială, Colegiul Medicilor Veterinari sau de alte organe abilitate, în
condiţiile legii.
Art. 28. - Cabinetul medical-veterinar trebuie să dispună de o dotare
minimă stabilită de Colegiul Medicilor Veterinari, în raport cu specialitatea
şi profilul de activitate declarat.
Art. 29. - Cabinetul medical-veterinar poate realiza venituri din:
a) servicii medicale veterinare cu plata directă din partea clientului;
b) servicii medicale veterinare prestate pe bază de contract;
c) donaţii şi sponsorizări;
d) activităţi de consultanţă în domeniu medical veterinar;
e) alte surse obţinute conform dispoziţiilor legale.
Art. 30. - Cabinetul medical-veterinar se înfiinţează în cadrul actualului
dispensar medical veterinar sau a altor spaţii puse la dispoziţie de
autorităţile publice centrale sau locale, ori în spaţii private amenajate şi
autorizate.
Art. 31. - Cabinetul medical-veterinar, înfiinţat în temeiul altor acte
normative, se va reorganiza, în conformitate cu prevederile prezentului
Statut şi ale Legii nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea
profesiunii de medic veterinar republicată în Monitorul Oficial al României
nr. 433 din 23 mai 2005.
Art. 32. - Medicii veterinari de liberă practică organizaţi ca persoane
fizice autorizate, în temeiul altor acte normative, cu excepţia Legii nr.
160/1998 pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de medic veterinar
republicată în Monitorul Oficial al României nr. 433 din 23 mai 2005, vor
trebui să-şi schimbe forma de organizare, respectând prevederile
prezentului Statut.
Art. 33. - (1) Actul de înfiinţare a cabinetului medical veterinar este
Certificatul de înregistrare în Registrul Unic al cabinetelor medical-
veterinare cu sau fără personalitate juridică.
(2) Certificatul de înregistrare se întocmeşte la Consiliile judeţene/m.
Bucureşti după aprobare de către Biroul executiv al Consiliului Naţional al
Colegiului Medicilor Veterinari. Certificatul de înregistrare este necesar
pentru obţinerea Autorizaţiei de funcţionare a cabinetului, o copie fiind
înmânată titularului.
(3) Registrul Unic al cabinetelor medicale-veterinare se ţine la Biroul
executiv al Consiliului Naţional al Colegiului Medicilor Veterinari ce aprobă
eliberarea Certificatului de înregistrare a cabinetului medical-veterinar.
Art. 34. - Actele necesare pentru obţinerea Certificatului de înregistrare
sunt:
a. cerere tip
b. copie act de identitate (BI sau CI);
c. copie carte de identitate eliberată de Colegiul Medicilor Veterinari;
d. copie atestat de liberă practică;
 e. copie act constitutiv al societăţii;
f. copie certificat unic de înregistrare eliberat de registrul comerţului
persoane juridice;
g. dovadă sediu cabinet medical-veterinar;
h. documentaţia cu privire la amplasarea, construirea şi dotarea minimă
stabilită de Colegiul Medicilor Veterinari;
i. dovada achitării taxei de eliberare a certificatului de înregistrare în
Registrul Unic.

2. - Formele de desfăşurare a activităţii de liberă practică

Art. 35. - Medicii veterinari de liberă practică îşi desfăşoară activitatea
în una din următoarele unităţi medicale veterinare autorizate legal:
a) cabinetul medical-veterinar;
b) clinică medical-veterinară;
c) spital clinic veterinar;
d) laborator medical-veterinar.
Art. 36. - În producerea şi comercializarea produselor medicinale
veterinare, medicii veterinari de liberă practică îşi desfăşoară activitatea
în următoarele unităţi medicale veterinare autorizate:
a) clinici şi spitale;
b) farmacii veterinare;
c) puncte farmaceutice veterinare;
d) depozite de produse de uz veterinar;
e) laboratoare de microproducţie;
f) unităţi pentru producerea produselor medicinale veterinare.
Art. 37. - (1) Medicamentele şi produsele antiparazitare de uz veterinar
se comercializează numai din depozite, puncte farmaceutice şi farmacii
veterinare autorizate legal.
(2) Produsele biologice de uz veterinar se comercializează numai din
depozite veterinare autorizate şi se folosesc numai de către medicii
veterinari, persoane fizice sau juridice autorizate, în cadrul actului
medical-veterinar.
3. - Condiţiile de acordare şi retragere a Atestatului de liberă practică
Art. 38. - Atestatul de liberă practică medical veterinară este documentul
eliberat de Biroul executiv al Consiliului Judeţean/m. Bucureşti al
Colegiului Medicilor Veterinari, la cererea medicilor veterinari, în vederea
obţinerii dreptului de liberă practică medicală veterinară.
Art. 39. - Medicul veterinar care solicită acordarea Atestatului de liberă
practică trebuie să fie posesor al Cărţii de Identitate.
Art. 40. - Medicul veterinar care solicită acordarea Atestatului de liberă
practică trebuie să depună la Biroul executiv al Consiliului Judeţean/m.
Bucureşti al Colegiului Medicilor Veterinari următoarele;
 a) cerere tip;
b) copie după diploma de medic veterinar, ori de pe documentul care
atestă deţinerea titlului de medic veterinar;
c) copie după actul de identitate, (BI sau CI);
d) copie xerox după cartea de identitate eliberată de Colegiul Medicilor
Veterinari;
e) certificat de cazier judiciar, eliberat cu cel mult 15 zile înainte de data
depunerii cererii;
f) certificat medical care atestă starea fizică şi psihică, eliberat de o
unitate medicală specializată;
g) certificat, eliberat de Biroul executiv judeţean de domiciliu sau în care
petiţionarul a mai fost înscris în profesie, privind situaţia disciplinară şi
cauzele încetării calităţii de medic veterinar;
h) 1 fotografie color 3/4;
i) dovada achitării cotizaţiei la zi;
j) dovada de achitare a taxei de eliberare a Atestatului de liberă practică;
k) declaraţie pe proprie răspundere că nu a solicitat concomitent
eliberarea unui alt Atestat de liberă practică;
l) un dosar plic.
Art. 41. - Medicul veterinar care solicită acordarea Atestatului de liberă
practică trebuie să menţioneze în cererea tip activităţile din următoarele
domenii:
a) asistenţa medical-veterinară;
b) însămânţările artificiale;
c) diferitele servicii de specialitate şi consultanţă tehnică şi legislativă
sanitar-veterinară;
d) producerea şi comercializarea medicamentelor antiparazitare şi de
uz veterinar şi a aparaturii şi instrumentarului de uz veterinar.
Art. 42. - Retragerea temporară sau definitivă a Atestatului de liberă
practică se face de către Biroul executiv al Consiliului Judeţean/m.
Bucureşti, în următoarele situaţii;
a) nerespectarea obligaţiilor stabilite prin prezentul Statut;
b) încălcarea normelor sanitar-veterinare în vigoare;
c) abateri de la Codul de deontologie medical-veterinară, odată cu
aplicarea sancţiunilor stabilite de Comisia Superioară sau Judeţeană/m.
Bucureşti de Deontologie şi Litigii;
d) efectuarea altor activităţi decât acele prevăzute la art. 41, sau
nerespectarea condiţiilor prevăzute în Atestatul de liberă practică;
e) la încetarea activităţilor sau scopului pentru care a fost eliberat;
f) în caz de incapacitate profesională sau boală psihică, atestate de o
comisie medicală de expertiză.
Art. 43. - Retragerea Atestatului de liberă practică se poate face numai
de către emitent.
 Art. 44. - (1) Medicul veterinar de liberă practică este obligat ca la
schimbarea scopului pentru care a fost eliberat Atestatul de liberă
practică, să-l predea emitentului.
(2) Folosirea în alte scopuri sau falsificarea Atestatului de liberă practică
se pedepseşte, conform legii.
(3) Refuzul predării Atestatului de liberă practică reprezintă abatere
disciplinară şi se sancţionează potrivit Codului de deontologie medical-
veterinară.

