Care este rolul panegiricului în explicarea învățăturilor de credință despre

cei adormiți în Domnul?

Un articol de: diac. asist. dr. Eugen Maftei - 15 Apr, 2021

Eshatologia reprezintă una dintre temele cele mai fascinante, mai dezbătute, dar și mai puțin
cunoscute ale teologiei creștine. Viața de după moarte este o mare taină a lui Dumnezeu,
cunoașterea realităților viitoare fiind limitată la puținele adevăruri revelate și la experiențele
duhovnicești împărtășite de oameni cu trăire aleasă. Sfinții Părinți au fost și ei preocupați de
aceste aspecte legate de sfârșitul omului și de viața veșnică, aspecte pe care le abordează,
adesea, în acele cuvântări care s-au păstrat în literatura patristică sub denumirea de panegiric.
 
Termenul panegiric (logos panegirikos) a fost inițial folosit, alături de epitaphia, pentru a
desemna discursul funebru rostit, de obicei, chiar la mormântul celui decedat. Etimologic,
panegyris este un cuvânt compus din pan (tot, întreg) și agyris (întrunire, mulțime) și face
referire la adunarea mulțimii pentru a comemora sau celebra un eveniment sau o persoană.
Panegiricul își are originea în retorica antică, unde se practica discursul laudativ la adresa
unor eroi sau a unor personalități publice. După modelul acestora, panegiricul creștin elogia
fapte și virtuți ale sfinților sau creștinilor evlavioși. Mai târziu, pentru cuvântarea funebră
propriu-zisă se va impune termenul necrolog, prin panegiric înțelegându-se acel discurs cu un
pronunțat caracter encomiastic, fie că este vorba despre elogierea unor persoane, a unor
adevăruri de credință sau evenimente din istoria mântuirii noastre.
 
Cel care a inaugurat genul acesta al encomionului în literatura creștină a fost Sfântul Grigorie
Taumaturgul, prin Cuvântul de mulțumire către Origen (238). Ulterior, mulți Sfinți Părinți și
scriitori bisericești, printre care Grigorie Teologul, Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur,
Fericitul Augustin sau Ioan Damaschin, au închinat panegirice unor sfinți, proslăvind viața lor
virtuoasă și faptele lor minunate. Importanța acestor panegirice constă, printre altele, și în
aceea că expun multe învățături cu privire la cei adormiți în Domnul, precum: credința
nestrămutată în înviere și viața veșnică, precum și în răsplata pentru faptele virtuoase,
comuniunea dintre cei vii și cei morți, mijlocirile sfinților, puterea harului care lucrează prin
sfintele moaște etc.

Întâi de toate, trebuie spus că Părinții înțeleg greutatea acceptării morții, care este „aspră”,
motiv pentru care „firea fuge” de ea (Fericitul Augustin, La nașterea Sfinților Apostoli Petru
și Pavel 1, PSB 13 SN, p. 533). Totuși, ne învață că nu trebuie să ne temem de moarte în sine,
ci de moartea în păcate, de sfârșitul care ne depărtează de Dumnezeu. Moartea este înfricoșă-
toare pentru cei păcătoși, nu pentru cuvioșii Lui, spune Sfântul Ioan Gură de Aur (La Sf. Mare
Muceniță Drosida 5, PSB 14 SN, p. 537). Întristarea trebuie să fie, din acest punct de vedere,
expresia deplângerii păcatelor, nu a neîncrederii în Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare
îngăduie să ne solidarizăm cu cel care plânge moartea celui drag, dar recomandă ca, „după ce
durerea s-a micșorat și s-a potolit, să-l mângâiem cu grijă și cu blândețe” (La Muceniţa Iulita
9, PSB 1 SN, p. 111).
Preocuparea excesivă pentru cele necesare îngropării trupului a fost o tendință pe care Părinții
au remarcat-o și pe care au încercat să o tempereze prin sublinierea importanței pregătirii
duhovnicești, a rugăciunii și a tuturor celor necesare pentru sufletul celui răposat. „Mormântul
lui este amintirea voastră”, spunea Fericitul Augustin (La înmormântarea unui episcop [396]
2, PSB 13 SN, p. 566). Nu trebuie deci să ne intereseze atât cele exterioare: locul îngropării,
sicriul sau mormântul, podoabele, alaiul sau diferitele obiceiuri funerare, ci cele lăuntrice:
podoabele sufletești cu care mergem dincolo. Pentru cel credincios, „înmormântarea frumoasă
este îndrăzneala lui înaintea lui Dumnezeu. Convoi de înmormântare sunt îngerii și mii și mii
de oameni care-i laudă viața” (Sf. Ioan Gură de Aur, La Sf. Mare Muceniță Drosida, 5, PSB
14 SN, p. 539). Omul ancorat în Dumnezeu, care are conștiința vremelniciei acestei vieți, își
găsește mângâiere în nădejdea dobândirii vieții veșnice (Sf. Vasile cel Mare, La Sf. Mucenic
Gordie 8, PSB 1 SN, pp. 280-281). Această viață nu este doar una veșnică, ci veșnic fericită,
lipsită de orice necaz, trudă, durere sau frică: „Acolo există siguranță deplină și totală. Viața
sub [stăpânirea lui Dumnezeu], viața cu Dumnezeu, viața din Dumnezeu, viața - Însuși
Dumnezeu” (Fericitul Augustin, La nașterea Sf. Apostoli Petru și Pavel [297], 8, p. 540).

