Prof.

Constantin Oiță

Constantin cel Mare

Viitorul împărat Constantin cel Mare s-

a născut în cetatea Naissus (Serbia de astăzi),
în anul 274. A fost fiul lui Constanțiu Clorus și
al Elenei, fiica unui hangiu din Bitinia (nord-
vestul Turciei de astăzi).
După moartea tatălui său (survenită în
anul 306), Constantin este numit Cezar de către Galeriu, în timp ce Severus i-a luat locul
tatălui său în funcția de August.

Constantin s-a convertit la creștinism în anul 312, după ce pe cer a văzut o cruce,
alături de cuvintele ,,in hoc signo vinces” (prin acest semn vei învinge).

Având pe scuturi semnul Sfintei Cruci, soldații lui Constantin (aproximativ 20000) au
reușit să înfrângă puternica armată a lui Maxențiu (formată din 150000 de soldați) în bătălia
de la Ponte Milvio, la data de 28 octombrie 312.
Prof. Constantin Oiță

Câteva luni mai târziu, în ianuarie 313, Constantin, alături de Licinius, au redactat
Edictul de la Milano/Mediolanum. Prin acest document, creștinismul a devenit o religie
tolerată.

Ulterior, în anul 324, Constantin îl înfrânge în bătălia de la Chrysopolis pe Licinius

(care era și cumnatul său) și devine singurul conducător al imperiului.
În același timp, împăratul s-a implicat și
în problemele religioase care măcinau
creștinătatea la acea vreme. Sub autoritatea sa a
avut loc primul Sinod Ecumenic de la Niceea, în
urma căruia a fost condamnată erezia lui Arie.

Împărăteasa Elena a mers la Ierusalim, unde a

descoperit Sfânta Cruce, care era îngropată pe muntele Golgota (14 septembrie 326).
În anul 330, Constantin a mutat capitala imperiului de la Roma la Constantinopol,
fostul Bizanț (de aici provenind și numele
de Imperiu Bizantin).
Constantin cel Mare a murit la data
de 22 mai 337 (în Duminica Rusaliilor),
după o domnie de peste 30 de ani. Datorită
binefacerilor aduse creștinismului,
Constantin, împreună cu mama sa, Elena,
au fost canonizați de către Biserică,
primind, în același timp, apelativul
Întocmai cu Apostolii.