CAPITOLUL IV
ATRIBUŢIILE ŞI COMPETENŢELE MEDICILOR VETERINARI DE
LIBERĂ PRACTICĂ

1. - Drepturile medicilor veterinari de liberă practică

Art. 45. - Medicii veterinari de liberă practică înscrişi în Colegiul
Medicilor Veterinari au dreptul să exercite activităţile specifice profesiunii
potrivit Legii nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de
medic veterinar, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 433 din
23 mai 2005 şi prezentului Statut.
Art. 46. - (1) În exercitarea profesiei, medicul veterinar de liberă practică
are următoarele drepturi:
a) să-şi exercite profesiunea medical-veterinară în condiţiile legii;
b) să-şi desfăşoare activitatea nestingherit şi fără vreo imixtiune din
partea altor categorii profesionale;
c) să informeze Colegiul Medicilor Veterinari despre orice încălcare a
dreptului de exercitare a profesiei;
d) să asiste la şedinţele organelor de conducere ale Colegiului Medicilor
Veterinari;
e) să aleagă şi să fie aleşi;
f) să participe la formele de perfecţionare profesională continuă;
g) să folosească însemnele şi titlurile profesionale sau academice;
h) să solicite eliberarea Atestatului de liberă practică;
i) să solicite onorariul stabilit prin negociere, pornindu-se de la tarifele
minime aprobate de către Colegiul Medicilor Veterinari;
j) să-şi stabilească sediul profesional;
k) să informeze Colegiul Medicilor Veterinari pentru orice încălcare a
dreptului de exercitare a profesiei;
l) să angajeze personal de specialitate şi auxiliar;
m) să închirieze, concesioneze sau să cumpere bunuri mobile şi imobile
destinate exercitării profesiei sau activităţi sanitar-veterinare de interes
public naţional;
 n) să-şi facă reclamă în condiţiile stabilite de Codul de deontologie
medical-veterinară;
o) să încheie contracte pentru furnizarea serviciilor medical-veterinare.
(2) Insulta, calomnia ori ameninţarea, săvârşită împotriva medicului
veterinar în timpul exercitării profesiei şi în legătura cu aceasta se
pedepseşte, conform legii.
(3) Lovirea sau alte violente săvârşite împotriva medicului veterinar, în
condiţiile exercitării profesiei se pedepsesc, conform legii.
Art. 47. - În exercitarea profesiunii, medicii veterinari sunt ocrotiţi de
lege.