În general, panegiricele închinate sfinților laudă virtuțile acestora și ni-i propun ca modele de
urmat pentru a ne asemăna lor.

Din cele mai multe panegirice transpare credința puternică în legătura vie care există între noi
și sfinți, cu care nădăjduim să ne întâlnim în veșnicie: „Cei care au trăit bine, luând-o înaintea
noastră, ne îndeamnă prin exemplul vieții lor ca, fie că trăim aici mult timp, fie că plecăm de
aici repede, să trăim în așa fel încât să ajungem la ei” (Fericitul Augustin, La înmormântarea
unui episcop [396] 1, PSB 13 SN, p. 564). Cinstirea unui sfânt devine mijloc de comuniune
între cei vii și cei morți, căci acesta „strânge în jurul lui mari mulțimi de oameni; s-a prefăcut
în țărână în mormânt, dar cheamă la ospăț” (Sf. Vasile cel Mare, La mucenicul Varlaam 2,
PSB 1 SN, p. 267).

Moartea sfinților nu este un sfârșit, ci un început: un început de viață duhovnicească, ne învață

Sfântul Ioan Gură de Aur. În sfinți se află, spune el, o putere „mai mare chiar decât sufletul,
harul Sfântului Duh, dând tuturor dovezi despre înviere, prin minunile pe care le face” (La Sf.
Sfințit Mucenic Vavila 1, PSB 14 SN, p. 320). Dovada cea mai evidentă a sfințeniei sunt
trupurile lor neputrezite: sfintele moaște, care aduc mare binecuvântare și folos duhovnicesc,
ocrotind pe cei care le cinstesc. Așa, de exemplu, moaștele Sfântului Ștefan devin un adevărat
„altar pentru Dumnezeu” (Fericitul Augustin, Despre martiriul Sfântului Ștefan [318] 1, PSB
13 SN, p. 544), iar cele ale Sfintei Iulita „sfințesc și locul, și pe cei care se apropie” de ele,
hrănind „pe locuitorii orașului cu apă, ca și cum i-ar hrăni cu lapte” (Sf. Vasile cel Mare, La
Muceniţa Iulita 2, PSB 1 SN, p. 99). De aceea, credincioșii se adună, de pretutindeni, în
pelerinaje la moaștele sfinților, întrucât acestea sunt adevărată hrană duhovnicească. Noi
mergem la moaștele lor „nu pentru că respirăm un aer curat, ci pentru că ne uităm la faptele
mari ale acestor viteji. Nu sărim lângă râuri de ape, ci lângă râuri de haruri; nu căutăm în jos
ca să paștem iarba cu dinții, ci ca să culegem virtuțile mucenicilor; nu vedem pământ smălțat
cu flori, ci trupuri care mustesc de haruri duhovnicești” (Sf. Ioan Gură de Aur, La Sf. Mare
Muceniță Drosida 1, PSB 14 SN, p. 527).

Sfintele moaște sunt, prin puterea harului prezent în ele, făcătoare de minuni. Așa cum, în
Vechiul Testament, osemintele profetului Elisei au săvârșit minuni, înviind pe mortul care a
fost atins de ele, tot așa - sau cu atât mai mult - moaștele sfinților pot săvârși minuni, dacă
oamenii se ating de ele cu credință, întrucât, după întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, „harul
este mai îmbelșugat”, iar „lucrarea Duhului este mai multă” (Sf. Ioan Gură de Aur, La Sf.
Sfințit Mucenic Ignatie 5, PSB 14 SN, p. 414). Atât de mare este puterea harului care lucrează
prin trupurile sfinților încât diavolii se tem și fug de ele și de mormintele lor „ca de foc și de
osândă cumplită și propovăduiesc cu voce tare puterea cea dinăuntru care-i biciuiește” (Sf.
Ioan Gură de Aur, La Sf. Mare Muceniță Drosida 2, PSB 14 SN, p. 531).

Panegiricele Sfinților Părinți, prin bogăția învățăturilor de credință, prin frumusețea evocării
istoriei mântuirii noastre, precum și a vieții celor care și-au trăit credința în modul cel mai
autentic, prin mesajul profund duhovnicesc și optimist pe care îl transmit, reprezintă adevărate
izvoare de credință, de cugetare și de trăire pentru orice creștin.

(Rubrică realizată de  pr. Ciprian Bâra)