2. - Obligaţiile medicilor veterinari de liberă practică

Art. 48. - (1) Exerciţiul liber al profesiei, demnitatea, conştiinţa,
moralitatea, independenţa, probitatea, umanismul, onoarea, loialitatea şi
sentimentul de confraternitate sunt principii esenţiale ale profesiei de
medic veterinar şi constituie îndatoriri ale acestuia.
(2) Medicul veterinar este obligat să respecte aceste principii atât în
activitatea sa profesională cât şi în viaţa privată.
Art. 49. - Medicii veterinari de liberă practică, precum şi personalul de
specialitate angajat au următoarele obligaţii:
a) să cunoască, să respecte şi să aplice prevederile legislaţiei sanitar-
veterinare în vigoare;
b) să respecte şi să aplice în orice împrejurare normele de etică şi
deontologie medicală veterinară;
c) să respecte prevederile înscrise în Atestatul de liberă practică;
d) să recunoască autoritatea sanitară veterinară de stat în teritoriul în
care îşi desfăşoară activitatea şi să informeze imediat asupra oricăror
situaţii deosebite care privesc sănătatea animalelor, sănătatea publică şi
mediul;
e) să ţină la zi şi în condiţii corespunzătoare evidenţele tehnice şi
contabile legale;
f) să comunice imediat autorităţii sanitar-veterinare competente
suspiciunea sau apariţia unor boli declarabile;
g) să participe, când sunt solicitaţi, la combaterea unor boli declarabile;
h) să respecte legile şi celelalte acte normative în vigoare referitoare la
exercitarea profesiunii de medic veterinar şi să se supună hotărârii
organelor de conducere ale Colegiului Medicilor Veterinari;
i) să promoveze întregul ansamblu de măsuri menite să conducă la
dezvoltarea creşterii animalelor şi a potenţialului lor productiv;
j) să nu desfăşoare alte activităţi medical-veterinare decât cele cuprinse
în Atestatul de liberă practică;
k) să-şi achite lunar cotizaţia stabilită de Colegiul Medicilor Veterinari;
 l) să nu exercite profesia în cazul în care i-a fost aplicată o sancţiune
disciplinară în acest sens;
m) să nu instituie regula teritorialităţii clientelei, decât în cazuri expres
prevăzute de lege;
n) sa restituie atestatul de liberă practică la notificarea emitentului;
o) să nu folosească, în desfăşurarea activităţii, alte însemne decât cele
specifice profesiunii - sigilii şi parafă - numai după modelele stabilite de
către Colegiul Medicilor Veterinari sau de Autoritatea Naţională Sanitară
Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor;
p) să păstreze secretul profesional;
q) să-şi desfăşoare activitatea numai într-un cadru organizat, conform
Legii nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de medic
veterinar, republicată în Monitorul Oficial al României nr. 433 din 23 mai
2005.
r) să nu uzeze de numele şi titlul unui alt medic veterinar (la care a fost
angajat sau este angajat) în scopul însuşirii clientelei acestuia;
s) să protejeze sănătatea omului împotriva bolilor comune omului şi
animalelor, să participe la protejarea mediului, în scopul menţinerii
echilibrului ecologic;
t) medicul veterinar care desfăşoară activitate medicală veterinară
răspunde în mod individual, potrivit legii, pentru deciziile profesionale;
u) să urmărească şi să sprijine măsurile de protecţie a animalelor, în
conformitate cu reglementările internaţionale.
 Codul de deontologie medicală veterinară

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1144bis din 19/12/2005

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Art. 1. - (1) Codul de deontologie medicală veterinară este elaborat în

temeiul Legii nr. 160/1998 pentru organizarea şi exercitarea profesiunii de
medic veterinar, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
433 din data de 23 mai 2005.
(2) Codul de deontologie medicală veterinară se va respecta obligatoriu
de către toţi medicii veterinari înscrişi în Colegiul Medicilor, care îşi
exercită profesia pe teritoriul României ca medici veterinari în servicii
publice, medici veterinari de liberă practică şi medici veterinari salariaţi ai
diferitelor instituţii, inclusiv de învăţământ şi cercetare, societăţi
comerciale, asociaţii şi altele, cu titlu privat.
Art.2. - Codul de deontologie medicală veterinară reglementează
conduita unitară a membrilor Colegiului Medicilor Veterinari, consimţită şi
acceptată ca obligatorie.
Art. 3.-Medicii veterinari sunt datori să îşi îndeplinească toate obligaţiile
ce le revin, conform legilor şi reglementărilor din România.
Art. 4. - Este interzisă denigrarea profesiei de medic veterinar.
Art. 5. - Medicii veterinari trebuie să se preocupe continuu pentru a-şi
desăvârşi pregătirea profesională.
Art. 6. - Medicii veterinari trebuie să aibă o ţinută morală demnă în viaţa
profesională şi socială.

CAPITOLUL II
Îndatoriri profesionale

Art. 7. - (1) Medicii veterinari trebuie să dea dovadă în exercitarea

profesiei de demnitate, onestitate, probitate, competenţă şi devotament
profesional.
(2) În acest sens medicii veterinari au următoarele îndatoriri:
a) să nu practice activităţi incompatibile cu demnitatea de medic
veterinar, cum ar fi:
- obţinerea de bunuri fără prestarea unei munci echivalente;
- obţinerea de câştiguri ilicite;
- exercitarea unor acte de intervenţionism sau trafic de influenţă;
 b) corectitudine în redactarea ordonanţelor medicale şi a tuturor actelor
sanitare veterinare; sunt interzise emiterea şi transmiterea de documente
(certificate, reţete etc.) în alb, purtând semnătura şi parafa medicului
veterinar, fără a fi completate cu textul respectiv;
c) să evidenţieze zilnic activitatea profesională desfăşurată şi să nu
întocmească documente neconforme cu realitatea;
d) să nu elibereze medicamente de uz veterinar pentru uzul uman;
e) să respecte normele privind igiena mediului şi protecţia animalelor;
f) să elibereze medicamente de uz veterinar numai pe bază de reţetă
eliberată de un medic veterinar autorizat în condiţiile legii.
Art. 8. - Medicii veterinari trebuie să apere sănătatea publică prin
activitatea profesională desfăşurată.
Art. 9. - În activitatea lor medicii veterinari trebuie să respecte normele
legale de protecţia muncii.
Art. 10. - (1) Este interzisă uzurparea de titluri sau utilizarea de titluri
false.
(2) Este interzis medicului veterinar să gireze cu titlul său şi să ofere
protecţie persoanelor care nu au calificarea necesară pentru practica
medicală veterinară.
Art. 11. - (1) Medicul veterinar de liberă practică îşi poate afişa numele,
cu menţionarea profesiei, eventual a specializării, la intrarea în clădirea în
care funcţionează clinica sau cabinetul sau. Tăbliţa cu numele, profesia şi
specializarea nu poate depăşi dimensiunea de 40 x 60 cm (2.400 cm2) şi
nu poate purta texte cu caracter de reclamă. Poate fi afişată şi tăbliţa cu
orarul de funcţionare, dar nici aceasta nu poate conţine texte cu caracter
de reclamă; dimensiunea şi execuţia nu pot fi provocatoare şi nu pot
depăşi în dimensiuni dublul tăbliţei cu numele şi profesia.
(2) Dacă locuinţa medicului veterinar se află la distanţă de sediul
profesional, el poate să expună la domiciliul său o tăbliţă care să
precizeze calitatea sa de medic veterinar, specializarea şi gradul ştiinţific,
ale cărei dimensiuni să nu depăşească 10 x 20 cm, şi care poate purta
alte informaţii cu referire la activitatea sa de liberă practică.
(3) Activitatea de liberă practică poate fi desfăşurată la sediu şi în
teritoriu.
Art. 12. - (1) Medicii veterinari sunt datori să respecte principiile privind
reclama profesională; este interzisă reclama nejustificată sau cu atribuiri
de pretinse titluri ori calităţi ştiinţifice. Articolele, lecturile, filmele,
emisiunile de radio sau de televiziune, ca şi convorbirile care implică
mijloace de informare de masă destinate publicului larg trebuie să aibă
caracter educativ, să servească interesul general al profesiei şi să nu
constituie un mod de reclamă în interes personal.
(2) Medicul veterinar, atât în exercitarea profesiei, cât şi în viaţa socială,
poate folosi denumirea profesiei, specializarea sau gradul său ştiinţific,
dar fără a avea caracter de reclamă. În exercitarea profesiei medicul
veterinar trebuie să folosească numai acele specializări sau grade
ştiinţifice care au legătură cu activitatea pe care o exercită.
(3) Exprimarea unei păreri - verbal sau în scris - trebuie să fie bazată pe
observaţii personale sau pe documente autentice corecte ca formă şi
conţinut, netendenţioase, expuse clar şi concis.
(4) Medicul veterinar poate acorda declaraţii presei scrise, radioului şi
televiziunii în calitatea sa de cetăţean, exceptând cazul bolilor declarabile,
care cad sub incidenţa secretului profesional. Declaraţia sa nu poate
cuprinde manifestări extremiste, expresii compromiţătoare, opinii
nefundamentate ştiinţific care să ducă la dezinformarea publicului. El
trebuie să aibă în vedere toate consecinţele posibile ale declaraţiilor sale.
Art. 13. - (1) Medicii veterinari sunt datori să păstreze secretul
profesional, indiferent de domeniul în care îşi desfăşoară activitatea. Ei
sunt exoneraţi de această obligaţie în cazul audierii ca martori.
(2) Fac obiectul secretului profesional şi datele privind efectivele,
întreţinerea şi creşterea animalelor, precum şi intervenţiile veterinare
efectuate.
(3) În caz de vânzare, cumpărare sau schimb al unui animal tratat de
medicul veterinar, acesta nu poate să dea garanţie, atrăgând atenţia
asupra acestui lucru celui care vinde animalul. Cazul trebuie consemnat
în evidenţa medicului veterinar.
(4) Dacă într-un caz de vânzare-cumpărare cumpărătorul solicită
consultaţie pentru stabilirea garanţiei, aceasta poate fi efectuată numai cu
acceptul vânzătorului. Acest accept trebuie consemnat în scris, sub forma
unui act privat de bază.
(5) În acest caz rezultatul consultaţiei priveşte ambele părţi.
(6) În cazul în care atât vânzătorul, cât şi cumpărătorul aparţin clientelei
lui, medicul veterinar poate decide dacă acordă sau nu consultanţă pentru
vânzarea, cumpărarea, schimbul sau evaluarea animalului.
(7) Dacă actul de vânzare-cumpărare a avut loc, iar cumpărătorul
solicită o consultaţie privind un viciu de garanţie sau o suspiciune a
acestuia, medicul veterinar, înainte de acordarea consultaţiei, trebuie să
se convingă dacă solicitantul este proprietarul animalului. Locul şi ora
consultului, în acest caz, trebuie aduse obligatoriu şi la cunoştinţa
celeilalte părţi.
(8) Evidenţele medicului veterinar conţin informaţii care trebuie păstrate
cu grijă, pentru a nu periclita păstrarea secretului profesional. În cazuri de
vânzare-cumpărare de animale, în evidenţele tehnice se înscriu numai
datele strict necesare.
(9) Dacă medicul veterinar face referire la asemenea cazuri în cadrul
unor conferinţe, articole de specialitate, eventual publicaţii de altă natură,
referirea se poate face numai cu respectarea drepturilor personale.
 Art. 14. - Medicul veterinar chemat în faţa unei instanţe a Colegiului
Medicilor Veterinari este obligat, în conformitate cu reglementările în
vigoare, să se prezinte în faţa acesteia, cu excepţia unei situaţii deosebite,
şi să răspundă cu sinceritate la toate întrebările care îi vor fi puse.
Art. 15. - Este interzisă practicarea unor activităţi publice sau politice în
măsură să aducă prejudicii profesiei, direct sau indirect, precum şi a celor
care sunt în contradicţie cu Legea nr. 160/1998, republicată, şi cu
prezentul Cod de Deontologie.

CAPITOLUL III
Drepturi şi îndatoriri faţă de colegi şi colaboratori

Art. 16. - Păstrarea relaţiilor de confraternitate, bazate pe principii etice

şi legale, cu acordarea reciprocă de sprijin moral, sau după caz, posibilităţi
de ajutor material, sunt drepturi fundamentale ale medicilor veterinari.
Art. 17. - (1) Este interzisă criticarea publică directă sau indirectă a unui
confrate.
(2) Sunt interzise cu desăvârşire insulta, calomnia sau orice alt
comportament de natură să prejudicieze onoarea, prestigiul sau dreptul
la intimitate.
(3) Orice diferend sau stare conflictuală între colegi se va soluţiona
numai pe cale amiabilă între părţi sau în faţa unei instanţe a Colegiului
Medicilor Veterinari.
(4) Medicul veterinar trebuie să adopte faţă de un coleg al său un
comportament cu care să îşi asigure respectul şi încrederea acestuia în
activitatea sa. Medicul veterinar nu poate critica în prezenţa unei terţe
persoane pregătirea, constatările, metodele curative, talentul chirurgical
sau comportamentul altui coleg.
(5) Fiecare medic veterinar este obligat să ia apărarea colegilor faţă de
criticile nefondate ale diferitelor persoane şi să le respingă.
(6) Dacă un medic veterinar constată o greşeală evidentă în activitatea
altui medic veterinar, trebuie să îl atenţioneze cu tact, iar la nevoie, să îl
informeze pe superiorul acestuia sau Colegiul Medicilor Veterinari.
Art. 18. - (1) Medicii veterinari îşi pot acorda sprijin reciproc în stabilirea
unui diagnostic.
(2) Medicul veterinar are dreptul să fie înlocuit temporar numai de către
alt medic veterinar înscris în Colegiul Medicilor Veterinari, în condiţiile unei
convenţii scrise şi acceptate mutual. De îndată ce titularul îşi reia
activitatea, înlocuitorul se va retrage şi îl va informa pe cel înlocuit despre
activitatea depusă.
 (3) Este de datoria medicului veterinar să ofere toate informaţiile
necesare colegului care îl înlocuieşte sau care asigură serviciul de gardă.
El trebuie să ofere acestor colegi relaţii despre tratamentele în curs,
diagnosticele puse, rezultatele terapiei, iar în cazul epizootiilor, despre
starea investigaţiilor. Medicul veterinar înlocuitor şi cel care asigură
serviciul de gardă au aceleaşi obligaţii când cedează serviciile.
(4) Medicul veterinar trebuie să îşi programeze în aşa fel lucrările cu
termen sau acţiunile oficiale încât să fie executate de el. Acestea pot fi
lăsate în sarcina colegului înlocuitor numai în cazuri bine motivate, iar
acţiunile oficiale, doar cu acordul autorităţilor sanitare veterinare şi numai
dacă cel care îl înlocuieşte şi le poate asuma.
(5) Medicul veterinar înlocuit şi cel înlocuitor au drepturi şi obligaţii
identice; cu toate acestea, acţiunile în masă pot fi organizate numai cu
acordul celui înlocuit. Medicul veterinar înlocuitor trebuie să spună
proprietarilor de animale, fară echivoc, că el funcţionează ca înlocuitor, iar
după perioada de înlocuire să accepte numai solicitările care nu pot fi
considerate drept "racolare de clientelă".
Art. 19. - În cazul unui consult, relaţiile dintre medicii veterinari trebuie
să fie cooperante şi dintre cele mai cordiale; medicul veterinar consultant
nu trebuie să se considere superior celui curant.
Art. 20. - (1) Clientela nu are caracter de teritorialitate şi nici de
exclusivitate.
(2) Deturnarea sau încercarea de deturnare a clientelei sunt interzise,
precum şi orice act de concurenţă neloială.
(3) Medicul veterinar curant, precum şi clientul au dreptul să solicite
consultaţia altui medic veterinar.
(4) Medicul veterinar consultant este bine să aibă acordul medicului
veterinar curant, cu care va colabora începând de la anamneză detaliată
şi până la prescrierea tratamentului de urmat, care se stabileşte de către
cei 2 medici după discutarea discretă a cazului.
(5) Alegerea medicului veterinar pentru consultaţie sau consultanţă este
dreptul persoanei fizice sau juridice care o solicită.
(6) Medicul veterinar trebuie să se ferească de recrutarea incorectă a
clientelei prin folosirea de agenţi sau activitate promoţională incorectă.
(7) Medicul veterinar nu poate oferi unei terţe persoane nici un fel de
onorariu pentru că l-ar fi recomandat cuiva.
(8) Activitatea promoţională nu trebuie să aducă atingere drepturilor
personale ale altora sau să ducă la concurenţă neloială între medicii
veterinari.
(9) Medicul veterinar are dreptul ca în timp de 60 de zile de la
înregistrarea sa să îşi publice, într-un mod decent: sediul, adresa, numărul
de telefon, orarul de consultaţie, specialitatea în mediile de informare. În
cazul în care intervin modificări, anunţul poate fi repetat după alte 60 de
zile.
(10) Se consideră reclamă incorectă dacă medicul veterinar comunică
prin mass-media, în ţară sau peste hotare, informaţii false despre
persoana sau activitatea sa. Nu se consideră reclamă incorectă dacă
despre medicul veterinar apar studii, interviuri, reportaje, anunţuri.
Periodicitatea şi conţinutul acestora nu trebuie să lezeze bunul simţ.
Medicul veterinar nu trebuie să creeze impresia că are rezultate
superioare colegilor săi ori că lucrează cu tarife mai mici.
(11) Medicul veterinar trebuie să se abţină să creeze neîncredere în
rândul deţinătorilor de animale faţă de alţi colegi în lipsă sau faţă de
colegul pe care îl înlocuieşte, care ar putea avea drept rezultat lărgirea
propriei clientele.
Art. 21. - Medicul veterinar este obligat să răspundă, în limitele
competenţei sale, la orice solicitare de consultaţie sau consultanţă. El are
dreptul să obţină toate informaţiile despre cazul în speţă, de natură să îi
faciliteze consultaţia sau consultanţa.
Art. 22. - Medicul veterinar poate refuza să îşi ofere serviciile în cazul:
a) neachitării taxelor aferente de către solicitant;
b) în cazul în care i se refuză furnizarea informaţiilor necesare, inclusiv
celor privind intervenţii anterioare practicate de alt confrate sau de către
un empiric;
c) atitudini dispreţuitoare, injurioase sau agresive ale solicitantului sau
ale unei (unor) persoane care îl însoţesc pe acesta.
Art. 23. - (1) Tratamentul prescris va fi aplicat de medicul veterinar
curant, misiunea medicului veterinar consultant încetând din acel
moment. În cazul în care medicul veterinar curant nu este de acord cu
tratamentul prescris de medicul veterinar consultant, el poate refuza să îl
aplice, solicitând în acest caz o nouă consultaţie. Dacă ea este refuzată
de proprietar, medicul veterinar curant îşi poate declina responsabilitatea.
(2) Pentru a preveni orice situaţie litigioasă derivând din cele de mai sus,
este necesar ca proprietarul să fie informat despre diagnostic, prognostic,
tratament, inclusiv preţul aproximativ al acestuia, făcând astfel clientul
responsabil de decizia luată.
Art. 24. - (1) Tarifele vor fi stabilite de fiecare medic veterinar în funcţie
de competenţele pe care i le atribuie titlurile profesionale recunoscute
oficial.
(2) Tarifele nu pot fi acceptate nici într-un caz sub cele minime stabilite
periodic de Colegiul Medicilor Veterinari.
(3) Pentru asistenţa medicală veterinară prestată, medicul veterinar are
dreptul la rambursarea cheltuielilor şi încasarea tarifelor pentru
manoperă.
 (4) Medicul veterinar este obligat să afişeze la dispensarul său tarifele
aplicate. O dată cu solicitarea unei prestaţii, deţinătorul de animale trebuie
să accepte tariful.
(5) Medicul veterinar, după efectuarea intervenţiei, face calculul
onorariului (tariful plus cheltuielile ocazionale) pe care îl încasează,
exceptând cazul în care a convenit altfel cu proprietarul. Plata onorariului
este obligatorie din partea proprietarului sau din partea împuternicitului
acestuia.
(6) În cazul prestaţiilor asupra efectivelor mari din ferme, onorariul
trebuie să fie în raport cu prestaţiile prevăzute în contractul încheiat în
prealabil. Deţinătorul de animale va suporta toate cheltuielile ocazionate
de consultul animalelor.
(7) Onorariul se plăteşte pentru tratarea animalului bolnav şi pentru
consultanţa de specialitate acordată.
(8) Medicul veterinar poate renunţa la onorariu sau la tariful de lucru:
a) dacă tratează animalul unei rude până la gradul al III-lea inclusiv sau
al unui alt medic veterinar;
b) dacă proprietarul a suferit o pagubă prea mare în raport cu costul
intervenţiei;
c) dacă a tratat animalele unei organizaţii de caritate;
d) dacă a tratat câini ghizi pentru nevăzători sau animale accidentate a
căror viaţă era în pericol iminent.
Art. 25. - Prestaţiile oferite de către medicul veterinar vor fi
corespunzătoare nivelului actual al ştiinţelor medicale veterinare.
Art. 26. - Medicul veterinar va lua apărarea confratelui acuzat de o
greşeală necomisă, cunoscând că medicul veterinar nu poate fi făcut
răspunzător de rezultate, ci numai de mijloacele folosite şi de modul de
lucru.
Art. 27. - Medicul veterinar va manifesta o atitudine de respect mutual
intercolegial, îndatorire care îl obligă să nu provoace unui coleg daune de
orice natură.
Art. 28. - Medicul veterinar va cultiva în rândul colaboratorilor cinstea,
încrederea, respectul, corectitudinea, atitudinea de loialitate şi se va
abţine să dea informaţii care ar putea dăuna unui coleg.
Art. 29. - Consideraţia pentru predecesorii care şi-au adus contribuţia la
dezvoltarea profesiei, precum şi faţă de confraţii cu realizări deosebite, cu
conduită ireproşabilă şi activitate neobosită în slujba profesiei reprezintă
o îndatorire a fiecărui medic veterinar.
Art. 30. - (1) Medicul veterinar de liberă practică are dreptul să angajeze
alţi medici veterinari şi personal auxiliar.
(2) El va veghea ca aceştia să nu execute acţiuni de natură să-l implice
în practica ilicită care se pedepseşte prin lege.
 Art. 31. - Medicul veterinar trebuie să-şi ordoneze în aşa fel activitatea
încât să nu ştirbească prestigiul corpului medical veterinar.
Art. 32. - (1) Fiecare membru al Colegiului trebuie să acorde celorlalţi
membri, cât şi celor aleşi în funcţii de conducere respectul cuvenit şi să
pretindă acelaşi lucru faţă de persoana şi munca sa.
(2) Eventualele observaţii şi critici fondate trebuie făcute cunoscute
organelor competente ale Colegiului, într-un cadru demn şi în limitele unor
norme comportamentale unanim acceptate.

CAPITOLUL IV
Drepturi şi îndatoriri faţă de proprietarii de animale

Art. 33. - (1) În relaţia cu clienţii medicul veterinar trebuie să dea dovadă
de competenţă, tact, seriozitate şi înţelegere faţă de natura afectivă a
relaţiei acestora cu pacienţii.
(2) În acest sens medicul veterinar va informa clientul despre starea
pacientului, tratamentul indicat şi costul estimativ al acestuia; va evita
aplicarea unor tratamente inutile; se va rezuma la numărul de consultaţii
strict necesare.
Art. 34. - Pe parcursul tratamentului sau al actului chirurgical, medicul
veterinar este obligat să atragă atenţia deţinătorului animalului despre
costul intervenţiilor. În cazurile în care rezultatele intervenţiilor nu pot fi
garantate, deţinătorii de animale trebuie să fie preveniţi asupra posibilelor
consecinţe. În cazul în care, chiar prevenit asupra posibilelor riscuri şi
consecinţe, deţinătorul animalului insistă pentru intervenţie, o eventuală
daună nu poate fi pusă în sarcina medicului veterinar, dacă intervenţia a
fost corectă. Atât faptul că medicul veterinar a prevenit deţinătorul asupra
riscului, cât şi insistenţa acestuia pentru intervenţie trebuie consemnate
în scris.
Art. 35. - Conduita medicului veterinar în acordarea asistenţei medicale
veterinare presupune:
a) investigaţia medicală veterinară trebuie să ţină cont de toate datele
anamnestice şi de semnele de boală;
b) pacientul trebuie să beneficieze, în condiţiile date, de un tratament
adecvat;
c) să instituie cu cea mai mare grijă acele măsuri care sunt necesare
pentru prevenirea şi evitarea răspândirii bolii, salvarea vieţii pacientului,
vindecarea şi restabilirea capacităţii de producţie;
d) poate recurge la un consult colectiv, atât în cazurile prevăzute de
normele tehnice, cât şi din proprie iniţiativă;
 e) pe parcursul activităţii este răspunzător de metoda de investigaţie,
medicaţia şi mijloacele terapeutice;
f) poate prescrie şi folosi numai medicamente cunoscute şi înregistrate
în ţară, iar în caz de folosire experimentală a unui medicament, este
obligat să solicite în scris acordul deţinătorului de animale.
Art. 36. - (1) Un consult colectiv poate fi propus de medicul veterinar sau
poate fi solicitat de proprietar.
(2) Medicul veterinar curant are obligaţia să informeze în amănunt şi la
obiect colegii despre obiectul consultului.
(3) Activitatea medicilor veterinari chemaţi la consult nu înseamnă
micşorarea încrederii în medicul veterinar curant şi nici micşorarea
autorităţii sale profesionale.
Art. 37. - Medicul veterinar are obligaţia de a stabili calitatea celui care
se prezintă cu animalul dacă este proprietar, deţinător sau are drept de
uzufruct în cazuri de castrare sau în alte intervenţii care provoacă
modificări ireversibile în organism, intervenţia făcându-se cu acordul scris
al deţinătorului.
Art. 38. - Medicul veterinar este obligat să facă cunoscut programul său
de lucru, din care să rezulte când şi unde poate fi găsit, unde şi când i se
pot lăsa mesaje. În caz de absenţă trebuie să facă publică durata
absenţei, numele celui care îl înlocuieşte, adresa şi telefonul acestuia.
Art. 39. - Medicul veterinar este obligat ca pe lângă atribuţiile oficiale şi
alte sarcini să ia în considerare caracterul de prim ajutor, urgenţa şi
gravitatea cazurilor anunţate. După anunţare şi luarea la cunoştinţă,
ordinea de urgenţă este stabilită de către medicul veterinar. În cazul
anunţării simultane a mai multor cazuri urgente, medicul veterinar trebuie
să procedeze raţional, cerând ajutorul unui coleg şi să acorde sfaturi de
prim ajutor deţinătorilor de animale.
Art. 40. - (1) Orice situaţie care pune în pericol iminent viaţa animalului
necesită prim-ajutor.
(2) Acordarea de prim-ajutor nu poate fi refuzată. Cazul beneficiază de
prioritate.
Art. 41. - Medicul veterinar trebuie să aprecieze dacă sunt întrunite
condiţiile indispensabile pentru intervenţie şi tratament, dacă sunt
asigurate condiţiile de microclimat şi dacă cel chemat să colaboreze este
apt, sănătos. Dacă aceste elemente nu sunt întrunite, el trebuie să refuze
intervenţia.
Art. 42. - Medicul veterinar trebuie să îşi conducă evidenţele tehnice şi
financiar - contabile în conformitate cu prevederile legale.
Art. 43. - Medicul veterinar este obligat după fiecare consultaţie să îl
pună în temă pe deţinătorul de animale în legătură cu caracterul bolii -
dacă boala este transmisibilă sau nu, dacă membrii familiei se pot
îmbolnăvi sau nu - despre prognostic, costurile probabile ale tratamentului
şi posibilităţile de valorificare în caz de tăiere de necesitate.
Art. 44. - Medicul veterinar trebuie să îl îndrume pe proprietar asupra
măsurilor ce trebuie aplicate pentru limitarea pagubei deja produse sau
pentru prevenirea alteia. Dacă deţinătorul de animale nu se conformează
şi prin activitatea sa lezează regulile sanitare veterinare privind apărarea
sănătăţii animalelor şi sănătăţii publice, el este avertizat de medicul
veterinar care anunţă autorităţile competente.
Art. 45. - Acordarea asistenţei medicale trebuie refuzată:
a) dacă aceasta contravine legii;
b) în caz de solicitare a eutanasiei, dacă dreptul de proprietate asupra
animalului nu este lămurit pe deplin;
c) dacă intervenţia atrage modificări ireversibile, iar dreptul de
proprietate nu este pe deplin lămurit, de exemplu castrări, vasectomie la
animale de prăsilă;
d) dacă se solicită intervenţii menite să mascheze defecte congenitale,
în condiţiile în care fondul genetic ar rămâne neschimbat;
e) în cazurile de vânzare-cumpărare pentru ascunderea anumitor vicii
ale animalului;
f) dacă intervenţia solicitată depăşeşte capacităţile sale sau dacă nu
dispune de condiţiile de dotare adecvate, exceptând cazurile de prim
ajutor. În asemenea cazuri este obligat să atragă atenţia proprietarului că
el a îndepărtat pericolul iminent de moarte şi că tratamentul trebuie
continuat la un alt medic veterinar dotat corespunzător.
Art. 46. - Acordarea asistenţei medicale poate fi refuzată:
a) dacă proprietarul nu respectă indicaţiile medicului veterinar, deşi a
fost avertizat asupra comportamentului animalului;
b) dacă animalul a fost tratat şi de un alt medic veterinar, dar medicul
veterinar ulterior solicitat nu a obţinut informaţiile indispensabile privind
tratamentele anterioare;
c) dacă rezultatul scontat este mai mic decât riscul;
d) dacă proprietarul nu poate asigura condiţiile impuse de intervenţie;
e) dacă este solicitat de o persoană de rea-credinţă; refuzul nu este
valabil în cazuri de prim ajutor, suspiciune de boală infectocontagioasă
sau zoonoze; chiar şi în cazul unei asemenea persoane medicul veterinar
poate acorda asistenţă dând toate indicaţiile în prezenţa unor martori
credibili:
f) dacă proprietarul îl discreditează, îl insultă sau chiar devine violent;
g) dacă medicul veterinar se află în incapacitate obiectivă de a putea
interveni.
Art. 47. - (1) Animalele suferinde au dreptul la un tratament omenos.
Medicul veterinar are obligaţia să le trateze cu blândeţe, căutând să evite
producerea unor suferinţe inutile.
 (2) În cazul unor intervenţii dureroase pentru pacienţi, medicul veterinar
va practica, după caz, analgezia sau anestezia locală ori generală.
Art. 48. - Medicul veterinar, în activitatea sa oficială, de asistenţă
curentă, în scop de diagnostic sau experimental, are obligaţia să respecte
regulile de protecţie a animalelor şi să impună respectarea acestora şi de
către alţii.
Art. 49. - Medicul veterinar nu va efectua experimente pe animale decât
în condiţiile legii şi cu asentimentul clientului, pe care îl va informa despre
natura experimentului, şi numai dacă experimentul nu îi provoacă
pacientului suferinţe.
Art. 50. - (1) Medicul veterinar se va abţine să practice eutanasia, cu
excepţia cazurilor când acesta pune capăt suferinţelor unui pacient
irecuperabil. Eutanasia se va efectua prin metode aprobate de Colegiul
Medicilor Veterinari, care în mod cert nu implică suferinţe suplimentare
pacientului.
(2) La cererea proprietarului, medicul veterinar poate ucide animalul
dacă dreptul de proprietate este pe deplin lămurit sau în cazul în care
uciderea este impusă de lege. În asemenea cazuri se aleg soluţii care să
nu cauzeze dureri inutile pentru animal şi resentimente din partea celor
ce asistă.
(3) Procedura se execută fără asistenţă publică.
Art. 51. - În cursul prinderii, contenţionării şi al tratamentului medicul
veterinar trebuie să aleagă soluţii care nu cauzează dureri sau suferinţe
inutile.

CAPITOLUL V
Alte îndatoriri ale medicilor veterinari

Art. 52. - În relaţiile cu autorităţile de stat:

a) să respecte legile şi să se conformeze dispoziţiilor şi normelor legale
care privesc activitatea pe care o desfăşoară;
b) medicii veterinari din serviciile publice, să-şi îndeplinească întocmai
atribuţiile ce le revin, corespunzător funcţiei.
Art. 53. - Medicul veterinar nu poate abuza de situaţia pe care i-o
conferă o însărcinare oficială, calitate pe care nimeni nu o poate folosi
pentru obţinerea de avantaje sociale şi economice necuvenite.
Art. 54. - Medicul veterinar de liberă practică având şi atribuţii oficiale
trebuie să evite atât incompatibilitatea, cât şi confuzia între cele două
domenii. Un medic veterinar din serviciul public care desfăşoară şi o
activitate de liberă practică, datorită incompatibilităţii, nu poate controla
un alt medic veterinar în domeniul de liberă practică. El nu poate crea
impresia că ar avea acest drept datorită pregătirii sale profesionale sau
atribuţiilor de funcţionar public.
Art. 55. - Medicul veterinar, dacă execută atribuţii oficiale, trebuie să
adopte o relaţie corectă de comportament faţă de superiorii şi subalternii
săi, faţă de alte autorităţi şi de reprezentanţii acestora. Trebuie să
respecte şi să pretindă acelaşi lucru pentru persoana sa.
Art. 56. - Dacă medicul veterinar, după părerea sa, se simte lezat în
demnitatea sa profesională sau umană, de superiorii săi sau de alte
autorităţi, legat de activitatea sa cu atribuţii oficiale sau de alte activităţi în
domeniul medical veterinar, trebuie să se adreseze Colegiul Medicilor
Veterinari.
Art. 57. - Faţă de persoanele aparţinând altor profesii:
a) medicul veterinar nu va permite nici unei alte persoane din afara
profesiei să practice acţiuni medicale veterinare. Aici se includ şi auxiliarii,
care pot efectua unele acţiuni medicale veterinare simple, dar numai în
prezenţa sau cu aprobarea medicului veterinar;
b) relaţiile medicului veterinar cu reprezentanţii altor profesiuni cu care
vine în contact în practicarea medicinii veterinare vor fi de colaborare.
Art. 58.- Medicii veterinari membri ai Colegiul Medicilor Veterinari
desemnaţi ca experţi tehnici şi experţi desemnaţi ai societăţilor de
asigurări au obligaţia să respecte prevederile prezentului Cod.
Art. 59. - În cazul încetării temporare sau definitive a exercitării profesiei,
medicul veterinar de liberă practică va informa în scris Consiliul
Judeţean/M. Bucureşti al Colegiului Medicilor Veterinari.
Art. 60. - Medicii veterinari de liberă practică îşi vor desfăşura activitatea
în limita domeniilor înscrise în Atestatul de liberă practică.
Art. 61.-Medicii veterinari membri ai Colegiului Medicilor Veterinari pot
desfăşura activităţi sanitare veterinare de liberă practică numai dacă deţin
Atestat de liberă practică.

CAPITOLUL VI
Dispoziţii finale

Art. 62. - Interesele particulare ale medicilor veterinari nu pot leza

interesele generale ale corpului medical veterinar.
Art. 63. - (1) Exercitarea ilicită a oricărei activităţi specifice profesiei de
medic veterinar de către orice persoană care nu are calitatea de membru
a Colegiului Medicilor Veterinari constituie infracţiune şi se sancţionează
potrivit legii.
(2) Sesizarea organelor competente se face de către Biroul Executiv al
Consiliilor judeţene şi al Consiliului Municipiului Bucureşti şi se aduce la
cunoştinţă Biroului Executiv al Consiliului Naţional al Colegiului Medicilor
Veterinari.
 Art. 64. - (1) Medicul veterinar este obligat să informeze preşedintele
Colegiului Medicilor Veterinari în cazul în care împotriva sa a fost dată o
hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care are legătură cu
exercitarea profesiei.
(2) Orice membru al Colegiului Medicilor Veterinari are obligaţia să
participe la Adunările Generale sau alte întruniri ale acestuia, şi să îşi
achite în mod regulat cotizaţia.
(3) Medicul veterinar trebuie să-şi facă cunoscute opiniile privind
activitatea sanitară veterinară şi structura organizatorică a exercitării
profesiei prin intermediul Colegiului Medicilor Veterinari.
Art. 65. - Medicul veterinar de liberă practică trebuie să posede
echipamente, mijloace, instalaţii şi spaţii corespunzătoare pentru
organizarea şi funcţionarea cabinetelor, clinicilor, altor servicii, conform
normelor stabilite, întreţinute corespunzător în vederea desfăşurării
actului medical.
Art. 66. - Nerespectarea principiilor de deontologie medicală veterinară.
precum şi abaterile de la îndatoririle ce revin medicilor veterinari se
sancţionează de către Comisiile judeţene, Comisia Municipiului Bucureşti
şi Comisia Superioară de Deontologie şi Litigii a Colegiului Medicilor
Veterinari, potrivit prevederilor Regulamentului de organizare şi
funcţionare a Colegiului Medicilor Veterinari.
Prezentul cod a fost aprobat de către Congresul Naţional al medicilor
veterinari.